ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE

FACULTATEA DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

LEGISTICĂ FORMALĂ
- Suport de curs -

Prof. univ. dr. Ioan VIDA

BUCUREŞTI
 CUPRINS

MODULUL 1
FUNCŢIA LEGISLATIVĂ A PARLAMENTULUI ................................ 7
2. Alegerea nivelului actului normativ al Parlamentului. ..................... 11
3. Ierarhia legilor. ......................................................................................... 14

MODULUL 2
ARHITECTURA ACTULUI NORMATIV............................................. 21
1. Titlul actului normativ. ............................................................................ 22
2.Preambulul .................................................................................................. 23
3. Formula introductivă. .............................................................................. 24
4. Partea dispozitivă. ..................................................................................... 25
5. Formula de atestare a autenticităţii actului normativ. ....................... 30
6. Semnătura reprezentantului legal al emitentului. .............................. 31
7. Numărul şi data actului normativ. ......................................................... 32
8. Anexele actului normativ......................................................................... 32

MODULUL 3
REDACTAREA ACTELOR NORMATIVE .......................................... 33
1. Coordonatele procesului de redactare a actului normativ................. 34
2.Stilul actului normativ. ............................................................................. 36

MODULUL 4
MOTIVAREA PROIECTELOR ACTELOR NORMATIVE MODIFICAREA, COMPLETAREA,
ABROGAREA ŞI ALTE EVENIMENTE CARE INTERVIN PE PARCURSUL DURATEI
ACTIVE A LEGII...................................................................................... 47
1. Acţiunea în timp a normei juridice ........................................................ 47
2. Modificarea actului normativ ................................................................. 47
3. Completarea actului normativ ................................................................ 50
4. Reguli comune operaţiunilor de modificare şi completare................ 51
3.Abrogarea .................................................................................................... 52
5. Rolul abrogator al Constituţiei şi al legilor constituţionale. ............ 55
6. Momentul abrogării.................................................................................. 57

2
 7. Derogarea ................................................................................................... 57
8. Suspendarea actului normativ………………………………………59
9. Republicarea actului normativ.. ............................................................. 60
10. Rectificarea actului normativ. .............................................................. 61

MODULUL 6
APLICAREA NORMELOR DE TEHNICĂ LEGISLATIVĂ ÎN PROCESUL ELABORĂRII
ACTELOR ADMINISTRATIVE NORMATIVE .................................. 63
1. Reguli specifice aplicabile în procesul elaborării şi adoptării hotărârilor Guvernului. 64
2. Elemente specifice procesului de emitere a ordinelor, instrucţiunilor şi a celorlalte acte normative
ale conducătorilor autorităţilor publice ale administraţiei ministeriale şi extraministeriale. 66
3. Respectarea normelor de tehnică legislativă în cadrul autonomiei locale 67

3
• Date de identificare a cursului
Date de contact ale titularului de curs: Date de identificare curs
Nume: Vida Ioan Legistică formală
Birou: str. Povernei, nr. 6 Anul III, Semestrul I
Telefon: 021/3180897 Tipul cursului: facultativ
Consultaţii: Luni, 9.00 -11.00

• Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite

Cursul de faţă condiţionează parcurgerea si promovarea cu succes a mai multor discipline din
semestrele anterioare ale programului academic propus in cadrul specializării Administraţie publică.
Astfel, cursantul care doreşte să urmeze cursul “Legistică formală” tebuie să fi promovat următoatele
discipline: Elemente de teoria geneală a statului şi dreptului, Bazele constituţionale ale administraţiei
publice şi Drept administrativ

• Descrierea cursului
Cursul Legistică formală îşi propune familiarizarea studenţilor cu normele de tehnică legislativă.
Scopul acestui curs este de a cunoaşte arhitectura actelor normative, pecum şi principalele evenimente
care intervin pe parcursul existenţei actului normativ.

• Organizarea temelor în cadrul cursului

Tematica ce corespunde cursului de Legistică formală include sase lecţii.
Nivelul de inţelegere si, implicit, utilitatea informaţiilor pe care le regăsiţi in fiecare lecţie vor fi
sensibil optimizate dacă, in timpul parcurgerii suportului de curs, veţi consulta sursele bibliografice
recomandate. Dealtfel, rezolvarea tuturor lucrărilor de verificare precum si promovarea examenului final
impune, cel puţin, parcurgerea referinţelor obligatorii, menţionate la finele fiecărei lecţii. In situaţia in
care nu veţi reusi să accesaţi anumite materialele bibliografice, sunteţi invitaţi să contactaţi tutorii
disciplinei.

• Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

Parcurgerea celor şase lecţii în care este structurat cursul va presupune atat intalniri faţă in faţă
(consultaţii), cat si muncă individuală.
Consultaţiile, pentru care prezenţa este facultativă, reprezintă un sprijin direct acordat
dumneavoastră din partea titularului si a tutorilor.
Avand in vedere particularităţile invăţămantului la distanţă, dar si reglementările

4
interne, parcurgerea si promovarea acestei discipline presupune antrenarea studenţilor in următoarele
tipuri de activităţi:
a. consultaţii – pe parcursul semestrului vor fi organizate două intalniri de consultaţii faţă în faţă;
b. realizarea unui proiect de semestru cu o temă si un set de sarcini anunţate cu cel puţin 30 de zile
inaintea datei de depunere a acestuia.
c. lucrări de evaluare care vor fi rezolvate si, respectiv trimise tutorilor in conformitate cu
precizările din calendarul disciplinei.

• Materiale bibliografice obligatorii

In suportul de curs, la finele fiecărei lecţii sunt precizate atat referinţele bibliografice obligatorii,
cat si cele facultative. Sursele bibliografice au fost astfel stabilite incat să ofere posibilitatea adancirii
nivelului de analiză si, implicit, comprehensiunea fiecărei teme.

• Materiale şi instrumente necesare pentru curs

Optimizarea secvenţelor de formare reclama accesul studenţilor la următoarele resurse:
- calculator conectat la internet
- imprimantă (pentru tipărirea materialelor suport sau a temelor redactate)
- acces la resursele bibliografice (ex: abonament la Biblioteca Centrală Universitară)
- acces la echipamente de fotocopiere

• Calendar al cursului
Calendarul disciplinei este adus la cunoştinţa studentlui şi cuprinde datele celor două intalniri care
vor fi anunţate in timp util pe site-ul facultăţii şi termenele la care trebuie transmise lucrările de verificare
aferente fiecărei lecţii, precum si data limită pentru trimiterea proiectului de semestru.

• Politica de evaluare şi notare

Evaluarea finală se va realiza pe bază unui examen scris desfăşurat in sesiunea de la finele
semestrului I. Nota finală se compune din: a. punctajul obţinut la acest examen, b. Aprecierea lucrărilor
de evaluare pe parcurs; c. evaluarea proiectului de semestru

Elemente de deontologie academică

Se vor avea in vedere următoarele detalii de natură organizatorică:
- Orice material elaborat de către studenţi pe parcursul activităţilor va face dovada originalităţii.
Studenţii ale căror lucrări se dovedesc a fi plagiate nu vor fi acceptaţi la examinarea finală.
- Orice tentativă de fraudă sau fraudă depistată va fi sancţionată prin acordarea notei minime sau,
in anumite condiţii, prin exmatriculare.
- Rezultatele finale vor fi puse la dispoziţia studenţilor prin afisaj electronic.

5
• Studenţi cu dizabilităţi
Titularul cursului si echipa de tutori isi exprima disponibilitatea, in limita constrangerilor tehnice
si de timp, de a adapta conţinutul si metodelor de transmitere a informaţiilor, precum si modalităţile de
evaluare (examen oral, examen on line etc), in funcţie de tipul dizabilităţii cursantului. Altfel spus, avem
in vedere, ca o prioritate, facilitarea accesului egal al tuturor
cursanţilor la activităţile didactice si de evaluare.

• Strategii de studiu recomandate

Date fiind caracteristicile invăţămantului la distanţă, se recomandă studenţilor o planificare foarte
riguroasa a secvenţelor de studiu individual, coroborată cu secvenţe de dialog, mediate de tutorii si
respectiv titularul de disciplină. Lectura fiecărei lecţii si rezolvarea la timp a lucrărilor de evaluare
garantează nivele inalte de inţelegere a conţinutului tematic si totodată sporesc sansele promovării cu
succes a acestei discipline.

6
 MODULUL 1

FUNCŢIA LEGISLATIVĂ A PARLAMENTULUI

Scopul modulului: Familiarizarea studentului cu funcţia legislativă a Parlamentului României

Obiectivele modulului:
La finalul acestui modul, cursanţii trebuie:
 Să cunoască conţinutul funcţiei legislative
 Să prezinte activităţile Parlamentului
 Să enumere şi să explice principalele categorii de legi

1. Determinarea conţinutului funcţiei legislative.

Guvernarea unei ţări pe baza principiilor democraţiei este indiscutabil legată de manifestarea
poporului ca titular al puterii politice, al suveranităţii naţionale. Exprimarea puterii politice a poporului
este condiţionată astăzi de exprimarea voinţei corpului electoral prin reprezentanţii săi aleşi, la intervale
rezonabile de timp, în condiţiile manifestării pluralismului politic. Prin alegeri directe, poporul îşi
constituie puterea legiuitoare, desemnează şeful statului, iar în urma acestora se instituie Guvernul. În
forumul său de exprimare politică - Parlamentul -, poporul îşi defineşte voinţa generală, o oficializează şi
o exteriorizează în legi, hotărâri şi moţiuni.
Principala funcţie a Parlamentului o constituie funcţia legislativă. 1 Această funcţie se
concretizează în activitatea parlamentară de examinare şi deliberare asupra proiectelor de lege şi a
propunerilor legislative, precum şi de votare a legii. Profesorul Constantin C.Dissescu atribuia
Parlamentului misiunea de a face legi, funcţie care conferea o autentică greutate organului reprezentativ
suprem al poporului în procesul elaborării legii. 2 Într-o altă opinie, complexitatea funcţiei legislative se
deduce din "operaţiunea prin care regula de drept, aşa cum se constată şi cum o concepe mintea noastră
faţă de o situaţie dată în societate, se transformă în regulă de drept pozitiv." 3 Atitudini similare privitoare
la complexitatea funcţiei legislative au fost adoptate şi de alţi autori români. Problema care prezintă
interes pentru Legistica formală vizează definirea conţinutului funcţiei legislative. Într-o primă ipoteză,
funcţia legislativă pare a se raporta la examinarea şi adoptarea proiectelor de lege prezentate
Parlamentului de către Guvern. În realitate, funcţia legislativă a Parlamentului este extrem de complexă.
Înainte de a fi o funcţie normativă, ea este o funcţie politică. Înainte de a fi o funcţie executivă,

1
În literatura de specialitate sunt considerate funcţii parlamentare următoarele: a) legislativă (adoptarea legilor); b) stabilirea
direcţiilor principale ale activităţii social-economice, culturale, statale şi juridice; c) alegerea, formarea, avizarea formării,
numirea sau revocarea unor autorităţi statale; d) controlul parlamentar; e) conducerea în politica externă; f) organizarea şi
funcţionarea proprie. Apud I.Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2001, p.451.
2
A se vedea Constantin C.Dissescu, Drept constituţional, Bucureşti, 1915, p.703.
3
Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului, Editura All, Bucureşti, 1995, p.315.
7
subordonată prevederilor constituţionale, ea este o funcţie axiologică, în virtutea căreia se stabilesc
valorile politice şi juridice pe baza cărora se elaborează normele juridice primare şi se direcţionează
activitatea întregului organism statal.
Funcţia legislativă a Parlamentului se concretizează în activităţi parlamentare distincte:
1. examinarea proiectelor de lege primite de la Guvern;
2. examinarea propunerilor legislative care sunt formulate de cetăţeni sau de către parlamentari.
3. examinarea amendamentelor formulate de către Guvern sau de către parlamentari;
4. votarea proiectelor de lege, a propunerilor legislative şi a amendamentelor formulate în procesul
legislativ;
5. reexaminarea legii ca urmare a solicitării Preşedintelui României;
6. reexaminarea legii în virtutea deciziei Curţii Constituţionale prin care se declară
neconstituţionalitatea acesteia;
7. stabilirea limitelor abilitării Guvernului de a emite ordonanţe;
8. exercitarea controlului asupra legislaţiei delegate, respectiv asupra unor reglementări juridice
emise în temeiul unei legi de abilitare ori a delegării legislative constituţionale;
9. cenzurarea decretelor prezidenţiale prin care se instituie norme juridice (instituirea stării de
urgenţă, a stării de asediu, declararea mobilizării parţiale sau generale a forţelor armate, luarea măsurilor
pentru respingerea unei agresiuni armate împotriva României).
În exercitarea funcţiei legislative, aceste aspecte tehnice subsumează o puternică încărcătură
politică. În raport cu fiecare propunere supusă Parlamentului spre adoptare, în aula fiecărei Camere sau în
sala destinată şedinţelor comune se etalează întregul spectru al aspiraţiilor politice ale naţiunii. Fiecare
partid politic reprezentat în Parlament are propria sa opinie cu privire la problemele ce se dezbat în forul
legislativ, în spatele acestuia aflându-se cei care i-au votat pe deputaţi şi pe senatori. În aceste condiţii,
existenţa Parlamentului este condiţionată de formarea unei majorităţi parlamentare apte să susţină
proiectele de legi promovate de Guvern şi, în ultimă instanţă, să susţină Guvernul în întreaga operă de
guvernare. Existenţa majorităţii parlamentare nu poate face abstracţie de prezenţa în Parlament a
minorităţii parlamentare - a opoziţiei - componentă politică parlamentară care, prin definiţie, îşi
modelează discursul politic în raport cu interesele legate de cucerirea puterii politice.
În mod constant, după adoptarea Constituţiei României din 1991, în virtutea căreia s-au desfăşurat
alegerile parlamentare şi prezidenţiale din 1992, 1996 şi 2000, Parlamentul a fost locul de întâlnire a celor
mai diverse interese naţionale, exprimate în forme diferite de reprezentanţii corpului electoral.
În legătură cu derularea funcţiei legislative, problema care se pune are în vedere limitarea sau
partajarea exercitării acesteia în raport cu alte autorităţi publice. Această problemă derivă din faptul că,
potrivit art.61 alin.(1) din Constituţia României, "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al
poporului român şi unica autoritate legiuitoare", dispoziţie constituţională privită în mod diferit în
anumite lucrări de specialitate. Astfel, profesorii M.Constantinescu şi I.Muraru consideră că Parlamentul
exercită o funcţie de legiferare, care este o formă specializată a competenţei sale generale, în virtutea

8
căreia dezbaterea problemelor politice generale ale naţiunii se finalizează prin adoptarea unei norme de
drept, ca expresie a voinţei generale în reglementarea unor raporturi sociale. 4 În această perspectivă,
funcţia de legiferare este redusă la competenţa de legiferare, competenţă care ar rezulta din condiţiile şi
limitele stabilite de Constituţie. 5 În justificarea unui asemenea punct de vedere se arată că o putere
legiuitoare necondiţionată, absolută, ar putea absorbi în sine toate funcţiile statului, utilizând forţa şi
autoritatea legii pentru a decide în probleme ce ţin de funcţia executivă sau judecătorească a acestuia. 6
În opinia noastră, funcţia de legiferare a Parlamentului reprezintă capacitatea forumului
reprezentativ suprem al poporului român de a reglementa în mod primar orice categorie de relaţii sociale,
pe baza regulilor stabilite de Constituţie şi de regulamentele parlamentare. În această optică, funcţia
legislativă nu poate fi redusă la "competenţa de legiferare" pentru simplul fapt că nu există o asemenea
noţiune în sistemul dreptului constituţional românesc. În general, termenul "competenţă" este utilizat în
drept pentru a desemna o listă de atribuţii, de drepturi şi obligaţii, care pot fi exercitate de o anumită
autoritate publică aflată în concurenţă cu alte autorităţi publice. Astfel, putem vorbi de competenţa unui
minister, a unui primar, a unui consiliu local, în înţelesul de competenţă materială (ansamblul atribuţiilor
conferite de lege) ori de competenţă teritorială (stabilirea limitelor geografice ale exerciţiului competenţei
materiale). O asemenea problemă nu se poate pune în cazul Parlamentul român. Organul reprezentativ al
poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării nu partajează cu nimeni exercitarea funcţiei
legislative, nici în cazul în care operează delegarea legislativă, el fiind unicul titular al exercitării acestei
funcţii.
Cu totul altfel se pune problema în cazul Franţei, unde suntem de acord că există o competenţă
legislativă a Parlamentului, prin partajarea funcţiei legislative între Parlament şi Guvern. În acest caz, în
care Parlamentul intervine doar în "domeniul rezervat legii", iar Guvernul în celelalte categorii de relaţii
sociale supuse reglementărilor juridice primare, putem să dăm dreptate autorilor francezi care consideră
că "puterea legislativă este încredinţată unei pluralităţi de organe." 7 O asemenea concluzie poate fi
valabilă în Franţa, dar în România, în lumina Constituţiei din 1991 este inadmisibilă.
În privinţa definirii puterii legiuitoare, a funcţiei sale legislative, este necesar să observăm că la
exercitarea acesteia pot participa şi alte autorităţi publice (Guvernul poate propune proiecte de lege sau
amendamente, Curtea Constituţională poate declara o lege neconstituţională, Preşedintele României poate
cere Parlamentului sau Curţii Constituţionale reexaminarea legii etc.), dar punctul de vedere al
Parlamentului este decisiv în privinţa definitivării şi votării legii. Pe de altă parte, faptul că există limitări
ale exercitării funcţiei legislative înscrise în Constituţie, în regulamentele parlamentare, nu poate fi
conceput ca o partajare de competenţe sau ca o atribuire de competenţă legislativă Parlamentului. Chiar şi
în cazul în care o autoritate publică are o anumită competenţă normativă, ea trebuie să o exercite în
anumite limite, în cadrul unei anumite proceduri legale etc.

4
A se vedea M.Constantinescu, I.Muraru, Drept parlamentar românesc, Editura Actami, Bucureşti, 1999, p.121.
5
Ibidem, p.122.
6
Ibidem, p.122.
7
G.Burdeau, F.Hammon, M.Traper, op.cit., p.176.
9
 Rezultă din cele de mai sus că nu există o competenţă legislativă în cazul Parlamentului României
sau dacă ea ar exista ar trebui considerată exhaustivă. În aceste condiţii, Parlamentul României poate
reglementa în mod primar, prin lege, orice materie, orice domeniu al relaţiilor sociale, respectând,
bineînţeles, regulile stabilite de Constituţie şi de regulamentele parlamentare. De aceea, susţinem şi noi că
Parlamentul României este titularul monopolului legislativ. 8 Totodată, este necesar să menţionăm că
nelimitarea în plan orizontal a funcţiei legislative a Parlamentului nu are nimic de-a face cu caracterul
autoritar sau totalitar al puterii legiuitoare, care ţine de distrugerea echilibrului puterilor în stat şi nu de
sfera atribuţiilor legislative ale Parlamentului.
În urma revizuirii Constituţiei din anul 2003, a fost operată o anumită diferenţiere între cele două
Camere ale Parlamentului. Astfel, una din Camere este prima sesizată cu anumite proiecte de legi sau
propuneri legislative, caz în care devine Cameră de reflecţie. Cealaltă este Camera decizională,
manifestarea sa de voinţă, exprimată prin vot, punând capăt procesului legislativ parlamentar.
Astfel, în temeiul art.75 din Constituţie, Camera Deputaţilor este Cameră de reflecţie în cazul
proiectelor de legi şi propunerilor legislative pentru ratificarea tratatelor sau a altor acorduri internaţionale
şi a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestor tratate sau acorduri, precum şi al legilor organice
prevăzute de art.31 alin.(5) – organizarea serviciilor publice de radio şi de televiziune şi controlul
parlamentar asupra activităţii lor-, art.40 alin.(3) – stabilirea altor categorii de funcţionari publici care nu
pot face parte din partide politice-, art.55 alin.(2)-stabilirea condiţiilor privind îndeplinirea îndatoririlor
militare-, art.58 alin.(3) – organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatului Poporului-, art.73 alin.(3)
lit.e)- organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării –, lit-k) - contenciosul
administrativ-, lit.l)-organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor
judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi-, lit.n) - organizarea generală a învăţământului,
lit.o)-organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind
autonomia locală, art.79 alin.(2) - înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ, art.102
alin.(3) - stabilirea altor membri ai Guvernului, art.105 alin.(2) - stabilirea altor incompatibilităţi
guvernamentale, art.117 alin.(3) - înfiinţarea de autorităţi administrative autonome, art.118 alin.(2) -
stabilirea structurii sistemului naţional de apărare, pregătirea populaţiei, a economiei şi a teritoriului
pentru apărare, precum şi statutul cadrelor militare, art.118 alin.(3) - aplicarea dispoziţiilor alin.(2) la
celelalte componente ale forţelor armate-, art.120 alin.(2)-folosirea limbii minorităţilor naţionale în
relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu serviciile desconcentrate, art.126 alin.(4) -
compunerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi regulile de funcţionare a acesteia, art.126 alin.(5) -
înfiinţarea de instanţe specializate şi art.142 alin.(5) - legea organică a Curţii Constituţionale.

8
În acest sens a se vedea T.Drăganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992,
p.91; În sens contrar, profesorii Ioan Muraru şi Mihai Constantinescu consideră că, potrivit Constituţiei actuale a României,
se poate vorbi de un domeniu al legii, stabilit de fostul art.72, care prevedea că Parlamentul poate adopta trei categorii de
legi, şi anume legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare. A se vedea I.Muraru, M.Constantinescu, Ordonanţa
guvernamentală - Doctrină şi jurisprudenţă, Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p.33.
10
 Cu privire la aceste competenţe ale Camerei Deputaţilor este necesar să precizăm că aquis-ul
comunitar este un drept de sine-stătător şi nu intră în categoria „măsurilor legislative ce rezultă din
aplicarea tratatelor internaţionale”.
În toate aceste cazuri, Senatul este Cameră decizională. În celelalte cazuri, care nu sunt rezervate
competenţei primare a Camerei Deputaţilor, aceasta devine Cameră decizională după examinarea primară
a proiectelor de lege şi a propunerilor legislative de către Senat.
Nici această partajare a competenţelo celor două Camere nu este de natură să eludeze monopolul
legislativ al Parlamentului şi competenţa nelimitată a acestui for legislativ.

2. Alegerea nivelului actului normativ al Parlamentului.

În activitatea sa legislativă, Parlamentul este pus în situaţia de a alege în privinţa actelor juridice
prin intermediul cărora exprimă voinţa generală a naţiunii. Potrivit art.67 din Legea fundamentală,
Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă legi, hotărâri şi moţiuni, în prezenţa majorităţii membrilor. Astfel,
în desfăşurarea activităţii sale, Parlamentul în întregul său şi fiecare Cameră în parte pot fi puse în situaţia
de a stabili ce act juridic urmează să emită pentru soluţionarea unei probleme cu care au fost sesizate.
Pentru a putea răspunde la o asemenea întrebare, este necesar să stabilim cu precizie ce este legea, care
sunt tipurile de legi, ce se înţelege prin hotărâre a Parlamentului sau a unei Camere şi care este înţelesul
noţiunii de moţiune.
Legea, sub aspect formal, este actul normativ emis de Parlament, în conformitate cu normele de
procedură stabilite de Constituţie şi de regulamentele parlamentare. Alături de această definiţie restrânsă a
legii - stricto sensu -, există şi o altă accepţiune a legii care conferă denumirea de lege oricărui act
normativ, indiferent de la cine emană. Această definire a legii - lato sensu - evocă ideea de obligativitate
a normelor juridice, indiferent de autoritatea publică emitentă a unui act normativ. Mircea Djuvara
defineşte legea ca o normă juridică generală cu caracter obligatoriu şi permanent, prescrisă de o autoritate
publică de stat, eventual sub sancţiunea forţei publice. 9 Aşa cum se poate observa cu uşurinţă, definiţia
dată legii de către Mircea Djuvara este astăzi depăşită. Pentru cei care înţeleg sensul dublu al noţiunii de
lege, definiţia dată de Mircea Djuvara are în vedere doar sensul larg al acestei noţiuni. În plus, se observă
că autorul alunecă în capcana reducerii legii la norma juridică, ceea ce contrazice orice construcţie
sistemică a dreptului, în cadrul căreia norma juridică este elementul de bază al sistemului, iar legea o
formă exterioară de exprimare a normei juridice, de cele mai multe ori a unei pluralităţi de norme juridice.
Astăzi putem spune cu claritate că legea, nu se confundă cu norma juridică. Legea este, în mod evident,
forma de exprimare a normelor juridice, a voinţei legiuitorului de a da expresie unor comandamente
sociale care se modelează în norme juridice.
Pentru definirea legii este necesar să se evidenţieze şi o altă deosebire prezentată de literatura de
specialitate, aceea dintre legea înţeleasă în sens formal şi legea înţeleasă în sens material. 10 Marea
majoritate a autorilor sunt de acord că legea în sens formal desemnează, în sens restrâns, numai actul

9
A se vedea Mircea Djuvara, op.cit., p.268.
10
A se vedea I.Muraru şi Simina Tănăsescu , op.cit., p.505 şi urm.
11
normativ care emană de la Parlament. În sens material, legea este privită, fără raportare la accepţiunea
largă sau restrânsă a conceptului, la cuprinsul normativ al acesteia. Sub acest aspect se consideră că legea
se deosebeşte şi de hotărârile parlamentare, prin conţinutul său diferit. Astfel, legile stabilesc norme
juridice, generale şi impersonale, în timp ce hotărârile parlamentare pot fi atât acte normative, cât şi acte
individuale. 11 În opinia noastră, un asemenea punct de vedere este greu de susţinut, dacă avem în vedere
practica vieţii parlamentare. Astfel, aşa cum este deja cunoscut, atât în perioada dintre cele două războaie
mondiale, cât şi în anii postrevoluţionari, Parlamentul României a adoptat şi acte normative denumite
"lege", care se referă la fapte şi persoane individuale, ceea ce face ca ele, sub aspectul conţinutului, să fie
acte individuale şi nu acte normative. Astfel de exemple se găsesc şi în legislaţia altor state. Poate fi
citată, în acest sens, legea franceză din 20 noiembrie 1873, care a dat titlul de preşedinte de Republică
mareşalului Mac-Mahon pe timp de 7 ani. La noi, în perioada interbelică, naturalizarea străinilor se
acorda prin lege, deşi un asemenea act juridic nu avea caracter normativ. În anii de după Revoluţia din
Decembrie 1989, prin lege au fost promovate diverse acte cu caracter individual. Menţionăm în acest sens
legile privitoare la acordarea unor titluri de onoare, cele privind declararea unor oraşe-martir etc.
Se poate deduce, din cele de mai sus, că atributul normativ nu este un atribut care caracterizează
legea în toate împrejurările. În aceste condiţii, legea nu poate fi deosebită de alte acte juridice emise de
Parlament, de una din Camerele sale ori de alte autorităţi publice.
Conţinutul normativ, caracterizat prin norme general-obligatorii şi impersonale, este prezent în
acte normative emise de orice autoritate publică, ceea ce împiedică diferenţierea legii de alte acte juridice
pe baza acestui criteriu.
În literatura de specialitate se consideră că hotărârile, ca varietate a actelor juridice ale Camerelor
şi ale Parlamentului, se deosebesc de legi prin forţa lor juridică, prin conţinutul lor şi prin procedura de
adoptare. Pe baza acestor criterii, hotărârile au o forţă juridică inferioară legilor, pot avea caracter
normativ, ele fiind emise fie pentru aplicarea legilor, fie pentru detalierea lor, iar sub aspect procedural
pot emana de la o singură Cameră, se adoptă cu majoritate simplă, dacă Legea fundamentală nu prevede
altfel, şi nu fac obiectul controlului de constituţionalitate.
În raport cu cele arătate, remarcăm şi noi că hotărârile nu sunt legi, ceea ce este evident. Sub
aspectul forţei juridice diferite a legilor şi a hotărârilor parlamentare din punct de vedere formal se nasc
anumite întrebări legate de aspectele de ordin procedural. În principiu, legile constituţionale se adoptă de
către Parlament cu o majoritate calificată de două treimi; legile organice se adoptă cu o majoritate
absolută, iar legile ordinare cu o majoritate simplă. În schimb, hotărârile parlamentare se adoptă fie cu
majoritate absolută de voturi, atunci când este vorba de adoptarea sau modificarea regulamentelor
parlamentare, fie cu majoritate simplă, dacă este vorba de alte hotărâri parlamentare. Se poate spune, pe
baza acestor comparaţii procedurale, că legile şi hotărârile nu pot fi departajate în funcţie de majoritatea
de voturi cerută pentru adoptarea lor datorită faptului că unele hotărâri sunt adoptate cu o majoritate de
voturi cerută pentru legile organice, iar altele cu o majoritate de voturi specifică adoptării legilor ordinare.

11
A se vedea T.Drăganu, op.cit., p.209.
12
Din această constatare nu se poate trage nici concluzia că unele hotărâri au forţa juridică a legilor
organice şi nici că celelalte pot fi asimilate legilor ordinare.
În mod cert însă, o lege organică nu poate modifica regulamentele parlamentare, după cum nici o
lege ordinară nu poate interveni în domeniul rezervat, prin regulamente, hotărârilor parlamentare. În
aceste condiţii, este greu de acceptat că hotărârile parlamentare sunt inferioare legilor organice sau celor
ordinare. O problemă distinctă se poate ridica în legătură cu raporturile dintre hotărâri şi legile
constituţionale. În această materie, în măsura în care o lege constituţională modifică dispoziţiile
constituţionale care privesc organizarea şi funcţionarea Parlamentului, este posibil ca ea să determine
apariţia unei noi hotărâri parlamentare. Într-un astfel de caz, putem concluziona că hotărârea parlamentară
are o forţă juridică inferioară legii constituţionale.
Referitor la cel de al doilea aspect al departajării legilor de hotărâri, cel privitor la conţinutul
acestora, trebuie să avem în vedere domeniul legii şi domeniul rezervat hotărârilor parlamentare. În opinia
noastră, legile intervin în orice domeniu al realităţii sociale care prezintă interes pentru legiuitor, ceea ce
face ca domeniul legii să fie practic nelimitat de o altă competenţă legislativă. Pentru a deosebi legea de
orice alt act normativ este necesar să stabilim că legea poate reglementa, în mod primar, orice relaţie
socială. Hotărârea parlamentară poate reglementa fie relaţii sociale care au fost reglementate prin lege,
acţionând secundum lege, fie relaţii sociale care îi sunt rezervate în exclusivitate şi care dau expresie
autonomiei regulamentare a fiecărei Camere a Parlamentului. Sub acest din urmă aspect, se poate
desprinde într-adevăr ideea potrivit căreia reglementarea primară a relaţiilor sociale nu este numai de
domeniul exclusiv al legii.
Din cele prezentate se poate deduce că legea se caracterizează prin faptul că este o reglementare
juridică primară. În aceeaşi categorie pot fi incluse şi hotărârile parlamentare, dacă nu sunt date în
executarea legii. Ele se deosebesc, însă, întotdeauna de legi prin faptul că intervin doar în acele domenii şi
în acele cazuri precizate expres de Constituţie şi de regulamentele parlamentare. În consecinţă, putem
conchide că legea este actul juridic emis de Parlament cu respectarea normelor de procedură, care
reglementează, în mod primar, relaţii sociale nerezervate domeniului exclusiv al hotărârilor parlamentare.
În sfârşit, în ceea ce priveşte excepţiile procedurale, este necesar să precizăm că există hotărâri
parlamentare adoptate de o singură Cameră (privind adoptarea regulamentului propriu, stabilirea
comisiilor permanente, instituirea unor comisii de anchetă etc.), după cum există hotărâri adoptate de cele
două Camere ale Parlamentului (regulamentul şedinţelor comune).
Se poate observa astfel, că în cazul hotărârilor Parlamentului, acestea sunt adoptate, ca şi legile, de
acelaşi corp al aleşilor poporului, urmărindu-se o procedură asemănătoare adoptării legilor bugetare.
Rămâne astfel ca singur criteriu de distincţie dintre lege şi hotărârea parlamentară materia supusă
reglementării juridice. Deci, de fiecare dată când se pune problema alegerii actului normativ care urmează
a fi supus aprobării Parlamentului, este necesar să stabilim, în prealabil, dacă este nevoie de o lege sau de
o hotărâre. Apoi, în acest ultim caz, urmează să se precizeze dacă este vorba de o hotărâre a Senatului, a
Camerei Deputaţilor ori a Parlamentului României.

13
 3. Ierarhia legilor.
În virtutea art.73 alin.(1) din Constituţia României, Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi
organice şi legi ordinare. În cele ce urmează se impune să clarificăm aceste concepte şi să stabilim ce se
reglementează prin fiecare tip (categorie) de lege, care sunt raporturile dintre ele şi care este ierarhia
acestora.
A. Legile constituţionale. Potrivit art.73 alin.(2) din Constituţia României, legile constituţionale
sunt legile de revizuire a Constituţiei.
O primă întrebare, în raport cu prevederile art.73 alin.(2) din Legea noastră fundamentală, cere să
se precizeze dacă o lege constituţională poate modifica Constituţia şi în ce limite? Răspunsul la prima
parte a întrebării nu poate fi decât pozitiv. Constituţia poate fi modificată printr-o lege de revizuire sau
chiar abolită, în cazul în care o nouă putere revoluţionară răstoarnă puterea politică sub imperiul căreia a
fost adoptată Constituţia anterioară. Abrogarea Constituţiei de către legiuitorul ordinar este exclusă.
Este ştiut că prin revoluţie puterea politică este răsturnată. În acest caz, reprezentanţii noii puteri
politice sunt obligaţi să restituie poporului libertatea, dreptatea şi egalitatea la care visaseră. Revoluţia nu
se justifică decât în măsura în care este o expresie a nemulţumirilor populare, escaladate de regimuri
politice dictatoriale. În urma ei, se naşte o putere constituantă care pune bazele unei noi guvernări prin
adoptarea unei noi Constituţii, a unei noi Legi fundamentale. Această putere poartă denumirea de putere
constituantă originară. Ea fixează regulile generale ale guvernării, instituie drepturile şi libertăţile
fundamentale ale cetăţenilor şi precizează dreptul guvernelor viitoare de a modifica, în anumite limite,
principiile guvernării statornicite în Constituţia nouă.
În maxima sa generalitate, puterea constituantă originară reprezintă un organism revoluţionar
suprem înzestrat cu puteri depline. Datorită acestui caracter revoluţionar al puterii constituante originare,
ea lasă urmaşilor săi legitimi dreptul de a modifica Legea fundamentală în limitele pe care ea însăşi le
impune. Tocmai de aceea în Constituţia României din 1991 este înscrisă atât posibilitatea revizuirii, cât şi
limitele acesteia. Astfel, este interzisă revizuirea în ceea ce priveşte textele privitoare la caracterul
naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ,
integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială. Totodată, revizuirea
Constituţiei este interzisă pe durata stării de asediu, a stării de urgenţă, în timp de război sau în cazurile în
care ar avea ca rezultat suprimarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor ori a garanţiilor
acestora.
Legile constituţionale, care, în conformitate cu dispoziţiile art.73 alin.(2) din Legea fundamentală,
nu pot fi decât de revizuire, sunt adoptate potrivit normelor cuprinse în art.150-152 din Constituţie. Ele
sunt supuse unui dublu control de constituţionalitate, sunt definitive numai după aprobarea lor prin
referendum şi nu sunt supuse promulgării. Ele se află în vârful ierarhiei legilor, fiind astfel supraordonate
în raport cu legile organice, cu cele ordinare şi cu orice alte acte normative.
B. Legile organice reprezintă o categorie de legi care sunt considerate de puterea constituantă

14
originară drept prelungiri ale dispoziţiilor constituţionale şi care, garantând aplicarea dispoziţiilor Legii
fundamentale, trebuie să fie susţinute de o majoritate parlamentară absolută. Aceste legi, prin definiţie,
sunt reglementări juridice care reprezintă un apendice al prevederilor constituţionale. Din punct de vedere
procedural, legile organice se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere. Cerinţa stabilită de
art.76 alin.(1) din Constituţia României, potrivit căruia legile organice se adoptă cu votul majorităţii
membrilor fiecărei Camere, dă expresie imperativului procedural al delimitării formale a legilor organice
de legile ordinare şi de cele constituţionale.
Sub aspect material, legile organice nu pot interveni decât în materiile limitativ enumerate de
Constituţia României. Astfel, potrivit Legii noastre fundamentale, Parlamentul reglementează prin legi
organice:
1. sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente - art.73
alin.(3) lit.a;
2. organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice - art.73 alin.(3) lit.b);
3. statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora -
art.73 alin.(3) lit.c);
4. organizarea şi desfăşurarea referendumului - art.73 alin.(3) lit.d);
5. organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării - art.73 alin.(3) lit.e);
6. regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al stării de război - art.73
alin.(3) lit.f);
7. regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă -art.73 alin.(3) lit.g);
8. infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora - art.73 alin.(3) lit.h);
9. acordarea amnistiei sau a graţierii colective - art.73 alin.(3) lit.i);
10. statutul funcţionarilor publici - art.73 alin.(3) lit.j);
11. contenciosul administrativ - art.73 alin.(3) lit.k);
12.organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a
Ministerului Public şi a Curţii de Conturi - art.73 alin.(3) lit.l);
13.regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii - art.73 alin.(3) lit.m);
14. organizarea generală a învăţământului - art.73 alin.(3) lit.n);
15. organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind
autonomia locală (art.73 alin.(3) lit.o);
16. regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială -
art.73 alin.(3) lit.p);
17. statutul minorităţilor naţionale din România - art.73 alin.(3) lit.r);
18. regimul general al cultelor - art.73 alin.(3) lit.s);
19. consfinţirea frontierelor ţării - art.3 alin.(2);
20. dobândirea, păstrarea sau pierderea cetăţeniei române - art.5 alin.(1);
21. stabilirea stemei ţării şi a sigiliului statului - art.12 alin.(4);

15
 22. egalitatea în drepturi - art.16 alin.(4);
23. organizarea serviciilor publice de radio şi de televiziune şi controlul parlamentar asupra
activităţii acestora - art.31 alin.(5);
24. stabilirea unor categorii de funcţionari publici care nu pot face parte din partide politice -
art.40 alin.(3);
25. dobândirea dreptului de proprietate privată - art.44 alin.(2);
26. stabilirea condiţiilor şi a limitelor exercitării dreptului persoanei vătămate de o autoritate
publică într-un drept al său, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei
cereri - art.52 alin.(2);
27. condiţiile privind îndeplinirea îndatoririlor militare -art.55 alin.(2);
28. stabilirea condiţiilor încorporării - art.55 alin.(3);
29. organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatului Poporului - art.58 alin.(3);
30. stabilirea jurământului deputaţilor şi senatorilor - art.70 alin.(1);
31. stabilirea altor incompatibilităţi pentru deputaţi sau senatori decât cele prevăzute de art.71
alin.(1) şi alin.(2) - art.71 alin.(3);
32. înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ - art.79 alin.(2);
33. prelungirea mandatului Preşedintelui României în caz de război sau de catastrofă - art.83
alin.(3);
34. stabilirea altor membri ai Guvernului în afara miniştrilor şi a primului-ministru - art.102
alin.(3);
35. stabilirea altor incompatibilităţi decât cele prevăzute la art.105 alin.(1) pentru membrii
Guvernului - art.105 alin.(2);
36. înfiinţarea unor autorităţi administrative autonome - art.117 alin.(3);
37. stabilirea structurii sistemului naţional de apărare, pregătirea populaţiei, a economiei şi a
teritoriului pentru apărare, precum şi statutul cadrelor militare - art.118 alin.(2);
38. aplicarea prevederilor art.118 alin.(2) la celelalte componente ale forţelor armate - art.118
alin.(3);
39. reglementarea dreptului cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale cu pondere
semnificativă într-o unitate administrativ-teritorială de a folosi limba maternă în relaţiile cu autorităţile
administraţiei publice locale şi cu serviciile publice desconcentrate - art.120 alin. (2);
40. atribuţiile prefectului - art.123 alin.(3)
41. competenţa Consiliului Superior al Magistraturii în materia propunerilor de numire, transferare
şi sancţionare a judecătorilor (art.125 alin.(2);
42. compunerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi regulile de funcţionare a acesteia (art.126
alin.(4);
43. înfiinţarea de instanţe specializate în anumite materii - art.126 alin.5)
44. reglementarea dreptului cetăţenilor români aparţinând minorităţilor naţionale de a se exprima

16
în limba maternă în faţa instanţelor judecătoreşti - art.128 alin.(2);
45. organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii - art.134 alin.(4);
46. obiectul exclusiv al proprietăţii publice - art.136 alin.(3);
47. regimul bunurilor proprietate publică - art.136 alin.(4));
48. inviolabilitatea proprietăţii private - art.136 alin.(5);
49. circulaţia şi înlocuirea monedei naţionale cu cea a Uniunii Europene - art.137 alin.(2);
50. soluţionarea litigiilor rezultate din activitatea Curţii de Conturi de către instanţe specializate
art.140 alin.(1);
51. organizarea şi funcţionarea Consiliului Economic şi Social - art.141;
52. organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale - art.142 alin.(5).
Materiile prezentate în cele 52 de puncte formează domeniul rezervat legilor organice. În această
materie, Parlamentul, în virtutea art.115 alin.(1) din Constituţia României, nu poate emite o lege de
abilitare a Guvernului de a emite ordonanţe. Aceasta presupune că, în domeniul rezervat legilor organice,
intervenţia Guvernului prin ordonanţe simple este interzisă, ceea ce însă nu îngrădeşte Guvernul să poată
interveni, în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, în acest domeniu, prin
ordonanţe de urgenţă, potrivit art.115 alin.(6) din legea noastră fundamentală.
Aşa cum spuneam, legile organice se adoptă cu o majoritate absolută de voturi în fiecare Cameră a
Parlamentului. Aceeaşi majoritate de voturi este cerută şi în cazul hotărârilor privitoare la regulamentele
parlamentare. De aici nu trebuie trasă concluzia că hotărârile respective ar fi legi organice. Dimpotrivă,
ele rămân hotărâri şi nu pot contraveni legilor organice.
Din cele prezentate rezultă că, prin poziţia pe care o deţin, legile organice se situează pe o treaptă
inferioară Constituţiei şi legilor constituţionale, dar ele deţin o poziţie supraordonată faţă de legile
ordinare şi celelalte acte normative.
C. Legile ordinare. În categoria actelor normative emise de Parlament, în conformitate cu regulile
procedurii legislative, intră şi legile ordinare. Ele intervin în alte materii decât cele rezervate legilor
constituţionale sau organice. Acest domeniu al legilor ordinare este practic neidentificat de Legea
fundamentală, în cuprinsul său intrând orice relaţie socială sau grup de relaţii sociale, indiferent de gradul
de generalitate sau de importanţa socială ce le este acordată.
Legile ordinare se adoptă cu majoritate simplă de voturi şi cu respectarea normelor de procedură
cuprinse în Constituţie şi în regulamentele parlamentare.
În procesul legislativ este posibil ca un proiect de lege care reglementează o materie exterioară
domeniului rezervat legilor constituţionale sau organice să se transforme în lege organică. Această
transformare se poate produce prin introducerea în cuprinsul său normativ a unei singure dispoziţii care
este rezervată domeniului legilor organice. Bunăoară, într-un proiect de lege privitor la salarizarea unei
anumite categorii de funcţionari publici se introduce o infracţiune şi se stabileşte o pedeapsă pentru
săvârşirea acesteia. Asemenea prevederi fac ca legea să fie adoptată în conformitate cu regulile procedurii
parlamentare care se aplică proiectelor de lege organică, iar o dată adoptată să devină lege organică, cu

17
toate implicaţiile ce derivă din aceasta. Pe cale de consecinţă, legea respectivă nu va putea fi modificată
printr-o lege ordinară, chiar dacă obiectul modificării priveşte alte dispoziţii decât aceea care a determinat
includerea legii în categoria legilor organice. O asemenea concluzie se impune în virtutea faptului că o
lege care a fost votată ca lege organică ulterior nu poate fi tratată altfel, deoarece ar contrazice un vot
parlamentar calitativ superior care a produs efecte juridice pe palierul legilor organice. Totodată, legea
organică este o entitate de sine-stătătoare, care nu poate fi divizată în reglementări organice şi ordinare,
fără a prejudicia caracterul constituţional al legii organice. O opinie contrară (chiar Constituţiei) a fost
formulată de Curtea Constituţională, care într-o decizie a admis că dispoziţiile care nu au caracter organic
dintr-o lege organică pot fi modificate printr-o lege ordinară. 12 Această soluţie lasă loc pentru puterea
legiuitoare să se contrazică în propriile decizii şi să încalce în mod deliberat prevederile constituţionale
care nu admit ca o lege să aibă un dublu caracter, respectiv să fie în acelaşi timp şi lege organică şi lege
ordinară.
D. Alte categorii de legi.
Potrivit art.73 alin.(1) al Constituţiei, Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi
ordinare.
În raport cu acest sistem tripartit de exercitare a competenţelor legislative a Parlamentului, Legea
de revizuire a Constituţiei a introdus o nouă categorie de legi şi anume legile de aderare la Uniunea
Europeană şi la N.A.T.O.
Potrivit sistemului nostru constituţional, legile constituţionale sunt legile de revizuire a
Constituţiei, adoptate cu o majoritate de două treimi în fiecare Cameră sau cu o majoritate de trei pătrimi
în cazul în care procedura de mediere eşuează.
Legile organice au şi ele un obiect de reglementare precizat de Constituţie, intervenind în anumite
materii rezervate acestora de Legea fundamentală. Din punct de vedere formal, ele sunt adoptate în
fiecare Cameră cu votul majorităţii deputaţilor sau senatorilor.
Legile ordinare pot interveni în orice alt domeniu al relaţiilor sociale, cu excepţia domeniului
rezervat legilor constituţionale, legilor organice sau regulamentelor parlamentare. Soarta acestora este
condiţionată de o majoritate simplă: cel mai mare număr de voturi al celor prezenţi determină adoptarea
sau respingerea proiectului de lege.
În raport cu acest „suport clasic” al determinării ierarhiei legilor urmează a fi luate în discuţie
prevederile art.148 alin.(1) şi art.149 din Constituţie, în virtutea cărora aderarea la tratatele constitutive
ale Uniunii Europene şi la Tratatul Atlanticului de Nord urmează să se facă prin lege adoptată în şedinţa
comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, cu o majoritate de două treimi din numărul parlamentarilor.
Prolema care se pune este dacă această lege este una constituţională, una organică sau o lege ordinară.
Aparent, această antinomie intraconstituţională lasă impresia că este lipsită de efecte pe planul
dreptului obiectiv, ridicând doar o problemă de ordin teoretic, care are în vedere stabilirea naturii legii de

12
A se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr.88/1998, publicată în M.Of. nr.207 din 3 iunie 1998.
18
aderare. Practic, doctrina juridică ar urma să stabilească dacă această lege este constituţională, organică
sau ordinară.
În ceea ce priveşte apartenenţa legilor de aderare la categoria legilor constituţionale este evident că
o asemenea soluţie este extrem de discutabilă. Astfel, din punct de vedere substanţial, prevederile legii de
aderare la tratatele constitutive ale Uniunii Europene sunt într-o mare măsură de natură constituţională,
deoarece ele, deşi nu modifică expres Constituţia României, fac acest lucru în mod tacit. În acest sens,
Legea de aderare la tratatele constitutive ale Uniunii Europene ar urma să fie o lege care relativizează
suveranitatea naţională reglementată de dispoziţiile art.2 al Legii fundamentale, potrivit cărora titularul
suveranităţii naţionale este poporul român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite
prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum. Pe acest plan, apare adevărata
contradicţie dintre legea de aderare, celelalte categorii de legi şi suveranitatea naţională. Prin Legea de
aderare la tratatele constitutive ale Uniunii Europene unele atribuţii ale statului naţional sunt scoase din
competenţa titularului suveranităţii şi sunt transferate către instituţiile comunitare sau urmează a fi
exercitate în comun cu celelalte state membre ale Uniunii, potrivit reglementării acestora în cadrul
tratatelor constitutive ori al viitoarei Constituţii europene.
Pe un alt plan, un alt efect al legii de aderare la Uniunea Europeană priveşte faptul că prevederile
tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter
obligatoriu fac parte din dreptul aplicabil în România şi au prioritate faţă de dispoziţiile contrare ale
legilor interne. În opinia noastră, prin această lege se realizează o modificare a competenţelor organelor
reprezentative ale poporului român, care ţine de natura legii constituţionale.
Cu toate acestea, din punct de vedere formal, legea de aderare la Uniunea Europeană nu poate fi o
lege constituţională, chiar dacă este adoptată de către Parlament cu o majoritate de cel puţin două treimi
de voturi, deoarece nu respectă celelalte criterii constituţionale ale procedurii de revizuire a Constituţiei:
nu este adoptată în fiecare Cameră cu o majoritate de două treimi, nu este supusă procedurii de mediere,
nu se aprobă prin referendum, nu este supusă controlului de constituţionalitate din oficiu, se supune
procedurii de promulgare etc.
Dacă avem în vedere legea pentru aderarea la NATO 13 , aceste probleme nu se pun nici pe plan
substanţial şi nici pe plan procedural. În acest caz, legea nefiind prevăzută expres de Constituţie ca
reglementând o materie rezervată legilor constituţionale sau organice, nu poate fi încadrată din punct de
vedere material decât în categoria legilor ordinare. Această soluţie rămâne valabilă şi pentru
caracterizarea formală a legii de aderare la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, deoarece obiectul
său de reglementare a fost plasat de Adunarea Constituantă Derivată în categoria materiilor ce pot fi
reglementate prin legi ordinare, ceea ce elimină şi în acest caz o contradicţie constituţională reală dintre
prevederile art.73, respectiv ale art.76, şi cele ale art.148 alin.(1) şi art.149 din Constituţie.
În concluzie, Legea de revizuire a Constituţiei a introdus în Legea fundamentală o nouă categorie
de legi ordinare, legi care se adoptă în şedinţa comună a Camerelor, cu o majoritate de două treimi,

13
Legea nr.22/2004 pentru aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord, semnat la Washington la 4 aprilie 1949,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.185 din 3 martie 2004.
19
sacrificând raţionalitatea juridică pentru o ascendenţă politică dictată de oportunităţi constituţionale
legate de aderarea României la structurile euro-atlantice.

Teme de control:
1. Explicaţi succint funcţia legislativă a Parlamentului
2. Faceţi comparaţie între legea ordinară şi legea organică
3. Definiţi legea lato sensu

Bibliografie de referinţă
Obligatorie
- Ioan Vida, Legistică formală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007
Opţională
- M.Constantinescu, I.Muraru, Drept parlamentar românesc, Editura Actami, Bucureşti, 1999

20
 MODULUL 2

ARHITECTURA ACTULUI NORMATIV

Scopul modulului: Familiarizarea studentului arhitectura actului normativ

Obiectivele modulului:
La finalul acestui modul, cursanţii trebuie:
 Să cunoască conţinutul arhitecturii actului normativ
 Să explice fiecare element al actului normativ

Actele normative, indiferent de denumire ori de forţa lor juridică, reprezintă acte de decizie ale
autorităţilor publice competente prin care un anumit domeniu ori o anumită parte a unui domeniu al
relaţiilor sociale este reglementată juridic. Ca atare, în actul normativ sunt cuprinse normele juridice prin
intermediul cărora autoritatea publică înţelege să reglementeze un anumit segment al realităţii sociale.
În funcţie de categoria juridică a actelor normative şi de autoritatea publică emitentă, acestea pot fi
legi, ordonanţe ale Guvernului, hotărâri ale Guvernului, ordine, instrucţiuni, circulare, regulamente,
norme, decizii, precizări, hotărâri etc, ale miniştrilor ori ale altor conducători ai autorităţilor administraţiei
publice centrale de specialitate sau ai autorităţilor administrative autonome, ordine ale prefectului,
hotărâri ale consiliilor locale sau dispoziţii ale primarului.
În raport cu obiectul de reglementare juridică, actul normativ trebuie să cuprindă o reglementare
completă, care să epuizeze toate aspectele pe care le implică o astfel de reglementare. În cazul în care,
actul normativ nu cuprinde o reglementare completă, el este imperfect şi lasă posibilitatea creării unui vid
legislativ ori a unor soluţii juridice parţiale, incomplete, fenomene care pot duce la imposibilitatea
transpunerii în practică a noii reglementări juridice ori la aplicarea inadecvată a acesteia în raport de
voinţa legiuitorului. În cazul actelor normative care cuprind reglementări juridice primare, caracterul
incomplet al acestora poate proveni şi din incorecta alegere a formei de reglementare juridică. Astfel, în
cazul optării pentru o ordonanţă sau pentru o lege ordinară, un asemenea act normativ poate fi incomplet
prin simplul fapt că el nu poate reglementa materii rezervate legii organice. Astfel, dacă printr-o
ordonanţă se reglementează un anumit domeniu al relaţiilor sociale, iar reglementarea respectivă pentru a
fi completă presupune şi incriminarea unor fapte sociale, acest lucru nu poate fi făcut printr-un asemenea
act normativ decât cu încălcarea gravă a Constituţiei României. Ordonanţa va cuprinde astfel o
reglementare juridică incompletă, care nu va putea fi complinită nici prin legea de aprobare a ordonanţei,
chiar dacă aceasta este organică, deoarece legea are ca efect completarea ordonanţei cu prevederi
rezervate legii organice, ceea ce este inadmisibil din punct de vedere constituţional.
Actul normativ, pentru a răspunde unor astfel de exigenţe de tehnică legislativă, trebuie să
realizeze o grupare a normelor juridice pe care le cuprinde în anumite părţi constitutive, care la rândul lor

21
vor alcătui structura actului normativ, înţeleasă ca o reţea de relaţii ce se stabilesc între elementele sale
componente. Aceste relaţii dintre elementele constitutive ale actului normativ sunt relaţii de
complementarietate şi de coordonare, pe baza cărora se realizează sistematizarea materialului normativ şi
se asigură unitatea reglementărilor cuprinse în actul normativ.
Modul de aşezare a elementelor constitutive ale actului normativ şi relaţiile dintre acestea sunt de
natură să confere deciziei normative a autorităţilor publice o arhitectură proprie 14 , inconfundabilă cu a
altor elemente de construcţie juridică.

Elementele structurale ale actului normativ. Un act normativ poate fi format din mai multe
elemente componente. Actele normative complete sunt legile şi ordonanţele Guvernului. În structura
acestora distingem ca elemente componente: 1) titlul actului normativ; 2) preambulul; 3) formula
introductivă; 4) partea dispozitivă; 5) formula de atestare a autenticităţii actului normativ; 6) semnătura
reprezentantului legal al emitentului; 7) numărul şi data actului normativ; 8) anexele. 15

1. Titlul actului normativ.

Titlul unui act normativ este actul său de identitate. Pe baza titlului, actul normativ poate fi
identificat într-o clasă de acte normative (legi, ordonanţe, ordonanţe de urgenţă, hotărâri ale Guvernului
etc.), apoi pe baza numărului şi a anului adoptării sau emiterii acestuia, el se individualizează în cadrul
actelor normative din aceeaşi categorie. Pentru a se facilita regăsirea actului normativ în ansamblul
actelor normative, titlul său este însoţit de actul în care este publicat şi de data acestuia.
Potrivit art.39 din Legea privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor
normative, titlul actului normativ cuprinde denumirea generică a actului în funcţie de categoria sa
juridică şi autoritatea emitentă, precum şi obiectul reglementării exprimat sintetic. Categoria juridică a
actului normativ este determinată de regimul competenţelor stabilit prin Constituţie, legi şi alte acte
normative prin care se acordă prerogative de reglementare juridică autorităţilor publice.
Titlul actului normativ va cuprinde într-o formulare cât mai concisă obiectul de reglementare
căruia îi este consacrat actul normativ. El poate fi exprimat într-o formulă substanţială (Legea apelor,
Codul silvic, Legea minelor etc.), dar poate fi prezentat şi într-o formulă descriptivă (Lege privind
abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe, Ordonanţa Guvernului privind regimul juridic al francizei,
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului privind rectificarea bugetului asigurărilor de stat pe anul 2004). În
cazul actelor normative privitoare la ratificarea unor tratate internaţionale ori referitoare la aderarea
României la acestea sau la acceptarea ori aprobarea acestora, titlul acestora va indica atât operaţiunea prin

14
V.D.Zlătescu observă că există o adevărată arhitectură a actului normativ, bazată pe logică şi pe o experienţă multiseculară.
A se vedea V.D.Zlătescu, op.cit., p.75.
15
Într-o altă opinie se consideră că în sistemul de drept romano-germanic structura actului normativ este formată din titlul,
formula introductivă, preambulul, partea dispozitivă şi anexele. În schimb, în sistemul de drept anglo-saxon, în special în SUA,
schema unei legi cuprinde: titlul, titlul scurt sau citatul (această lege urmează fi citată ca, […] ), expunerea de motive sau
scopul legislativ (nu este obligatorie), definiţii, diviziunile de bază şi prevederile speciale (clauza interpretativă, clauza
divizibilităţii sau indivizibilităţii, clauza de interdicţie sau de non-interdicţie, proiecte de legi financiare, abrogări, data de
intrare în vigoare sau clauza aplicabilităţii). A se vedea S.Popescu, V.Ţăndăreanu, op.cit., pag.60.
22
care România devine parte la acel tratat, cât şi titlul acestuia. Uneori în titlul legii apare şi data şi locul
semnării tratatului. Astfel, titlul unor astfel de acte normative va avea o formulare de genul: Lege pentru
ratificarea Acordului de comerţ liber între România şi Republica Turcia, semnat la Ankara la 29 aprilie
1997, Lege pentru aderarea României la Acordul multilateral privind tarifele de rută aeriană, semnat la
Bruxelles la 12 februarie 1981, Lege pentru acceptarea Protocolului de menţinere în vigoare a
Aranjamentului privind comerţul internaţional cu textile, încheiat la Geneva la 9 decembrie 1993,
Hotărârea Guvernului României pentru aprobarea Acordului de cooperare în domeniul turismului între
Guvernul României şi Guvernul Regatului Maroc, semnat la Casablanca la 22 septembrie 1995.
Titlul ordonanţelor Guvernului şi al ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului se alcătuieşte după
regulile generale privitoare la titlul legii. În schimb, titlul legii privitoare la ordonanţe va cuprinde
menţiuni referitoare fie la aprobarea ordonanţei, fie la respingerea acesteia. Chiar dacă aprobarea
ordonanţei se face cu modificări, în titlul legii de aprobare se va menţiona doar faptul că legea priveşte
aprobarea ordonanţei, menţionându-se numărul şi anul emiterii acesteia. În astfel de situaţii, titlul legii va
avea următoarea configuraţie: Lege pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr.60/1997 privind apărarea
împotriva incendiilor; Lege pentru respingerea Ordonanţei Guvernului nr.28/1992 privind accizele la
produsele din import şi din ţară, precum şi impozitul pe circulaţie la ţiţeiul din producţia internă şi la
gazele naturale.
Regulile privitoare la stabilirea titlului legilor se aplică şi în cazul celorlalte acte normative.
O menţiune distinctă trebuie făcută pentru actele normative de modificare, completare sau
abrogare a unor acte normative. În astfel de cazuri, actul de modificare sau/şi de completare a unor
dispoziţii dintr-un alt act normativ cu aceeaşi forţă juridică va purta în titlul său menţiunea privitoare la
modificare şi/sau completare, însoţită de titlul actului normativ ce urmează a fi modificat sau/şi
completat, precum şi de numărul şi anul emiterii acestuia, după cum urmează: Lege pentru modificarea şi
completarea Ordonanţei Guvernului nr.32/1995 privind timbrul judiciar; Lege pentru completarea Legii
nr.26/1994 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române. În cazul în care legea modificată este un
cod, precizarea numărului şi anului legii nu mai este necesară, titlul rezumându-se la formula: Lege
pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală. În cazurile în care modificarea,
completarea sau abrogarea priveşte un singur articol al actului normativ, titlul acestuia se va raporta în
exclusivitate la articolul în cauză, ori la subdiviziunile acestuia. Această formulă se poate folosi şi în
cazul în care este vorba de două sau trei articole.
La stabilirea titlului unui act normativ este necesar să se evite paralelismele denumirilor, fiind
interzis de normele metodologice ca două acte normative, în vigoare, din aceeaşi clasă să poarte acelaşi
titlu.

2. Preambulul.
O parte constitutivă facultativă a actului normativ o constituie preambulul. În cazul legilor,
preambulul este foarte rar întâlnit, el fiind însă cu regularitate înscris în actele cu caracter politic ale

23
Parlamentului, ale Camerei Deputaţilor ori ale Senatului. Preambulul însoţeşte uneori şi hotărârile
parlamentare. Preambulul precede formula introductivă şi el redă, în mod sintetic, scopul actului normativ
sau al actului cu caracter politic şi, după caz, motivarea acestuia.
În caz contrar, actele normative emise în temeiul unei legi sau al unui act normativ al Guvernului
vor avea un preambul care va prelua temeiurile legale ale emiterii actului din formula introductivă,
respectiv textele legale pe baza şi în executarea cărora a fost emis actul în cauză. Potrivit tezei ultime a
art.41 alin.(4) al Legii nr.24/2000, actele normative emise de autorităţile administraţiei publice centrale de
specialitate sau de cele ale administraţiei publice locale vor menţiona în preambul şi "avizele prevăzute de
lege", de unde se poate deduce caracterul obligatoriu al preambulului în astfel de cazuri. Această obligaţie
introdusă de art.41 alin.(4) al Legii privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor
normative elimină posibilele discuţii pe care le genera reglementarea anterioară care se referea la „avizele
obligatorii potrivit legii”.
Astfel, atât pe plan doctrinar, cât şi pe plan legislativ avizele pot fi facultative, consultative sau
conforme. Avizele facultative pot fi solicitate sau nu, iar conţinutul lor nu obligă organul emitent al
actului juridic. Caracterul de obligativitate este parţial în cazul avizelor consultative, deoarece solicitarea
acestora la emiterea unui act juridic este obligatorie, în schimb conţinutul avizului este facultativ pentru
organul emitent al actului. În cazul avizelor conforme, atât solicitarea, cât şi conţinutul avizului sunt
obligatorii pentru organul emitent. În raport cu prevederile din noile norme de tehnică legislativă,
introduse prin Legea nr.189/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr.24/2000 privind normele de
tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative 16 considerăm că în preambulul actelor normative
ale organelor administraţiei publice centrale de specialitate sau ale administraţiei publice locale trebuie să
se menţioneze toate avizele prevăzute de lege, inclusiv cele facultative, deoarece şi acestea exprimă
atitudinea organului emitent faţă de organul care avizează actul normativ.
O altă excepţie de la caracterul facultativ al preambulului o constituie ordonanţele de urgenţă ale
Guvernului. În astfel de cazuri, preambulul va fi inclus în structura actului normativ în virtutea legii şi va
cuprinde prezentarea elementelor de fapt şi de drept ale situaţiei extraordinare ce a determinat recurgerea
la această cale de reglementare. Prin aceasta se dă expresie cerinţei de a motiva urgenţa în cuprinsul
ordonanţei.

3. Formula introductivă.
Sub titlul actelor normative se aşează formula introductivă. Ea "constă într-o propoziţie care
cuprinde denumirea autorităţii emitente şi exprimarea hotărârii de luare a deciziei referitoare la emiterea
sau adoptarea actului normativ respectiv" (art.40 alin.(1) din Legea privind normele de tehnică legislativă
pentru elaborarea actelor normative).
Formula introductivă o întâlnim atât în cazul legilor adoptate de Parlament, cât şi în cazul
proiectelor de legi adoptate de una din Camerele Parlamentului. În cazul legilor, formula introductivă

16
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.463 din 24 mai 2004.
24
îmbracă următoarea formă: "Parlamentul României adoptă prezenta lege." Atunci când este vorba de
proiecte de lege, formula introductivă este următoarea: "Camera Deputaţilor adoptă prezentul proiect de
lege"; "Senatul adoptă prezentul proiect de lege".
În cazul actelor emise de Guvern, în formula introductivă se introduce şi temeiul actului normativ
respectiv. Astfel, în cazul ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului, formula introductivă va avea următorul
cuprins: "În temeiul art.115 alin.(4) din Constituţia României, republicată, Guvernul României adoptă
prezenta ordonanţă de urgenţă." Formula introductivă a ordonanţelor emise în temeiul unei legi de
abilitare va cuprinde atât temeiul constituţional al acestora, după cum urmează: "În temeiul prevederilor
art.108 din Constituţia României, republicată, Guvernul României adoptă prezenta ordonanţă”, cât şi
referirea la legea de abilitare în temeiul căreia se adoptă. Situaţia este similară în cazul hotărârilor
Guvernului, când formula introductivă va avea următorul cuprins: "În temeiul art.108 din Constituţia
României, republicată, Guvernul României adoptă prezenta hotărâre:"
În cazul ordinelor miniştrilor şi al altor acte normative, formula introductivă cuprinde autoritatea
emitentă, denumirea generică a actului, în funcţie de natura sa juridică, precum şi temeiurile juridice pe
baza şi în executarea cărora actul a fost emis.

4. Partea dispozitivă.
Cea mai importantă parte a actului normativ o constituie partea dispozitivă, care dă expresie
conţinutului normativ al actului emis de autorităţile competente. Partea dispozitivă a actului normativ este
alcătuită din totalitatea prescripţiilor normative şi a normelor juridice instituite pentru sfera raporturilor
sociale ce fac obiectul acestuia. Art.42 al Legii privind normele de tehnică legislativă introduce în partea
dispozitivă a actului normativ numai normele juridice. În opinia noastră, nu există acte normative pure,
care să cuprindă numai norme juridice. Dimpotrivă, în actele normative vom întâlni, alături de norme
juridice, şi alte prescripţii care privesc definirea unor termeni, precizări privind interpretarea normelor,
sfera de aplicare a acestora etc. Dacă ţinem seama de faptul că partea dispozitivă a actului normativ este
doar o formă de exprimare a normelor juridice, care se reduce la articole, atunci putem spune că ea se
compune din articole aşezate într-o anumită ordine, în raport cu o anumită sistematizare a materialului
normativ brut.
Articolul este astfel elementul structural de bază al părţii dispozitive şi el cuprinde, de regulă, o
singură dispoziţie normativă aplicabilă unei situaţii date. (Art.45 alin.(1) al Legii privind normele de
tehnică legislativă).
"Reprezentând subdiviziunea cea mai mică a actului normativ - notează profesorul V.D.Zlătescu -
articolul trebuie să prezinte un caracter unitar, exprimând un singur comandament, sau uneori mai multe,
dar subsumate toate uneia şi aceleiaşi idei. Un articol eterogen, care încalcă ideea de mai sus, este o
nereuşită tehnică, pentru că el va fi citat foarte greu, iar eventualele trimiteri ce s-ar face la el în alte texte
ar cădea în echivoc." 17

17
V.D.Zlătescu, op.cit., p.83.
25
 În cuprinsul unui act normativ poate exista un singur articol sau mai multe, în funcţie de obiectul
şi scopul reglementării juridice.
Pentru identificarea şi regăsirea cu uşurinţă a informaţiei juridice, actele normative care se
compun din mai multe articole cuprind o numerotare a acestora. De regulă, numerotarea se face cu cifre
arabe de la 1 la n. Capitolele, titlurile, părţile şi cărţile actului normativ se numerotează cu cifre romane,
iar secţiunile cu cifre arabe. Titlurile acestora redau sintetic materia pe care o reglementează.
În cazul în care organul emitent urmăreşte un scop bine delimitat, circumscris unei singure idei
legislative, el va concentra întreaga reglementare juridică într-un articol unic. Reglementări juridice cu
articol unic întâlnim în special în cazul legilor de ratificare (în sens larg) a unor tratate internaţionale, al
legilor de aprobare ori de respingere a unor ordonanţe sau al celor de abrogare a unor acte normative.
În astfel de cazuri, articolul unic al reglementării juridice va fi redactat în formule simple, cum ar
fi:
I. "Articol unic.- Se ratifică Acordul de cooperare dintre Guvernul României, Guvernul Republicii
Bulgaria şi Guvernul Republicii Turcia în domeniul luptei împotriva terorismului, crimei organizate,
traficului ilicit de substanţe stupefiante şi psihotrope, spălării banilor, traficului de arme şi persoane şi
altor infracţiuni grave, semnat la Antalya, la 16 aprilie 1998."
II. "Articol unic.- Se aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.87 din 10 iunie 1999 pentru
modificarea art.37 din Legea bugetului de stat pe anul 1999 nr.36/1999, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.270 din 11 iunie 1999."
III. "Articol unic.- Se respinge Ordonanţa Guvernului nr.123 din 29 august 1998 pentru
modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr.31/1998 pentru aprobarea scutirii de la plata taxei
pe valoarea adăugată la unele produse şi echipamente importate pentru înzestrarea Ministerului Apărării
Naţionale, Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, Serviciului Român de Informaţii, Serviciului de
Informaţii Externe şi industriei de apărare, emisă în temeiul art.1 pct.18 lit.e) din Legea nr.148/1998
privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.328 din 29 august 1998."
IV. "Articol unic.- Sunt şi rămân abrogate actele normative prevăzute în anexa care face parte
integrantă din prezenta lege."
Uneori exprimarea completă a unei idei normative într-un articol are nevoie de elaborarea mai
multor enunţuri prescriptive. În astfel de cazuri, articolul se divizează în două sau mai multe
subcomponente, care poartă denumirea de alineate. La rândul lor, alineatele pot fi subdivizate în alte
elemente componente, care pot fi ordonate pe puncte numerotate cu cifre arabe - 1, 2, 3 etc. De asemenea,
punctele pot fi împărţite în mai multe elemente grupate pe litere - a), b), c) etc. În practica normativă
obişnuită, de multe ori subdiviziunile alineatelor sunt marcate cu liniuţe, procedeu tehnic nerecomandabil
prin faptul că îngreunează identificarea subdiviziunii alineatului şi împiedică difuzarea exactă a
informaţiilor privitoare la localizarea acestuia, ceea ce afectează procesul de regăsire a informaţiei
juridice în cazul aplicării, modificării sau al abrogării acesteia..

26
 Utilizarea subdiviziunilor alineatelor este întâlnită mai ales atunci când este vorba de operarea
unor enumerări în textul legislativ. Normele de tehnică legislativă atrag atenţia că, în astfel de cazuri,
utilizarea liniuţelor trebuie evitată. De asemenea, este nerecomandabilă alăturarea unei explicaţii în cadrul
unei enumerări, de regulă materializată într-un nou alineat alăturat unui punct ori unei litere din
enumerarea cuprinsă într-un alineat. În cazul în care o asemenea enumerare este necesară, ea poate fi
adăugată la sfârşitul enumerării, într-un alineat de sine-stătător.
Alineatul, ca subdiviziune a articolului, trebuie să condenseze, de regulă, materialul normativ într-
o propoziţie sau într-o frază, care să reglementeze o ipoteză juridică ce ţine de specificul articolului din
care face parte. În cazul în care ipoteza juridică nu poate fi exprimată într-o singură propoziţie sau frază,
enunţul prescriptiv al alineatului se va diviza în propoziţii sau fraze care se adaugă unele după altele, sub
forma unor teze, despărţite prin semne de punctuaţie, fiind preferabile virgulele. În astfel de cazuri,
separarea tezelor se poate face şi prin punct şi virgulă.
Alineatul se evidenţiază în cuprinsul articolului printr-o numerotare corespunzătoare şi/sau printr-
o uşoară retragere a primului rând al enunţului prescriptiv de la aliniamentul textului pe verticală.
În cuprinsul unui act normativ, reglementarea juridică este grupată în mai multe articole şi este
sistematizată în raport cu exigenţele arhitecturii actului normativ. Ca atare, partea dispozitivă a actului
normativ complex se va diviza în:
a) dispoziţii sau principii generale;
b) dispoziţii privind fondul reglementării sau dispoziţii de conţinut;
c) dispoziţii tranzitorii;
d) dispoziţii finale.
De regulă, actele normative complexe, care conţin toate aceste categorii de dispoziţii, se
caracterizează prin faptul că articolele pe care le conţin, în funcţie de natura lor, se grupează în secţiuni,
iar acestea în capitole. În cadrul secţiunilor, mai multe articole pot constitui un paragraf. În reglementările
juridice internaţionale, de regulă, paragrafele desemnează ceea ce în mod obişnuit în dreptul intern
înţelegem prin articole sau alineate. În cazul actelor normative cu un volum mare de reglementări juridice,
capitolele se grupează în titluri, titlurile în părţi, iar părţile în cărţi etc. 18

a. Dispoziţii sau principii generale.

Potrivit art.50 al Legii privitoare la normele de tehnică legislativă, dispoziţiile generale cuprind
prevederi care orientează întreaga reglementare, determină obiectul şi principiile acestuia, precum şi aria
de reglementare juridică, subiecţii de drept ce cad sub incidenţa sa şi înţelesul unor termeni utilizaţi în
cuprinsul actului normativ. Importanţa dispoziţiilor generale derivă din faptul că ele slujesc la
interpretarea întregului act normativ, fiind un îndrumar preţios pentru cel chemat să aplice legea.

18
În ceea ce priveşte paragraful sau subparagraful, practica europeană în materie nu este uniformă. Astfel, potrivit normelor de
redactare din Belgia, Luxemburg, Ucraina şi Uniunea Europeană, paragraful conţine mai multe alineate; în schimb, în Gemania
nu se utilizează articolul, ci paragraful. A se vedea S. Popescu, I.Ţăndăreanu, op.cit., p.71.
27
 b. Dispoziţiile de fond sau de conţinut ale actului normativ sunt destinate reglementării propriu-
zise a relaţiilor sociale ce formează obiectul actului normativ. Asamblarea lor trebuie să ţină seama de
logica desfăşurării activităţii reglementate şi să urmărească parcurgerea diferitelor etape ale acestei
activităţi în ordinea succesivă a acestora.
În cadrul secţiunilor sau capitolelor consacrate dispoziţiilor de fond este necesar să se delimiteze
reglementările de drept material de cele de ordin procedural.
Sub aspectul tehnicii legislative este preferabil ca textele specifice dispoziţiilor de fond să grupeze
la nivelul articolelor şi alineatelor toate elementele structurii logice a normei juridice. În cazul în care
acest lucru nu este în întregime realizabil, normele juridice care instituie diferite forme ale răspunderii
juridice se cer a fi grupate în secţiuni sau capitole distincte, situate înaintea dispoziţiilor tranzitorii şi
finale.
Normele de tehnică legislativă statuează că textele care reglementează similar ipoteze cuprinse în
mai multe subdiviziuni ale actului normativ pot fi grupate în structuri distincte, denumite "dispoziţii
comune".
Potrivit noilor reglementări, introduse prin Legea nr.189/2004, în cazul actelor normative care
transpun în dreptul intern în mod direct şi integral norme comunitare, după partea dispozitivă a acestora
se face o menţiune privitoare la elementele de identificare a actului comunitar care a fost preluat, după
cum urmează:
„Prezenta/prezentul (se arată tipul actului normativ) transpune Directiva nr....../..... privind ...,
publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE) nr. ....../....”
În cazul în care în actul normativ se transpune doar parţial un act comunitar, în menţiune se
specifică în detaliu textele (secţiuni, articole, paragrafe, după caz) transpuse în dreptul intern.

c. Dispoziţiile tranzitorii.
Introducerea unei noi reglementări juridice în sistemul dreptului reprezintă adesea o ruptură cu
vechile reglementări pe care le înlocuieşte. Pentru ca această ruptură să nu se facă simţită este necesar ca
noua reglementare, prin normele sale tranzitorii, să instituie o punte între trecut şi momentul aplicării
noilor norme legale, punte care să permită trecerea de la vechile reglementări juridice la noile
reglementări.
Dispoziţiile tranzitorii sunt necesare şi pentru a preveni şi elimina eventualele conflicte între
normele juridice ale celor două reglementări succesive. Ele sunt în egală măsură chemate să evite
retroactivitatea noii reglementări juridice, ca şi ultraactivitatea celei vechi.
Uneori, punerea în aplicare a noii reglementări juridice presupune trecerea unei perioade de timp,
perioadă necesară asigurării condiţiilor necesare implementării noului act normativ. În astfel de cazuri,
normele tranzitorii sunt necesare pentru a asigura reglementarea juridică a relaţiilor sociale pe perioada
dintre abrogarea vechii reglementări juridice şi intrarea în vigoare a celei noi.

28
 d. Dispoziţiile finale.
În partea finală a actului normativ, un număr mai mare sau mai mic de norme juridice sunt
destinate reglementării măsurilor necesare pentru implementarea actului normativ. Este vorba de măsuri
de ordin organizatoric, de condiţiile care trebuie create pentru ca noua reglementare juridică să poată fi
aplicată. În aceeaşi parte a actului normativ sunt cuprinse dispoziţii privitoare la intrarea sa în vigoare,
dacă această precizare este necesară. 19 Partea cea mai importantă a dispoziţiilor finale are în vedere
implicaţiile noii reglementări juridice asupra altor acte normative. În rândul acestora intră abrogarea unor
acte normative sau a unor dispoziţii cuprinse în acestea, modificarea ori completarea acestora. De regulă,
actele normative de modificare sau/şi completare a altor acte normative stabilesc în dispoziţiile lor finale
prevederi privitoare la republicarea acestora.
Dispoziţiile finale ale actului normativ temporar vor cuprinde dispoziţii privitoare la perioada de
aplicare sau data încetării aplicării sale.
Potrivit art.53 alin.(3) din Legea nr.24/2000, în cazul legilor prin care se aprobă sau se resping
ordonanţele de urgenţă, dispoziţiile tranzitorii ale acestora vor cuprinde, dacă este cazul, şi măsurile
necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonanţei.
Gruparea materialului normativ pe articole, secţiuni, capitole etc. este de natură să asigure
sistematizarea acestuia. Atingerea aceluiaşi scop este dependentă de operarea unor legături exprese între
textele ce formează conţinutul actului normativ, dar şi între acestea şi alte acte normative. Aceste relaţii
de complementarietate între prevederile unui act normativ şi între acestea şi alte acte normative se
realizează prin intermediul normelor de trimitere. Potrivit art.48 din Legea privitoare la normele de
tehnică legislativă, dacă o normă este complementară altei norme, pentru evitarea repetării în text a acelei
norme se va face trimitere la articolul, respectiv la actul normativ care o conţine, fiind interzisă trimiterea
la o normă de trimitere. În opinia noastră, trimiterea se poate face nu numai la o normă, ci chiar la un
capitol sau la un întreg act normativ. Acest lucru este valabil în cazul în care reglementarea juridică a unei
instituţii juridice este supusă unui regim juridic deja reglementat printr-un alt act normativ.
În cazul trimiterilor la un act normativ, indicarea elementelor de identificare a acestuia, a titlului,
numărului, datei şi locului publicării este obligatorie. În cazul în care actul la care se face trimitere se
modifică, completează ori se republică, aceste evenimente se vor menţiona în actul care face trimiterea.
Dacă actul la care s-a făcut trimitere a fost între timp modificat, completat ori republicat, este necesar să
se precizeze şi soarta normei de trimitere.
În cazul actelor normative de modificare sau/şi completare a altor acte normative, numerotarea
articolelor se face cu cifre romane, fiecare articol fiind consacrat modificării sau/şi completării unui

19
Potrivit art.78 din Constituţie, legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data
publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei. În opinia noastră această dispoziţie constituţională este aplicabilă
pentru toate actele normative, cu excepţia ordonanţelor de urgenţă, care intră în vigoare la data publicării în Monitorul
Oficial al României, după depunerea lor la Camera Parlamentului care poate fi prima sesizată. În opoziţie cu opinia noastră
se află poziţia legiuitorului român, care a înţeles să dea în art.11 al Legii nr.24/2000 o altă soluţie, în virtutea căreia
hotărârile Guvernului şi celelalte acte normative situate la un nivel ierarhic inferior întră în vigoare la data publicării lor în
Monitorul Oficial al României, Partea I.
29
singur act normativ. În cuprinsul articolului, punctele care indică modificarea sau/şi completarea
diferitelor articole ale altui act normativ se numerotează cu cifre arabe.

5. Formula de atestare a autenticităţii actului normativ.

În forma anterioară modificării Legii nr.24/2000, această formulă avea un sens restrâns, ea fiind
denumită „formulă de atestare a legalităţii adoptării legii”. În noua redactare, art.38 al Legii nr.24/2000
precizează că în rândul părţilor constitutive ale actului normativ intră şi formula de atestare a autenticităţii
actului, ceea ce este un lucru pozitiv, deoarece nu se limitează la lege, ci se extinde la toate celelalte acte
normative. Cu toate acestea, în art.44 al Legii nr.24/2000, termenul de ”autentificare” este înlocuit cu cel
de „legalitate”, deşi după părerea noastră între cei doi termeni există deosebiri de conţinut. Primul ne
indică faptul că legea publicată în Monitorul Oficial a fost adoptată de autoritatea publică stabilită de
Constituţie sau de altă lege, pe când cel de al doilea ne indică faptul că actul normativ a fost adoptat cu
respectarea condiţiilor prevăzute de lege.
Formula de atestare a legalităţii actului este utilizată atât în cazul proiectelor de lege adoptate de o
Cameră, cât şi în cazul legilor ce urmează a fi promulgate.
În primul caz, formula de atestare a legalităţii proiectului de lege va avea două forme, după cum
este vorba de proiecte adoptate prin vot ori respinse sau nevotate, dar considerate adoptate de către
Camera de reflecţie.
Atunci când proiectul de lege a fost adoptat prin vot de Camera Deputaţilor sau de Senat, cu sau
fără amendamente, formula va avea următorul cuprins:
„Acest proiect de lege a fost adoptat de Camera Deputaţilor/Senat în şedinţa din ......, cu
respectarea prevederilor art.76 alin.(1) sau, după caz, art.76 alin.(2) din Constituţia României,
republicată.”
În cea de a doua situaţie, formula va fi următoarea:
„Acest proiect de lege se consideră adoptat de Camera Deputaţilor/Senat în forma iniţială, în
condiţiile art.75 alin.(2) teza a III-a sau ale art.115 alin.(5) teza a III-a, după caz, din Constituţia
României, republicată.”
În cazul legilor, după epuizarea părţii dispozitive se trece formula de atestare a legalităţii adoptării
legii.
În cazul legilor constituţionale această formulă îmbracă următoarea formă:
"Această lege a fost adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat, cu respectarea prevederilor
art.151 alin.(1) din Constituţia României, republicată." În această formulă, alineatul (1) al art.151 se
menţionează în cazul în care legea constituţională a fost adoptată în aceeaşi formă de ambele Camere ale
Parlamentului sau când s-a ajuns la o formă unică în urma derulării procedurii de mediere.
În cazul în care procedura de mediere eşuează, legea constituţională va fi adoptată în şedinţa
comună a celor două Camere, iar formula finală va consfinţi acest lucru, făcând referire la dispoziţiile
alineatului (2) al art.151.

30
 În cazul legilor organice şi ordinare, formula de atestare a legalităţii adoptării legii va avea
următoarea configuraţie:
"Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art.75 şi art.76
alin.(1) sau alin.(2) din Constituţia României, republicată."
Trimiterea la alineatul (1) al art.76 din Constituţie are rolul de a ne atrage atenţia că suntem în
prezenţa unei legi organice, adoptată cu votul majorităţii membrilor Camerei decizionale. În schimb,
trimiterea la alineatul (2) al art.76 ne indică faptul că este vorba de o lege ordinară. Textul art.76 nu a fost
modificat şi nici nu a fost corelat cu dispoziţiile art.75 din Constituţie, care admite ideea potrivit căreia
Camera de reflecţie poate să nu voteze proiectul de lege sau propunerea legislativă, dar este obligată să o
transmită celeilalte Camere după 45 sau, respectiv, 60 de zile. În aceste condiţii, dispoziţiile art.76, care
cer ca legile organice şi cele ordinare să fie votate în ambele Camere cu o majoritate absolută sau relativă,
au un caracter ideal.
În sfârşit, unele legi pot fi adoptate în şedinţa comună a celor două Camere (Legea bugetului de
stat, Legea bugetului asigurărilor sociale - legi ordinare – şi Legea privind statutul deputaţilor şi
senatorilor, singura lege organică supusă acestei prevederi parlamentare speciale). În astfel de cazuri,
formula de atestare a legalităţii adoptării legii va fi următoarea:
„Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art.65 alin.(2)
şi ale art.75 alin.(1) sau (2), ori art.148 alin.(1) sau art.149, după caz, din Constituţia României,
republicată.”
Trimiterea la dispoziţiile art.65 din Constituţie ne indică faptul că legea a fost adoptată în şedinţa
comună a celor două Camere ale Parlamentului. Referirile la dispoziţiile alineatelor (1) şi (2) ale art.76 ne
indică caracterul organic şi, respectiv, ordinar al legii respective.
Invocarea art.148 din Constituţie în cadrul acestei formule ne atrage atenţia că este vorba de Legea
de aderare a României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene. În schimb, referirea la art.149 din
Constituţie ne indică Legea de aderare a României la Tratatul Atlanticului de Nord.
Aceste formule finale ale legii au rostul de a confirma faptul că legea a fost adoptată cu
respectarea prevederilor constituţionale, a celor legale sau regulamentare. Totodată, formula ne permite să
descoperim cu uşurinţă natura legii: trimiterea la art.151 din Constituţie ne indică o lege constituţională;
raportarea la art.76 alin.(1) din Constituţie ne arată că este vorba de o lege organică, iar trimiterea la
art.76 alin.(2) ne indică o lege ordinară.
În sfârşit, formula de atestare a legalităţii adoptării proiectului de lege ne oferă informaţiile
necesare pentru a descoperi data la care aceasta a fost adoptat, dată care prezintă importanţă, sub aspect
constituţional, pentru respectarea procedurii legislative în Camera de reflecţie a Parlamentului şi în
Camera sa decizională.

6. Semnătura reprezentantului legal al emitentului.

Legea se semnează de preşedinţii celor două Camere sau de vicepreşedintele care a condus

31
şedinţa. Semnătura lor are rolul de a atesta că legea a fost adoptată cu respectarea procedurilor
parlamentare şi de a confirma că textul semnat este textul adoptat de Parlament.
Vicepreşedinţii semnează legea în cazul în care ei au condus şedinţa finală de adoptare a legii prin
vot.

7. Numărul şi data actului normativ.

După promulgare, legea, împreună cu decretul Preşedintelui României care atestă această
operaţiune, se trimite Camerei Deputaţilor. Aici ea primeşte un număr şi se înscrie în Registrul legilor.
Numărul este însoţit de data înregistrării, dată care devine data legii.
Ordonanţele şi hotărârile Guvernului poartă semnătura primului-ministru. Potrivit art.108 alin.(4)
din Constituţie, hotărârile şi ordonanţele nu pot fi semnate decât de primul-ministru şi contrasemnate de
miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare. De la această regulă Constituţia nu admite nici o
derogare. Aceste acte poartă data şedinţei de Guvern în care au fost aprobate şi primesc un număr care se
consemnează separat în registre destinate fiecărei categorii de acte normative.
Numerotarea actelor normative se face pe ani calendaristici, începând cu numărul 1.

8. Anexele actului normativ.

Artificiile tehnicii legislative au născut şi ideea anexelor legii. În cazurile în care materialul
normativ include elemente pur tehnice (hărţi, desene, tabele etc.), pentru a nu se afecta fluenţa discursului
normativ, aceste elemente se grupează, în funcţie de obiectul lor, în anexe ale legii, ordonanţei ori ale
hotărârii Guvernului.
Anexele, aşa cum le spune numele, sunt părţi exterioare legii, dar fac parte integrantă din acesta,
ele fiind consecutive ultimei pagini a textului normativ, pagină pe care se trece formula de atestare a
legalităţii adoptării legii. Ele sunt numerotate cu cifre arabe (dacă există o singură anexă, aceasta nu se
numerotează) şi forţa lor juridică nu se deosebeşte de cea a textelor normative din cuprinsul legii. Pentru
a se sublinia acest aspect, în cadrul dispoziţiilor finale se precizează, de regulă, că anexele fac parte
integrantă din legea respectivă, dispoziţie ce este de natură să elimine orice dubiu privitor la forţa juridică
a prevederilor cuprinse în anexe. De aici derivă şi ideea că modificarea, completarea sau abrogarea
anexelor nu poate face abstracţie de regulile generale care guvernează intervenţia unor astfel de
evenimente cu privire la actul normativ propriu-zis. Cu alte cuvinte, o anexă nu poate fi modificată,
completată sau abrogată decât printr-un act normativ care are aceeaşi forţă juridică sau o forţă juridică
superioară. Numai cine poate modifica legea, poate modifica şi anexele acesteia.
Anexele unei legi sau chiar ale unei hotărâri parlamentare pot avea conţinutul unor reglementări
juridice de sine-stătătoare, care trebuie însă să fie aprobate de Parlament sau de una din Camerele
acestuia. Un exemplu edificator în acest sens îl constituie regulamentele parlamentare, care trebuie
aprobate printr-o hotărâre parlamentară, instituindu-se în anexe ale acesteia. Uneori în anexe pot fi
cuprinse statute, norme metodologice ori alte norme cu caracter tehnic preponderent.

32
 Cea mai cunoscută lege cu anexe şi cu cel mai mare număr al acestora o constituie Legea
bugetului de stat. Această lege este anuală şi ea are un număr impresionant de anexe, în care se detaliază
prevederile legii bugetare, privitoare la venituri şi cheltuieli, pe ordinatorii principali de credite.
Fiecare anexă poartă o denumire de sine-stătătoare, care redă sintetic conţinutul materialului
normativ pe care îl conţine.

Teme de control:
1. Enumeraţi elementele constitutive ale actului normativ
2. Enumeraţi şi comentaţi tipurile de dispoziţii cuprinse în partea dispozitivă a actului normativ
3. Explicaţi şi exemplificaţi titlul actului normativ

Bibliografie de referinţă
Obligatorie
- Ioan Vida, Legistică formală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007

MODULUL 3

REDACTAREA ACTELOR NORMATIVE

Scopul modulului: Familiarizarea studentului cu procesul de redactare a actelor normative

Obiectivele modulului:
La finalul acestui modul, cursanţii trebuie:
 Să cunoască coordonatele procesului de redactare a actului normativ
 Să prezinte stilul actului normativ

În general, în literatura de specialitate se apreciază că proiectele de acte normative trebuie

redactate într-un stil specific normelor juridice. Este o afirmaţie care în esenţă nu spune nimic. Este ca şi
cum am spune că un roman trebuie redactat în stilul specific propoziţiilor descriptive.
În opinia noastră, stilul nu este specific normelor juridice, ci actului normativ.
Atunci când vorbim de o normă juridică ne gândim la structura logico-juridică a acesteia şi la
structura sa tehnico-legislativă. Numai în această ultimă perspectivă însă se poate pune problema
coincidenţei stilului normei juridice cu cel al actului normativ.
Grija esenţială a celui care redactează un act normativ este să realizeze o arhitectură care să
confere construcţiei normative o deplină integrare în sistemul legislaţiei, concomitent cu realizarea unor

33
prescripţii normative individuale apte de integrare în sistemul dreptului.
Această unitate dintre construcţia normei juridice şi a actului normativ trebuie să domine întreaga
operă de creaţie a dreptului în sistemul european continental.
În ceea ce priveşte forma de redactare a actelor normative, de la bun început se impune postulatul
în virtutea căruia crearea normelor juridice vizează stabilirea unor norme viitoare de conduită pentru
participanţii la relaţiile sociale. Aceste comandamente juridice sunt determinate de obiective politice -
garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, asigurarea ordinii sociale, obţinerea unor venituri
bugetare, distribuirea şi redistribuirea venitului naţional etc. - fapte care se pot răsfrânge în mod pozitiv
sau negativ asupra nivelului de trai al destinatarilor normei juridice, sub sancţiunea prevăzută de norma
juridică în vigoare. Impuse exigenţelor construcţiei juridice, normele instituite prin actele normative
urmăresc o anumită modelare a relaţiilor sociale prin mecanisme care transformă aceste relaţii în raporturi
juridice şi, pe această cale, în instituirea unor instrumente care le creează, le stimulează, le modifică sau le
sting în funcţie de scopul urmărit de legiuitor.
Pornind de la obiectivul politic ce urmează a fi atins prin actul normativ, se trece la inventarierea
soluţiilor legislative preconizate. Soluţiile normative astfel determinate se înscriu în ordinea interioară
specifică arhitecturii actului normativ. Aceste soluţii se cer a fi asamblate în reguli juridice care să dea
satisfacţie obiectivelor vizate prin elaborarea actului normativ. Exigenţele acestui mod de formulare a
soluţiilor legislative se exprimă în ceea ce Legea privitoare la normele de tehnică legislativă numeşte
stilul actelor normative.
Din această terminologie legală se poate desprinde ideea pe care o enunţam la început că nu se
poate vorbi de un stil al normei juridice, ci de un stil al actului normativ. Ca şi în literatură, stilul priveşte
opera şi nu componentele sale.
De aceea, atunci când vorbim de modul de elaborare a actului normativ, trebuie să avem în vedere
stilul acestuia, care trebuie să fie sobru şi concis, clar şi neechivoc, să excludă orice dubii privitoare la
respectarea regulilor gramaticale şi de ortografie.
Pentru a se asigura comprehensibilitatea actului normativ în întregul său, este necesar să se
înţeleagă faptul că activitatea de elaborare a actelor normative este o activitate care operează cu anumite
concepte ştiinţifice, a căror neglijare poate afecta calitatea reglementării juridice.

1. Coordonatele procesului de redactare a actului normativ.

Procesul de redactare a actului normativ este o parte componentă a procesului de creare a
dreptului. În cadrul acestui proces operaţiunea de elaborare a actului normativ este consecutivă
demersului de stabilire a conceptelor juridice şi, mai ales, a regulilor de drept. În această fază este necesar
a fi găsite cuvântul şi formula de a conceptelor care să facă posibilă exprimarea regulilor de drept.
Cuvântul şi formula de combinare a cuvintelor formează instrumentele necesare pentru comunicarea
noţiunilor, normelor şi raţionamentelor juridice. 20

20
A se vedea F.Gény, Science et technique en droit privé positif, T.I, no 51.
34
 În aceste condiţii, o deosebită importanţă pentru Legistica formală o prezintă limbajul juridic.
Profesorul J.L.Bergel îşi pune problema dacă există un limbaj specific dreptului, respectiv un mod special
de exprimare a gândirii şi a realităţii juridice, care se abate de la vorbirea curentă şi care împrumută
elemente exterioare acesteia. Răspunsul la această întrebare este pozitiv, el punând în evidenţă existenţa
unei terminologii juridice, a unui vocabular juridic şi a altor instrumente care fac posibilă exprimarea şi
comunicarea normei de drept. 21

a. Terminologia juridică. Prin terminologie se înţelege ansamblul cuvintelor tehnice ce aparţin

ştiinţei sau artei. În domeniul dreptului, pentru a se realiza o riguroasă şi corectă exprimare a conceptelor
juridice, este necesar ca fiecare concept să fie reflectat printr-un termen adecvat. În felul acesta se naşte
terminologia juridică şi, o dată cu ea, semantica juridică. 22 În virtutea terminologiei juridice şi a
semanticii juridice, un cuvânt utilizat în domeniul juridic are întotdeauna o anumită semnificaţie. De
regulă, cuvintele utilizate de terminologia juridică sunt preluate din vocabularul comun, dar prin
încărcarea lor cu o semnificaţie juridică se diferenţiază de sensul comun şi devin elemente de sine
stătătoare ale terminologiei juridice. Naşterea terminologiei juridice este astfel rezultatul unui proces de
modificare a sensului comun al cuvintelor printr-o reconversie semantică juridică. Terminologia juridică
este o parte componentă a vocabularului juridic.

b. Vocabularul juridic reprezintă fondul principal de cuvinte al limbii române care este utilizat în
domeniul juridic. În cadrul vocabularului juridic pot fi distinse trei componente principale: 1.
terminologia juridică; 2. cuvinte provenite din limbajul curent şi 3. cuvinte provenite din alte discipline
ştiinţifice. 23
Vocabularul juridic utilizează în mod curent o parte a fondului de cuvinte specific limbajului
comun. De asemenea, juriştii apelează în zilele noastre mai des, vrând-nevrând, la cuvinte care provin din
alte domenii ale ştiinţei, mai ales dacă acestea cad sub incidenţa reglementărilor juridice. Astfel, juriştii
sunt chemaţi să înveţe ce înseamnă "circuite integrate", "ajutor de stat", "masterat", "management" etc.
Vocabularul juridic îndeplineşte funcţia de a răspunde unor exigenţe legate de calitatea normei
juridice şi de comunicarea acesteia. Sub aspectul asigurării calităţii normei juridice, aceasta, în calitatea ei
de regulă de conduită, asigurată în realizarea sa prin coerciţia statală, pentru a-şi atinge scopul trebuie să
aibă anumite trăsături esenţiale, în rândul cărora intră unitatea, ordinea, precizia şi claritatea. De aceea,
norma juridică trebuie exprimată în cuvinte clare şi precise, cu un sens bine determinat. Dacă norma
juridică ar fi exprimată în cuvinte echivoce, insuficient definite sau neclare, ea ar deveni incertă;
legiuitorul care a creat-o nu poate avea garanţia că toţi cei cărora li se adresează vor înţelege acelaşi lucru;
mai mult, cei care o aplică vor fi tentaţi să-i confere sensuri proprii, ceea ce o va îndepărta de voinţa, chiar
şi imperfectă a legiuitorului. Cu alte cuvinte, atunci când se redactează norma juridică este necesar ca

21
A se vedea J. L.Bergel, Théorie générale du droit, 3e édition, Dalloz, Paris, 1999, p.222.
22
Ibidem, p.223.
23
Ibidem, p.224.
35
vocabularul juridic să fie utilizat astfel încât faptele ce urmează a fi reglementate juridic să fie traduse în
limbaj juridic pentru a se putea apoi căuta soluţia juridică aplicabilă unei stări de fapt şi invers. 24
Importanţa vocabularului juridic trebuie subliniată şi atunci când se pune problema comunicării
normei juridice. Comunicarea normei juridice este o cerinţă izvorâtă din însăşi raţiunea de a exista a
formei, aceea de a fi cunoscută, respectată şi aplicată. Pe de altă parte, comunicarea este impusă de
principiul nemo consetur ignorare legem, în virtutea căruia nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii
în propria apărare.

2. Stilul actului normativ.

Stilul normativ reprezintă totalitatea artificiilor şi a modalităţilor care stau la baza elaborării
(redactării) actelor normative. În literatura de specialitate se vorbeşte de un stil legislativ. J.Voyame arată
că prin stil legislativ se înţelege "ansamblul de caracteristici ale formei textelor legislative. Acesta nu este
identic peste tot. Stilul din Europa continentală dă expresie mai mult principiilor şi caută claritatea,
conciziunea şi simplitatea. Este de la sine înţeles că precizia sa nu trebuie pentru aceasta neglijată
calitativ." 25
În literatura noastră de specialitate, profesorul V.D.Zlătescu consideră că "nu există un singur stil
legislativ, general valabil, ci că există de fapt, o pluralitate de stiluri. Vom întâlni astfel un stil specific
dreptului privat-civil, comercial, internaţional privat - cu anumite particularităţi în actele normative care
privesc relaţii de muncă şi de protecţie socială, un alt stil în dreptul penal, şi în fine, altul în dreptul
administrativ." 26
În ceea ce ne priveşte, ţinem să legăm stilul de operă, înţelegând prin aceasta că stilul este propriu
actului normativ, fie că el se numeşte lege, ordonanţă ori hotărâre a Guvernului. În opinia noastră, nu
credem că există deosebiri spectaculoase între stilul unei legi şi cel al unei ordonanţe, ceea ce ne duce cu
gândul la ideea unui stil al actului normativ. Această idee este susţinută şi de faptul că arareori legiuitorul
recurge la acte normative pure, specifice unei singure ramuri de drept. În cele mai multe cazuri, în acelaşi
act normativ vom regăsi norme specifice mai multor ramuri de drept, ceea ce desigur nu duce la ştergerea
deosebirilor fireşti dintre acestea.
Legea privitoare la normele de tehnică legislativă într-un articol distinct abordează problema
stilului actelor normative. Sub această denumire sunt asamblate în patru alineate reguli privitoare la
asigurarea inteligibilităţii normelor juridice, la utilizarea neologismelor, a termenilor de specialitate, a
regionalismelor şi a altor instrumente necesare realizării unei astfel de redactări a actelor normative, care
să permită înţelegerea cu uşurinţă a conţinutului acestora.
Cu privire la asigurarea inteligibilităţii normelor juridice se cere ca actele normative să fie
redactate într-un limbaj juridic specific normativ, stil concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice
echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie.

24
Ibidem, p.225.
25
J.Voyame, Methodes et techniques legislatives, Institut des hautes etudes en administration publique, Lausanne, 1991, p.87-
88.
26
V.D.Zlătescu, Introducere în legistica formală, Ed. Rompit, Bucureşti, 1995, p.66.
36
 Stilul concis este legat de principiul economiei de mijloace. În opinia lui I.Mrejeru, stilul concis
"presupune nu numai exprimări în puţine cuvinte, ci şi evitarea anumitor idei sau reluarea lor în noi
variante prin care să se adauge ceva ce nu este semnificativ”. 27 Pe lângă evitarea enunţurilor redundante,
stilul concis presupune utilizarea termenilor cu grad mare de abstractizare pentru a se acoperi printr-un
număr cât mai redus de cuvinte o arie cât mai largă de fenomene ce urmează să cadă sub incidenţa
viitoarei reglementări juridice. Un exemplu de concizie juridică ne oferă modul de redactare a textelor din
Constituţia României. Pentru cel care studiază acest act normativ va fi interesant de observat că în
cuprinsul unui alineat se exprimă o singură idee, prin utilizarea celor mai adecvate cuvinte şi prin evitarea
oricărei redundanţe. Un exemplu edificator îl constituie art.2 al Legii noastre fundamentale, articol menit
să exprime ideea de suveranitate naţională, titularul acesteia, modalităţile sale de exercitare şi mai ales să
sublinieze faptul că acapararea puterii poporului de către un grup sau de către o persoană şi trecerea, pe
această cale, de la democraţie la dictatură sunt interzise. Un şir întreg de judecăţi de valoare sunt
exprimate în două alineate pe cât de clare, pe atât de concise:
"(1) Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale
reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.
(2) Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu."
Sobrietatea stilului normativ rezidă în eliminarea din construcţia frazelor a epitetelor,
comparaţiilor, personificărilor, hiperbolelor şi metaforelor. Aceste mijloace de exprimare artistică îşi au
rostul în operele literare şi nu fac obiectul stilului normativ. În cadrul acestui stil, cuvintele se utilizează în
sensul lor propriu, pe cât posibil în varianta cea mai răspândită. Pentru a ilustra sobrietatea stilului
normativ, arătăm că legiuitorul constituant a stabilit în art.16 alin.(1) din Constituţie următorul text:
"Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări."
Cuvintele acestui enunţ normativ sunt folosite în sensul lor propriu, fără îngroşări stilistice şi au
darul să impună principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii, stabilind conotaţiile acestei egalităţi, prin
suprimarea ambelor faţete ale inegalităţii: discriminarea pozitivă legată de asigurarea unor avantaje faţă
de ceilalţi semeni sau discriminarea negativă prin lipsirea unora de avantajele legale de care alţii se
bucură. În acelaşi timp, sunt stabilite reperele egalităţii prin raportare la lege şi la autorităţile publice.
Claritatea şi precizia stilului normativ se realizează prin utilizarea adecvată a cuvintelor în raport
cu semnificaţia lor obişnuită şi, mai ales, în modul de aranjare a acestora în propoziţii şi fraze, cu
respectarea strictă a regulilor gramaticale. Un exemplu de claritate şi precizie în redactarea unui text
normativ îl constituie, printre altele, art.21 din Constituţie.
"(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a
intereselor sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.
(3) Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.
(4) Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite."

27
I.Mrejeru, Tehnica legislativă, Editura Academiei, Bucureşti, 1979, p.102.
37
 Acurateţea textului constituţional care reglementează accesul la justiţie derivă din faptul că tehnica
de redactare utilizată nu lasă loc nici unui dubiu şi nici unui echivoc în configurarea acestui drept
cetăţenesc fundamental. Astfel, din folosirea expresiei "orice persoană se poate adresa justiţiei" rezultă că
nici o restrângere a sferei persoanelor care se pot adresa justiţiei nu este posibilă, ţinând seama de sex,
vârstă, rasă, religie etc., după cum nu este posibilă nici acordarea acestui drept altcuiva decât persoanei.
De asemenea, temeiul exercitării acestui drept este cât se poate de precis şi de clar: apărarea drepturilor şi
a libertăţilor, dar şi a intereselor legitime ale persoanei. În acest caz, aşezarea sub semnul universalităţii
atât a persoanelor, cât şi a temeiurilor exercitării dreptului este de natură să confere precizie textului şi să
facă imposibile ambiguităţile de interpretare.
Stilul normativ este legat indisolubil şi de forma prescriptivă sau prescriptiv-dispozitivă a
redactării textelor normative. Normelor juridice, prin natura lor de reguli de conduită, le este străin stilul
descriptiv, narativ, care cuprinde un şir de enunţuri menite să descrie sau să explice un anumit fapt sau
fenomen social. Ele cer să se precizeze că, în anumite împrejurări, persoana este datoare să aibă o anumită
conduită, deoarece în caz contrar urmează să i se aplice o sancţiune. Pentru a ilustra forma prescriptiv-
dispozitivă de redactare a normei juridice vom apela la art.30 alin.1 din Codul familiei care stabileşte
regula potrivit căreia "Bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, sunt, de la data
dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor”. Alineatul 2 al acestui articol dispune: "Orice convenţie
contrară este nulă". În spatele acestei norme juridice se află o mulţime de fapte şi de circumstanţe care
sunt concentrate într-o manieră prescriptiv-dispozitivă în câteva cuvinte. Astfel, ipoteza normei juridice
instituie regula comunităţii de bunuri a soţiilor. Sub acest aspect, pentru aplicarea normei juridice este
necesar să existe doi soţi, care să dobândească în timpul căsătoriei bunuri. Aceste bunuri devin bunuri
comune. Dobândirea bunurilor se poate face de un singur soţ sau de amândoi. Legiuitorul nu face
distincţie cu privire la natura bunurilor, ceea ce înseamnă că orice bun dobândit în timpul căsătoriei intră
sub acest regim. Nu contează nici data dobândirii, important fiind ca aceasta să fie ulterioară căsătoriei.
Dispoziţia normei juridice este subînţeleasă şi ea rezidă în interdicţia impusă soţilor de a încheia convenţii
contrare regimului comunităţii de bunuri. Aceste convenţii pot fi încheiate de ambii soţi, cu privire la
toate bunurile sau numai la o parte a acestora, dar pot fi încheiate şi de fiecare soţ cu "terţi". În toate
cazurile intervine sancţiunea normei, care rezidă în nulitatea oricărei convenţii încheiate cu ignorarea
regimului comunităţii de bunuri a soţilor. Legiuitorul nu recurge la o descriere a diverselor situaţii ce pot
interveni în garantarea regimului comunităţii de bunuri, ci recurge la o exprimare concisă, prescriptiv
dispozitivă prin care instituie regimul comunităţii de bunuri şi sancţiunea încălcării acestuia.
O altă caracteristică a stilului normativ este legată de modul de utilizare a termenilor în redactarea
textelor normative. Regula de bază ce trebuie respectată în acest demers o constituie utilizarea limbajului
comun, a termenilor uzuali din limbajul cotidian. O asemenea regulă nu poate fi însă peste tot respectată.
Astfel, legiuitorul, în lipsa unor alte mijloace de exprimare, recurge la terminologia juridică, la
neologisme ori la termeni de specialitate.
Utilizarea terminologiei juridice este utilă legiuitorului pentru asigurarea unităţii terminologice a

38
dreptului şi pentru a da conceptelor şi normelor juridice o formă cât mai fidelă. Astfel, în redactarea
actelor normative termenii juridici consacraţi nu pot fi înlocuiţi de cuvinte apropiate ca sens din limbajul
comun. Acolo unde trebuie să utilizăm termeni precum persoană fizică, persoană juridică, contract,
ipotecă, gaj, reziliere, nulitate, contravenţie, nu vom recurge la alţi termeni, deoarece s-ar produce o
dublare a noţiunilor utilizate în conţinutul dreptului, cu efecte negative asupra respectării, interpretării şi
aplicării corecte a normelor juridice.
În ultima vreme, se observă că tot mai des legiuitorul este obligat să recurgă la neologisme, multe
din ele fiind cuvinte împrumutate din alte limbi, în special din engleză. Ca regulă generală, utilizarea
neologismelor nu este de dorit, întrucât afectează în mod profund înţelegerea sensului şi semnificaţiei
textului normativ, cu consecinţe grave asupra respectării dispoziţiilor sale. De aceea, Legea privind
normele de tehnică legislativă interzice folosirea neologismelor, dacă există un sinonim de largă
răspândire în limba română. Cu toate acestea, art.34 alin.3 al legii subliniază că, în cazurile în care se
impune folosirea unor termeni şi expresii străine, se va alătura, după caz, corespondentul lor în limba
română.
Legiuitorul este pe deplin conştient de faptul că uneori nu există un corespondent românesc al
termenului străin, ceea ce a făcut ca în multe cazuri să se recurgă la termeni străini, fără a-i însoţi de un
corespondent în limba română. Astfel, prin Ordonanţa Guvernului nr.52/1997 se reglementează contractul
de franciză, prin Ordonanţa Guvernului nr.51/1997 - contractul de leasing, iar prin Legea nr.66/1993
contractul de management. În astfel de cazuri, legiuitorul a recurs la aceşti termeni străini din lipsă de
corespondenţi româneşti. Astfel de termeni preluaţi din engleză şi utilizaţi pentru denumirea unor
contracte necunoscute în dreptul românesc sunt utilizaţi şi în alte cazuri: engineering, know-how etc. Cu
toate acestea, în cadrul reglementării juridice a unor astfel de contracte, legiuitorul a recurs la definirea lor
prin termeni româneşti, stabilind obiectul, părţile, modalităţile de încheiere, executare etc. pe înţelesul
tuturor.
În sfârşit, în materie de terminologie, la redactarea actelor normative trebuie evitate
regionalismele, care şi ele ar afecta, prin aria restrânsă de circulaţie, înţelegerea conţinutului actului
normativ.
O altă cerinţă a stilului normativ o constituie asigurarea unităţii terminologice a textelor redactate.
Ca atare, într-un act normativ utilizarea unei noţiuni sau a unui anumit termen trebuie realizată unitar de
la un capăt la altul al textului elaborat. Pentru a se da satisfacţie unei astfel de exigenţe, în cuprinsul unui
act normativ un termen nu poate fi înlocuit cu altul, chiar dacă acesta este sinonimul primului. Utilizarea
unor termeni diferiţi pentru exprimarea uneia şi aceleaşi noţiuni duce la confuzii, la ambiguităţi şi
echivocuri care se opun determinării sensului unic al reglementării juridice.
În cazul în care legiuitorul este obligat să utilizeze în cuprinsul unei legi noţiuni sau termeni care
nu fac parte din limbajul curent sau cărora le conferă un alt sens decât cel consacrat, el este dator să
definească aceşti termeni şi să precizeze înţelesul în care ei sunt utilizaţi în cuprinsul actului normativ.
Există deja o serie de legi care în capitolul "Dispoziţii generale" sau într-o anexă la lege au definit

39
termenii utilizaţi în cuprinsul noii reglementări şi sensul care le este atribuit.
În utilizarea termenilor specifici unei anumite reglementări juridice se poate recurge la abrevieri
ale unor denumiri sau termeni, dar numai după ce, la prima utilizare a acestora, a fost explicat conţinutul
abrevierii.
În procesul elaborării actelor normative, structura cea mai simplă a normei juridice este dată de
formula subiect-verb-complement. 28 Această schemă răspunde exigenţelor de exprimare gramaticală a
ipotezei, dispoziţiei şi sancţiunii normei juridice.
Subiectul ne indică participantul la relaţiile sociale căruia norma juridică îi conferă un beneficiu
sau îi procură o obligaţie. Determinarea exactă a subiectului este o preocupare esenţială a celui care
redactează un act normativ. Pentru normele juridice cu un grad maxim de generalitate subiectul
propoziţiei normative îl constituie persoana. Sub denumirea de persoană se înţelege totalitatea subiecţilor
de drept individuali, indiferent de poziţia pe care o ocupă aceştia în societate. Persoana este identică cu
fiinţa umană, cu omul înţeles ca fiinţă socializată şi ea desemnează atât cetăţenii, cât şi străinii şi
apatrizii. 29
Atunci când operăm cu noţiunea de persoană avem în vedere toate ramurile dreptului. În cazul în
care actul normativ pe care îl redactăm vizează doar raporturi juridice civile, vom utiliza pentru a
desemna subiectul individual de drept noţiunea de persoană fizică, iar pentru subiectul colectiv pe cea de
persoană juridică.
În funcţie de natura raporturilor sociale ce fac obiectul reglementării juridice, vom putea identifica
o multitudine de subiecţi de drept din clasa persoanelor fizice sau a persoanelor juridice ori dincolo de
aceste noţiuni, în cea a altor participanţi la relaţiile sociale. Astfel, în cadrul persoanelor vom putea
identifica subiecţi de sine stătători în cetăţeni, străini, apatrizi, minori, majori etc. La rândul lor persoanele
juridice pot fi privite ca societăţi comerciale, regii autonome, companii naţionale, fundaţii sau asociaţii
etc. În raporturile juridice de drept administrativ sau de drept constituţional subiectele pot fi autorităţile
publice şi instituţiile publice, privite în exclusivitate ca subiecte de drept ale acestor ramuri, dar şi ca
persoane juridice participante la raporturile juridice de drept civil sau comercial.
Ţinând seama de tipul de subiect de drept care face obiectul reglementării juridice, în redactarea
proiectului de act normativ este preferabil să ne referim la acesta la singular şi în formă articulată
(cetăţeanul, minorul, străinul etc.). Utilizarea subiectului la singular este de natură să înlăture orice
confuzie privitoare la identificarea participantului la raporturile sociale ce fac obiect al reglementării
juridice. Dacă regula generală ne indică utilizarea subiectului la singular, nu este exclusă nici folosirea
acestuia la plural, mai ales în cazurile în care dispoziţia normei juridice vizează o acţiune care nu poate fi
desfăşurată decât împreună de doi sau mai mulţi subiecţi de drept ori obligaţia instituită de normă vizează
pe toţi subiecţii de drept (soţii, asociaţii etc.).
Alături de forma articulată a cuvântului care redă subiectul de drept, uneori se recurge şi la forme
nearticulate sau la exprimarea subiectului prin diferite pronume demonstrative sau nehotărâte (oricine,

28
A se vedea V.D.Zlătescu, op.cit., p.68.
29
A se vedea N.Popa, op.cit, p.266.
40
fiecare, orice, acela, aceea etc.) sau pronume personale (ei, ele, el, ea). Într-o construcţie normativă se
recomandă utilizarea limitată a pronumelor pentru identificarea subiectelor de drept, evitându-se astfel
raportările multiple la pronume, care ar putea conduce la confuzii şi echivocuri.
O problemă distinctă o constituie utilizarea subiectului multiplu într-o redactare normativă. În
astfel de cazuri este necesar ca fiecare element al subiectului multiplu să fie despărţit de celălalt prin
virgulă, iar ultimul să fie legat de penultimul prin conjuncţia "şi". Pentru a se sublinia că tuturor celor
vizaţi li se atribuie comandamentul juridic instituit prin ipoteza normei, verbul care urmează subiectului
va fi utilizat la plural. Conjuncţia „şi” în acest caz este de natură să lege efectele normei juridice de
acţiunea tuturor subiecţilor de drept. În cazul în care se doreşte efectul contrar, respectiv dacă din
multitudinea de subiecţi, comandamentul juridic urmează a fi imputabil doar unuia din ei, se va utiliza
conjuncţia sau şi verbul la singular.
Un aspect important ce ţine de redactarea corectă a textelor legislative are în vedere realizarea
acordului gramatical între substantiv şi atributele adjectivale. Regula generală este aceea că adjectivele
legate direct de substantive trebuie să aibă genul, numărul şi cazul substantivului (persoana fizică,
serviciul financiar). În cazul în care două substantive de acelaşi gen sau de gen diferit, în acelaşi caz, unul
la singular şi celălalt la plural ori amândouă la singular, pot fi urmate de un atribut adjectival, gândit ca o
caracteristică a ambelor substantive (o infracţiune şi o contravenţie săvârşită de un minor) nu se poate
stabili cu exactitate dacă atributul se referă atât la infracţiune, cât şi la contravenţie. Pentru evitarea unor
asemenea redactări creatoare de ambiguităţi se poate recurge la utilizarea adjectivului la plural (săvârşite
de un minor), la repetarea adjectivului (infracţiunea săvârşită de un minor şi contravenţia săvârşită de un
minor) ori la precizarea că adjectivul priveşte în egală măsură cele două substantive (o infracţiune şi o
contravenţie, ambele săvârşite de un minor).
Cel de-al doilea element al formulei de redactare a textelor normative îl constituie verbul.
Utilizarea verbului în construcţiile normative este supusă unor reguli, dintre care la unele ne-am referit
deja. Astfel, verbele se utilizează la diateza activă, reflexivă sau pasivă şi la timpul prezent sau viitor.
Utilizarea diatezei active în redactarea textelor normative se impune în virtutea faptului că verbele
la această diateză exprimă o acţiune săvârşită de subiect care se răsfrânge în mod direct asupra unui obiect
(verbe tranzitive). La diateza activă, verbul este urmat de un complement. Astfel, dacă verbul este "fură",
subiectul propoziţiei este persoana care săvârşeşte acţiunea. Când spunem "x fură un ou", acţiunea
exprimată de verb se răsfrânge în mod direct asupra obiectului "ou". La diateza reflexivă, acţiunea
exprimată de verb nu se răsfrânge în mod direct asupra unui obiect. Asemenea verbe se numesc
intranzitive. În propoziţia "Legea se propune pentru a fi votată Parlamentului" este utilizată diateza
reflexivă, deoarece acţiunea exprimată de verbul intranzitiv "se propune" se răsfrânge în mod indirect
asupra obiectului (Parlament).
În redactarea textelor normative se utilizează şi diateza pasivă, care arată că acţiunea exprimată de
un verb este săvârşită de altcineva şi suferită de subiect. În propoziţia "Legea este votată de Parlament",
acţiunea este săvârşită de "Parlament" şi este suferită de subiectul "legea" (subiect gramatical).

41
 Utilizarea timpului prezent este preferabilă celorlalte timpuri, inclusiv viitorului, deoarece, în orice
moment al aplicării legii, comandamentul juridic acţionează la timpul prezent. Este exclusă folosirea
imperfectului, perfectului simplu sau a mai mult ca perfectului pentru a se ordona un comandament
juridic.
Exprimarea prescriptivă sau prescriptiv-dispozitivă specifică stilului normativ este indisolubil
legată de modul de utilizare a verbului în construcţia frazei. Pentru a se da satisfacţie stilului normativ,
verbele se utilizează la timpul prezent, persoana a III-a, singular sau plural (ele sunt strict necesare,
noţiunile se exprimă prin ..., se abrogă decretul ...., Parlamentul şi celelalte autorităţi publice stabilesc ...).
În cele mai multe cazuri, pentru a se da expresie cerinţelor formulării prescriptiv-dispozitive a textelor
normative, se utilizează verbe sau expresii verbale impersonale: se interzice, se alege, se recomandă,
trebuie, se obligă etc.
Verbele pot fi folosite la forma afirmativă sau la forma negativă. Forma negativă se utilizează, de
regulă, pentru a exprima o interdicţie în cadrul normelor prohibitive. În cazul normelor onerative,
permisive ori supletive se utilizează forma afirmativă a verbelor.
Ultima parte a formulei de redactare o constituie complementul. Verbul tranzitiv cere un
complement direct, iar cel intranzitiv un complement indirect. În propoziţia "Parlamentarii au votat
legea", complementul direct este legea. În propoziţia "Preşedintele se adresează Parlamentului", verbul
"se adresează" este un verb intranzitiv, iar "Parlamentului" este complement indirect.

Teme de control:
1. Definiţi stilul actului normativ
2. Coordonatele procesului de redactare a actului normativ
Bibliografie de referinţă
Obligatorie
- Ioan Vida, Legistică formală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007

MODULUL 4
MOTIVAREA PROIECTELOR
ACTELOR NORMATIVE
Scopul modulului: Familiarizarea studentului cu motivarea proiectelor actelor normative
Obiectivele modulului:
La finalul acestui modul, cursanţii trebuie:
 Să cunoască procedura motivării actelor normative
 Să explice necesitatea motivării actelor normative

Prezentarea raţiunilor care stau la baza adoptării unui proiect de act normativ reprezintă o parte
integrantă a procesului de elaborare a legii. Cel care iniţiază un proiect de lege trebuie să ştie că, prin

42
acţiunile sale, va tulbura echilibrul normativ al societăţii sau, mai precis, echilibrul dintre statica şi
dinamica dreptului. Această tulburare a echilibrului legislativ nu este lipsită de efecte de ordin practic pe
planul existenţei umane, al relaţiilor ce se stabilesc între autorităţile publice şi cetăţeni şi chiar în relaţiile
dintre oameni, în general.
De aceea, motivarea proiectelor actelor normative se impune ca o operaţiune intelectuală care are
rostul de a-l convinge pe emitentul actului normativ de necesitatea adoptării acestuia. Ea trebuie să
prezinte raţiunile care stau la baza noii reglementări juridice, configuraţia acesteia, efectele sociale
scontate şi costurile pe care le presupune aplicarea noului act normativ.
Motivarea proiectului actului normativ joacă şi un rol istoric. În decursul timpului, motivarea va
furniza celor care aplică legea argumente de interpretare, de înţelegere a voinţei legiuitorului ori a altui
organ emitent al actului normativ.
Până la apariţia Legii nr.24/2000, necesitatea motivării proiectelor actelor normative era
reglementată de regulamentele parlamentare şi de hotărârile Guvernului în această materie. Astfel,
potrivit art.84 din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi art.66 alin.2 din Regulamentul Senatului,
proiectele de legi înaintate de Guvern şi propunerile legislative prezentate de deputaţi, senatori ori
cetăţeni trebuie însoţite de o expunere de motive şi redactate în forma cerută pentru proiectele de lege.
Această prevedere regulamentară priveşte în egală măsură şi proiectele de lege pentru aprobarea unei
ordonanţe.
Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative
introduce o reglementare de sine stătătoare în această materie, nuanţată şi mai complexă, care
generalizează motivarea actelor normative. Astfel, conform art.29 al acestei legi, motivarea proiectelor de
lege şi a propunerilor legislative se face prin expuneri de motive; ordonanţele şi hotărârile Guvernului se
cer a fi însoţite de note de fundamentare, iar celelalte acte normative de referate de aprobare.
Expunerile de motive, notele de fundamentare şi referatele de aprobare constituie atât instrumente
de prezentare, cât şi de motivare a noilor reglementări propuse.
Legiuitorul, simţind carenţele practicii parlamentare în materie de tehnică legislativă, a ţinut să
precizeze, la art.29 alin.(1) lit.b) al Legii nr.24/2000, că ordonanţele care trebuie supuse aprobării
Parlamentului, potrivit legii de abilitare, precum şi ordonanţele de urgenţă se transmit Parlamentului
însoţite de expunerea de motive la proiectul legii de aprobare a acestora. Ne întrebăm dacă era necesară o
asemenea reglementare şi dacă nu cumva practica de până acum oferea soluţia optimă?
Aşa cum vom vedea, între expunerea de motive, nota de fundamentare şi referatul de aprobare,
potrivit Legii nr.24/2000, nu există deosebiri de conţinut, fiecare urmând să se conformeze dispoziţiilor
art.30 alin.(1) al legii. Ca atare, toate cele trei documente sunt acte de motivare a unui act normativ şi
denumirea lor diferă în funcţie de tipul actului normativ la care se referă. Expunerea de motive este un act
preparatoriu care însoţeşte un proiect de lege; nota de fundamentare motivează o hotărâre de Guvern ori o
ordonanţă; referatul de aprobare este necesar în cazul altor proiecte de acte normative (ordine, instrucţiuni
etc.). În cazul ordonanţelor şi al hotărârilor Guvernului, nota de fundamentare stă atât la baza adoptării

43
acestora în Guvern, cât şi la prezentarea ordonanţelor în faţa celor două Camere ale Parlamentului.
Întrebarea care se pune este următoarea: mai este necesară o expunere de motive care să însoţească
proiectul de lege de aprobare a ordonanţei sau nu? Răspunsul la această întrebare, potrivit legii, este
afirmativ. Dar, în opinia noastră, această soluţie legală este mai mult decât formală. Astfel, proiectul de
lege pentru aprobarea ordonanţei se întocmeşte după aprobarea acesteia de către Guvern. Acest proiect
conţine o singură propoziţie: "Se aprobă Ordonanţa Guvernului nr...din...., publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr.... din....…..". Este oare nevoie de o expunere de motive care să justifice această
propoziţie? După părerea noastră, nu este nevoie. În acest caz, motivarea ordonanţei rezultă din formula
sa introductivă, care va menţiona temeiul acesteia, respectiv legea de abilitare sau cerinţele art.115
alin.(4) din Constituţia României. Considerăm, de asemenea, că în astfel de cazuri expunerea de motive
este neavenită în eventualitatea în care o primă Cameră sesizată respinge proiectul de lege de aprobare a
ordonanţei şi trimite celeilalte Camere un proiect de lege de respingere a ordonanţei, însoţit de o expunere
de motive de aprobare a ordonanţei. Ţinând seama de cele arătate, avem în vedere ca de lege ferenda să
se ia în considerare varianta însoţirii proiectului de lege de aprobare a ordonanţei de nota de
fundamentare, în exclusivitate.
Aşa cum arătam mai sus, expunerile de motive, notele de fundamentare şi referatele de aprobare
trebuie să aibă acelaşi conţinut, respectiv să evidenţieze cerinţele care reclamă intervenţia normativă,
principiile de bază şi finalitatea reglementării propuse, efectele avute în vedere, implicaţiile asupra
legislaţiei în vigoare, fazele parcurse în pregătirea proiectului şi rezultatele obţinute, menţionându-se
studiile, cercetările, evaluările statistice, specialiştii consultaţi, preocupările de armonizare legislativă etc.
În plus, în cazul ordonanţelor de urgenţă este necesar să fie prezentate distinct împrejurările obiective şi
stringente proprii situaţiei extraordinare, care justifică această procedură complementară de legiferare,
care impune o reglementare juridică imediată.
Alineatul (2) al art.30 al Legii nr.24/2000 introduce o dispoziţie cu grad absolut de noutate în
această materie. Astfel, pentru fiecare proiect de act normativ, motivarea trebuie să cuprindă o menţiune
expresă cu privire la compatibilitatea acestuia cu reglementările comunitare şi, dacă este cazul, să
precizeze măsurile viitoare de armonizare cu dreptul european care se impun. Nici această dispoziţie
legală nu se integrează armonios în legislaţia României. În primul rând, o asemenea cerinţă este valabilă
doar în cazul expunerilor de motive care însoţesc proiecte de lege şi al notelor de fundamentare, care
justifică reglementările cuprinse în ordonanţele emise în baza unei legi de abilitare. În cazul ordonanţelor
de urgenţă nu se cere o astfel de măsură, deoarece ele uneori pot cuprinde, pentru o perioadă limitată de
timp, soluţii care nu au nici o legătură cu dreptul comunitar (vidul de reglementare este chiar una din
raţiunile ordonanţelor de urgenţă). De asemenea, în cazul altor proiecte de acte normative nu este
necesară afirmarea compatibilităţii cu reglementările comunitare, deoarece armonizarea legislaţiei
României cu cea comunitară nu trebuie să se facă la nivelul ordinelor, instrucţiunilor sau al altor acte
administrative, ci la nivelul legii.
Şi alineatul (3) al art.30 al Legii nr.24/2000 este inutil. Acesta prevede că în situaţia în care

44
reglementarea propusă se elaborează în executarea unui act normativ, motivarea va cuprinde referiri la
actul de bază şi în executarea căruia se emite. Din moment ce aceste referiri se trec în mod obligatoriu în
formula introductivă a actului normativ, ne întrebăm de ce mai este necesar ca ele să fie reluate în
referatul de aprobare ori în nota de fundamentare?
În sfârşit, documentele de motivare, potrivit art.30 alin.(4) al Legii nr.24/2000, trebuie să conţină
referiri la avizul Consiliului Legislativ. Această dispoziţie este imposibil de realizat în practică, deoarece
documentele de motivare se elaborează o dată cu proiectul de către comisia de redactare, comisie care-şi
încetează activitatea la data elaborării proiectului. Or, avizul Consiliului Legislativ este ulterior acestei
date şi nu mai poate fi operat în expunerea de motive ori în nota de fundamentare.
Redactarea motivării trebuie să ţină seama de terminologia legii şi să fie prezentată într-un stil
explicativ, apt să pună în evidenţă ratio legis.
Expunerile de motive la proiectele de lege pentru care iniţiativa legislativă se exercită de Guvern
- potrivit art.32 alin.(1) al Legii nr.24/2000 - se semnează de către primul-ministru, după aprobarea formei
finale a proiectului în şedinţă de Guvern.
În cazul propunerilor legislative prezentate de deputaţi sau senatori, expunerile de motive se
semnează de către iniţiatorii respectivi. Dacă iniţiativa legislativă este exercitată de către cetăţeni,
expunerea de motive va fi însoţită de documentele întocmite potrivit art.74 alin.(1) din Constituţie,
precum şi de punctul de vedere al Curţii Constituţionale, întocmit potrivit prevederilor art. 146 lit.j) din
Constituţie. La cele arătate în alin.(3) al art.32 din Legea nr.24/2000 este necesar să adăugăm corelările
necesare cu prevederile Legii nr.189 /1999 privind exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni 30 .
Astfel, potrivit art.3 alin.(1) al acestei legi, propunerea legislativă iniţiată de cetăţeni va fi însoţită de o
expunere de motive, semnată de toţi membrii comitetului de iniţiativă, care trebuie să fie alcătuit din cel
puţin 10 cetăţeni cu drept de vot. Propunerea legislativă se elaborează de acest comitet în forma cerută
pentru proiectele de lege.
În sfârşit, ţinând seama de importanţa pe care o dobândesc expunerile de motive şi notele de
fundamentare în procesul cunoaşterii şi interpretării actelor normative, alin.(5) al art.31 din Legea
nr.24/2000, în forma iniţială, instituia obligaţia publicării expunerilor de motive la proiectele de lege şi
notele de fundamentare la ordonanţele şi hotărârile Guvernului în Monitorul Oficial al României, Partea I,
împreună cu legea, ordonanţa sau hotărârea Guvernului, după caz. Transpunerea în practică a acestei
obligaţii legale s-a dovedit a fi imposibilă datorită unei lacune legislative. În textul legal care instituia
obligaţia publicării expunerilor de motive nu se preciza care este subiectul acestei obligaţii. În consecinţă,
Camera Deputaţilor, care trimitea legea la promulgare, nu putea să-şi asume o asemenea sarcină datorită
faptului că expunerea de motive, semnată de primul-ministru, nu putea fi modificată, la acest nivel, atunci
când apăreau neconcordanţe între conţinutul acesteia şi forma finală a legii. Pe de altă parte, nu i se putea
cere primului-ministru să-şi modifice expunerea de motive, deoarece el nu era prezent la activitatea

30
Legea nr.189/1999 a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.300 din 6 aprilie 2004.
45
legislativă a Parlamentului, iar modificările esenţiale din cuprinsul legii nu-i puteau fi opozabile, pentru a-
l obliga să-şi modifice expunerea de motive.
Aceste carenţe legislative au fost eliminate prin Legea nr.189/2000 pentru modificarea Legii
nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Astfel, potrivit
art.32 alin.(5) al Legii nr.24/2000, expunerile de motive şi notele de fundamentare la ordonanţe şi hotărâri
ale Guvernului, elaborate de iniţiator, se publică împreună cu actul normativ în cauză în Monitorul Oficial
al României, Partea I, sau se prezintă pe internet de către autoritatea emitentă. Acelaşi alineat precizează
că, dacă în cursul dezbaterilor parlamentare proiectul de lege sau propunerea legislativă a suferit
modificări de fond, expunerea de motive va fi refăcută, după promulgarea legii, de către iniţiator, la
sesizarea secretarului general al Camerei Deputaţilor.
Deşi prin acest text modificat au fost eliminate obstacolele care se opuneau publicării expunerii de
motive în Monitorul Oficial – expunerea de motive nu se mai semnează de primul-ministru, iar
modificarea ei este posibilă – iniţiatorii nu recurg la această soluţie şi preferă alternativa internetului. În
opinia noastră această rezolvare este una parţială şi ineficientă în actualul stadiu de dezvoltare a societăţii
româneşti. De altfel, nici notele de fundamentare în cazul ordonanţelor şi hotărârilor Guvernului nu văd
lumina tiparului în Monitorul Oficial al României, din aceleaşi motive.

Teme de control:
1. Definiţi nota de fundamentare
2. Definiţi şi comentaţi studiul de impact al actelor normative
Bibliografie de referinţă
Obligatorie
- Ioan Vida, Legistică formală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007

46
 MODULUL 5

MODIFICAREA, COMPLETAREA, ABROGAREA ŞI ALTE EVENIMENTE CARE

INTERVIN PE PARCURSUL DURATEI ACTIVE A LEGII

Scopul modulului: Familiarizarea studentului cu principalele evenimente care intervin pe

parcursul duratei active a legii
Obiectivele modulului:
La finalul acestui modul, cursanţii trebuie:
 Să cunoască acţiunea în timp a normei juridice
 Să explice rolul abrogator al Constituţiei şi al legilor constituţionale
Să facă diferenţa între modificarea şi rectificarea actelor normative

1. Acţiunea în timp a normei juridice reprezintă perioada dintre data intrării în vigoare a normei
juridice şi data ieşirii ei din vigoare. Aşa cum remarcă prof. N.Popa, "timpul normei juridice defineşte
durata acesteia, rezistenţa sa." 31
În perioada de timp în care norma juridică este activă, ea poate suporta modificări şi completări,
după cum poate fi abrogată, suspendată, republicată sau poate fi supusă unor derogări.

2. Modificarea actului normativ reprezintă o modalitate de schimbare a conţinutului normei

juridice sau a unui act normativ. Modificarea este o măsură de adaptare a conţinutului unui act normativ
la noile cerinţe ale reglementării relaţiilor sociale, percepute ca atare de organul emitent al unui act juridic
modificator.
În conformitate cu art.57 al Legii privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor
normative, modificarea unui act normativ constă în schimbarea expresă a textului unor sau mai multor
articole ori alineate ale acestuia şi redarea lor într-o nouă formulare.
În procesul modificării unui act normativ, suntem în prezenţa unui act normativ de bază care este
supus modificării. Actul modificat şi actul modificator au o existenţă separată doar în aparenţă. În
realitate, prevederile actului modificator, din momentul intrării sale în vigoare, încetează să aibă o
existenţă de sine-stătătoare. Pe data intrării în vigoare a actului modificator, ele se integrează în actul
modificat şi iau locul dispoziţiilor normative din actul de bază supus modificării. În aceasta rezidă
motivaţia potrivit căreia un act modificator al unui act de bază nu mai poate fi supus unei noi modificări.
În astfel de cazuri o eventuală altă modificare priveşte numai dispoziţiile actului modificat, acele
prevederi ale acestuia care au fost supuse deja unui proces de modificare, prin care au fost înlocuite cu
reglementările cuprinse în actul modificator.

31
A se vedea N.Popa, op.cit., p.159.
47
 Raţiunea modificării unui act normativ rezidă în punerea de acord a prevederilor sale cu exigenţele
guvernării. În cadrul acţiunii lor în timp, normele juridice pot veni în contradicţie cu exigenţele
programelor de guvernare ale partidelor care formează majoritatea parlamentară. În astfel de cazuri,
guvernanţii încearcă să adapteze conţinutul actelor normative respective la noile dimensiuni politice ale
procesului de guvernare. Această adaptare poate fi, însă, în contradicţie cu realităţile sociale care nu
solicită o astfel de modificare a reglementărilor juridice. Din acest motiv I.Mrejeru consideră că
modificarea are drept scop punerea de acord a unui act normativ cu cerinţa socială. 32
Modificarea are în vedere întotdeauna operarea unor schimbări în conţinutul unui act normativ. Ea
trebuie diferenţiată de modificarea unui proiect de act normativ, care se face prin aprobarea unor
amendamente. Amendarea are în vedere modificarea unui proiect de lege, pe parcursul traversării etapelor
procedurii legislative, în timp ce modificarea are în vedere un act normativ care este în vigoare şi
presupune înlocuirea prevederilor sale cu noi reglementări. Operarea acestei distincţii este legată de
esenţa actului de modificare. Înlocuirea unor texte normative cu altele trebuie privită într-o dublă
operaţie: 1) pe de o parte, textul în vigoare din actul normativ, supus modificării într-o primă fază, este
abrogat; 2) pe de altă parte, instantaneu, textul abrogat este înlocuit cu un text nou şi diferit de cel iniţial.
Prin această dublă operaţie, modificarea implică abrogarea, dar se deosebeşte de completarea actelor
normative, care nu presupune abrogarea, ci doar introducerea unor noi texte într-o reglementare juridică
existentă. Aşa cum nota prof.univ.dr. V.D.Zlătescu, descompunerea modificării în două momente logice
marchează cele două funcţii ale acestuia: cea destructivă - entropică - pe de o parte şi cea creatoare, pe de
alta, de restabilire a unei noi ordini legislative. 33
Modificarea unui act normativ poate fi expresă ori tacită. Modificarea expresă intervine atunci
când organul emitent al unui act normativ sau unul superior acestuia îşi exprimă, printr-un alt act
normativ, egal sau superior actului de bază, voinţa de a-l modifica. Această manifestare expresă de voinţă
se exprimă prin formula: "Legea nr. … privind….. se modifică după cum urmează:.." În cazul în care sunt
vizate numai anumite părţi componente ale legii ori ale unui alt act normativ, manifestarea de voinţă
privitoare la modificare se va înregistra sub formula: "Art. .... se modifică şi va avea următorul cuprins:
...". Legea nr.24/2000 se referă doar la această formă de modificare a unui element al unui act normativ.
În cazul modificării implicite sau tacite se produce un conflict între o reglementare anterioară şi
una care a intervenit pe parcursul acţiunii în timp a primei reglementări. Acest conflict derivă din
contradictorialitatea textelor din cele două acte normative consecutive. Autorii care au studiat această
problemă a modificării tacite sunt de acord că punerea în evidenţă a acesteia se poate face numai pe cale
interpretativă. 34
În opinia prof.univ.dr. V.D.Zlătescu, modificarea tacită operează în virtutea principiului lex
posteriori derogat priori. Această ipoteză trebuie pusă sub semnul unor restricţii de interpretare. În
principiu, este adevărat că legea ulterioară derogă de la legea anterioară şi face ca dispoziţiile contrare ale

32
A se vedea I.Mrejeru, Tehnica legislativă, Editura Academiei, Bucureşti, 1979, p.137.
33
A se vedea V.D.Zlătescu. Introducere în Legistica formală, Editura Rompit, Bucureşti, 1995, p.97.
34
A se vedea I.Mrejeru, op.cit., p.137; V.D.Zlătescu, op.cit., p.98. A se vedea şi supra Problema antinomiilor în drept.
48
acesteia să nu se mai aplice. Această regulă nu are aplicare în cazul coliziunii unor dispoziţii cuprinse
într-o lege generală şi o lege specială. În astfel de situaţii, normele juridice speciale, chiar dacă sunt
cuprinse în acte normative inferioare legii, nu pot fi modificate decât dacă legea generală prevede în mod
expres acest lucru. În caz contrar, legea specială continuă să se aplice concomitent cu legea generală, deşi
aceasta din urmă este posterioară celei dintâi. De altfel, Legea privind normele de tehnică legislativă
pentru elaborarea actelor normative prevede în mod expres că evenimentele legislative implicite nu sunt
recunoscute în cazul actelor normative speciale ale căror dispoziţii nu pot fi socotite modificate,
completate sau abrogate printr-o nouă reglementare generală a materiei, decât dacă acest lucru este
exprimat expres (art.65 alin.(3). Această din urmă soluţie legislativă a fost şi continuă să fie aplicată şi în
cazul modificării exprese indirecte, fiind instituită prin formula: "Prevederile legale în vigoare se
modifică în mod corespunzător." Acest procedeu nu este agreat de Legea privind normele de tehnică
legislativă, textele din art.57 alin.(3) recomandând evitarea acestuia.
Modificarea unui act normativ este de regulă opera organului emitent al acestuia. Este de principiu
că un organ care a creat un act normativ, în condiţiile date, poate să-şi modifice opera. Această regulă se
cere însă a fi completată cu una nouă, în virtutea căreia un act normativ ierarhic inferior poate fi modificat
printr-un act normativ ierarhic superior. Astfel, în virtutea supremaţiei Constituţiei României, o lege
constituţională poate modifica orice dispoziţie dintr-o lege organică, ordinară ori din alte acte normative.
La rândul său, o lege organică poate modifica prevederile unei legi ordinare ori ale altor acte normative
ierarhic inferioare.
Expresia cea mai clară a modificării exprese a unui act normativ ierarhic inferior de către un act
ierarhic superior o constituie modificarea prin lege a ordonanţelor emise de Guvern. Astfel, ordonanţele
Guvernului supuse aprobării Parlamentului pot fi aprobate, cu sau fără modificări, sau pot fi respinse
printr-o lege, ce duce la desfiinţarea acestora şi la încetarea efectelor juridice pe care le produc.
Se poate observa că actele normative ierarhic superioare pot modifica prevederile unor acte
normative inferioare. De la această regulă există însă şi excepţii.
O primă excepţie are în vedere faptul că în cazul unor organe emitente diferite, modificarea actelor
organelor situate într-o altă putere sau într-o altă categorie nu se poate face printr-o operaţiune de
modificare expresă. Astfel, printr-o lege pot fi contrazise dispoziţii cuprinse în hotărâri ale Guvernului ori
în ordine sau instrucţiuni ale miniştrilor. Această contradicţie dintre prevederile legii şi cele ale hotărârii
Guvernului ori ale ordinului ministrului face ca acestea din urmă să fie modificate implicit. Modificarea
expresă a acestora nu este posibilă pe calea unor acte normative de ordin legal sau pe calea ordonanţelor,
deoarece ar crea o ambiguitate cu privire la natura juridică a actului modificat, acesta fiind în acelaşi timp
şi lege şi hotărâre de Guvern, ceea ce este inadmisibil în lumina Constituţiei României, în virtutea căreia
Parlamentul emite legi, iar Guvernul ordonanţe şi hotărâri. 35
O a doua excepţie are în vedere situaţia în care un act normativ inferior poate modifica prevederile
unui act juridic superior. Acest lucru se întâmplă în cazul ordonanţelor emise de Guvern, acestea fiind

35
A se vedea V.D.Zlătescu, op.cit., p.99.
49
unanim apreciate ca acte administrative. Aceste acte pot însă modifica, în virtutea delegării legislative,
prevederi din cuprinsul legilor ordinare - în cazul ordonanţelor guvernamentale simple - sau chiar din legi
organice, dacă este vorba de ordonanţe de urgenţă ale Guvernului.
Conţinutul actului modificator se cere a fi concordant cu elementele nemodificate din actul de
bază.

3. Completarea actului normativ, potrivit art.58 al Legii privind normele de tehnică legislativă,
constă în introducerea unor dispoziţii noi, cuprinzând soluţii legislative şi ipoteze suplimentare, exprimate
în texte care se adaugă elementelor structurale existente. Procedeul completării presupune existenţa unui
act normativ care urmează a primi în cuprinsul său noi reglementări juridice, menite să întregească
cuprinsul actului normativ completat.
Prin completare, în cuprinsul actului ce astfel se modifică, pot fi introduse noi elemente structurale
ale actului normativ de la litere, puncte, alineate, paragrafe, articole, secţiuni, capitole până la alte părţi
constitutive ale actului normativ. Dacă în cuprinsul unei litere, a unui punct, a unui alineat ori a unui
articol se adaugă la textul existent o sintagmă, unul sau mai multe cuvinte, nu ne aflăm în faţa unei
completări, ci a unei modificări legislative. Suntem astfel în prezenţa unei completări numai în cazul în
care în raport cu elementele structurale ale actului normativ apare un element nou de aceeaşi natură (o
literă, un punct, un alineat, un articol, un capitol etc.).
Exprimarea normativă a intenţiei de completare a unui act normativ sau a unei părţi a acestuia se
face, de exemplu, prin utilizarea următoarei formule: "Art.1 din Legea nr.154/1998 privind sistemul de
stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoanele care ocupă funcţii
de demnitate publică, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.266 din 16 iulie 1998, cu
modificările ulterioare, se completează după cum urmează:
1. La anexa nr.V punctul I "Coeficienţi de multiplicare pentru funcţii de specialitate" litera B,
după punctul 6 se introduce punctul 61, cu următorul cuprins:
"61. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . "
După cum se poate observa şi în cazul completării unui act normativ, acesta sau partea care se
completează se identifică prin precizarea titlului actului normativ, eventual a articolului sau capitolului
care se completează, a Monitorului Oficial în care este publicat, menţionându-se numărul şi data acestuia.
În cazul completării unor acte normative care au mai fost modificate sau/şi completate, se face menţiune
cu privire la aceste evenimente în textul de identificare a actului normativ. Această menţiune este
necesară deoarece completarea are ca obiect actul normativ în forma sa modificată şi completată, astfel
cum se găseşte în vigoare în momentul completării, forma iniţială rămânând fără relevanţă.
Elementele nou introduse cu prilejul completării unui act normativ vor primi numerele sau literele
imediat următoare celor ce urmează în textul vechi. În cazul în care completările se intercalează între
articolele, alineatele, secţiunile, capitolele etc. actului normativ completat, acestea primesc numerotarea
corespunzătoare elementelor componente completate, însoţită de indicii corespunzători. Completarea unui

50
act normativ nu are ca efect renumerotarea elementelor sale structurale. Renumerotarea textelor se face
doar cu prilejul republicării actului normativ.

4. Reguli comune operaţiunilor de modificare şi completare.

Completarea şi modificarea pot fi operaţiuni distincte, decalate în timp, după cum pot fi simultane
şi complementare. Un act normativ poate fi modificat printr-un alt act normativ şi poate fi completat la
o dată ulterioară, după cum modificarea şi completarea acestuia se pot face o singură dată, printr-un
singur act normativ.
Modificarea şi completarea pot privi un singur act normativ sau o întreagă serie de acte normative
aflate într-o legătură intrinsecă cu actul de modificare sau/şi de completare.
În cazul operaţiunilor de modificare şi de completare a unui act normativ este necesar să se
observe că modificările şi completările care-i sunt aduse nu pot afecta concepţia generală şi nici caracterul
unitar al actului supus acestor operaţiuni. În cazul în care aceste exigenţe nu sunt respectate, se ajunge la
crearea unor antinomii în cuprinsul aceluiaşi act normativ, situaţie care-l face pe cel care trebuie să pună
în aplicare prevederile sale să nu-l poată aplica.
În cazul modificării şi completării actului normativ este necesar să se ţină seama de ponderea
acestor modificări sau/şi completări, deoarece atunci când ele devin preponderente în structura actului
normativ este preferabil să se înlocuiască actul normativ în cauză cu o nouă reglementare, urmând ca prin
aceasta să fie abrogat actul de bază în întregul său. O excepţie de la această regulă există în cazul legilor
prin care se aprobă o ordonanţă şi care modifică şi/sau completează ordonanţa respectivă. În astfel de
cazuri, pentru că ordonanţa nu poate fi decât aprobată sau respinsă, voinţa legiuitorului se poate extinde
până la modificarea în întregime a ordonanţei supuse aprobării.
Textele normative care se introduc într-o lege sau într-un act normativ pe calea modificării şi/sau a
completării trebuie să se integreze organic în actul supus modificării sau/şi completării, atât sub aspectul
conţinutului, cât şi al stilului şi terminologiei utilizate, precum şi al succesiunii logice a alineatelor,
articolelor, secţiunilor, capitolelor etc. actului normativ respectiv.
Una din regulile de bază care guvernează operaţiunile de modificare şi completare are în vedere
faptul că, de la data intrării în vigoare, ele se încorporează în actul de bază, făcând corp comun cu acesta.
De aceea, în cazul unor noi modificări sau/şi completări nu se va recurge la modificarea sau/şi
completarea actului normativ modificator, aceste operaţiuni urmând a fi efectuate numai asupra actului de
bază. Şi în această materie există o excepţie, care vizează ordonanţele de modificare sau/şi completare a
unor acte normative. În cazul în care acestea se supun aprobării Parlamentului, legea de aprobare poate
conţine modificări şi/sau completări ale actului modificator din motive pragmatice. Dacă s-ar recurge la
modificarea sau/şi completarea actului de bază, ar trebui să se aprobe fără modificări sau completări actul
modificator, după care să se opereze aceste modificări sau/şi completări în actul de bază, în virtutea unui
act normativ de sine-stătător.

51
 3. Abrogarea.
În procesul de elaborare a unui act normativ, punerea de acord a noilor reglementări juridice cu
cele existente reprezintă o regulă inexorabilă. Prin edictarea unor noi norme juridice se urmăreşte
acoperirea unui vid legislativ, înlocuirea unor norme existente, completarea sau modificarea lor. În cazul
în care voinţa legiuitorului vizează înlocuirea unor reglementări juridice cu altele noi este necesar să se
precizeze în noul act normativ care elemente ale sistemului legislativ îşi încetează aplicarea. Această
operaţiune tehnică se realizează prin abrogare.
Abrogarea este operaţiunea de asanare a sistemului legislativ de "ramurile uscate" ale acestuia.
Prin abrogare sunt scoase din sistemul legislaţiei acele reglementări juridice care încetează să se mai
aplice, datorită faptului că ele nu mai sunt necesare sau că în locul lor apar noi norme juridice, cu un
conţinut diferit faţă de cele anterioare.
Cu privire la funcţiile abrogării, în literatura noastră de specialitate au fost exprimate două opinii,
de către I. Mrejeru şi V.D.Zlătescu, care nu se deosebesc decât prin modul lor de formulare. Astfel, în
ambele cazuri, se consideră că rolul abrogării este de a contribui la armonizarea legislaţiei. Pe acest fond,
abrogarea îndeplineşte următoarele funcţii: a) înlătură textele de conflict între actul nou şi vechea
reglementare; b) înlătură eventualele paralelisme în legislaţie; c) înlătură discrepanţele şi necorelările; d)
ajută la degrevarea fondului legislativ de anumite acte devenite desuete, prin lipsa unei cerinţe de
aplicare, ca urmare a transformărilor petrecute în societate. 36
În opinia noastră, funcţiile abrogării rezidă în: 1) eliminarea antinomiilor în drept; 2) eliminarea
redundanţelor din reglementările juridice; 3) trecerea în fondul pasiv al legislaţiei a unor acte normative
care au fost înlocuite cu noi reglementări juridice sau care au căzut în desuetudine.
Abrogarea îşi realizează prima din funcţiile sale - eliminarea antinomiilor în drept - prin scoaterea
din vigoare a unor dispoziţii normative care se află în contradicţie cu altele. Legiuitorul, atunci când
introduce în sistemul dreptului o nouă reglementare juridică, este dator să asigure corelarea acesteia cu
restul elementelor ce compun sistemul. Pentru a îndeplini această funcţie, legiuitorul va suprima din
reglementările juridice existente pe cele care intră în contradicţie cu noua reglementare juridică.
Modalitatea de realizare a acestei funcţii specifice legiuitorului o constituie abrogarea expresă directă şi
indirectă. În cazul abrogării exprese directe, legiuitorul declară că se abrogă anumite categorii de acte
normative identificate prin titlu, număr şi an, data publicării şi numărul Monitorului Oficial în care
acestea au fost publicate. În cadrul enumerării actelor normative abrogate sau a unor părţi constitutive ale
acestora, se trec în ordine legile organice, ordinare, ordonanţele de urgenţă, ordonanţele emise în temeiul
unei legi de abilitare şi hotărârile Guvernului. În cazul abrogărilor care se fac prin lege, enumerarea sau
abrogarea expresă directă se opreşte la nivelul hotărârilor emise de Guvern, urmând ca actele normative
subordonate acestora să fie abrogate prin actele organelor emitente ale actelor care urmează a fi abrogate
ca urmare a încetării efectelor actului ierarhic superior în baza căruia au fost emise.

36
A se vedea I.Mrejeru, op.cit., p.126 şi V.D. Zlătescu, op.cit. p.99.
52
 În ceea ce priveşte ierarhia actelor normative, este necesar să precizăm că un act normativ ierarhic
inferior nu poate abroga un act normativ ierarhic superior sau prevederi din cuprinsul acestuia. Astfel,
printr-o hotărâre a Guvernului nu pot fi abrogate ordonanţe sau legi, după cum printr-o ordonanţă emisă
în baza unei legi de abilitare nu pot fi abrogate ordonanţe de urgenţă care reglementează materii rezervate
legilor organice şi nici legi organice. În opinia noastră, dispoziţiile unei legi organice care nu cuprind
reglementări ce ţin de domeniul legii organice nu pot fi abrogate printr-o lege ordinară sau printr-o
ordonanţă a Guvernului emisă în temeiul unei legi de abilitare 37 . Această soluţie, care nu a fost agreată de
Curtea Constituţională, are în vedere faptul că, în materie legislativă, dispoziţiile de conţinut ale legii nu
pot anihila imperativele procedurale cerute de Constituţie. Cel puţin în concepţia normativistă, regulile
care stabilesc procedura adoptării legii sunt superioare normelor de conţinut ale acesteia din urmă. De
aceea, o lege ordinară sau o ordonanţă simplă nu poate abroga o lege organică sau o ordonanţă de urgenţă
care reglementează materii rezervate legii organice. Această regulă este valabilă şi în cazul modificării,
completării, suspendării sau abrogării unor dispoziţii dintr-o lege organică, dispoziţii care ţin de domeniul
legii ordinare. Motivarea acestei soluţii are în vedere faptul că prin votul unei majorităţi parlamentare
simple (relative) nu poate fi modificat conţinutul votului unei majorităţi absolute.
Realizarea funcţiei abrogării de eliminare a antinomiilor juridice se realizează deopotrivă şi prin
abrogarea expresă indirectă. Dacă în cazul abrogării exprese directe legiuitorul identifică şi
individualizează reglementările juridice care pot intra în contradicţie cu noua reglementare juridică,
scoţându-le din vigoare printr-o decizie nemijlocită, în cazul abrogării exprese indirecte, el se mulţumeşte
să înscrie la sfârşitul noului act normativ formula "orice dispoziţie contrară se abrogă". În cazul abrogării
exprese indirecte, legiuitorul nu mai identifică actele pe care intenţionează să le abroge expres, ci lasă
această operaţiune, adeseori extrem de complicată, la îndemâna şi pe seama organului de stat abilitat să
aplice legea.
Abrogarea tacită sau implicită este foarte apropiată de abrogarea expresă indirectă, în sensul că, şi
în acest caz, constatarea abrogării unor reglementări juridice se face în virtutea contradictorialităţii a două
texte legislative apărute la date diferite. În lipsa unei manifestări exprese de voinţă a legiuitorului, organul
de aplicare a legii este dator să elimine această antinomie juridică, pentru a putea identifica textul legal ce
urmează a fi aplicat într-un caz dat. Pentru aceasta, el are la dispoziţie principiul lex posteriori derogat
priori. În virtutea acestui principiu, atunci când există două texte legislative contradictorii emise la date
diferite, textul cel mai recent este în vigoare, iar cel anterior este considerat abrogat. În astfel de cazuri, se
prezumă că voinţa ultimă a legiuitorului este cea valabilă, ea incluzând şi intenţia de a abroga dispoziţiile
contrare. Principiul lex posteriori derogat priori se aplică şi în cazul abrogării exprese indirecte,
abrogare care se deosebeşte de cea tacită doar prin faptul că, în primul caz, legiuitorul se simte obligat să
notifice celui care aplică legea că există reglementări juridice ce se află în contradicţie cu noua
reglementare. În cazul abrogării tacite sau implicite, această atenţionare lipseşte, ceea ce nu-l scuteşte pe
cel care aplică legea să se confrunte cu astfel de situaţii.

37
A se vedea în sens contrar Decizia Curţii Constituţionale nr.53 din 18 mai 1994, publicată în M.Of. nr.312 din 9 noiembrie
1994.
53
 Uneori abrogarea expresă directă este însoţită de abrogarea expresă indirectă. În astfel de cazuri,
legiuitorul nu reuşeşte să identifice toate textele care pot intra în contradicţie cu noua reglementare
juridică, şi pe cele pe care le identifică le scoate din vigoare printr-o abrogare expresă directă, iar cu
privire la celelalte, se mulţumeşte că atragă atenţia celor interesaţi că ele există şi sunt abrogate. În astfel
de cazuri, în cadrul formulei de abrogare se enumeră actele supuse abrogării exprese directe, iar după
epuizarea enumerării se adaugă formula "precum şi orice alte dispoziţii contrare".
În activitatea de legiferare este preferabilă, în toate cazurile, abrogarea expresă directă. Numai pe
această cale se face o delimitare clară între normele juridice care sunt în vigoare şi cele care sunt
abrogate, evitându-se orice neclaritate sau confuzie în această materie.
Realizarea funcţiei de eliminare a redundanţelor din reglementările juridice se realizează în
exclusivitate prin abrogarea expresă directă. Există numeroase cazuri în care legiuitorul se vede obligat să
preia în noua reglementare o serie de dispoziţii care sunt deja în vigoare. Această preluare se impune fie
pentru a se asigura caracterul complet al noii reglementări juridice, fie pentru a se suda organic diferitele
prevederi ale noului act normativ, fie din alte motive. Pentru a se evita ca astfel de dispoziţii să figureze,
în acelaşi timp, în noua reglementare şi în acte normative anterioare, legiuitorul va recurge la abrogarea
elementelor redundante, a paralelismelor şi a altor texte care, fără a fi identice, îndeplinesc aceleaşi funcţii
juridice atât în vechiul act normativ, cât şi în cel nou.
În sfârşit, funcţia de trecere în fondul pasiv al legislaţiei a unor acte normative care au fost
înlocuite cu noi reglementări juridice sau care au căzut în desuetudine ori au fost declarate
neconstituţionale prin decizia Curţii Constituţionale se realizează numai prin intermediul abrogării
exprese directe. Prin această operaţiune se trec, din fondul activ al legislaţiei în fondul pasiv al acesteia,
actele normative care şi-au încetat aplicabilitatea fie ca urmare a ajungerii la termen, a căderii lor în
desuetudine ori a declarării neconstituţionalităţii acestora. Îndeplinirea acestei funcţii intră, cu precădere,
în sarcina Consiliului Legislativ, care, în temeiul art.154 alin.(2) din Constituţia României ,"în termen de
12 luni de la data intrării în vigoare a legii sale de organizare, va examina conformitatea legislaţiei cu
prezenta Constituţie şi va face Parlamentului sau, după caz, Guvernului, propuneri corespunzătoare."
În opinia noastră, această sarcină de asanare a legislaţiei de "ramurile ei uscate" este o sarcină
permanentă a Consiliului Legislativ, termenul de 12 luni fiind unul de recomandare, legat de asigurarea
concordanţei legislaţiei cu Constituţia în momentul apariţiei acesteia. Caracterul permanent al acestei
sarcini a Consiliului Legislativ derivă şi din faptul că el este o autoritate publică responsabilă cu
sistematizarea şi unificarea întregii legislaţii a României, ceea ce îl obligă la operarea unei delimitări clare
între legislaţia în vigoare şi cea aflată în fondul pasiv. În acest sens, art.63 alin.(2) al Legii privind
normele de tehnică legislativă stabileşte că "În cadrul operaţiunilor de sistematizare şi unificare a
legislaţiei se pot elabora şi adopta acte normative de abrogare distincte, având ca obiect exclusiv
abrogarea mai multor acte normative." În activitatea desfăşurată de Consiliul Legislativ în acest sens, au
fost elaborate mai multe proiecte de acte normative, care au fost promovate şi au scos din fondul activ al
legislaţiei mii de acte normative abrogate prin contrarietatea lor cu Constituţia sau cu alte legi ori care au

54
căzut în desuetudine.
Consacrarea în Constituţie a termenului de 12 luni pentru asanarea legislaţiei de actele normative
abrogate tacit, ajunse la termen, căzute în desuetitudine ori declarate neconstituţionale de către Curtea
Constituţională este, desigur, o problemă care a devenit caducă în anii care au trecut de la adoptarea
Constituţiei până la prima sa revizuire. În opinia noastră, cu acest prilej, art.150 alin.(2) din Constituţie,
devenit prin renumerotare şi republicare art.154 alin.(2), ar fi trebuit modificat prin instituirea expresă a
sarcinii permanente a Consiliului Legislativ de a examina conformitatea legislaţiei cu Constituţia, această
modificare fiind reclamată de orice revizuire a Constituţiei, inclusiv cea din 2003.

5. Rolul abrogator al Constituţiei şi al legilor constituţionale.

Adoptarea unei constituţii ori a unei legi constituţionale face ca un important număr de legi şi de
alte acte normative să intre în contradicţie cu noua Lege fundamentală. Un exemplu pe cât de viu, pe atât
de aproape de noi, îl reprezintă Constituţia României din anul 1991. Autorii noii legi fundamentale,
conştienţi de contrarietatea dintre Constituţie şi marea majoritate a actelor normative în vigoare la data
adoptării acesteia, au simţit nevoia să precizeze expres în art.150 alin.(1) că "Legile şi toate celelalte acte
normative rămân în vigoare, în măsura în care ele nu contravin prezentei Constituţii." Ne aflăm în
prezenţa unei aplicări particulare a principiului lex posteriori derogat priori, principiu care se aplică şi
mai riguros atunci când este vorba de Legea fundamentală a ţării, dar şi a principiului lex superiori
derogat lex inferiori.
Formula înscrisă în art.150 alin.(1) din Constituţie, devenit art.154 alin.(1), reprezintă un alt mod
de consacrare a abrogării exprese indirecte. Ea îl pune pe cel ce aplică legea în situaţia de a constata dacă
o dispoziţie a acesteia se află sau nu în contradicţie cu prevederile Constituţiei. În cazul în care constată o
astfel de antinomie, autoritatea publică pusă în situaţia de a aplica legea va ignora dispoziţiile abrogate
prin contrarietate cu Constituţia. În acest proces au fost angajate toate autorităţile publice din România, un
rol deosebit revenind instanţelor judecătoreşti şi Curţii Constituţionale.
O situaţie distinctă se înregistrează în cazul legilor constituţionale. Acestea sunt legi de revizuire a
Constituţiei şi ele pot avea ca obiect modificarea, completarea sau abrogarea unor dispoziţii
constituţionale. În cazul constituţiilor rigide, revizuirea acestora este supusă unor proceduri greoaie,
menite să conserve pe cât posibil voinţa puterii constituante originare. În cazul nostru, Constituţia
României stabileşte că un proiect de lege care are ca obiect modificarea, completarea sau abrogarea unor
prevederi constituţionale poate fi iniţiat de Preşedintele României, la propunerea Guvernului, de cel puţin
o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept
de vot, cu îndeplinirea unor condiţii de dispersie teritorială şi de reprezentativitate la nivelul judeţelor şi al
municipiului Bucureşti. Proiectul de lege de revizuire a Constituţiei trebuie adoptat de fiecare Cameră, cu
o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor săi. În cazul în care procedura de mediere
eşuează, cele două Camere, în şedinţă comună, elimină divergenţele dintre ele cu votul a cel puţin trei
pătrimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin

55
referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii legislative de
revizuire.
Sub aspectul modificării, completării sau abrogării unor dispoziţii din Legea fundamentală o
importanţă aparte o au dispoziţiile art.152 care stabilesc limitele revizuirii Constituţiei. Astfel, potrivit
art.152 alin.(1), nu pot forma obiect al revizuirii, dispoziţiile constituţionale referitoare la caracterul
naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ,
integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială.
Respectarea prevederilor art.152 alin.(1) din Constituţie presupune neconstituţionalitatea oricărui
proiect de lege de modificare, completare sau abrogare a materiilor care intră în limitele revizuirii
Constituţiei. Declararea caracterului neconstituţional al revizuirii Constituţiei se relevă mai întâi de către
Consiliul Legislativ. În cazul tuturor iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, neconstituţionalitatea se
decide de Curtea Constituţională înainte de sesizarea Parlamentului pentru iniţierea procedurii legislative
de revizuire a Constituţiei.
Dacă ne raportăm la prevederile art.152 alin.(2) din Constituţie, vom constata că revizuirea nu
poate avea ca efect suprimarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor
acestora. Din analiza acestor prevederi constituţionale rezultă că sunt neconstituţionale proiectele de legi
şi propunerile legislative de revizuire a Constituţiei care au ca rezultat abrogarea unor prevederi
constituţionale referitoare la drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora.
Sunt însă admisibile proiectele de lege sau propunerile legislative care au ca obiect modificarea sau
completarea acestora, fără a se aduce atingere fiinţei dreptului sau libertăţii fundamentale ori garanţiilor
sale.
În sfârşit, alineatul al 3-lea al art.152 instituie o limită temporară a revizuirii Constituţiei - pe
durata stării de asediu sau a stării de urgenţă şi în timp de război. Această interdicţie vizează în egală
măsură orice proiect de lege constituţională, ca şi operaţiunile parlamentare ori extraparlamentare legate
de promovarea acestuia, pe întreaga durată a interdicţiei.
În toate cazurile, proiectul de lege sau propunerea legislativă se prezintă Parlamentului numai
împreună cu decizia Curţii Constituţionale, care trebuie să se pronunţe în termen de 10 zile de la
autosesizare în legătură cu respectarea dispoziţiilor constituţionale privitoare la revizuire. În cazul în care
aceasta constată neconstituţionalitatea unor prevederi ale proiectului de lege ori ale propunerii legislative
de revizuire a Constituţiei, acestea vor fi eliminate de către Parlament în procesul legiferării.
Cu toate acestea, este posibil ca Parlamentul să nu respecte, în tot sau în parte, decizia Curţii
Constituţionale, să introducă dispoziţii noi potrivnice limitelor revizuirii ori să nu respecte procedura
constituţională de adoptare a legii de revizuire. Pentru a se evita astfel de situaţii, Legea nr.47/1992,
republicată, a stabilit în mod expres regula dublului control de constituţionalitate în cazul legilor de
revizuire a Constituţiei. Astfel, potrivit art.23 alin.(9) al Legii nr.47/1992, Curtea Constituţională se
pronunţă, în termen de 5 zile de la adoptarea legii de revizuire a Constituţiei, din oficiu, asupra acesteia.
Acest text rezultă implicit din necesitatea efectuării unui control de constituţionalitate complet asupra

56
revizuirii Constituţiei şi a aplicării consecvente a dispoziţiilor art.146 lit.a) din Legea fundamentală, care
prevăd obligaţia instanţei de contencios constituţional de a se pronunţa din oficiu asupra iniţiativelor de
revizuire a Constituţiei.
Decizia Curţii Constituţionale, adoptată cu majoritate calificată de două treimi din numărul
judecătorilor, prin care se constată că nu au fost respectate dispoziţiile constituţionale referitoare la
revizuire se trimite Camerei Deputaţilor şi Senatului, în vederea reexaminării legii de revizuire a
Constituţiei, pentru punerea de acord a prevederilor constatate ca fiind neconstituţionale cu decizia Curţii.

6. Momentul abrogării prezintă o deosebită importanţă pentru destinatarii normei juridice, el

generând o mutaţie în comportamentul acestora, care este legată de încetarea valabilităţii unui
comandament juridic. De aceea, momentul abrogării este important şi sub aspectul regulilor Legisticii
formale, în special sub aspectul realizării sincronizării intrării în vigoare a noii reglementări juridice
(atunci când este cazul) cu ieşirea din vigoare a vechii reglementări juridice. Cele două momente se cer a
fi concomitente, pentru a se evita posibilitatea creării unor antinomii ori a unor goluri legislative dictate
de decalajul dintre intrarea şi ieşirea din vigoare a celor două acte normative. Asigurarea simultaneităţii
intrării şi ieşirii din vigoare a două acte normative consecutive se asigură prin precizarea care se face în
actul normativ abrogator a faptului că abrogarea are loc pe data intrării în vigoare a noii reglementări
juridice. Există şi posibilitatea ca dispoziţii ale unei noi reglementări juridice să intre în vigoare la date
diferite. În asemenea cazuri este necesar ca şi reglementările similare, care-şi încetează aplicabilitatea, să
producă efecte juridice numai până la data intrării în vigoare a noii reglementări.
De regulă, intrarea în vigoare a unei noi reglementări juridice, ca şi abrogarea, face ca efectele sale
să se întindă la nivelul întregii ţări, dându-se, pe această cale, expresie principiului teritorialităţii. Dar, tot
aşa de posibil este ca data intrării în vigoare a unei legi şi a abrogării alteia să fie diferite dintr-un judeţ în
altul sau dintr-o zonă în alta a ţării. Un exemplu edificator în acest sens îl constituie Legea cadastrului şi a
publicităţii imobiliare, care stabileşte în art.72 alin.1 că intrarea în vigoare se va face la 90 de zile de la
publicarea legii în Monitorul Oficial. Cu toate acestea, o serie de reglementări anterioare continuă să
producă efecte juridice, în fiecare judeţ, până la data finalizării lucrărilor cadastrale şi a registrelor de
publicitate imobiliară pentru întreg teritoriul judeţului. Fireşte, această dată este diferită de la un judeţ la
altul, ceea ce nu împiedică cu nimic generalizarea, la nivelul întregii ţări, a regimului de carte funciară, ba
chiar o facilitează.

7. Derogarea
În literatura de specialitate, instituţia derogării este adeseori privită ca o soluţie legislativă care se
abate de la o normă generală în virtutea unor circumstanţe de fapt. În acest sens, I.Mrejeru consideră că
derogarea presupune preexistenţa unui act normativ care promovează într-o anumită materie soluţii
legislative cu aplicaţie generală. Norma derogatoare, care se exprimă fie în cadrul unui act ad-hoc, fie în
cadrul unui act care conţine şi alte reglementări, creează, pe plan legislativ, o situaţie de excepţie în

57
rezolvarea de altă manieră a unui caz care, în lipsa normei derogatoare, s-ar rezolva potrivit prevederilor
generale din actul emis în materia respectivă. Caracteristica de bază a derogării constă în faptul că
exprimă o abatere de la o reglementare în vigoare, circumstanţiată la un anume caz. 38
Într-o altă opinie, profesorul V.D.Zlătescu consideră că ideea de derogare presupune existenţa unei
norme generale (act normativ), care se aplică necondiţionat tuturor raporturilor şi situaţiilor juridice. Prin
actul derogator, unul sau mai multe acte sau situaţii particulare sunt scoase de sub incidenţa normei
generale, căpătând o reglementare diferită. Actul de derogare nici nu modifică, nici nu completează actul
de la care derogă, act ce rămâne general aplicabil, mai puţin cazurile vizate de derogare. 39
În opinia noastră, derogarea nu se raportează numai la norma generală, ci şi la cea specială.
Derogarea, în astfel de cazuri, ne apare ca o excepţie la excepţie. Într-adevăr, dacă vom raporta şi excepţia
şi derogarea la norma generală, sesizarea diferenţelor dintre ele poate fi cu greu efectuată. Astfel,
profesorul V.D.Zlătescu consideră că excepţiile sunt prevederi legale în temeiul cărora anumite situaţii
prezentând un grad de generalitate mai redus decât cel al normei de bază primesc o soluţie diferită de a
acesteia. În aceeaşi opinie, derogarea este determinată de apariţia unor situaţii care comportă soluţii
diferite de cele prevăzute de un alt act normativ în vigoare. 40
Se poate observa că introducerea într-un act normativ a unor excepţii sau a unor derogări
reprezintă instituirea unor soluţii diferite de cele ale normei generale. Cu toate acestea, excepţia şi
derogarea nu se identifică. Astfel, excepţia reprezintă o soluţie diferită de norma generală, cuprinsă, de
regulă, împreună cu aceasta în aceeaşi reglementare juridică. Spre deosebire de excepţie, derogarea este
cuprinsă în alt act normativ.
O altă deosebire esenţială între excepţie şi derogare rezidă în faptul că excepţia se raportează
întotdeauna la norma generală, fiind, ceea ce şi denumirea îi spune, o alternativă particulară la norma
juridică generală. În schimb, în opinia noastră, derogarea operează inclusiv în raport cu excepţia creată
într-un act normativ prin raportare la o normă generală. Cu alte cuvinte, derogarea se justifică şi acolo
unde legiuitorul apreciază că de la o excepţie consacrată printr-o reglementare juridică se cere instituirea
unui regim derogatoriu. În aceste condiţii, pentru a se aprecia corect raportul dintre norma juridică
generală, excepţie şi derogare, trebuie să observăm că ele sunt supuse unui raport de derivare, a cărui
înfăţişare logică este următoarea: normă generală - excepţie - derogare.
Autorii la care ne-am referit consideră, totodată, că derogarea nu reprezintă o modificare a normei
generale şi nici o completare a acesteia. Ei se sprijină pe o afirmaţie a autorului Legisticii formale, care
arată, printre altele, că derogarea introduce un regim paralel şi diferit faţă de cel al normei generale,
aplicabil într-un singur caz sau într-un număr mic de cazuri. 41 1) În opinia noastră, derogarea operează o
modificare tacită a normei juridice generale. În lipsa derogării, situaţia care este scoasă de sub incidenţa
normei generale ar fi tratată la fel ca toate celelalte situaţii aflate sub incidenţa acesteia. Restrângerea

38
A se vedea I.Mrejeru, op.cit., p.151.
39
A se vedea V.D.Zlătescu, op.cit., p.107.
40
Ibidem, p.107.
41
A se vedea I.Byvoet, op.cit., p.62.

58
câmpului de aplicare a unei norme juridice reprezintă, în toate cazurile, o modificare a acesteia, după cum
extinderea acestuia este dată de o completare a normei juridice. Tertium non datur!
Derogarea trebuie precizată ca atare în actul normativ derogator şi ea trebuie trecută în repertoriile
legislative la rubrica modificări ale actului normativ de la ale cărui prevederi se derogă. Această
operaţiune, impusă de regulile privitoare la evidenţa legislaţiei, este necesară pentru a putea cunoaşte
orice modificare ce afectează un act normativ, chiar dacă aceasta este făcută prin derogare.
Art.61 al Legii privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative obligă
organele emitente ale unor acte normative derogatorii să identifice în cuprinsul lor normele derogatorii
prin formula "prin derogare de la ...". În continuarea formulei se arată actele sau actul normativ de la care
se derogă, cu precizarea tuturor elementelor de identificare. Aceeaşi reglementare legală stabileşte că
derogarea se poate face numai printr-un act normativ de nivel cel puţin egal cu al reglementării de bază.
Ca atare, derogarea de la o lege organică poate fi făcută numai printr-o lege organică ori printr-o
ordonanţă de urgenţă. Dacă derogarea se face printr-o ordonanţă emisă în baza unei legi de abilitare,
derogarea nu poate privi decât o lege ordinară sau o altă ordonanţă din aceeaşi categorie.
De altfel, Curtea Constituţională a statuat că derogarea poate fi stabilită numai printr-o lege de
aceeaşi natură cu aceea a legii de la care se derogă. Rezultă, pe cale de consecinţă, că printr-o lege
ordinară nu se poate deroga de la o prevedere de natura legii organice, deoarece ar însemna ca, printr-o
asemenea derogare, legea ordinară să reglementeze în domenii rezervate de Constituţie legii organice. 42

8. Suspendarea actului normativ.

Unul din evenimentele legislative care lipseşte un act normativ de efectele sale juridice, pe o
perioadă limitată de timp, îl constituie suspendarea. Potrivit art.64 din Legea privind normele de tehnică
legislativă pentru elaborarea actelor normative, în cazuri speciale, aplicarea unui act normativ poate fi
suspendată printr-un act normativ de acelaşi nivel sau de nivel superior. Această reglementare cu privire
la suspendarea actului normativ comportă câteva precizări.
O primă problemă se referă la raporturile care se pot stabili între reglementarea din lege şi
dispoziţiile art.53 alin.(1) din Constituţia României, în virtutea cărora exerciţiul unor drepturi sau al unor
libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii
naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea
instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru
deosebit de grav. Restrângerea exerciţiului unor drepturi trebuie să fie dispusă prin lege, să fie
proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenţa dreptului sau a libertăţii. Aşa
cum se poate observa, unul din mijloacele prin care se poate realiza restrângerea prevăzută de art.53 din
Constituţie îl constituie suspendarea. Acest eveniment legislativ, atunci când are în vedere drepturile şi
libertăţile cetăţeneşti, nu poate fi realizat printr-un act normativ de acelaşi nivel sau de nivel superior.
Această imposibilitate este dată de faptul că nu există un act normativ de acelaşi nivel cu Constituţia şi

42
A se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr.6/1992, publicată în M.Of.nr.48 din 4 martie 1993.
59
nici unul superior acesteia. Într-adevăr, această suspendare a prevederilor constituţionale nu poate fi
realizată nici măcar printr-o lege constituţională, deoarece o asemenea lege ar avea ca efect modificarea
Constituţiei şi nu suspendarea unor prevederi ale acesteia. O altă ipoteză o constituie legea organică.
Aceasta este de altfel şi singura viabilă, dar ea contrazice prevederile art.64 alin.(1) din Legea privind
normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, care cer ca un act de acelaşi nivel sau
de nivel superior să determine suspendarea. Antinomia dintre cele două texte se rezolvă în virtutea altor
dispoziţii constituţionale, care permit ca printr-un act inferior - legea organică - să fie suspendate anumite
prevederi constituţionale. Astfel, situaţiile prevăzute de art.53 din Constituţie pot avea loc cu deosebire
atunci când este vorba de starea de urgenţă sau de starea de asediu. Aceste stări, prin definiţie, presupun
restrângerea exerciţiului unor drepturi pe o perioadă determinată de timp 43 , modalitatea cea mai
răspândită de realizare a acestei restrângeri o constituie suspendarea prevederilor constituţionale. În cazul
nostru, această suspendare se face prin legea organică destinată, potrivit art.73 alin.(3) lit.g) din
Constituţie, reglementării regimului stării de asediu şi al celei de urgenţă. Totodată, această lege nu poate
stabili data la care se produce suspendarea exerciţiunii unor drepturi şi nici data expirării suspendării.
Stabilirea acestor date este determinată de producerea evenimentelor ce declanşează starea de urgenţă sau
starea de asediu şi, ca atare, începerea suspendării se va stabili prin decretul Preşedintelui României, prin
care se instituie starea de urgenţă sau starea de asediu, decret contrasemnat de primul-ministru. De
asemenea, încetarea suspendării va face obiectul unui decret normativ al Preşedintelui României, prin
care starea de asediu sau starea de urgenţă este ridicată.
Alineatul 3 al art.64 al aceleiaşi legi stabileşte că prelungirea suspendării, modificarea sau
abrogarea actului normativ ori a dispoziţiei suspendate poate face obiectul unui act normativ sau al unei
dispoziţii exprese, cu aplicare de la data expirării suspendării. În opinia noastră, nici aceste dispoziţii
legale nu operează în cazul suspendării unor prevederi constituţionale, deoarece durata suspendării în
astfel de cazuri nu poate fi prevăzută, iar modificarea ori abrogarea unor prevederi din Constituţie, pe
durata stării de urgenţă sau a stării de asediu, este interzisă expres de dispoziţiile art.152 alin.(3) din
Legea fundamentală.
Rezultă din cele de mai sus că suspendarea unui act normativ, în temeiul prevederilor art.64 din
Legea privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, nu se aplică în cazul
suspendării dispoziţiilor constituţionale.

9. Republicarea actului normativ. În perioada activă a unui act normativ se pot produce
modificări, completări sau abrogări parţiale, în mod repetat, ceea ce face greoaie perceperea integrală a
prevederilor sale. Pentru a se facilita regăsirea informaţiei juridice, în astfel de cazuri, se recurge la
republicarea actului normativ, pe baza unei dispoziţii cuprinse într-un act normativ de modificare,
completare sau abrogare parţială. Cu acest prilej, actul normativ dobândeşte o nouă redactare, în trunchiul
său fiind incluse toate modificările şi completările pe care le-a suferit şi excluse textele care au suferit o

43
A se vedea I.Vida, Puterea executivă şi administraţia publică, Editura "Monitorul Oficial", Bucureşti, 1994, p.63.
60
abrogare expresă directă. Cu acelaşi prilej, în măsura în care este necesar, părţile componente ale actului
normativ sunt renumerotate, iar denumirile autorităţilor publice, ale instituţiilor sau ale unităţilor
administrativ-teritoriale, schimbate între timp, se actualizează.
Republicarea actelor normative se face în aceeaşi publicaţie oficială în care ele au văzut lumina
tiparului pentru prima dată. Astfel, legile, ordonanţele şi hotărârile Guvernului se republică în Monitorul
Oficial al României, Partea I, prin grija autorităţii care a emis actul normativ de modificare, respectiv de
completare. Această ultimă prevedere cuprinsă în art.68 alin.(3) teza întâi din Legea privind normele de
tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative se cere a fi citită prin prisma dispoziţiilor Legii
nr.202/1998 privind organizarea Monitorului Oficial al României. 44 Astfel, legile şi ordonanţele se
pregătesc pentru republicare de către Camera care a adoptat ultima legea prin care se dispune
republicarea. Ordonanţele modificate, completate sau abrogate parţial nu pot fi republicate înainte de a fi
aprobate prin lege. Aceeaşi regulă se aplică şi în cazul actelor normative care au fost modificate prin
ordonanţe emise de Guvern. Prevederile Legii nr.202/1998 au un caracter special şi nu pot fi modificate
prin introducerea unor noi dispoziţii în Legea nr.24/2000. Ca atare, republicarea dispusă în virtutea Legii
nr.24/2000 poate fi făcută prin grija autorităţii actului normativ de modificare sau completare, dar numai
cu respectarea dispoziţiilor Legii nr.202/1998.
În vederea republicării, actele normative se înaintează secretarului general al Camerei Deputaţilor,
care le trimite spre avizare Consiliului Legislativ. După primirea avizului, secretarul general al Camerei
Deputaţilor aprobă republicarea actului normativ în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi-l trimite
regiei autonome de profil în vederea imprimării.
Ambele legi care reglementează materia republicării o tratează identic şi precizează că, de regulă,
republicarea este concomitentă cu data publicării actului de modificare şi/sau completare, iar în cazuri
deosebite, poate fi ulterioară. În practică, data republicării este întotdeauna ulterioară publicării actului
prin care se dispune această operaţiune, datorită complexităţii procesului de redactare a actului normativ
în forma cerută pentru republicare. Practic, Consiliul Legislativ nu poate aviza republicarea decât după
publicarea în Monitorul Oficial a actului care dispune republicarea, ceea ce face imposibilă publicarea
concomitentă a actului de modificare/completare cu noul text al legii.

10. Rectificarea actului normativ.

Ulterior publicării sau republicării unui act normativ se poate constata că în Monitorul Oficial au
apărut unele erori materiale datorate greşitei recepţionări de către funcţionarii de specialitate a deciziilor
parlamentare privitoare la amendamentele admise sau respinse sau din alte cauze de ordin tehnic. În astfel
de situaţii, organul emitent al actului normativ va adresa o cerere de rectificare secretarului general al
Camerei Deputaţilor care, pe baza avizului Consiliului Legislativ, va decide asupra publicării rectificării
în Monitorul Oficial. Deşi rectificarea se publică ulterior apariţiei actului normativ în Monitorul Oficial,

44
Publicată în M.Of. nr.423 din 10 noiembrie 1998.
61
ea face corp comun cu textul iniţial al legii, aceasta producând efecte juridice în forma rectificată din ziua
intrării sale în vigoare.
Potrivit legii, rectificarea nu poate viza decât erori materiale strecurate în forma publicată a actului
normativ. Rectificările care au alt obiect şi care modifică prevederile actului normativ sunt nule şi această
nulitate poate fi constatată de instanţa de judecată.

Teme de control:
1. Definiţi şi exemplifiaţi modificarea şi completarea actului normativ
2. Analizaţi procesul de suspendare al actelor normative
Bibliografie de referinţă
Obligatorie
- Ioan Vida, Legistică formală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007
Opţională
- I.Vida, Puterea executivă şi administraţia publică, Editura "Monitorul Oficial", Bucureşti, 1994

62
 MODULUL 6

APLICAREA NORMELOR DE TEHNICĂ LEGISLATIVĂ ÎN PROCESUL ELABORĂRII

ACTELOR ADMINISTRATIVE NORMATIVE

Scopul modulului: Familiarizarea studentului cu aplicarea normelor de tehnică legislativă

Obiectivele modulului:
La finalul acestui modul, cursanţii trebuie:
 Să cunoască regulile specifice aplicabile în procesul elaborării şi adoptării hotărârilor Guvernului
 Să explice elementele specifice procesului de emitere a ordinelor, instrucţiunilor şi a celorlalte acte
normative ale conducătorilor autorităţilor publice ale administraţiei ministeriale şi extraministeriale

Aplicarea normelor de tehnică legislativă are un caracter universal, în sensul că prin respectarea
acestor norme se asigură sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi
forma juridică a fiecărui act normativ. Cu toate acestea, unele din actele normative au un anumit specific,
care face necesară adaptarea conţinutului normelor de tehnică legislativă la fiecare categorie de acte
normative. În acest sens, potrivit art.3 alin.(1) al Legii nr.24/2000, normele de tehnică legislativă sunt
obligatorii la elaborarea proiectelor de lege de către Guvern şi a propunerilor legislative aparţinând
deputaţilor, senatorilor şi cetăţenilor în cadrul exercitării dreptului de iniţiativă legislativă, la elaborarea
şi adoptarea ordonanţelor şi hotărârilor Guvernului, precum şi la elaborarea actelor normative ale
celorlalte autorităţi cu asemenea atribuţii.
Dispoziţiile acestui alineat necesită câteva precizări. Astfel, aceste norme privesc obligaţia
participanţilor la procesul legislativ de a respecta normele de tehnică legislativă în cadrul exercitării
iniţiativei legislative. Într-o primă interpretare pare că obligativitatea ar viza doar exercitarea dreptului de
iniţiativă, ceea ce ar însemna că deputaţii, senatorii, Guvernul sau comitetul de iniţiativă, instituit pentru
formularea propunerii legislative populare, ar fi exoneraţi de o asemenea obligaţie din momentul
înregistrării proiectului de lege sau a propunerii legislative. În opinia noastră, această obligaţie nu
încetează în momentul înregistrării la una din Camere a proiectului de lege sau a propunerii legislative. Ea
persistă, fiind extinsă la toţi cei care formulează amendamente, în virtutea faptului că dreptul de a face
amendamente este un element component al dreptului de iniţiativă legislativă. De asemenea, această
obligaţie revine şi Preşedintelui României, care cu ocazia cererii adresate Parlamentului de a reexamina o
lege, înainte de promulgare, în obiecţiile pe care le formulează trebuie să respecte normele de tehnică
legislativă, cererea constituind ea însăşi o modalitate subsidiară de exercitare a dreptului de iniţiativă
legislativă de către şeful statului. De asemenea, Preşedintele României este supus acestor reguli de
tehnică legislativă atunci când exercită dreptul constituţional de a cere Parlamentului revizuirea
Constituţiei. În sfârşit, de îndeplinirea acestei obligaţii nu este scutită nici Curtea Constituţională, atunci

63
când declară un text de lege neconstituţional. În astfel de cazuri, Curtea Constituţională trebuie să
vegheze ca prin conţinutul deciziei sale să nu afecteze arhitectura actului normativ şi construcţia acestuia,
realizate cu respectarea normelor de tehnică legislativă.
În mod firesc, normele de tehnică legislativă se cer a fi respectate la elaborarea şi adoptarea
ordonanţelor, în aceleaşi condiţii ca şi la elaborarea şi adoptarea legilor, precum şi la emiterea hotărârilor
normative ale Guvernului sau a actelor normative ale autorităţilor administrative autonome. Cu toate
acestea, atunci când este vorba de hotărâri ale Guvernului şi de acte normative ale autorităţilor
administrative autonome sunt necesare unele precizări.

1. Reguli specifice aplicabile în procesul elaborării şi adoptării hotărârilor Guvernului.

Art.1 alin.(2) al Legii nr.24/2000 prevede că actele normative se iniţiază, se elaborează, se adoptă
şi se aplică în conformitate cu prevederile Constituţiei României, cu dispoziţiile prezentei legi, precum şi
cu principiile ordinii de drept. În raport cu acest text, este necesar să arătăm că nu toate actele normative
sunt reglementate de Constituţie, nici de Legea nr.24/2000 şi cu atât mai puţin de principiile ordinii de
drept. Astfel de acte sunt, de exemplu, hotărârile Birourilor permanente ale celor două Camere ale
Parlamentului, a căror reglementare este prevăzută de alte legi, actele normative ale diferitelor autorităţi
de reglementare etc. Mai mult, problema principiilor ordinii de drept ne-a dat o adevărată bătaie de cap.
Dacă până acum am auzit de principiile generale ale dreptului, de principiile fundamentale, de principiile
unei ramuri de drept, cu problema “principiilor ordinii de drept” nu ne-a fost dat să ne confruntăm până
acum şi nici nu am întâlnit-o în vreo lucrare de referinţă.
În ceea ce priveşte specificul elaborării şi adoptării hotărârilor Guvernului, considerăm că acesta
rezidă în respectarea, în plus, faţă de cele arătate, a unor legi, inclusiv a celei privitoare la organizarea şi
funcţionarea Guvernului, a unor ordonanţe şi a unor hotărâri de Guvern care sunt izvoare formale ale
Legisticii formale. Un exemplu edificator în această materie îl constituie Hotărârea Guvernului
nr.555/2001. Această hotărâre este în vigoare, se aplică, şi între ea şi Legea nr.24/2000 există un raport de
complementaritate. Astfel, în ceea ce priveşte proiectele legi, ordonanţe şi hotărâri ale Guvernului, ea
conţine dispoziţii (altele decât cele din lege) privind supunerea proiectelor de acte normative spre avizare
Guvernului. În acest sens, art.4 al regulamentului, anexă la H.G.nr.555/2001, stabileşte că au dreptul să
iniţieze proiecte de acte normative Guvernului:
a) ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale aflate în
subordinea Guvernului, precum şi autorităţile administrative autonome;
b) organele de specialitate ale administraţiei publice centrale aflate în subordinea sau coordonarea
ministerelor în a căror subordine sau coordonare se află;
c) prefecturile, consiliile judeţene, respectiv Consiliul General al Municipiului Bucureşti - prin
intermediul Ministerului Administraţiei şi Internelor.
După cum se poate observa, de un asemenea drept nu beneficiază o serie de autorităţi ale
administraţiei publice, cum ar fi consiliile municipale, altele decât Consiliul General al Municipiului

64
Bucureşti, consiliile locale orăşeneşti sau comunale. Exercitarea de către acestea a dreptului de a iniţia
proiecte de acte normative în materii ce ţin de competenţa Guvernului se poate face indirect, pe calea
recepţionării cererilor acestora de către Ministerul Administraţiei şi Internelor ori de către consiliul
judeţean în cadrul relaţiilor de colaborare cu aceste autorităţi ale administraţiei publice locale.
Specificul hotărârilor normative ale Guvernului rezidă în faptul că ele sunt acte de organizare a
executării legilor. Din definiţia stabilită de art.108 alin.(2) din Constituţie se desprinde ideea că astfel de
acte normative se emit secundum lege. Această înseamnă că Guvernul nu poate emite o hotărâre
normativă decât dacă există o lege în vigoare, care necesită luarea unor măsuri, la nivel de Guvern, pentru
organizarea executării acesteia. Pentru a se da expresie unei asemenea cerinţe constituţionale, este necesar
să se precizeze, de fiecare dată, în preambulul hotărârii Guvernului, temeiul legal al emiterii acesteia,
respectiv textul din lege care abilitează Guvernul să emită o asemenea hotărâre.
Hotărârile normative emise de Guvern nu pot cuprinde norme juridice primare, aşa cum se
întâmplă în cazul legilor sau al ordonanţelor. În cazul în care aceste hotărâri cuprind norme juridice
primare, emise în afara unei reglementări legale a respectivului domeniu al relaţiilor sociale, se încalcă
prevederile Legii fundamentale şi se uzurpează monopolul legislativ al Parlamentului, monopol consacrat
de art.61 alin.(1) din Constituţia României. Potrivit acestui text constituţional, "Parlamentul este organul
reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării." Acordarea unicităţii puterii
de legiferare Parlamentului exclude orice altă partajare de competenţă legislativă a Parlamentului cu alte
autorităţi statale, cu excepţia cazurilor de delegare legislativă.
Cu toate acestea, o serie de factori şi condiţii de guvernare fac ca anumite prevederi ale actelor
normative, ale autorităţilor publice, altele decât Parlamentul, să intre în domeniul rezervat legii, adică să
cuprindă reglementări juridice primare, în absenţa unei abilitări constituţionale sau parlamentare.
Astfel de încălcări ale prevederilor constituţionale se înregistrează, mai cu seamă, în activitatea
Guvernului, unde unele ordonanţe şi hotărâri au fost emise cu încălcarea prevederilor constituţionale în
materie. Cele mai dese încălcări se întâlnesc în cazul ordonanţelor emise de Guvern în baza unor legi de
abilitare. Aceste ordonanţe nu pot cuprinde norme care conţin dispoziţii ce ţin de domeniul legilor
organice. Cu toate acestea, au existat cazuri în care prin ordonanţe emise în baza unei legi de abilitare au
fost reglementate infracţiuni, în pofida prevederilor Constituţiei, care rezervă reglementarea
infracţiunilor, pedepselor şi a regimului executării acestora legii organice. 45 În astfel de cazuri, starea de
legalitate este afectată doar parţial şi temporar, deoarece aceste ordonanţe sunt supuse controlului
parlamentar, ocazie cu care sunt eliminate din cuprinsul lor dispoziţiile neconstituţionale. Totodată,
intrarea în legalitate cu prilejul aprobării ordonanţei de către Parlament face ca infracţiunea reglementată
de ordonanţă să nu mai existe, ceea ce atrage exonerarea de răspundere a făptuitorului şi angajarea
răspunderii statului pentru daunele produse.
Lucrurile se petrec în altă manieră în cazul hotărârilor Guvernului care au ca obiect încălcarea
monopolului legislativ al Parlamentului, ca urmare a emiterii unor reglementări juridice primare. Astfel

45
A se vedea în acest sens Codul fiscal, care a fost emis ca o lege ordinară, deşi în cuprinsul său sunt reglementate infracţiuni.
65
de cazuri se întâlnesc mai cu seamă atunci când este vorba de punerea în aplicare a unor reglementări
juridice anterioare Constituţiei României din 1991, reglementări care au ca obiect conferirea unor
competenţe legislative Guvernului.
Activitatea Guvernului de reglementare prin hotărâri a unor contravenţii sau de modificare ori
completare a hotărârilor Consiliului de Miniştri privitoare la stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor nu
mai putea, după 8 decembrie 1991 - data intrării în vigoare a noii Constituţii -, să aibă ca obiect
stabilirea unor reglementări juridice primare în acest domeniu. Această interdicţie operează cu atât mai
mult cu cât contravenţiile şi sancţiunile lor se situează în "anticamera penalului", domeniu rezervat legilor
organice. Desigur, stabilirea contravenţiilor nu intră în spaţiul rezervat legilor organice, dar situarea în
imediata apropiere a penalului nu ne dă dreptul să o plasăm în afara domeniului legii. În aceste condiţii,
credem că reglementarea contravenţiilor se cere a fi făcută numai prin lege, intervenţia Guvernului în
acest domeniu fiind posibilă numai pe calea delegării legislative.
În ceea ce priveşte competenţa consiliilor locale de a emite hotărâri prin care se stabilesc şi se
sancţionează contravenţii, considerăm că aceasta rezultă din Legea administraţiei publice locale şi din
Carta europeană a autonomiei locale, reglementări în virtutea cărora exercitarea autonomiei locale de
către colectivităţile locale presupune şi dreptul acestora de a sancţiona faptele potrivnice regulilor stabilite
în cadrul unităţilor administrativ-teritoriale. Astfel, potrivit art.20 alin.(2) lit.t) al Legii administraţiei
publice locale, consiliile locale asigură apărarea ordinii publice, respectarea drepturilor şi a libertăţilor
fundamentale ale cetăţenilor, ceea ce presupune şi dreptul acestora - în absenţa unei restricţii legale
exprese - de a reglementa unele contravenţii la aceste norme şi de a stabili sancţiunile juridice
corespunzătoare.

2. Elemente specifice procesului de emitere a ordinelor, instrucţiunilor şi a celorlalte acte

normative ale conducătorilor autorităţilor publice ale administraţiei ministeriale şi extraministeriale.
Normele de tehnică legislativă obligă conducătorii ministerelor şi ai altor organe ale administraţiei
publice centrale de specialitate sau ai autorităţilor administrative autonome să emită ordine, instrucţiuni
şi alte acte normative cu respectarea normelor ierarhic superioare, a sferei de reglementare şi a termenelor
de emitere prevăzute de actele superioare.
a) Respectarea normelor ierarhic superioare în activitatea de emitere a actelor cu caracter
normativ de către conducătorii ministerelor şi ai celorlalte organe ale administraţiei publice centrale de
specialitate sau de către autorităţile administrative autonome este supusă unei duble restricţii.
Astfel, actele normative emise în executarea unui act normativ privesc punerea în executare a unei
legi, a unei hotărâri sau a unei ordonanţe a Guvernului. Cu alte cuvinte, un act normativ de acest gen se
emite doar în executarea unei legi, a unei ordonanţe ori a unei hotărâri a Guvernului şi în baza unei
indicaţii în acest sens, cuprinsă în lege, ordonanţă sau în hotărârea Guvernului, după caz.
Un alt aspect, deosebit de important în emiterea unor astfel de acte juridice, are în vedere faptul că
ele nu pot fi adoptate cu încălcarea competenţei materiale a organului emitent. În cazul în care se naşte un

66
conflict de competenţă între două sau mai multe autorităţi publice care se consideră competente să emită
un astfel de act normativ, acesta se soluţionează de Guvern, în lipsa unei dispoziţii exprese cuprinsă în
lege sau ordonanţă. Guvernul, în cazul conflictelor pozitive de competenţă apărute între două sau mai
multe autorităţi publice, poate desemna una dintre acestea sau mai multe, pentru a emite actul normativ
controversat. De asemenea, în cazul conflictelor negative de competenţă, dacă legea nu stabileşte altfel,
Guvernul, în virtutea funcţiei sale de conducere a administraţiei publice, poate impune această sarcină
unuia sau altuia din organele care-şi neagă reciproc competenţa, după cum poate să le desemneze pe
amândouă să elaboreze actul normativ cerut de lege, ordonanţă sau hotărâre a Guvernului.
Normele de tehnică legislativă cer ca în formula introductivă a acestor acte să se indice expres
actul normativ superior pe care se întemeiază, precum şi celelalte temeiuri juridice.
b) Respectarea sferei de reglementare în activitatea de emitere a actelor care provin de la
administraţia ministerială şi extraministerială are în vedere concordanţa dintre ordine, instrucţiuni şi alte
asemenea acte emise de conducătorii ministerelor şi ai celorlalte autorităţi ale administraţiei publice ori de
către autorităţile administrative autonome cu actele normative ierarhice care le ordonă. Aceste acte emise
în baza unei legi, ordonanţe sau hotărâri a Guvernului trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de
actele pe baza şi în executarea cărora au fost emise şi nu pot conţine soluţii contrare acestora.
În toate cazurile, aceste acte nu pot cuprinde norme juridice primare şi nu pot contraveni nici unei
norme cuprinse într-un act normativ ierarhic superior. Utilitatea lor se justifică numai în măsura în care
ele explicitează elementele de ordin tehnic cuprinse în actul de bază ori conţin precizări, instrucţiuni sau
norme metodologice utile procesului de transpunere unitară în viaţă a prevederilor legale.
c) Respectarea termenelor de emitere prevăzute de actele normative superioare este o condiţie a
eficienţei administraţiei publice. De aceea, ordinele şi instrucţiunile urmează a se elabora în termenul
prevăzut de actul superior sau, după caz, într-un termen util care să facă posibilă aducerea lor la
îndeplinire.
3. Respectarea normelor de tehnică legislativă în cadrul autonomiei locale
Autorităţile administraţiei publice locale sunt organe reprezentative ale colectivităţilor locale care
au dreptul şi capacitatea efectivă de a soluţiona şi de a gestiona, în cadrul legii, în nume propriu şi în
interesul populaţiei locale, o parte importantă a treburilor publice 46 . În virtutea Cartei europene a
autonomiei locale, întinderea autonomiei locale este limitată de competenţele de bază ale autorităţilor
administraţiei publice locale prevăzute de Constituţie sau de lege. Această dispoziţie a Cărţii europene
este preluată de Legea privind normele de tehnică legislativă pentru redactarea actelor normative, care, în
art.78, precizează: "Actele normative ale autorităţilor administraţiei publice locale se adoptă ori se emit
pentru reglementarea unor activităţi de interes local, în limitele stabilite prin Constituţie şi prin lege şi
numai în domeniile în care acestea au atribuţii legale."
Din compararea acestui text cu dispoziţiile Cartei europene a autonomiei locale reiese că acesta se
află într-o vădită antinomie cu dispoziţiile art.4 alin.2 ale acestui act normativ european. Potrivit Cartei,

46
A se vedea în acest sens, art.3 alin.1 din Carta europeană a autonomiei locale, ratificată de România prin Legea nr.199/1997,
publicată în M.Of.nr.331 din 26 noiembrie 1997.
67
autorităţilor administraţiei publice locale le este recunoscută, în cadrul legii, capacitatea deplină de a-şi
exercita iniţiativa în toate domeniile ce nu sunt excluse din cadrul competenţelor lor sau care nu sunt
atribuite unei alte autorităţi. Coliziunea dintre lege şi Carta europeană a autonomiei locale vizează libera
iniţiativă a autorităţilor administraţiei publice locale în domenii care nu sunt atribuite altor autorităţi
publice. În opinia noastră, astfel de domenii există, unul dintre acestea fiind chiar cel la care ne-am referit
deja, şi anume cel referitor la posibilitatea autorităţilor administraţiei publice locale de a stabili
contravenţii şi sancţiuni specifice activităţilor locale, prin acte normative proprii, în domeniile în care
acestea nu sunt reglementate prin acte normative de nivel superior. Pentru eliminarea acestei antinomii,
este necesar să se recurgă la prevederile art.20 din Constituţia României, în virtutea cărora, dacă există
neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România
este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care
Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Actele normative emise de autorităţile administraţiei publice locale sunt hotărârile consiliilor
locale şi dispoziţiile primarului. Legea privind normele de tehnică legislativă introduce în categoria
actelor normative adoptate de autorităţile administraţiei publice locale şi ordinele prefectului [a se vedea
art.79 alin.(2), ceea ce, în opinia noastră, reprezintă o eroare care izvorăşte dintr-o greşită percepţie a
administraţiei publice locale]. Astfel, prefectul, deşi este tratat de Constituţie în cadrul secţiunii privitoare
la administraţia publică locală, el nu este o autoritate a acestei administraţii, fiind, aşa cum îl defineşte
art.123 alin.(2) din Constituţie, "reprezentantul Guvernului pe plan local", prevedere care se regăseşte şi
în Legea nr.215/2001. În aceste condiţii nici actele sale nu sunt acte ale administraţiei publice locale, ci
ale celei statale, reprezentată pe plan local de prefect. Aceste acte urmează a fi emise în baza legii şi cu
respectarea dispoziţiilor actelor normative superioare.
Actele normative ale autorităţilor administraţiei publice locale nu se emit, în mod necesar, pentru
punerea în aplicare a unui act normativ de ordin superior, ci şi pentru reglementarea unor activităţi cu
specific local, pentru soluţionarea unor probleme strict locale, care nu-şi găsesc o reglementare
corespunzătoare la nivelul legii ori al altui act normativ emis de o autoritate statală. De aceea, în opinia
noastră, reglementările cuprinse într-un act normativ al autorităţilor administraţiei publice locale nu
trebuie să se abată, sub nici o formă, de la reglementările constituţionale şi nici de la celelalte prevederi
ale legilor, ordonanţelor, hotărârilor Guvernului, inclusiv ale actelor emise de administraţia ministerială şi
de cea extraministerială ori ale ordinelor normative emise de prefecţi.
În plan strict local, hotărârile consiliilor judeţene se cer a fi respectate în cazul realizării unor
obiective care urmăresc prestarea unor servicii publice de interes judeţean şi de care profită locuitorii
unităţii administrativ-teritoriale în cauză.
În arhitectura actelor emise de autorităţile administraţiei publice locale trebuie să fie prezentă
formula introductivă, care trebuie să cuprindă temeiurile juridice (autoritatea emitentă, denumirea
generică a actului, în funcţie de natura sa juridică, precum şi temeiurile juridice de bază şi în executarea
cărora actul a fost emis), inclusiv temeiul legal din Legea administraţiei publice locale nr.215/2001.

68
 În sfârşit, actele normative ale autorităţilor administraţiei publice locale, în vederea intrării lor în
vigoare, se cer a fi aduse la cunoştinţa publică, în condiţiile Legii administraţiei publice locale, prin
afişare în locuri autorizate şi prin publicare într-un cotidian local de mare tiraj.

Teme de control:
1. Elemente specifice procesului de emitere a ordinelor, instrucţiunilor şi a celorlalte acte
normative ale conducătorilor autorităţilor publice ale administraţiei ministeriale
2. Comentaţi necesitatea aplicării normelor de tehnică legislativă în cadrul autonomiei locale

Bibliografie de referinţă
Obligatorie
- Ioan Vida, Legistică formală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007
Opţională
- Carta europeană a autonomiei locale, ratificată de România prin Legea nr.199/1997, publicată în
M.Of.nr.331 din 26 noiembrie 1997

69