RESURSELE UMANE IN ADMINISTRATIA PUBLICA

Sistemul administratiei publice presupune aplicarea unor politici de resurse umane ce

prezinta anumite aspecte specifice, determinate de activitatea desfasurata in institutiile publice.
Aceasta activitate are drept scop si finalitate servirea intereselor generale si satisfacerea
cerintelor cetatenilor, fiind reglementata si organizata potrivit legii. In vederea realizarii acestei
activitati si a scopului sau primordial, autoritatile administratiei publice sunt investite cu
atributii de putere publica, adica acele atributii care le permit sa satisfaca interesele generale ale
cetatenilor.

Pentru realizarea acestui deziderat, prin lege, se constituie diferite functii publice. Prin
functie publica se intelege situatia juridica a persoanei fizice investita legal cu atributii si
responsabilitati in scopul realizarii prerogativelor de putere publica de catre o autoritate publica,
ce consta in ansamblul drepturilor si obligatiilor care formeaza continutul juridic complex al
raportului dintre persoana fizica respectiva si organul care a investit-o.[1] Aceste functii publice
sunt incredintate functionarilor publici, adica acelor persoane prin care actioneaza institutiile
publice si care formeaza administratia statului.

Functionarul public este o persoana care, in conformitate cu dispozitiile actelor normative,

este numita de autoritatea publica competenta sau aleasa potrivit normelor legale si investita in
mod legal cu atributiile functiei sale, prestand in mod permanent o activitate, cu scopul de a
asigura functionarea continua a unui serviciu public.[2]

[1] Ion Plumb (coord.), Managementul serviciilor publice, Editura ASE, 2000, pag. 271

[2] Androniceanu, Armenia,  Management public,, Editura Economica, Bucuresti 1999, pag. 181

 Studiind literatura de specialitate[3], am reliefat principalele caracteristici ale
functionarului public :

 este o persoana numita de o autoritate competenta;

 este ales potrivit normelor legale;
 ocupa posturi si detine functii publice;
 investit in mod legal cu atributiile functiei sale;
 presteaza in mod permanent o activitate cu scopul de a asigura
functionarea continua a unui serviciu public;
 are un statut propriu in care sunt precizate drepturi si obligatii;
 investirea sa, in special pentru functionarii publici numiti,
atrage o procedura specifica de depunere a juramantului de credinta.

Functionarul public are o serie de obligatii cu caracter moral (scrise sau nescrise) ce
circumscriu etica profesiei de functionar si care poarta generic denumirea de „deontologie
profesionala”. Principalele obligatii cu caracter moral, dintre care unele au dobandit si caracter
de obligatii profesionale, sunt urmatoarele:

a) probitatea, aceasta semnificand corectitudinea de care trebuie sa dea

dovada un functionar public;

b) demnitatea;

c) impartialitatea;

d) subordonarea, respectiv obligatia de a executa ordinele sau instructiunile

primite de la sefii ierarhici;

e) fidelitatea, aceasta presupunand executarea sarcinilor de serviciu pentru si

in interesul institutiei pentru care acesta lucreaza;

f) respectul fata de functie;

[3] Androniceanu, Armenia,  Management public,, Editura Economica, Bucuresti 1999, pag. 182

 Pe langa aceste obligatii cu caracter moral, functionarul public are si o serie de drepturi si
obligatii din punct de vedere juridic, acestea fiind legale si contarctuale.

Principalele drepturi ale functionarilor publici sunt urmatoarele:

1. dreptul la opinie;

2. dreptul la asociere sindicala;

3. dreptul la greva;

4. dreptul la salariu;

5. dreptul la stabilitate in functie, acestia neputand fi suspendati sau eliberati

din functie decat in conditiile prevazute de lege.

6. dreptul la odihna;

7. dreptul la cumul de functii, cu acordul conducerii institutiei

8. dreptul la restituirea cheltuielilor de transport;

9.  dreptul la perfectionare permanenta

10. dreptul la pensie;

11. dreptul la protectie;

12. dreptul la despagubire.

Functionarul public are si obligatii legale, acestea fiind:

1. obligatia indeplinirii cu profesionalism, impartialitate si in conformitate cu

legea a atributiilor ce le revin prin functiile publice incredintate;

2. obligatia de fidelitate fata de institutie;

3.  obligatia de subordonare ierarhica;

4.  obligatia de a se abtine de la exprimarea sau manifestarea publica a

convingerilor si preferintelor lor politice;

5.   obligatia de a urma forme de perfectionare profesionala;

 6.   obligatia de a respecta intocmai regimul juridic al conflictului de interese
si al incompatibilitatilor[4]

7.  obligatia de a pastra secretul de serviciu in conditiile prevazute de lege

(timp de 3 ani);

8.  obligatia de discretie profesionala;

9.   obligatia de informare publica;

10.  obligatia de colaborare intre functionarii publici pentru indeplinirea

sarcinilor ce le revin;

11.  obligatia de respectare a competentei functiei.

Studiind literatura de specialitate[5], am constatat ca in administratia publica exista o

politica de personal care se refera la principiile si regulile dupa care se realizeaza incheierea,
modificarea sau desfacerea contractului de munca, precum si obligatiile functionarilor publici .
Aceasta politica cuprinde regulile si principiile referitoare la crearea conditiilor de munca
adecvate in cadrul autoritatilor administratiei publice in vederea desfasurarii in bune conditii a
activitatii functionarilor publici.

Ca atare, politica de personal[6] se refera la ansamblul proceselor de pregatire a

personalului, de perfectionare a pregatirii profesionale a functionarilor publici, de recrutare,
selectie, evaluare, promovare si incetare din functie.

Caracteristicile principale ale politicii de personal in institutiile publice se refera la:

 fundamentarea pe principii etico-morale si profesionale de apreciere si

promovare;
 caracterul unitar pentru toate institutiile publice;
 situarea pe prim-plan a rationalitatii.

[4] Legea nr.161/2003, Titlul III

[5] Androniceanu, Armenia,  Management public,, Editura Economica, Bucuresti 1999, pag. 184

[6] Androniceanu, Armenia,  Management public,, Editura Economica, Bucuresti 1999, pag. 185

 In administratia publica, orice functie solocita pregatire profesionala si/sau in domeniul
managementului, cunostintele fundamentale generale nefiind suficiente pentru indeplinirea
functiilor publice. Deci este necesara detinerea de catre functionarul public atat a unei
competente profesionale

Prin competenta[7] se intelege capacitatea unei persoane de a realiza, in mod

corespunzator si cu eficienta maxima, sarcinile care ii revin. Competenta duce la obtinerea
performantei si, de aici, productivitatea si eficacitatea muncii. Performantele unui manager
public se reflecta in performantele institutiei pe care o conduce. Competenta profesionala a unui
manager public trebuie sa se imbine armonios cu competenta manageriala, respectiv capacitatea
de a conduce un grup de persoane, un domeniu distinct sau o institutie publica.

Consider ca orice functionar public trebuie sa aiba o pregatire generala, specifica

domeniului in care lucreaza. In timp, cunostintele sunt completate cu experienta acumulata din
practica, dar si cu informatii rezultate din procesul de pregatire care trebuie sa aiba un caracter
permanent.

Competenta, respectiv performanta, reprezinta momentul final al unui proces permanent

de pregatire si perfectionare a pregatirii functionarilor publici in domeniul de specialitate.
Pregatirea profesionala a functionarilor publici este abordata din doua perspective:

 specializarea functionarilor pe posturi si functii publice;

 pregatirea generala diversificata, obtinuta prin rotatia pe posturi si functii a
functionarilor  publici;

Pregatirea functionarului public este un proces complex si continuu. Complexitatea se

refera la succesiunea treptelor de invatamant pe care trebuie sa le parcurga, iar continuitatea se
refera la preocuparea pentru perfectionarea continua a pregatirii functionarilor publici. De fapt,
aceasta este o obligatie legala pentru toti functionarii publici. Cateva forme de perfectionare a
pregatirii profesionale:

 instruire la locul de munca sub controlul direct al sefului;

 participarea la cursuri organizate in cadrul institutiei publice sau in altele,
precum si in centre special constituite;
 implicarea in programe personale de perfectionare;
 participarea la stagii de pregatire, specializare in tara si/sau in strainatate, in
institutii de invatamant superior, inclusiv postuniversitar.

[7] Androniceanu, Armenia,  Management public,, Editura Economica, Bucuresti 1999, pag. 186

 Numirea in functie publica se face de catre autoritatea administrativa, in ordinea
rezultatelor obtinute la concurs.

Majoritatea functionarilor publici (cu exceptia celor alesi) sunt investiti in functie printr-
un act administrativ de numire unilateral; o data cu aceasta, functionarii publici sunt investiti si
cu atributiile corespunzatoare postului pentru care au candidat, atributii specificate prin lege.

Numirea intr-o functie publica reprezinta o procedura de drept public infaptuita printr-un

act administrativ unilateral, functionarii publici astfel numiti exercitand puterea publica si avand
dreptul de a-si indeplini functia in cadrul competentei stabilite de lege.

Oricare ar fi actul de numire (decret al Presedintelui, ordin al ministrului, al prefectului

sau dispozitia primarului), acesta reprezinta un act administrativ prin care statul investeste pe
cel numit in functie cu toate efectele sale juridice si ii recunoaste calitatea de functionar public.

La numirea in functiile publice, legea stabileste anumite conditii generale pentru

ocupantul sau:

 sa fie cetatean roman, cu domiciliul in Romania;

 sa aiba capacitate deplina de exercitiu;
 sa nu aiba antecedente penale;
 sa fie apt din punct de vedere medical pentru indeplinirea atributiilor
ce-i revin;
 sa aiba o reputatie corespunzatoare exigentelor functiei;
 sa corespunda din punct de vedere al cerintelor legate de vechime si
pregatire profesionala.

O persoana dobandeste calitatea de functionar public o data cu actul de numire. In caz de

neprezentare la post, se revoca numirea in conditiile legii.

Daca legea stabileste obligativitatea depunerii juramantului de credinta, aceasta reprezinta

o conditie esentiala pentru ca functionarul respectiv sa fie investit in mod legal. Refuzul de
depunere a juramantului este echivalent cu neacceptarea postului respectiv.

In concluzie, numirea functionarilor publici reprezinta o activitate intrinseca procesului de

management din administratie si simbolizeaza inceputul perioadei de exercitare a sarcinilor,
competentelor, responsabilitatilor si atributiilor stabilite legal de catre persoana numita.

Studiind literatura de specialitate, am ajuns la concluzia ca una din principalele cauze ale
disfunctionalitatilor din sistemul administrativ romanesc este reprezentata de precaritatea
politicilor de personal, care nu aplica forme de motivare si nu stimuleaza functionarii publici sa
se implice in realizarea obiectivelor institutiei publice. Efectele unor astfel de politici afecteaza
calitatea serviciilor publice, cu consecinte negative in plan social. De aici rezulta necesitatea
aplicarii unor schimbari in sistemul de motivare a functionarilor publici.

Principalele forme de motivare[8] a functionarilor publici din Romania sunt:

1.           acordarea unui salariu mai mare;

2.           avansarea pe post sau functie;

3.           promovarea unui sistem de indicatori de performanta;

Pentru evaluarea functionarilor publici se foloseste sistemul aprecierii anuale reglementat

obiectiv in „Statutul functionarului public”. Principalele caracteristici ale procesului de evaluare
se refera la:

 precizarea evaluatorilor;
 determinarea limitelor intre care trebuie facuta cunoscuta activitatea
de evaluare;
 precizarea modului in care se va desfasura activitatea de evaluare;
 identificarea eficientei activitatii de evaluare;
 implicarea sefilor directi in acest proces;
 informarea functionarului in legatura cu rezultatul evaluarii;
 acceptarea si solutionarea contestatiilor formulate.

Studiind diverse publicatii de specialitate,[9] am observat ca se recomanda efectuarea

evaluarii activitatii functionarului de catre seful direct, intrucat realizarea unor sarcini ale
acestuia depinde de modul in care isi desfasoara activitatea cel evaluat.

In conditiile in care la evaluarea activitatii unui functionar public participa intregul

colectiv, consecintele acestui proces (mariri de salariu, promovari) sunt mai usor acceptate si nu
dau nastere la interpretari.

Pentru fiecare functionar public se completeaza anual o fisa de apreciere de catre seful
direct sau de o persoana abilitata in acest sens.

Dupa opinia mea, acest proces prezinta o importanta deosebita, intrucat o evaluare
imprecisa poate reprezenta o cauza a esecurilor viitoare. Acordandu-le tuturor calificativul
„exceptional”, se poate ajunge la rezultate negative, la demobilizarea atat a celor cu rezultate
deosebite, deoarece se considera nedreptatiti, fiind pusi pe picior de egalitate cu persoanele mai
putin performante, dar si a acestora din urma, care considera ca au rezultate foarte bune si ca pot
reduce efortul depus.

[8] Androniceanu, Armenia,  Management public,, Editura Economica, Bucuresti 1999, pag. 209

[9] Aurel Manolescu, Managementul resurselor umane, Editura Economica, 2001, pag. 439