Tema . SISTEMUL MONETAR EUROPEAN (S.M.

E)

1. CONSTITUIREA SI MODUL DE FUNCTIONARE A S.M.E.

2. INTEGRAREA MONETARA EUROPEANA SI UNIUNEA MONETARA

EUROPEANA

3. MONEDA UNICA EURO

1. CONSTITUIREA SI MODUL DE FUNCTIONARE A S.M.E.

In anul 1957, se semnează, la Roma, Tratatul privind crearea Comunitătii Economice Europene
(CEE).
Tratatul de la Roma a creat un mecanism de cooperare economică, care ulterior a necesitat o
coordonare a activitătii monetare.
Obiectivele CEE, către care a fost orientată întreaga politică comunitră au vizat:
 realizarea unei uniuni vamale, respectiv a unei protectii comune tarifare fată de terti;
 libera circulatie a capitalurilor, a fortei de muncă si a serviciilor;
 crearea unei politici comunitare în domeniul agriculturii.
Integrarea monetară este initiată prin mecanismul “sarpelui monetar”, (anul 1972), continuată cu
înfiintarea SME (în 1979) si urmată de procesul realizării monedei unice Euro, cu începere din
anul 1993.
Sarpele monetar
La data de 21 martie 1972 Consiliul de Ministri al CEE decide reducerea marjelor de fluctuatie
ale monedelor europene. Această rezolutie, a fost urmată de un acord între Băncile Centrale
Europene, semnat la Basel, la data de 10 aprilie 1972, moment la care se înfiintează “sarpele
monetar”. Denumirea este dată de imaginea evolutiei cursului monedelor europene.
Acestea formează, în evolutia lor, o linie ondulată (“un sarpe”) care se încadrează într-un tunel
ce reprezintă marjele de fluctuatie autorizate de sistemul monetar international. Tunelul dispare
cu începere din martie 1973, când marjele de fluctuatie comparativ cu dolarul încetează să existe,
odată cu trecerea la fluctuatia liberă a monedelor.
Acest sistem de fluctuatie a monedelor a prezentat două forme:
# sarpele în tunel până în 1973;
# sarpele fără tunel până în 1979.

Sarpele în tunel se caracterizează printr-o fluctuare a monedelor europene fată de $ SUA si între
ele, în anumite limite, respectiv: ±2,25% fată de $ si ± 4,5% între ele. Astfel, există două tipuri
de marje fată de $: inferioară si superioară, care formează un tunel, iar în interiorul acestuia
există o bandă de fluctuare a cursurilor de schimb ale monedelor europene.
Atunci când cursul de piată al unei monede se apropie de limitele stabilite este necesară
interventia Băncii Centrale prin vânzarea sau cumpărarea de devize cerute sau oferite excedentar.

Sarpele fără tunel functioneaza din 12 martie 1973, cand tările europene au eliminat obligatia
mentinerii unei limite de fluctuatie fată de $ SUA, dar mentin acelasi nivel de fluctuatie între
monedele europene (± 4,5%).

Sarpele monetar nu a asigurat însă stabilitatea dorită pentru monedele sistemului, astfel că din
anul 1979, tările europene încearcă o altă modalitate de mentinere a stabilitătii monetare, cu
ajutorul unui nou sistem.
Crearea SME: principii si functionare
Punerea în aplicare a fost decisă la 12 martie 1979. La sistem au aderat Franta, Germania,
Belgia, Italia, Danemarca, Olanda, Luxemburg si apoi Anglia.
Functionarea sistemului monetar european s-a bazat pe o monedă ECU si pe definirea cursurilor
pivot ale monedelor, fată de ECU, precum si pe un mecanism de interventii pe piata valutară.
Moneda ECU era construită pornind de la un cos de monede al tărilor participante la sistem, iar
ponderea fiecăreia în definirea ECU depindea de nivelul PIB al fiecărei tări si de volumul
schimburilor comerciale.
Caracterul fix al mecanismului de schimb era asigurat prin stabilirea unui curs central denumit
“pivot”, între fiecare monedă si ECU. Marja de fluctuare, între monede pe de o parte si între
acestea si ECU, era de ±2,25%.

In 1973 s-a constituit Fondul european de cooperare monetară (FECOM), un organism de

compensare multilaterală între băncile centrale europene, prin acordarea de credite pe termen
scurt. Contributia băncilor centrale la fond era reprezentată de 20% din rezervele în aur si $ ale
tărilor respective.
Interventia băncilor centrale în cadrul SME se declansa în momentul în care o monedă atingea
75% din ecartul maxim autorizat, în raport cu definirea oficială. Acest nivel de interventie a fost
cunoscut ca de prag de divergentă, sau semnal de alarmă.
Sistemul monetar european a fost considerat superior, comparativ cu mecanismul “sarpelui
monetar”, prin posibilitatea de realiniere a cursului de schimb si prin interventia fondului
FECOM, în sustinerea cursurilor.
Reconsiderarea raportului dintre ECU si $ s-a facut, de fiecare dată când necesitătile au impus
asemenea redefiniri.
Incă de la înfiintare, ECU a fost unitate de cont si a reflectat media puterilor de cumpărare ale
monedelor utilizate.
Fiecare tară membră stabilea, în raport de puterea de cumpărare a monedei sale, un curs fată de
ECU, denumită curs central.
Din compararea a două cursuri centrale rezultau cursuri pivot bilaterale, fiind în acelasi timp
cursuri oficiale în sistem. Cursurile efective, de piată, puteau fluctua fată de cursul pivot, in
limita a ±2,25%. Valoarea exactă a ECU se determina zilnic de către o comisie special
desemnată în acest sens.
Moneda ECU a fost utilizată ca unitate de cont, de către institutiile comunitare pentru:
 stabilirea bugetului;
 exprimarea tarifelor vamale;
 determinarea prelevărilor si a altor vărsăminte intracomunitare.
In operatiile bancare ECU a fost utilizat pentru constituirea depozitelor private sau publice.
In cadrul SME, ECU a îndeplinit 4 functii:
1. monedă efectivă în mecanismul de schimb al SME;
2. bază de calcul a paritătilor celorlalte monede;
3. bază de referintă în mecanismul de interventie si de credit;
4. instrument de reglare a soldurilor creditoare si debitoare, între autoritătile monetare.

2. INTEGRAREA MONETARA EUROPEANA SI UNIUNEA MONETARA

EUROPEANA
Evenimentele monetare din Europa au evidentiat o continuă aspiratie de aderare la o singură
monedă, întrucât beneficiile unei monede unice erau considerate mai mari decât costurile.
Cu Raportul Dellors din 1988, s-a început drumul spre o Uniune Monetară în Europa. Acesta a
fost punctul de pornire al Tratatului de la Maastricht, semnat în 1992, care a stabilit programul
de orientare spre o monedă unică începând cu 1 ianuarie 1999.
Din raportul Dellors rezulta ca aparitia monedei unice trebuia să se realizeze în 3 etape:
 prima etapă îsi propune ca obiectiv “sporirea performantelor economice si monetare în cadrul
institutional existent”. In ceea ce priveste domeniul monetar, obiectivul constă în realizarea
unificării pietelor financiare si accentuarea coordonării politicilor monetare;
 a doua etapă viza realizarea coordonării politicilor economice si înfiintarea unor noi institutii
europene, dintre care, Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC);
 pentru cea de a treia etapă, s-a prevăzut trecerea la parităti fixe, transferarea competentelor
băncilor centrale către SEBC si înfiintarea monedei unice.

Acordul de la Maastricht (tratat), a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993 si a introdus un nou

concept, cel de “Uniune Europeană” (UE), care reuneste:
a) Comunitatea Europeană;
b) Cooperarea în materie de politică externă si securitate;
c) Cooperarea în domeniul politicii interne si de justitie;

Tratatul cuprinde două părti:

 O parte consacrată realizării uniunii economice si monetare;
 O parte consacrată realizării uniunii politice.

Principalele obiective economice pentru infiintarea uniunii monetare sunt:

 sporirea stabilitătii internationale – euro si dolarul intră în competitie, iar cea mai stabilă
dintre ele va fi preferată în tranzactiile internationale;
 diminuarea variabilitătii si incertitudinii ratelor de schimb;
 reducerea costurilor de tranzactionare (nu mai sunt antrenate costuri legate de conversiune
sau acoperirea riscului de schimb);
 imbunătătirea competitivitătii;
 sporirea stabilitătii interne – exemplu: va exista doar o singură rată a inflatiei comparativ cu
15, cât reprezintă numărul tărilor membre ale SME;
 scăderea anticipată a ratelor dobânzii si inflatiei.

Pentru îndeplinirea obiectivelor s-a prevăzut realizarea Uniunii Economice si Monetare în 3

etape:
1) prima etapă 1990-1993, a presupus adoptarea de măsuri pentru liberalizarea miscării
capitalurilor si punerea bazelor unei politici de convergentă în materie de stabilitate a
preturilor si gestiune eficientă a finantelor publice;
2) etapa a II-a, 1994-1998, a fost caracterizată prin înfiintarea unor institutii premergătoare
Băncii Centrale Europene. Astfel, a fost creat Institutul Monetar European (IME), cu sediul
la Frankfurt, cu scopul de a întări cooperarea între băncile centrale si de a asigura
coordonarea politicilor monetare. In cadrul IME a fost înfiintat un Comitet Monetar, care a
supravegheat situatia monetară si financiară a tărilor membre;
3) a III-a etapă a început la 1 ianuarie 1999. Institutul Monetar European a fost desfiintat si
transformat în Banca Centrală Europeană. S-a constituit si Sistemul European al Băncilor
Centrale.

Admiterea statelor la cea de a 3-a etapă a fost conditionată de îndeplinirea criteriilor de

convergentă. Statele care au îndeplinit cerintele impuse au fost: Germania, Franta, Italia, Spania,
Belgia, Austria, Portugalia, Finlanda, Irlanda, Luxemburg.

Banca Centrală Europeană (BCE), înfiintată cu începere de la 1 ianuarie 1999, are rolul de a
sprijini politicile economice ale Comunitătii europene, prin actiuni în următoarele directii:
 implementează politica monetară a Uniunii Europene;
 detine si administrează rezervele oficiale ale statelor membre;
 promovează un sistem de plăti eficiente;
 contribuie la supravegherea prudentială a institutiilor de credit din tările membre;
 autorizează emiterea de bancnote în cadrul Uniunii Europene, astfel încât numai bancnotele
emise de BCE si băncile centrale nationale să aibă caracter oficial.

Crearea Băncii Centrale Europene, ca institutie, internatională, cu statut unic, este considerată
un moment semnificativ în evolutia organizării monetare internationale, fiind integrată în
grupele institutiilor financiare internationale puternice, precum FMI, BM, BRI, Sistemul Federal
de Rezerve al SUA.

Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) este constituit din Banca Centrală Europeană
si băncile centrale nationale ale statelor membre.
Principalele sarcini si atributiuni ale SEBC constau în următoarele:
- definirea si implementarea politicii monetare a Uniunii Monetare;
- conducerea operatiunilor de schimb valutar;
- detinerea si administrarea rezervelor valutare oficiale ale tărilor membre;
- realizarea operatiunilor din sistemele de plăti.

In ceea ce priveste autoritatea institutională a BCE, aceasta nu poate fi acordată sau oferită, ci se
constituie în cadrul relatiilor din interiorul Uniunii Europene. In acest sens, prezintă importantă
institutiile si comunitătile cu care BCE intră în relatii reciproce si care pot fi grupate în două
categorii:
→ institutii publice, precum guvernele statelor membre, participantii la Sistemul European al
Băncilor Centrale, organisme ale Uniunii Europene, institutii internationale;
→ comunitătile de afaceri si financiare din Europa, precum si grupuri ale societătii civile.
Colaborarea dintre BCE si sistemul financiar-bancar al tărilor membre este necesară în vederea
dobândirii autoritătii, datorită următoarelor corelatii:
- instrumentele politicii monetare devin operabile prin activitatea sistemului financiar si
bancar;
- în anumite situatii, băncile centrale nationale trebuie să-si fundamenteze deciziile pe
informatii complete, corecte si în interesul sistemului financiar.
Indeplinirea obiectivului major al Băncii Centrale Europene, cel de stabilizare a preturilor se
realizează prin actiuni concrete în domeniile politicii valutare, agregatelor monetare si
mentinerii inflatiei în parametrii normali.
In vederea îndeplinirii acestui obiectiv, unele tări au creat premisele legale pentru cresterea
independentei băncii centrale. Studiile econometrice au evidentiat că rata medie a inflatiei si
fluctuatiile acesteia înregistrează niveluri scăzute în cazul asigurării independentei băncii
centrale.
BCE si SEBC îsi mentin astfel independenta actiunilor desfăsurate în raport cu factorul politic,
iar in aplicarea politicii monetare urmăresc respectarea principiilor:
- descentralizarii, care consideră rolul fiecărei bănci centrale nationale în înfăptuirea politicii
monetare unice;
- accesului egal al solicitantilor la moneda băncii centrale, fapt care determina eliminarea
limitelor în operatiunile de refinantare bilaterală în conditii avantajoase ale ratei dobânzii si
realizarea operatiunilor de open market, prin actiunea unui număr mare de parteneri;
- utilizarii unor rate ale dobânzii pe termen scurt, unice si unificarea pietei monetare in ceea
ce priveste conducerea operatiunilor.

3. MONEDA UNICA EURO

Reuniunea de la Madrid, din decembrie 1995, a adoptat denumirea monedei unice “Euro” care
înlocuieste vechea monedă comună ECU.
Calendarul tehnic de lansare a monedei Euro a prevăzut următorii pasi:
 faza I: la începutul anului 1998 au fost selectionate din cele 15 tări membre UE, acelea care
au îndeplinit criteriile de convergentă, pentru anul ’97;
 faza a II-a: de la 1 ianuarie 1999 , odată cu începerea activitătii Băncii Centrale Europene, s-
au stabilit ratele de schimb între Euro si devizele tărilor care au aderat. Moneda Euro este
introdusă în paralel cu monedele nationale; initial, Euro este admisă doar ca monedă
scripturală; plătile cash continuă să se realizeze în monede nationale. Euro se utilizează si în
cadrul împrumuturilor publice;
 faza a III-a: a debutat la 1 ianuarie 2002 si se manifestă prin punerea în circulatie a biletelor
si a monedelor Euro, care circulă paralel cu monedele nationale timp de 6 luni;
 faza a IV-a: după 1 iulie 2002, când Euro a devenit singurul mijloc de plată.

Introducerea monedei Euro de la 1 ianuarie 1999 a fost precedată de stabilirea rapoartelor fixe
de schimb, pentru cele 11 monede participante, si anume: DM, FF, Fr belg, Fr lux, Pesetas
spaniol, Escudo portughez, Lire irlandeze, Lire italiene, Guldeni olandezi, Silingi austrieci si
Mărci finlandeze.
Cursul de schimb fată de $ s-a stabilit la 1 Euro = 1,170$.

O dată cu introducerea monedei Euro, o nouă dobândă de referintă pentru piata interbancară
europeană EUROLIBOR (Euro London Interbank Offered Rate) a fost stabilită de către
principalii operatori ai pietei financiare din Londra, adică un grup de 16 bănci, selectionate
conform importantei si experientei pe piata valutară si a produselor derivate. Din grupul celor 16
institutii fac parte bănci americane, japoneze si europene.

Pentru transformarea unei monede nationale într-o altă monedă natională, cea dintâi este
transformată în Euro, după care în cealaltă monedă natională. In Euro suma poate fi rotunjită, dar
nu la mai putin de trei zecimale.

Abrevierea oficială pentru Euro este EUR. Aceasta a fost stabilită de Organizatia Internatională
de Standardizare (International Standard Organisation – ISO), si este folosită în toate scopurile:
financiar, comercial, contabil.
Simblolul grafic pentru Euro arată ca un E rond marcat cu două linii paralele orizontale.
Bancnotele, în total, sunt 7 Euro bancnote, în diferite mărimi si culori, cu valori de 500, 200,
100, 50, 20, 10, si 5 Euro.
Monedele – sunt în număr de 8 cu valori de 2 si 1 Euro, apoi 50, 20, 10, 5, 2, si 1 centi. Fiecare
monedă are o fată identică, reprezentând harta UE, pe un fundal cu linii transversale, la care sunt
atasate stelele de pe steagul european. Modelul de pe cealaltă fată a monedei poate fi ales de
fiecare din cele 11 state membre.

Multe sectoare ale economiei au trecut la sistemul Euro încă de la 1 ianuarie 1999. Tot de la
această dată tranzactiile între sectorul bancar si băncile centrale se realizeaza în Euro. Toate
pietele de capital ale statelor participante operează în noua monedă. Guvernele utilizează Euro
pentru stabilirea noilor bugete. Cele mai mari firme, au trecut la utilizarea acestuia încă de la
începutul procesului, datorită beneficiilor multiple:
- diminuarea costurilor si a riscului in schimburile internationale;
- transparenta preturilor, care duce la o mai bună concurentă cu privire la vânzări si servicii;
- standardizarea contabilitătii si a altor sisteme.
In perioada tranzitiei (1999 – 2001) agentii economici au avut posibilitatea alegerii modului de
efectuare a plătilor în moneda unica sau în moneda natională. După 1 ianuarie 2002, toate plătile
si încasările sunt efectuate în Euro.
Prin moneda unică, politica monetară este transferată de la nivel national la nivel european, fiind
de competenta Băncii Centrale Europene.
 Efectele pe plan international ale introducerii monedei unice sunt puternice:
1 utilizarea crescândă a acesteia în cadrul tranzactiilor comerciale, permite reducerea
instabilitătii generate de fluctuatiile cursului de schimb;
2 posibilitatea emitentilor de monedă de a beneficia de venituri de pe urma sumelor detinute în
străinătate (în afara UE). Va continua procesul de realocare mai puternică a portofoliilor de
active financiare în favoarea titlurilor emise în Euro;
3 disparitia necesarului de rezerve în cadrul băncilor centrale nationale pe plan intracomunitar.
Se pot realiza economii importante, estimate la 200 miliarde de dolari.

Pentru tările din centrul Europei, Euro va deveni o altă monedă străină.
Pe termen mediu, aceasta va deveni moneda Cehiei, Ungariei, Poloniei, Estoniei, Sloveniei.
Pentru a adera la UE, aceste tări vor trebui să-si conveargă economiile la cele din zona Euro, cu
privire la inflatie, dobânzi, datorie publică si deficit bugetar.
Tările din Europa Centrală si de Est sunt preocupate de efectul introducerii monedei unice
europene asupra mediilor economice proprii.
Cel mai important efect este cel de ajustare a politicii valutare pentru unele din tările estice. In
unele cazuri, rolul jucat de marca germană va fi înlocuit cu cel al Euro.

De exemplu, Ungaria, care îsi lega moneda de un cos valutar cuprinzând 70% DM si 30% $,
înlocuieste marca cu Euro, în cadrul cosului valutar de la 1 ianuarie 1999 si are în vedere o
raportare numai la Euro începând din 2002.
Polonia, care îsi lega moneda de un cos format din dolari (45%) si patru monede europene
(marca germană – 35%, lira sterlină – 10%, francul francez – 5% si francul elvetian – 5%), a
înlocuit monedele europene cu Euro de la 1 ianuarie 1999, cu o proportie mai mare decât a
dolarului (55%).
Chiar dacă Euro va cauza dificultăti pe termen scurt sau mediu pentru unele din aceste state, se
asteaptă ca pe termen lung să apară beneficii precum: favorizarea exportului acestor state pe
piata internă unică, reducerea costurilor tranzactiilor cu firme din Uniunea Europeană, câstiguri
ca urmare a dezvoltării unei piete de capital vest europene unice.