MinisterulEducației, CulturiișiCercetării al RM

ColegiuCooperatist din Moldova (CCM)

Studiu individual

La disciplina : Psihologia și deontologia profesională

A elaborat: Țurcan Nadejda

Grupa-1TAP-31

A verificat: Tătaru Lilea

Chișinău 2019

Cuprins :
1.Elemente introductive privind psihologia activității de muncă în alimentația
public
1.1.Importanța psihologii activității de muncă în alimentația public

2. Aspecte psihologice ale activității de muncă în alimentația public

2.1 Studierea divereselor aspecte psihologice ale activității de muncă în alimentația
public

3. Importanța proceselor psihice și influența lor asupra cererii și ofertei

3.1. Procesele psihice și influența lor asupra cererii și ofertei

4. Particularitățile individual-psihologice ale personalității

4.1. Aptitudinile caracterul și temperamental

5. Particularitățile social-psihologice ale personalității

5.1. Interesele, motivația și orientările personalității

6. Particularitățile psihologice de comunicare în procesul de lucru în

alimentația public
6.1. Comunicarea în activitatea lucratorului alimentației publice. Nivelul educației
morale și aptitudinile de comunicare a lucrătorului în alimentația publică.

7. Particularitățile psihologice ale activității în alimentația public

7.1.Formele activității (mișcările, operațiile, acțiunile) în alimentația public

8. Psihologia colectivului de muncă a unităților

8.1. Coeziunea și compatibilitatea în colectiv. Climatul social-psihologic în
colectivul de muncă în alimentația public

9. Aspectele social-psihologice și pedagogice a conducătorului

9.1. Aspectele psihologice ale activității conducătorului. Stilurile de conducere a
colectivului de muncă.Liderul formal și informal

1.Elemente introductive privind psihologia activității de muncă în alimentația

public
1.1.Importanța psihologii activității de muncă în alimentația publică
Psihologia alimentaţiei publice ca ramură a ştiinţei psihologice
Sarcina concretă a psihologiei constă în studierea faptelor, stabilirea legităţilor şi
explicarea mecanismelor vieţii psihice a omului. Acest obiectiv este subordonat
scopul aplicării cunoştinţelor psihologice în diverse domenii de activitate practică a
oamenilor.
In prezent este greu să găseşti un domeniu al activităţii umane, unde psihologia n-
ar avea importanţă aplicativă (practică). Cunoaşterea legilor vieţii psihice este
necesară fiecărui om modern. Fiind legată cu diferite domenii ale practicii umane,
psihologia modernă are mai multe ramuri. Fiecare persoană, care studiază
psihologia, trebuie sa recunoască clar sistemul în întregime al ştiinţei psihologice
moderne şi locul în acest sistem al acelei ramuri, faţă de care ea manifestă un
interes deosebit.
A.V. Petrovski a propus să se pună la baza clasificării diferitelor ramuri ale
psihologiei principiul dezvoltării psihicului în activitate. în calitate de bază a
clasificării se accentuiază aspectul psihologică a:
a) activităţii concrete;
b) dezvoltării;
c) raportului omului ca subiect al dezvoltării şi activităţii lui încontextul societaîii,
în care se realizează aceasta şi unde se dezvoltă.

Conform acestei clasificări se evidenţiază:

a) psihologia muncii, psihologia pedagogică, medicală, juridică, militară,
psihologia sportului, creaţiei ştiinţifice;
b) psihologia vîrstelor, psihologia comparativă;
c)psihologia socială şi diferenţiala (psihologia personalităţii).
Manifestarea psihicului în raporturile comerciale are anumite particularităţi, care şi
constituie obiectul de studiu al ramurii psihologice, numită psihologia activitaîiide
munca in alimentaţie publica.
Psihologi activităţii de muncă în alimentaţia publică este strins legată cu psihologia
muncii. Legităţile psihologice ale muncii se manifestă în psihologia activităţii de
muncă în alimentaţia publică, care are drept obiect de studiu activitatea concretă-
deservirea.

Ca ramură a ştiinţei psihologice psihologia activităţii de muncă în alimentaţia

publică în acelaşi timp este subordonată psihologiei sociale. Psihologia socială
studiază fenomenele psihice, care apar în procesul interacţiunii oamenilor în
diferite grupuri sociale organizate şi neorganizate.
Obiect de studiu al psihologiei activităţii de muncă în alimentaţia publică sînt de
asemenea raporturile şi acţiunile reciproce ale oamenilor în sistemul grupurilor
organizate (diferite colective de lucrători ai sferei de deservire, colectivul unei
asociaţii mari ai sferei de deservire, colectivul unui local, al unei secţii de
producere, unei brigăzi aparte etc.) şi grupurilor neorganizate (consumatorii de la
oraş şi de la sat, consumatorii unor anumite mărfuri, consumatorii -femei, -bărbaţi,
-copii, -bătrîni, -studenţi, -elevi, -turişti etc).
Raporturile reciproce dintre chelner şi consumator, dintre barmen şi şeful localului,
dintre doi consumatori - iată un şir lung de variante, un lanţ, fiecare verigă a căruia
prezintă interes ştiinţific.

In sfera de deservire contactul are anumite particularităţi. Aici oamenii sînt legaţi
de grijile fie despre realizarea producţiei, fie despre consumarea ei, adică contactul
poartă caracterul relaţiilor de afaceri. Aici sînt strict repartizate rolurile sociale:
unul este realizator, altul - consumator, şi contactele personale dintre ei în mare
parte depind nu numai de particularităţile umane, dar şi de calitatea şi calităţile
produselor. Particularităţile relaţiilor reciproce dintre oameni în situaţiile
comerciale constituie obiectul de studiu al psihologiei activităţii de muncă în
alimentaţia publică

Organizarea procesului de deservire este o noţiune generală. Ea include

organizarea ofertei produselor (reclama mărfii, amenajarea mărfii la vitrină,
asigurarea contactului vizual, tangibil (palpabil), olfactiv nemijlocit cu produsele,
diferite feluri de consultaţii etc), caracterul deservirii comerciale (comparaţi, spre
exemplu, un local cu autoservire şi un chioşc) şi, în cele din urmă, atitudinea faţă
de consumator a lucrătorilor comerciali şi, în primul rînd, a chelnerilor Realizarea
cu succes al procesului de deservire depinde nu numai de profesionalismul
lucrătorului, dar şi de calităţile lui personale, omeneşti, de priceperea lui de a se
apropia de client, de a influenţa asupra deciziei de consumare.

Psihologia activităţii de muncă în alimentaţia publică studiază diferitele acţiuni

sociale ale personalităţilor, precum şi acţiunile oamenilor, care intră în componenţa
grupului, întrunit de relaţiile comerciale.

Psihologia activităţii de muncă în alimentaţia publică ca ramură a ştiinţei

psihologice se ocupă cu studierea, prognozarea şi formarea relaţiilor comerciale
între persoane, cu reliefarea "gîndurilor şi sentimentelor" personalităţilor
participante la contactul reciproc din sfera de deservire. Prin aceasta se exprimă
legătura psihologiei activităţii de muncă în alimentaţia publică cu psihologia
socială.

Psihologia activităţii de muncă în alimentaţia publică este chemată să studieze

faptele, legităţile şi mecanismul activităţii psihice a personalităţii în condiţiile
muncii profesionale a lucrătorului din sfera de deservire. Prin aceasta se exprimă
legătura psihologiei activităţii de muncă în alimentaţia publică cu psihologia
muncii.

Psihologia muncii este o ramura a psihologiei, care studiază psihicul omului în

condiţiile de muncă. Psihologia muncii îşi pune drept scop ridicarea productivităţii
muncii şi formarea calităţilor de importanţă profesională ale personalităţii.
Psihologia activităţii de muncă în alimentaţia publică rezolvă aceste probleme în
condiţiile concrete ale activităţii comerciale, de exemplu, determină
particularităţile comerciale, în scopul raţionalizării proceselor de muncă în sfera
deservirii, îmbunătăţirii alegerii şi pregătirii cadrelor profesionale.

Dezvoltarea psihologiei activităţii de muncă în alimentaţia publică este legată de

realizările sferei date, de creşterea rapidă a circulaţiei produselor, perfecţionarea
formelor şi metodelor de realizare a produselor, sporirea cerinţelor faţă de cultura
deservirii populaţiei. Investigaţiile ştiinţifice în domeniul psihologiei activităţii de
muncă în alimentaţia publică au drept scop îmbunătăţirea celui mai important
indiciu al culturii consumării - deservirea consumator, bazată pe abilitatea
lucrătorilor de a face procesul de deservire plăcut şi satisfăcător

2. Aspecte psihologice ale activității de muncă în alimentația public

2.1 Studierea divereselor aspecte psihologice ale activității de muncă în
alimentația public

Faptul că activitatea este atît cauz, cît și efect ale dezvoltrii biopsihosociale
a omului, ea este resimit ca o adevrat nevoie psihic, ca o cerin a integritii
fiinei lui. Din punct de vedere structural, activitatea uman este analizat sub
dou aspecte principale: primul, legat de conexiunea și condiionarea dintre
cele trei verigi funcionale bazale - motivul, scopul și mijlocul; cel de-al
doilea, legat de modul de articulare și implicare a diferitelor funcii, procese
și trsturi psihice particulare. Sub aspect psihologic este important de
subliniat și de reinut c în activitate are loc interaciunea și integrarea specific
și natural a proceselor psihice cognitive, afective, volitive, a ateniei și a
limbajului. Activitatea de munc, ca una din formele activitii umane, este
privit ca o unitate dintre capacitile fizice și psihice ale omului care se
completeaz și se dezvolt sub influena învrii. Schimbri importante în
raporturile dintre componentele activitii au loc în procesul învrii, astfel încât,
cele intelectuale trec pe primul plan și în aceste condiii activitatea de munc
dobînded e caracter contient și controlat. Pornind de la concepia cu privire
la rolul învrii în formarea și dezvoltarea activitii de munc, cât și a createrii
treptate a rolului componentelor intelectuale vom încerca si definim unele
particulariti ale formrii la deficientul mintal a deprinderilor de munci ale
unor operaii mintale legate de tehnologia realizrii unui produs. În existena
concret a activitii de munc, procesele psihice, fie ele mai simple sau mai
complexe, nu acioneaz în sine, ci sînt subordonate și integrate diferitelor
demersuri, formînduse în cadrul acestora și tot în ele gsindu-și expresia și
realizarea deplin. În sensul real al activitii se poate vorbi numai atunci cînd
verigile sale eseniale - motivul, scopul și mijlocul - devin posibile numai în
cadrul organizrii psihice de tip contient. Este cunoscut c activitatea de munc
dispune de o serie de elemente structurale (micri, operaii, aciuni) organizate
ierarhic, a cror funcionalitate (structurare, subordonare, integrare) va permite
satisfacerea unor necesiti. Micrile sînt cele mai simple elemente constitutive
ale activitii. În activitatea psihic micarea ia forma unui demers intern
neuropsihic. Operaiile sînt subordonate aciunilor, reprezentînd mijloace de
realizare a acestora. În vederea efecturii unei aciuni pot fi folosite diferite
operaii (apucare, separare, eliminare etc.).. Rezultatele obinute prin aciune
nu reprezint scopul final, ci unul parial în realizarea celui final al activitii.
Elementele activitii nu sînt statice, dimpotriv, au un caracter foarte mobil,
putînd trece unele în altele. Cel mai mobil element al activitii este aciunea,
care poate trece în activitate sau în operaii. Datorit integrrii contiente a
schemelor logice de organizare i desfurare, activitatea de munc dobîndete
dimensiunea proiectivitii, concretizat în elaborarea unor planuri i programe
care s permit transformarea i crearea unei noi realiti obiectuale. Formarea i
dezvoltarea capacitii de munc, a priceperilor i deprinderilor de munc,
necesare pentru realizarea unui produs, nu decurge spontan, de la sine, ci se
bazeaz pe unele legiti psihopedagogice. 82 Este evident, c în procesul
activitii de munc elevii însuesc unele cunotine elementare i îi formeaz
priceperi i deprinderi de munc. Astfel, ei însuesc unele noiuni elementare cu
privire la diferite feluri de materiale de lucru, la proprietile acestora, cu
privire la cele mai simple unelte i instrumente de lucru, la modul lor de
întrebuinare. De asemenea, însuesc unele reguli simple de care vor trebui s
in seama în procesul activitii practice, în executarea diferitelor obiecte.
Însuirea cunotinelor elementare se continu în mod firesc cu formarea
priceperilor i deprinderilor, care sunt legate de activitatea de aplicare în
practic a cunotinelor. Priceperea este capacitatea de a efectua în mod
contient diferite aciuni în condiii variabile. În cazul priceperilor activitatea
se desfoar contient, gândirea, atenia, memoria, participând activ. Ceea ce
caracterizeaz priceperea este posibilitatea realizrii unei aciuni în condiii
variabile, în funcie de obiectul ce se execut. Cu prilejul activitii de munc la
elevi se formeaz numeroase priceperi, ca: priceperea de a efectua unele
msurri simple, de a trasa conturul unor obiecte ce urmeaz s fie decupate, de a
realiza diferite produse din argil sau plastilin prin modelaj, de a confeciona
anumite obiecte din hârtie printr-o succesiune de îndoituri .a. Deprinderile
sunt elemente automatizate ale activitii. Ele asigur efectuarea în mai bune
condiii a activitii respective. La leciile de munc la elevi se formeaz i unele
deprinderi simple, ca: îndoirea, decuparea, tierea cu foarfecele, rularea,
derularea, netezirea etc. Acestea presupun un complex de aciuni simple, de
acte sau micri efectuate într-o anumit succesiune. Aa, de exemplu,
împturirea pe diagonal a unei coli de form patrat se realizeaz printr-o serie
de micri: luarea cu mâna a unui col de hârtie, ridicarea lui, aezarea pe colul
opus, fixarea celor dou coluri opuse cu arttorul mâinii stângi, apsarea cu
arttorul mâinii drepte pe îndoitura format. La începutul aciunilor simple,
micrile din care se constituie activitatea de îndoire i împturire se desfoar
contient, într-un ritm destul de lent. Elevul trebuie s se gândeasc mereu la
fiecare micare în parte, la succesiunea lor. Aceasta se realizeaz cu un efort
contient din partea lui. Treptat, în urma unor exerciii repetate, dispare
necesitatea de-a urmri fiecare micare în parte, precum și succesiunea lor, se
mrete sigurana și viteza micrilor mâinii. În aa fel, prin exersare continu,
deprinderea îndoirii și împturirii se automatizeaz. Dac iniial îndoirea și
împturirea au constituit un scop al aciunii, treptat ele devin o verig
subordonat altor activiti (confecionrii prin îndoituri i împturiri a unor
obiecte, ca phruul, brcua, plicul etc.) În timpul lucrului elevii își concentreaz
atenia asupra succesiunii diferitelor îndoituri (în funcie de obiectul ce
urmeaz s fie realizat), îndoiturile, propriu zis, desfurându-se fr eforturi
vizibile din partea lor. Totuși, revenirea contient asupra componenelor
automatizate ale aciunii este posibil i necesar atunci când se ivesc unele
dificulti sau greeli și când elevii intervin contient asupra modului de
realizare a fiecrei micri, pentru a se corecta. E firesc, c priceperile i
deprinderile sunt moduri de executare a diferitelor aciuni. În cadrul
priceperilor, activitatea (dup cum am menionat mai sus) se execut contient,
gândirea, atenia, memoria participând activ. Ele nu presupun în mod necesar
un exerciiu pregtitor al crui rezultat s fie atingerea unui nivel înalt de
executare a aciunii respective. Bunoar, un elev poate s realizeze diferite
operaii, ca: îndoirea, decuparea, modelarea, .a. fr ca el s aib deprinderile
corespunztoare, deci fr ca aceste aciuni s fie automatizate. În aceste cazuri,
priceperea premerge formrii deprinderilor corespunztoare. Formarea
deprinderilor se realizeaz pe baza priceperilor pe care le au elevii. De altfel,
în multe din activitile desfurate la leciile de munc, modul de executare a
diferitelor aciuni rmâne la nivelul priceperilor. Desigur, nu se poate pretinde
ca, de exemplu, în orele rezervate modelajului, elevii din clasele I-a i a II-a s
ajung la modul de executare a diferitelor obiecte din plastilin sau argil la
nivelul deprinderilor. Ei îi dezvolt doar posibilitatea ca, prin diferite micri
ale mâinilor i degetelor efectuate în mod contient, s realizeze anumite
obiecte. Acelai lucru putem spune i cu privire la alte activiti.
În primele etape ale formrii deprinderilor specifice de munc se resimte, specific
multora dintre deficienii mintali, dezvoltarea insuficient a formelor active ale
inhibiiei și labilitatea ateniei, incapacitatea de a se concentra și instabilitatea,
respectarea cerinelor procesului de realizare a micrilor de munc, respectarea
simultan a unor cerine importante în realizarea operaiei de munc. Toate aceste
aciuni mintale, exprimate în priceperi i deprinderi, asigur independena în munc și
realizarea ei contient. În continuare vom prezenta structura detaliat a activitii de
îndeplinire a sarcinii de munc. Prezentarea mai în detaliu a structurii activitii de
munc este pentru a desprinde acele specifice trsturi ale activitii de munc,
caracteristice și determinante la elevii din clasele mari a colii ajuttoare. Astfel,
primind sarcina de lucru sub form de instruciuni scrise sau orale, sau de fi
tehnologic, executorul studiaz mai întâi cerinele ale acestora. Studiul prealabil al
fiei sau al modelului produsului constituie acea faz care actualizeaz în minte
cunotinele, experiena, priceperile și deprinderile necesare pentru efectuarea
sarcinii. Aceast actualizare are un caracter selectiv, întrucât se reproduc, cu
precdere, acele cunotine, priceperi și deprinderi care sunt necesare pentru
efectuarea unei sarcini date. Dac sarcina de lucru este nou, executorul schieaz un
plan, mai mult sau mai puin, dezvoltat al modului de execuie. Un loc de seam în
structura activitii de munc îl ocup și aciunile de evaluare și control. Astfel, în
primele faze ale lucrului se folosete, de regul, aprecierea corectitudinii din ochi.
Trecând de la operaiile pregtitoare la cele precise, se apeleaz la instrumentele de
msur (rigl, colar, etc.), deci controlul nemijlocit, senzorial este înlocuit de cel
mijlocit, instrumental. În sfera aciunilor de control într nu numai verificarea
preciziei execuiei unui produs, ci și verificarea tuturor condiiilor de munc, cum ar
fi: starea instrumentelor, aprovizionarea cu materiale necesare, calitatea acestora,
etc. De obicei, deprinderile operaionale de lucru au un înalt grad de automatizare,
deci efectuarea lor nu solicit un control permanent. De asemenea, organizarea
locului de munc este de aa manier încât aproape fr s fie examinat, executorul poate
s gseasc cele necesare desfurrii activitii. Toate aceste caliti îi dau posibilitatea s
reduc la minimum eforturile legate de organizarea muncii și consumarea
neproductiv a forelor fizice, folosind integral timpul pentru activitatea de relizare a
produsului. Din datele studiului nostru și a observaiilor efectuate de ctre practicieni
reiese procentul redus al elevilor deficieni mintal care sunt capabili s recurg
independent la propriile cunotine practice și abiliti manuale pentru a rezolva o
sarcin de atelier, cu care nu s-au mai întâlnit în forma respectiv, dar ale crei operaii
de baz le-au executat de multe ori în contextul altor sarcini practice. Acest aspect
confirm ipoteza existenei la deficientul mintal a unei capaciti reduse de a realiza
transferul experienei datorit mobilitii reduse a proceselor nervoase superioare, a
"vâscozitii" gândirii sale. În procesul execuiei sarcinii se constat prezena la elevii
deficieni mintal a capacitii reduse de utilizare și, în unele cazuri, de utilizare
incorect a instruciunilor de baz care orienteaz procesul de confecionare a unui
produs. De regul, elevii parcurg o singur dat indicaiile dup care imediat trec la
executare, întrucât au impresia c le este clar cuprinsul 85 instruciunilor. Dar, de
regul, ei contientizeaz doar scopul final al lucrrii și nu întregul proces de realizare.
Dificulti deosebite în executarea unor sarcini de lucru apar la deficienii mintali în
cazul în care elevii se confrunt cu sarcini intelectuale, pentru rezolvarea crora
trebuie s efectuieze câteva operaii de gândire, s dovedeasc priceperi de ordin
intelectual referitoare la capacitatea de a se orienta în sarcin, priceperea de a
planifica procesul de munc și de a realiza un control permanent al desfurrii
procesului de execuie, cât și capacitatea de a stabili și înltura promt defeciunile
care duc la nereuit. Dezvoltarea insuficient a proceselor psihice, lipsa unor
deprinderi specializate de lucru, temeinic automatizate și particularitile de
elaborare și motivare a activitii sunt premize care conduc la necesitatea unei aciuni
corecional - educative speciale, fr de care nu este posibil realizarea unei eficiente și
optime pregtiri pentru viaa independent a deficientului mintal.
3. Importanța proceselor psihice și influența lor asupra cererii și ofertei
3.1. Procesele psihice și influența lor asupra cererii și ofertei

Senzațiile

Din punct de vedere psihologic, senzațiile au o serie de legături cu restul

proceselor psihice. Parcurge pagina "Senzațiile" și învață caracteristicile și tupurile
senzațiilor în psihologie!

Definiție: Senzațiile sunt procese psihice elementare, simple, prin intermediul

cărora putem cunoaște însușirile separate ale unui obiect sau ale unui fenomen care
acționează direct asupra noastră. 

Așadar, doar prin intermediul senzațiilor nu am putea recunoaște un obiect anume,

deoarece informațiile pe care le avem despre acel obiect nu sunt legate între ele. 

Există trei categorii de senzații:

1. exteroceptive - informații venite din exteriorul nostru (mirosuri, sunete etc.)

2. interoceptive - informații provenite din propriul corp (dureri gastrice,
oboseală, greață etc.)
proprioceptive - informații privind poziția propriului trup (a capului, a
membrelor - în ce poziție stăm cu acestea)

Percepțiile

Accesează acest subcapitol și învață mai multe despre una dintre temele
fundamentale din psihologie: percepțiile. Aici vei putea citi o serie de informații cu
privire la percepții, printre care caracteristicile percepțiilor.
 
Definiție: Percepțiile reprezintă procese senzoriale complexe prin care putem
cunoaște însușirile concrete ale unui obiect sau fenomen ce acționează direct
asupra noastră.
Percepțiile sunt procese psihice mai complexe decât senzațiile. Ele se bazează pe
senzații în construcția imaginii perceptive,.

Imaginea perceptivă și iluziile

Imaginea perceptivă este rezultatul percepției, și, spre deosebire de imaginea

senzorială, este mai complexă și înfățișează însușirile obiectelor sau
fenomenelor într-un mod închegat, unitar.

Ea este bogată, cuprinde atât informațiile importante, cât și pe cele neimportante.

Este alcătuită din diverse informații primite în urma senzațiilor, pe care le
aranjează, le combină și le redă în funcție de semnificația lor și ținând cont de
experiența anterioară a individului. 

Cu alte cuvinte, interpretează informațiile ținând cont de semnificația lor și

de experiența anterioară personală. Astfel, percepția are caracter intuitiv.

Iluziile perceptive

Iluziile perceptive reprezintă denaturări, deformări ale percepției.Ele se

realizează doar atunci când stimulul este prezent. De exemplu, putem avea o
iluzie referitoare la un câine…

Fazele procesului perceptiv

Fazele procesului perceptiv sunt următoarele:

1. Detecția - individul știe că stimulul este prezent; însă, nu sunt observate

însușirile precise care îl deosebesc de ceilalți stimuli; astfel, stimulul apare
ca într-o “mare de stimuli”, dar individul știe că el se află acolo, are
conștiința prezenței sale, fără a-l putea diferenția de ceilalți stimuli însă.
2. Discriminarea - individul observă însușirile specifice ale stimulului și
astfel îl poate diferenția față de ceilalți stimuli; acum stimulul este
evidențiat...
 Reprezentările

Accesează acest subcapitol și familiarizează-te cu una dintre temele de bază din

psihologie: reprezentările. Din punct de vedere psihologic, reprezentările au o serie
de caracteristici. De asemenea, în psihologie, despre reprezentări s-a dicutat destul
de mult, în special datorită rolului lor deosebit de important.
 

Definiție: Reprezentările sunt procese senzoriale de semnalizare, sub forma unor

imagini închegate, dar schematice, ce se formează în lipsa acțiunii directe a
obiectelor sau fenomenelor asupra noastră.

 Ele sunt procese superioare percepției.

 Reprezentarea se poate realiza chiar și în condițiile în care informația
primită prin intermediul senzațiilor este foarte deficitară sau nu există...

Proprietăți și clasificare

Reprezentările se evidențiază prin următoarele proprietăți:

 Figurativitatea - reprezentarea e alcătuită din însușirile comune, tipice,

schematice ale unui obiect sau grup de obiecte (de exemplu, un măr va fi
reprezentat drept rotund și roșu)
 Operativitatea - reprezentarea redă însușirile schematice ale obiectelor,
facilitând operațiile mentale cu obiectul reprezentat; ea face posibilă redarea
simultană a unor evenimente care se succed, precum și redarea pe rând a
unor evenimente care ne apar simultan (de exemplu, putem să fim
bombardați simultan cu mai multe informații în timpul unei furtuni, dar ne
putem reprezenta separat copacii căzuți la pământ, ploaia torențială etc. )
 Panoramizarea - prin reprezentare pot fi cuprinse însușiri complexe ale
omului .

Gândirea

Definiție: Gândirea este un proces cognitiv superior:

 prin care se realizează prelucrarea informațiilor obținute în urma percepțiilor

și a reprezentărilor (caracterul mijlocit al gândirii, adică depinde de
percepții și reprezentări, dar și de memorie și limbaj),
 cu tendința de a sublinia însușirile generale, importante ale obiectelor și ale
fenomenelor (caracterul general-abstract al gândirii).
Dintre toate procesele psihice, gândirea este cel mai ridicat nivel de prelucrare și
integrare a informațiilor. Prin intermediul său, putem să analizăm, să interpretăm,
să privim critic informațiile care au venit înspre noi.

Gândirea se realizează prin intermediul noțiunilor, judecăților și raționamentelor.

Operațiile gândirii sunt următoarele:

Analiza și sinteza: 

 analiza unui obiect sau fenomen presupune ordonarea, clasificarea, separarea

însușirilor sale în minte;
 sinteza presupune reasamblarea acelor însușiri analizate încât să se obțină
obiectul cu însușirile sale esențiale.

Comparația - presupune sublinierea asemănărilor și deosebirilor unui obiect sau

fenomen pe baza a cel puțin unui criteriu. De exemplu, putem compara două piese
muzicale în funcție de versuri.

Abstractizarea și generalizarea - reprezintă cele mai complexe operații ale

gândirii.

Tipuri de gândire:

1. Analitică - acest tip de gândire presupune analiza, disecarea în amănunt a

informațiilor cu privire la anumite obiecte sau fenomene (de exemplu,
analizăm corectitudinea unei decizii luate de cineva luând în calcul mai
mulți factori, precum momentul și contextul în care a fost luată decizia, ce
persoane afectează și în ce mod etc.)
2. Sintetică - presupune realizarea unei sinteze, a unei variante scrute și
cuprinzătoare, ce surprinde generalul privind unele informații despre
anumite obiecte sau fenomene (spre exemplu, sintetizăm informațiile despre
un număr mare de oameni plasându-i în tipologii umane)
3. Intuitiv-concretă - se bazează pe senzații, percepții și reprezentări

Memoria

Accesează acest subcapitol și află mai multe despre memorie. Memoria reprezintă
un proces psihic cognitiv superior, a cărei activitate este esențială pentru
funcționarea armonioasă a psihicului uman. 
Parcurge acest subcapitol și acumulează și înțelege mai multe informații despre
memorie!

Definiție: Memoria este un proces psihic cognitiv superior ce presupune fixarea,

stocarea și reactualizarea informațiilor.

Fără de memorie, nu am putea avea informații despre experiențele noastre trecute,

nu am putea avea amintiri. De asemenea, memoria are un rol important și în
desfășurarea celorlalte procese psihice precum gândirea, imaginația sau limbajul,
asigurând în acest mod funcționarea noastră psihică armonioasă.

Memoria are trei procese: memorarea, stocarea și reactualizarea…

Memorarea (fixarea, întipărirea, engramarea) este primul proces al memoriei și

presupune: 

 introducerea informațiilor în memorie
 și transformarea acestora în coduri cu care să se poată opera mai apoi (în
timpul stocării și reactualizării)

Stocarea

Stocarea este procesul memoriei care se referă la păstrarea informațiilor în

memorie.

Reactualizarea este procesul memoriei care presupune aducerea la suprafață

a informațiilor stocate și operare

Îmbunătățirea, optimizarea memoriei depinde de două categorii de factori:

factori subiectivi și factori obiectivi.

Dintre factorii subiectivi fac parte:

 starea noastră psihică (dispozițiile proaste sau oboseala, de exemplu)

 afecțiunile organice (boli sau simptome fizice)
 interesul pe care îl avem pentru informația ce trebuie memorată etc.

Factori obiectivi:

 gradul de dificultate al informațiilor - informațiile sunt prea dificile pentru a

fi înțelese
  cantitatea mare de informații
 noutatea informațiilor
 structurarea informațiilor - informațiile nu sunt ordonate logic, nu au
legătură între ele
 timp insuficient alocat pentru memorare
 prezența factorilor perturbatori din mediu (de exemplu, în proximitatea
spațiului unde înveți se produce gălăgie) etc.

Imaginația

Definiție: Imaginația este un proces cognitiv superior ce presupune formarea unor

imagini și proiecte noi pe baza experienței anterioare.

Așadar, este nevoie să avem experiența unor obiecte sau fenomene pentru a putea

să ni le imagină atunci când ele nu sunt sau nu se întâmplă în prezent. De exemplu,
ne putem imagina un vapor  pentru că în trecut am văzut un vaport într-un port,
așadar avem experiența lui, îi cunoaștem însușirile.

De asemenea, ne putem imagina chiar și obiecte sau fenomene pe care nu le-am

cunoscut sau care nu există în realitate. Acest lucru este posibil deoarece diferite
însușiri ale unor obiecte sau fenomene experimentate de noi în trecut sunt
acum recombinate astfel încât avem un produs nou, nemaiîntâlnit sub această
formă, original.

Imaginația, în psihologie, este considerată a avea un rol deosebit de important în

cadrul psihicului uman. Accesează acest subcapitol și află mai multe despre una
dintre temele majore din psihologie: imaginația.

Principalele procedee și însușiri

 Aglutinarea - crearea unei imagini prin combinarea mai multor părți ale
unor obiecte (de exemplu, sirena, care este alcătuită din trup de femeie și
coada unui pește )
 Amplificarea și diminuarea - crearea de imagini noi prin mărirea sau
scăderea dimenisunilor unor diferite obiecte (de exemplu, uriașii din povești)
 Multiplicarea și omisiunea - creșterea sau scăderea caracteristicilor unor
obiecte (de exemplu, ciclopul)
 Adaptarea - manifestarea imaginației în situații noi (de exemplu, desenarea
într-o manieră imaginativă, nouă, a unui peisaj)
 Tipizarea - surprinderea însușirilor esențiale și constant..

Principalele forme
 1. Visul din timpul somnului - o serie de imagini, coerente sau haotice, care
apar în timpul somnului. Pot avea și diverse încărcături afective (de
exemplu, vise plăcute sau terifiante).
2. Reveria - formarea unor imagini în timpul stării de veghe (când individul e
treaz), ce includ dorințele nerealizate ale individului.
3. Imaginația reproductivă - formarea unor imagini cu ajutorul unor
informații din realitate, însă obiectele imaginate nefiind experimentate de
individ în mod direct (de

Limbajul

În psihologie, limbajul a fost teoretizat și cercetat în multiple rânduri. Parcurgând

acest subcapitol, vei putea înțelege mau bine la ce se referă limbajul în psihologie.

Exită diferențe între limbaj, limbă și comunicare:

 Comunicarea reprezintă procesul prin care se transmit mesaje între cel

puțin doi interlocutori
 Limba, pe da altă parte, reprezintă mijlocul prin care se realizează
comunicarea, prin care sunt transmise mesajele de la emițător la receptor. Ea
presupune o exprimare verbală.
 Limbajul face posibilă transmiterea mesajelor, deoarece reprezintă limba în
activitate.

Limbajul e propriu fiecărui individ în parte, este individualizat.

Limbajul are următoarele funcții:

 de comunicare - de transmitere a informațiilor de la noi înspre ceilalți

 de cunoaștere - de asimilare de noi informații, de cunoaștere a unor obiecte
sau fenomene noi
 simbolică de reprezentare - prin intermediul său sunt înlocuite obiectele
concrete cu cuvinte sau cu alte elemente ale limbajului (de exemplu, putem
să vorbim despre un câine și să înțelegem că vorbim despre un câine fără ca
acesta să fie prezent)
 expresivă sau afectivă - prin limbaj putem să ne facem cunoscute trăirile
celorlaltora, să le exteriorizăm
 persuasivă sau de convingere - prin intermediul limbajului îi putem
contamina pe ceilalți cu ideile sau trăirile noastre
 de reglare sau de determinare - a comportamentului

Motivația
Accesează acest subcapitol și fii mai documentat cu privire la motivație. Motivația
reprezintă unul dintre procesele psihice reglatorii și are implicații semnificative în
conduita umană.

Parcurge acest subcapitol și înțelege mai clar motivația și legătura dintre motivație
și celelalte procese psihice!

Definiție: Motivația este ansamblul toturor stimulilor interiori ai individului și care

îl orientează în activitatea sa.

 Motivația ne determină să avem anumite comportamente.

Fiecare individ are nevoi sau trebuințe. Acestea sunt necesități interioare care se

cer satisfăcute, creând o stare interioară conflictuală.

Funcțiile motivației sunt următoarele:

 de activare și semnalizare - reprezintă prima etapă din satisfacerea unei

nevoi și implică momentul apariției unei nevoi;
 de declanșare a acțiunilor - de angrenare a comportamentului; presupune
pregătirea în vederea satisfacerii nevoii;
 de direcționare - stabilirea unui scop pentru o acțiune, stabilirea unei
finalității pentru comportament astfel încât să se realizeze satisfacerea
nevoii;
 de susținere - de păstrare a activității de satisfacere a nevoii la același nivel
până la satisfacerea nevoii; se referă la investiția energetică pe care o
realizează motivația în vederea satisfacerii unei nevoi.

Optimumul motivațional se află în strânsă legătură cu performanța.

Acesta se referă la prezența unui nivel optim de motivație, care să nu conducă nici

la o slabă motivare, dar nici la o supramotivare. Recomandat este să se păstreze
un echilibru între:

 dificultatea sarcinii
 și nivelul de motivație investită în rezolvarea sarcinii respective.

Dacă o sarcină este percepută ca fiind ușoară este posibil să

intervină submotivarea. 

Definiție: Voința este un proces superior de autoreglare conștientă a conduitei.

Condiția de manifestare a voinței este prezența unui conflict, a unei tensiuni

psihice. Este nevoie să existe două componente ale conflictului care să aibă forțe
de acțiune diferite.
Așadar, una trebuie să fie mai dificil de potolit decât cealaltă. Acesta este
momentul în care intervine voința, când se decide conștient care dintre acestea să
fie urmate.

De exemplu, călugării decid conștient să urmeze o viață austeră din punct de

vedere material și de înfrânare a poftelor, respingând o existență centrată pe bunuri
materiale și pe goana după satisfacerea poftelor.

Etape

1. actualizarea motivelor - momentul în care apare intenția de a acționa pentru

satisfacerea unor nevoi, a unor motive

2. lupta motivelor - selectarea motivelor pentru satisfacerea cărora vom acționa

3. adoptarea hotărârii - decizia de a acționa în vederea satisfacerii unui anumit

motiv e în strânsă legătură cu:

 experiența anterioară pe care o avem cu privire la capacitatea noastră de a

acționa într-un anumit mod, 
 trăsăturile de personalitate

fectivitatea reprezintă un proces psihic reglator.

Accesează subcapitolul "Afectivitatea" și aprofundează-ți cunoștințele cu privire

la afectivitatea umană!

Prin intermediul afectivității, e înfățișată sub formă de trăiri

afective relația dintre stările interioare ale individului și mediul exterior. Acest
proces de reflectare a trăirilor afective se află în strânsă relație cu celelalte
procese psihice

Clasificare

Procese afective primare (înnăscute, involuntare, spontane)

 tonul afectiv - răspunsurile noastre afective față de orice nouă informație

(spre exemplu, bucuria când aflăm că am luat o notă bună)
 trăirile afective de origine organică - cauzate de afecțiunile organelor (de
exemplu, în hipertiroidism poate apărea iritarea)
 afectele - intense, simple, de scurtă durată (de exemplu, spaima, teroarea)

Procese afective complexe (dobândite, cu un nivel mai ridicat de conștientizare al

individului asupra lor)
Atenția reprezintă un proces psihic reglator.

Așadar, prin intermediul atenție, conduita individului este reglată. Reglarea

conduitei include:

 orientarea selectivă (preocuparea asupra unor informații care ne

interesează, pe care le-am selectat dintr-o multitudine de informații) și
 concentrarea, centrarea asupra informațiilor provenite din exteriorul sau din
interiorul nostru.

De aici se pot observa caracteristicile atenției: orientarea, selectivitatea și

concentrarea/focalizarea.

Principalele forme ale atenției sunt următoarele:

 atenția involuntară - e neașteptată și neintenționată, se produce odată cu

apariția unor stimuli bruști, diferiți etc.; favorizează orientarea (spre
exemplu, devenim atenți când apare brusc o mașină în fața noastră)
 atenția voluntară - intenționată (spre exemplu, decidem să fim atenți atunci
când citim un text pe care vrem să îl reținem)
 atenția postvoluntară - întâlnită în activitățile care au devenit deprinderi și
care nu mai necesită conentrarea voluntară a atenției (spre exemplu, pornirea
calculatorului după o anumită perioadă de folosire nu necesită un efort
voluntar al atenției)

 atenția internă - atenția acordată proceselor interioare, specifice ps...

4. Particularitățile individual-psihologice ale personalității

4.1. Aptitudinile caracterul și temperamental

.3. Temperamentul

Problema, despre care va merge vorba, preocupa omenirea mai mult de 25 veacuri.
Interesul pentru ea tine de caracterul evident a deosebirilor individuale dintre oameni. Psihicul
fiecarui om este unical, exceptionalitatea lui tine atat de particularitatile constructiei biologice si
fiziologice si dezvoltarea organismului, cit si compozitia relatiilor si contactelor sociale, unica in
felul sau. La substructurile biologic conditionate ale personalitatii se atribuie in primul rand
temperamentul. Cand se vorbeste despre temperament, se au in vedere deosebirile psihice dintre
oameni - deosebiri conform profunzimii, intensitatii, stabilitatii emotiilor, impresiei emotive,
ritmului, energiei actiunilor si alte particularitati dinamice, individual-statornice ale vietii
psihice, comportarii si activitatii. Cu toate acestea, temperamentul si in prezent ramane in multe
privinte o problema discutabila si nesolutionata. Insa, necatand la variatiile abordarii problemei
savantii si practica recunosc, ca temperamentul este o temelie biologica pe care se formeaza
personalitatea cu fiinta sociala.

Asadar, temperamentul este totalitatea individual-specifica, natural conditionata a

manifestarilor dinamice ale psihicului, care se manifesta identic in activitatea diversa, indiferent
de continutul, scopurile si motivele ei, ramanand permanente la virsta matura si in legatura lor
reciproca caracterizeaza tipul temperamentului.

In prezent stiinta dispune de un numar enorm de date, ca sa dea o caracteristica deplina

tuturor tipurilor de temperament conform unui program armonios. Insa pentru alcatuirea
caracteristicilor psihice a celor patru tipuri traditionale, de obicei se evidentiaza urmatoarele
particularitati de baza ale temperamentului.

Senzitivitatea se determina prin faptul, care este cea mai mica putere a actiunilor externe
pentru aparitia unei reactii psihice a omului si care este viteza aparitiei acestei reactii.

Reactivitatea se caracterizeaza prin gradul de spontaneitate a reactiilor la actiunile

exterioare si interioare de aceeasi putere (observatie critica, cuvant jignitor, ton ridicat, chiar si
un sunet).
 Activitatea demonstreaza faptul, cit de intensiv (energic) omul influenteaza asupra lumii
externe si depaseste obstacolele in realizarea scopurilor (insistenta, orientarea spre un anumit
scop, concentrarea atentiei).

Raportul intre reactivitate si activitate determina, de ce depinde in mai mare masura

activitatea omului: de circumstantele neprevazute externe sau interne (dispozitie, evenimente
neprevazute) sau de scopuri, intentii, convingeri.

Plasticitate si rigiditate - dovedesc, cit de usor si maleabil se adapteaza omul la

influentele externe (plasticitate) sau cit de inactiva (inerta) si refractara la nou este comportarea
lui.

Ritmul reactiilor caracterizeaza viteza de dezvaluire a diferitor reactii si procese psihice,

ritmul vorbirii, dinamic gesturilor, agerimea mintii.

Extraversia, introversia determina de ce depind preponderent reactiile si activitatea

omului-de impresiile exterioare, ce apar in momentul dat (extravert), sau de la imaginile,
reprezentarile si gindurile ce tin de trecut si viitor (introvert).

Excitarea emotionala se caracterizeaza prin faptul, cit de neinsemnata influenta este

necesara pentru aparitia reactiei emotive si cu ce viteza ea apare.

Tinand cont de proprietatile enumerate, se fac urmatoarele caracteristici psihologice ale

tipurilor principale ale temperamentului:

Sanguinic - este omul cu o vadita activitate psihica, ce reactioneaza iute la evenimentele

din jur, ce tinde spre schimbarea deasa a impresiilor, comparativ usor retraieste insuccesele si
neplacerile, este mai vioi, mobil, cu o mimica si miscari expresive, extravert.

Flegmatic este omul stapanit, calm cu tendinte si dispozitie ferme, cu perseverenta si

profunzime a simturilor, cu regularitate in actiuni si vorbire, cu exprimare externa neinsemnata a
starilor sufleteste. De regula, el se imprietineste greu cu oamenii noi, reactioneaza slab la
impresiile externe, este introvert.

Holeric - om foarte energic, capabil a se considera lucrului cu o deosebita pasiune, este

rapid si impulsiv, nestapanit, predispus spre izbucniri emotionale impetuoase si schimbari bruste
a dispozitiei, cu miscari iuti. Sant posibile dificultati in comutarea atentiei, el este mai degraba,
extravert.

Melancolic - om sensibil, cu retrairi profunde, impresionabil, dar in aparenta ce

reactioneaza slab la lumea inconjuratoare, cu miscari retinute si vorbire inabusita. Majoritatea
melancolicilor sint introverti.
 Se poate considera stabilit faptul, ca tipul temperamentului la om este innascut, iar de
care anume particularitati ale organizarii lui innascute el depinde nu este stabilit definitiv.

Caracterul

In traducere din greaca "caracterul" inseamna "imprimare", "indiciu".

Intr-adevar, caracterul reprezinta niste indicii speciali, care ii capata omul, traind in societate.
La fel cum individualitatea personalitatii se manifesta in particularitatile desfasurarii
proceselor psihice (memorie buna, imaginatie bogata, agerime etc.) si in trasaturile
temperamentului, ea se observa si in trasaturile de caracter.

Caracterul reprezinta totalitatea particularitatilor individuale stabile ale personalitatii ce se

formeaza si manifesta in activitate si comunicare, conditionand metodele de comportare tipice
pentru individ.

Personalitatea omului se caracterizeaza nu doar prin ceea ce el face, dar si prin ceea cum el
face aceasta. Actionand in baza intereselor si conceptiilor comune, tinzand spre aceleasi scopuri
in viata, oamenii pot depista in comportarea lor in societate, in faptele si actiunile lor,
particularitati individuale inegale, uneori contrare.

Particularitatile individuale, ce formeaza caracterul omului se atribuie mai intai de toate la

vointa (de exemplu, fermitatea sau incertitudinea, timiditatea) si la sentimente (de exemplu,
optimism sau deprimare) si intr-o oarecare masura si la intelect (de exemplu superficialitate sau
chibzuinta). De astfel, manifestarile caracterului sint formatiuni complexe si intr-un sir de
cazuri, practic, nu pot fi repartizate conform categoriilor volitive, emotionale si proceselor
intelectuale (de exemplu, suspiciunea, marinimia, darnicia, vrajmasia, etc.).

Un moment important in formarea caracterului este faptul cum omul se atarna fata de mediul
ambiant si fata de sine insusi - asa si fata de altul. Aceste relatii constituie baza pentru
clasificarea celor mai importante trasaturi de caracter.

Caracterul omului se manifesta, in primul rand, prin faptul cum el se atarna fata de alti oameni:
rude si apropiati, colegi de serviciu si de studii, cunoscuti etc. Atasarea stabila sau instabila,
principialitatea si lipsa de principialitate, sinceritatea si falsitatea, tactul si brutalitatea)
demonstreaza atarnarea omului fata de altii.

In al doilea rand, specific pentru caracter este atarnarea omului fata de sine: amorul propriu,
sentimentul propriei demnitati, umilinta, sau neincrederea in propriile puteri. La unii oameni pe
primul plan se plaseaza amorul propriu si egocentrismul (plasarea pe sine insusi in centrul
evenimentelor), la altii - spiritul de sacrificiu in lupta pentru scopul comun.

In al treilea rand, caracterul se observa in relatiile omului fata de actiune. Astfel, la cele mai
pretioase trasaturi ale caracterului se refera constiinciozitatea si punctualitatea, seriozitatea,
entuziasmul, responsabilitatea pentru lucrul insarcinat si preocuparea pentru rezultatul
lucrului.

In al patrulea rand, caracterul se manifesta in atarnarea omului fata de obiecte: nu numai

atarnarea in general fata de proprietate, ci si acuratetea sau neglijenta in adresarea cu
obiectele sale, cu imbracamintea, incaltamintea, cartile, materialele didactice etc.

Caracterul, ca si temperamentul, demonstreaza dependenta de particularitatile fiziologice ale

omului si, inainte de toate, de tipul sistemului nervos. Particularitatile temperamentului lasa o
amprenta asupra manifestarilor caracterului, determinand particularitatile dinamice ale
aparitiei si decurgerii lor. In ultima instanta trasaturile temperamentului si caracterului
formeaza, practic, un aliaj indisolubil, ce determina oblic chipul general al omului,
caracteristica lui individuala.

Particularitatile temperamentului se pot opune sau pot contribui la dezvoltarea anumitor laturi
ale caracterului. Unui flegmatic ii este mai greu decit unui holeric sau sanguinic sa-si formeze
initiativa si fermitatea. Pentru un melancolic o problema serioasa este depasirea timiditatii si
nelinistirii. Formarea caracterului, ce se infaptuieste intr-un grup de un nivel inalt de
dezvoltare, creeaza conditii favorabile pentru dezvoltarea la holerici a stapanirii de sine mai
mari si autocriticii, la sanguinici - sarguinta, la flegmatici-activitatea.

Aparitia particularitatilor caracterului, natura lui, posibilitatea sau imposibilitatea schimbarii

constituie tema discutiilor de demult ale psihologilor si deseori - un motiv pentru aprecieri
categorice, ce sint proprii unei constiinte obisnuite.

Individul atinge maturitatea sociala, posedand un sistem de trasaturi de caracter formate.

Aptitudinile

Doi elevi raspund la o lectie aproape identic. Insa pedagogul apreciaza diferit raspunsurile lor.
Pe unul il lauda, de altul nu este multumit "ei au aptitudini diferite, - explica al. Al doilea elev ar
fi putut raspunde cu mult mai bine." Doi tineri se inscriu la institut. Unul sustine examenele,
altul - nu. Marturiseste oare acest fapt, ca unul dintre ei poseda aptitudini mai inalte? La
aceasta intrebare nu se poate da raspunsul, pina nu va fi determinat, cat timp pentru pregatire a
intrebuintat fiecare tanar. Prin singurul factor - insusirea cunostintelor - nu se determina
aptitudinile.

Aptitudinile - sint asemenea particularitati ale omului, de care depinde reusita insusirii
cunostintelor, priceperilor, deprinderilor, insa care nu se reduce la prezenta acestor cunostinte,
deprinderi si priceperi.

Aptitudinile si cunostintele, aptitudinile si priceperile, aptitudinile si deprinderile nu sint

identice unele altor. Referito la deprinderi, priceperi si cunostinte aptitudinile se manifesta ca o
oarecare posibilitate.

Aptitudinile - sint posibilitati, iar nivelul necesar de maiestrie intr-un oarecare domeniu - este
actualitatea. Aptitudinile muzicale ce s-au descoperit la un copil, nici intr-un caz nu este
garantia, ca acest copil va deveni muzician. Aptitudinile se arata numai in activitatea care nu
poate fi realizata in lipsa acestor aptitudini. Nu se poate vorbi despre aptitudinile omului pentru
desen, daca nu s-a incercat a-l invata sa deseneze, daca nu a insusit nici o deprindere, necesara
pentru desen.

Vorbind despre aptitudini, este necesar a caracteriza particularitatile lor calitative si

cantitative. Pentru un pedagog in mod egal este important sa cunoasca si fata de ce manifesta
aptitudini elevul, iar ca urmare, care particularitati individuale ale personalitatii lui se includ in
procesul de activitate ca conditii obligatorii a reusitei (caracteristica calitativa a aptitudinilor),
si in ce masura este capabil elevul sa execute cerintele, inaintate de aceasta activitate, cit de
repede, mai usor si mai fundamental el insuseste deprinderile, priceperile si cunostintele in
comparatie cu alti elevi (caracteristica cantitativa a aptitudinilor).

Aptitudinile reprezinta o totalitate a calitatilor psihice, cu o structura compusa. Aptitudinile

generale  sau calitatile generale ale personalitatii - sant manifestari psihologice destul de
concrete, care deja au inceput sa fie cercetate de psihologi. La asemenea calitati generale ale
personalitatii, care in conditii de activitate concrete se pot manifesta ca aptitudini, se refera
calitatile individual-psihologice ale omului, ce caracterizeaza apartenenta lui unuia din cele trei
tipuri de oameni.

Pentru tipul artistic este specifica claritatea imaginilor, aparute in rezultatul influentei directe,

impresiilor vii, emotiilor. Pentru tipul ganditor - predominarea abstractiilor, constructiilor
logice, teoretizarii. Apartenenta omului tipului artistic nici intr-un caz nu indica faptul, ca el
este total destinat activitatii artistice. Este evident altceva - reprezentantului acestui tip ii este
mai usor decit altui sa insuseasca o activitate, ce necesita impresionabilitate, atitudine
emotionala, asupra evenimentelor, expresivitate si viabilitate a fanteziei.

Asadar, structura fiecarei aptitudini concrete ca pregatire a personalitatii pentru activitatea

data, se distinge printr-o complexitate inalta, include in sine un complex de calitati, printre care
sint principale si secundare, comune si speciale.

Treapta suprema de dezvoltare a aptitudinilor se numeste talent. Talentul este imbinarea

aptitudinilor, ce permit omului posibilitatea de a efectua o oarecare activitate de munca
complicata in mod reusit de sinestatator si original. Ca si aptitudinile talentul reprezinta doar
posibilitatea insusirii maiestriei inalte si reusitelor semnificative in creatie. In ultima instanta
realizarile creative depind de conditiile social-istorice de existenta a omului.

Talentul este imbinarea aptitudinilor, o totalitate a lor. O aptitudine aparte, izolata nu poate fi
un analog al talentului, chiar daca ea a atins un nivel foarte inalt de dezvoltare si este clar
pronuntata.

Structura talentului se determina in ultima instanta, de caracterul cerintelor ce sint inaintate

personalitatii de catre activitatea data. De aceea aptitudinile componente ale talentului vor fi
total diferite, daca comparam, de exemplu, un compozitor talentat si un constructor de avioane
talentat.

In rezultatul studierii unui sir de copii talentati , s-a reusit depistarea unor aptitudini
importante, care in totalitatea formeaza o structura a dotatiei intelectuale.
Prima particularitate a personalitatii, care poate fi depistata in acest mod este atentia,
concentrarea, disponibilitatea permanenta pentru o munca intensiva. A doua particularitate a
personalitatii unui copil dotat este in legatura indisolubila cu prima si consta in faptul, ca
disponibilitatea pentru munca se transforma la el in inclinatie pentru munca, in dragoste de
munca, in necesitate de a munci. Al treilea grup de particularitati tine direct de activitatea
intelectuala: acestea fiind particularitatile gandirii, rapiditatea proceselor de gandire,
sistematizarii intelectului, posibilitati mari de a analiza si generaliza, productivitatea inalta a
activitatii mintale.

Aptitudinile indicate, care in totalitate formeaza o structura a vocatiei intelectuale, conform

multor observari psihologice asupra copiilor dotati, se manifesta la majoritatea covarsitoare a
asemenea copii si se deosebeste doar prin nivelul de exprimare a fiecarei din aceste aptitudini in
parte.

Ca si toate particularitatile individual-psihice ale personalitatii, aptitudinile nu se obtin de catre

om in mod definit, ca ceva dat lui de la natura, innascut, ei se formeaza pe parcursul vietii si in
activitate. Pe lume omul se naste fara proprietati psihice, ci doar cu posibilitatea obtinerii lor.
In asa sens si urmeaza a concepe principiul folosit in psihologie, ca aptitudinile nu sint
innascute.

Negarea aptitudinilor ca fiind innascute nu are caracter absolut. Nerecunoscand aptitudinile ca

innascute, psihologia nu neaga aptitudinile diferentiale innascute, incluse in structura creierului
si care pot deveni conditia executarii reusite a unei actiuni oarecare. Aceste particularitati
morfologice si functionale ale constructiei creierului, organelor de simt si motrice, care se
manifesta in calitate de premise naturale de dezvoltare a aptitudinilor, se numesc predispozitii.

Sa cercetam raportul intre aptitudini si predispozitii in baza unui exemplu concret. Astfel la
predispozitiile innascute se atribuie si mirosul foarte fin sensibilitatea foarte inalta a
analizatorului olfactiv. Constituie acest fapt o oarecare aptitudine? Nu, pentru ca orice
aptitudine este o aptitudine fata de cave, fata de o oarecare activitate umana. In caz contrar,
insasi cuvantul "Aptitudine" isi pierde sensul. Din aceasta cauza o asemenea particularitate a
organizarii neuropsihice a omului ramane o predispozitie impresoinala.

De constructia creierului nu este preconizat, ce specialitati si profesiuni, ce tin de simtul olfactiv

perfect, se vor institui istoric in societatea umana.

Un factor de o importanta esentiala al dezvoltarii aptitudinilor omului sint interesele speciale

stabile.  Interese speciale  sint interesele fata de continutul unui anumit domeniu al activitatii
umane, care se dezvolta intr-o inclinare de a se preocupa profesional de acest fel de activitate.
Se mentioneaza, ca aparitia interesului fata de o oarecare activitate de munca sau de studiu este
strans legata de ea si serveste drept punct initial pentru dezvoltarea ei. "Dorintele noastre, -
conform lui Goethe, - sint presimtirile aptitudinilor noastre latente, prevestitorii celor, ce von fi
in stare sa le savarsim".
5. Particularitățile social-psihologice ale personalității
5.1. Interesele, motivația și orientările personalității

Motivatia este esentiala in activitatea psihica si in dezvoltarea personalitatii:

- este primul element cronologic al oricarei activitati, cauza ei interna;
- semnalizeaza deficituri fiziologice si psihologice (ex: foamea semnalizeaza scaderea
procentului de zahar din sanga sub o anumita limita, in vreme ce trebuinta de afiliere este
semnalizata de sentimentul de singuratate);
- selecteaza si declanseaza activitatile corespunzatoare propriei satisfaceri si le sustine energetic
(trebuinta de afirmare a unui elev declanseaza activitati de invatare, participare la concursuri);
- contibuie, prin repetarea unor activitati si evitarea altora, la formarea si consolidarea unor
insusiri ale personalitatii (interesul pentru muzica favorizeaza capacitatea de executie a unei
lucrairi muzicale).

La randul ei, personalitatea matura functioneaza ca un filtru pentru anumite motive: cele
conforme orientarii ei generale sunt retinute, cele contrare sunt respinse

Sistemul motivational

Componentele sistemului motivational sunt numeroase, variaza ca origine, mod de satisfacere si

functii. Asa cum s-a afirmat, motivatia umana include trebuinte, motive, interese, convingeri,
tendinte, intentii, dorinte, aspitarii
1.Tendintele sunt componente ale motivatiei care semnalizeaza o stare de dezechilibru fiziologic
sau psihologic. Ele sunt traite ca stari de agitatie, alerta interioara, tensiune. Din numeroasele
clasificari ale trebuintelor mai utila in explicarea diferentelor de comportament dintre indivizi,
pare cea realizata de A. Maslow, psiholog american, numita si piramida trebuintelor (1954)

Ulterior in 1970 el a mai adaugat trei trepte:

- trebuite cognitive: a sti, a intelege, a invata, a descoperi;
- trebuinte estetice: de ordine, de simetrie, puritate, frumos, respuingere
- trebuinte de concordanta: acord intre cunoastere, afectivitare, actiune

Psihologul american clasifica trebuintele si astfel:

a. Trebuinte inferioare prezente la om si la animale, dar satisfacute de primul diferit si trebuinte
superioare specifice omului si plasate spre varful piramidei.
b. Trebuinte homeostazice si trebuinte de crestere. Homeostazia este o notiune imprumutata din
fiziologie si care denumeste tendinta organismului de a mentine constanti parametrii mediului
intern, asa cum un termostat mentine temperatura intr-un congelator. Prin extensiune, s-a utilizat
termometrul si pentru relatia dintre persoana si mediu. Trebuintele homeostazice explica doar
activitatea de adaptare. Trebuintele de crestere nu urmaresc mentinerea starii date, ci atingerea
unor parametrii superiori, ce presupun perfentionarea.
Cunoasterea ierarhiei trebuintelor sete utila in explicarea comportamentelor deoarece:
- diferite trepte apar pe rand in funtie de dezvoltare psihica, prima cuprinzand trebuinte
dezvotandu-se in copilarie, adolescenta sau mai tarziu

- intensitatea trebuintelor scade de la baza spre varf;

- o trebuinta superioara nu se satisface decat daca n-au fost satisfacute intr-o oarecare masura,
cele inferioare ei, (este dificil pentru un profesor sa activeze trebuinta de a sti a unui elev daca
cele de hrana si adapost nu sunt satisfacute);
- cu cat o trebuinta este mai inalta, cu atat este mai caracteristica pentu om.

Dupa criteriul genezei, psihologii diferentiaza trebuintele primare, innascute, care tind sa se
manifeste la toti indivizii, in toate timpurile si trebuinte secundare dobandite numai de unii
indivizi. S-a presupus ca trebuintele secundare se dezvolta din cele primare, dar dupa formare
funcioneaza independent de ele. Satisfacerea trebuintelor fiziologice ale unui sugar este asociata
cu aprobarea mamei. Treptat, aprobarea adultilor este folosita pentru a sustine invatarea mersului
sau a vorbirii. Copilul devenit elev invata la inceput pentru a face placere parintilor, apoi este
absorbit de studiu. La preadolescenti fumatul sau consumul de alcool sunt initial activitati
realizate pentru satisfacerea nevoii de afilierea la grupul de egali si apoi devin obisnuinte. In
funcie de oferta comrciala sau culturala apar trebuinte noi care sunt doar mijloace pentru
satisfacerea unor trebuinte devin ulterior motive ale altor activitati. De exemplu automobilul a
fost la inceput un mijloc pentru satisfacerea trebuintei de confort, dar a devenit treptat un motiv
pentru ore de lucru suplimentate din care sa se castige mai mult. Astfel, aria trebuintelor uname
este in continua diferentiere si extindere, determinand aparitia unor comportamente anterioare cat
si fata de etapele instoriei trecute. Nesatisfacerea trebuintelor duce la stingerea lor.

Motivele sunt trebuinte atat de puternice incat determina, declanseaza actiunile, activitatiile prin
care se satisfac. Ele poseda doua segmente corespunzatoare functiilor motivatiei:
- segmentul energizant, forta cu care este declansata si sustinuta activitatea (aspectul orientativ -
directional)
Vectorii-motive nu exista izolati ci formeaza grupuri sau constlatii de motive. Intr-o constelatie
relatiile dintre motive sunt analog celor dintre fortele fizice:
- motive diferite pot avea aceeasi directie si acelasi sens, energia lor cumulandu-se; un elev
invata pentru a primi o nota mare, pentru ca doreste sa se afirme in grup sau pentru ca este
interesat de un domeniu;
- motivele pot avea orientari diferite, fiecare vizand realizarea altei activitati; poti dori sa
vizionezi un spectacol sau sa mergi in excursie la munte. Uneori aceste activitati se ordoneaza in
timp, satisfacandu-se succesiv; cand nu este trait pe plan subiectiv ca o stare de tensiune foarte
puternica, care se cere inlaturata.
Cea mai buna sistematizare a conflictelor este si azi considerata cea a lui Kurt Lewin (1931) El
diferentiaza:
1. conflicte de apropiere - apropiere
2. conflicte de evitare - evitare
3. conflicte de apropiere – evitare
INTERESELE

Interesele ar fi mai trecătare şi superficiale, în timp ce nevoile sunt mai fundamentale şi durabile.

De aceea o soluţionare definitivă şi echitabilă este numai aceea care satisface nevoile , nu
interesele .
Dacă nevoia exprimă cauza fundamentală a conflictului şi este cauza reală a acestuia , ceea ce
formulează individul ca problema în conflict, ceea ce vrea el , este poziţia afişată sau
declarată ori cum am  văzut mai sus , interesul.

Ori interesul sau poziţia declarată nu reflectă întotdeauna fidel nevoia reală. Aceasta se
poate datora fie actului deliberat al persoanei de a-şi masca adevăratele nevoi, fie imposibilităţile
acesteia de a şi le recunoaşte (datorită vărstei capacităţii analitice, stărilor emoţionale, sau altor
situaţii conjuncturale etc.)
B.Mayer vizualizează interesele pe poziţia de mijloc , interesele devenind o categorie a nevoilor
umane , plasată între preocuparea fundamentală pentru supravieţuire şi tendinţa spre identitate.

În psihologie , nevoia este definită ca o condiţie a cărei satisfacere este necesară pentru
menţinerea ,,homeostaziei” . Homeostazia fiind tendinţa organismului de a-şi menţine stabilitatea
, la nivelul opţinal de funcţionare , orice deviaţie de la acest nivel , va creea o altă nevoie.

Interesul este definit de Al.Rosca, în Psihologia generală (1976) ca o formă specifică a motivaţiei
, o orientare / direcţionare activă şi durabilă a persoanei spre anumite lucruri, fenomene sau
domenii de activitate , care se manifestă prin orientarea şi concentrarea atenţiei , efectiv sau în
mod latent, către acea direcţie, însoţită eventual de implicarea în acţiune.
Pentru ca lucrurile să fie simplificate şi mai clare , specialiştii în domeniu au optat pentru
termenii de ,, nevoie” , ca motivaţie reală sau de bază a conflictului, şi de ,,poziţie”
declarată-afişată , pentru percepţia şi exprimarea acestei nevoi , de către persoana
implicată în conflict.
6. Particularitățile psihologice de comunicare în procesul de lucru în alimentația public
6.1. Comunicarea în activitatea lucratorului alimentației publice. Nivelul educației morale și
aptitudinile de comunicare a lucrătorului în alimentația publică

Comunicarea reprezintă un proces de interacţiune între persoane, grupuri, ca relaţie mijlocită prin
cuvânt, imagine, gest, simbol sau semn. Prin intermediul ei, indivizii îşi împărtăşesc cunoştinţe,
experienţe, interese, atitudini, simţăminte, opinii, idei. Privită ca proces, comunicare consta în
transmiterea şi schimbul de informaţii (mesaje) între persoane. Comunicarea, înseamnă a spune
celor din jur cine eşti, ce vrei, pentru ce doreşti un anumit lucru şi care sunt mijloacele pe care le
vei folosi pentru a-ţi atinge ţelurile. In acest sens, a comunica înseamnă şi a tăcea, a aştepta
răspunsul, reacţia celui căruia ai vrut să-l anunţi că exişti şi chiar vrei să-i spui ceva.
Comunicarea, este definită – de către majoritatea specialiştilor - ca un proces prin care un
emiţător transmite o informaţie receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce
asupra receptorului anumite efecte

. Scopul comunicării.

Ori de câte ori vorbim sau scriem, încercăm să convingem şi să ne convingem, să explicăm ,să
informăm sau să fim informaţi, să educăm sau să fim educaţi,să impresionăm, să amuzăm şi să
ne amuzăm,a ne exprima puncte de vedere, sau să îndeplinim orice alt obiectiv, prin intermediul
procesului de comunicare, urmărim întotdeauna patru scopuri principale: 2 - să fim auziţi sau
citiţi (receptaţi); - să fim înţeleşi; - să fim acceptaţi; - să provocăm o reacţie (schimbare de
comportament sau de atitudine, a unei opinii). 1

.3. Elementele comunicării. In cadrul comunicări întâlnim, mai multe elemente : - emiţătorul,
este un individ, un grup sau o organizaţie care: posedă informaţie mai bine structurată decât
receptorul; presupune o motivaţie (stare de spirit); presupune un scop explicit (alăturat
mesajului) şi unul implicit (motivul transmiteri mesajului, uneori necunoscut receptorului); -
receptorul este, de asemenea, un individ, un grup sau organizaţie - căruia îi este adresat mesajul
sau intra în posesia sa în mod întâmplător; primeşte mesajul într-un mod conştient şi sau
subliminal.

După tipul de ascultare a mesajului, receptorii sunt: cei care ascultă pentru aflarea de informaţii;
cei care fac o ascultare critica; cei care fac o ascultare reflexibilă; cei care ascultă pentru
divertisment, etc. - mesajul, îl constituie ansamblul format din informaţii obiective, judecăţi de
valoare care privesc informaţiile şi judecăţii de valoare şi trăiri personale în afara acestor
informaţii etc.; de fapt mesajul include datele, informaţiile transmise şi cadrul de simboluri prin
care se oferă un înţeles specific, particular acestor date, informaţii. - decodarea, presupune
descifrarea sensului mesajului primit, fiind operaţiunea corespunzătoare codării, la nivelul
receptorului de această dată. - feedback-ul, element important al comunicării; ne arată măsura în
care mesajul a fost înţeles, crezut şi acceptat

. Feedback-ul în calitatea sa de informaţie trimisă înapoi la sursă, poate fi pozitiv (atunci când
îndeplineşte un rol de motivare) sau negativ (când urmăreşte un rol corector), imediat sau
întârziat. - canalul de comunicaţie, reprezintă calea care permite difuzarea mesajului. In sens
larg, el defineşte totalitatea posibilităţilor fizice de comunicare, iar în sens restrâns, este vorba de
modul de structurare a comunicărilor în cazul unui colectiv relativ la distribuţia în spaţiu a
persoanelor. - contextul comunicării, reprezintă cadrul fizic şi psihosocial în care comunicarea
are loc.

Contextul comunicării este influenţat de factori ca: contextul fizic; contextul psihosocial;
proximitatea (distanţa dintre emiţător şi receptor); similaritatea (dată de interese, credinţe,
activităţi şi scopuri comune); apartenenţa de grup. Dimensiunile contextului comunicării sunt:
fizică, psihosocială, temporală, climatul, etc.

1.4. Caracteristicile procesului de comunicare. Ca proces, comunicare presupune o serie de

caracteristici, şi anume: - comunicarea este un proces uman; - comunicarea este un proces
conştient; - comunicarea este procesul prin care se creează o anumita semnificaţie; - comunicarea
este un proces continuu; 3 - comunicarea este procesul prin care se construieşte sensul
atitudinilor şi comportamentul oamenilor; - comunicarea se naşte în context; - comunicarea este
un proces simbolic; - comunicarea este un proces în care feedback-ul are un rol crucial; -
comunicarea este un proces complex - comunicarea este un proces ireversibil (impactul pe care
mesajul îl poate avea asupra celui care l-a receptat). 1.5. Limbajul – instrument al comunicării.

Suportul principal al comunicării umane este limbajul în toată diversitatea şi resursele sale de
expresivitate. Cadrul general al formării limbajelor îl reprezintă limba. Ea formează o realitate
socială obiectivă, istoric constituită în evoluţia colectivităţii şi unică pentru întreaga colectivitate
– grup etnic, popor, naţiune.

Limba cuprinde totalitatea cuvintelor folosite de către membrii colectivităţii (vocabularul), o

structură (gramaticală) a comunicării, legi proprii de evoluţie a termenilor verbali, norme şi
reguli de ortografie, ortofonie, ortoepie, de folosire a lexicului etc. Prin intermediul limbii se
fixează, se prelucrează şi se transmite experienţa socială a comunităţii, sub formă de cunoştinţe,
credinţe, valori, norme şi modele culturale, fiind în acelaşi timp, atât mijlocul socializării şi
formării noilor generaţii, cât şi instrumentul de comunicare interumană în contextul tuturor
acţiunilor umane.

In calitatea lor de forme active ale limbii, limbajele sunt sisteme de semne, semnale sau
simboluri – sonore, kinestezice,tactile, cromatice, grafice, etc. – utilizate în mod uniform de către
indivizi în efectuarea comunicării umane; ele mijlocesc fixarea, păstrarea, prelucrarea şi
transmiterea informaţiilor din mediul extern, precum şi, exprimarea stărilor, intenţiilor şi
atitudinilor subiective.

Limbajul ca relaţie umană se caracterizează prin folosirea simbolurilor, intuitive sau abstracte,
care încorporează întotdeauna un sens pentru indivizi, sau înţeles, rezultat tocmai din ansamblul
de cunoaşteri, stări afective, tendinţe spre acţiune, pe care le evocă, mai ales, simbolurile verbale
în conştiinţa indivizilor.

Limbajul ca instrument esenţial al comunicării, indiferent de forma sa (natural, artificial,

special), îndeplineşte o serie de funcţii:

- de cunoaştere;

- de comunicare;

- de acumulare de informaţii_
- de influenţare educativă;
- de reglaj comportamental şi autocontrol al acţiunilor indivizilor;
- exprimă comandamentele morale ale colectivităţii, relaţiile ei dominante.

Tipurile de comunicare. Literatura de specialitate distinge o mare varietate de forme ale

comunicării, oferită de diversitatea criteriilor de clasificare a acestora. Acestea se regăsesc, într-o
formă sau alta, în următoarele tipuri:
- comunicarea intrapersonală: se referă la felul în care comunicăm cu noi înşine. In cadrul acestui
tip de comunicare se construiesc înţelesuri şi se evaluează conexiunile inverse.

-comunicarea interpersonală: se referă la comunicarea cu cei din jurul nostru, în care fiecare se
adresează fiecăruia, într-o formă formală şi structurată sau într-o formă informală şi
nestructurată. In astfel de comunicare vorbim cu una sau mai multe persoane şi lucrăm de la egal
la egal. Are următoarele trăsături: întâlnirea faţă în faţă; particularizarea rolurilor participanţilor
(implică persoane cu roluri diferite); comunicarea se produce în ambele sensuri.

- comunicarea în grup restrâns: se referă la comunicarea cu trei sau mai multe persoane. In acest
caz: se lucrează împreună pentru a se ajunge la un consens; se stabileşte o anumită convingere de
grup; se lucrează împreună cu alţi pentru a rezolva probleme.

- comunicarea publică:se referă la comunicarea cu grupuri mari. Este tipul de comunicare de care
oamenii se tem cel mai mult. Când comunicăm în acest fel, ne 6 caracterizează următoarele
acţiuni: suntem angajaţi în relaţia vorbitor-auditor şi, primim mai multe conexiuni inverse. -
comunicarea în masă: presupune comunicarea prin mass - media. Acest tip de comunicare
implică următoarele: comunicarea se face prin intermediul radioului, televiziunii, filmelor,
ziarelor, revistelor etc.; vorbitorul şi auditorul sunt izolaţi şi, astfel, conexiunea inversă este
limitată. In cadrul acestor tipuri de comunicare, dar mai ales în cea interpersonala, regăsim
comunicarea verbală, comunicarea nonverbală si comunicarea scrisa.
7. Particularitățile psihologice ale activității în alimentația public
7.1.Formele activității (mișcările, operațiile, acțiunile) în alimentația public

Activitatea reprezintă interacţiunea subiectului cu lumea, interacţiunea în care se

realizează o atitudine sau alta a omului faţă de lume, faţă de ceilalţi oameni. Într-o
altă accepţiune putem afirma că activitatea este un proces ce realizează o anumită
relaţie a omului faţă de lume şi corespunde unor trebuinţe specifice. Prin activitate
se exprimă însăşi esenţa omului ca fiinţă suverană bio-psihosocio-culturală. Omul
ca ființă activă si dinamică, inițiază, organizează, planifică, explorează, se implică,
participă, perfecționează, asimilează informații, produce si creează obiecte noi, se
autorealizează.

Pentru realizarea corespunzătoare a acestor demersuri el se servește de o categorie

de instrumente psihice cuprinse în noțiunea generală de activități psihice. Specific
pentru activitatea umană este că dispune de conştiinţa scopului, este motivată,
operează cu instrumente construite de om, este perfectibilă şi creativă. Atât nevoia
de activitate a individului, cît şi modalităţile prin care este ea satisfăcută sunt
determinate istoric şi cultural.

Importanța activității în viața omului este enormă. Prin activitate omul produce
modificări în condițiile obiective externe, în propriile lui stări interne, în relațiile cu
mediul. Ființa umană îsi realizează ideile, îsi satisface aspirațiile, îsi construiește
noi planuri, anume, în activitate. Prin activitate omul se adaptează condițiilor
interne si externe la un nivel din ce în ce mai înalt. Dat fiind faptul că activitatea
este atât cauză, cât si efect al dezvoltării psihosociale a omului, ea este resimțită ca
o adevărată nevoie psihică, ca o cerință imperioasă a integrității ființei lui.

Structura activității umane Elementele componente structurale în activitatea umană

sunt: mişcările sau actele, operaţiile şi acţiunile. Toate acestea sunt organizate
ierarhic, iar funcţionalitatea, structurarea, subordonarea şi integrarea lor permit
satisfacerea unor necesităţi într-un sistem funcţional ierarhic.

I. Mişcările (sau actele efectorii) sunt cele mai simple elemente

constitutive ale activităţii, actele de răspuns la influenţele
mediului. Sunt subordonate operatiilor. Ele sunt considerate ca
 mecanisme variabile, fără un conţinut determinant. În activitatea
fizică domină mişcările musculare, iar în cea psihică domină un
demers intern neuropsihic (limbajul interior este un exemplu de
unitate dintre cele două categorii de mişcări).

II. Operaţiile, sunt subordonate acţiunilor şi mijloacelor de realizare a

acestora. Din punct de vedere psihologic operaţiile nu dispun nici
de scop, nici de motivaţie proprie, tocmai datorită subordonării lor
acțiunilor. Aceleaşi operaţii (apucare, separare, eliminare etc.) au
caracter mai generalizat şi pot deservi multiple scopuri şi diverse
acţiuni.

III. Acţiunile sunt cele mai complexe elemente și mari subunităţi

ale activităţii fiind constituite, la rîndul lor din şiruri de operaţii şi
mişcări; sunt subordonate activităţii si nu dispun decât de o
independență relativă în raport cu ea. În plan psihologic, acțiunile
se caracterizează prin necoincidența scopului si motivului, în
sensul că dispun de un scop propriu, dar nu si de o motivație
proprie, cea din urmă fiind preluată de la activitate. Citirea unui
conspect, în vederea susținerii examenului la psihologie, spre
exemplu, constituie acțiuni, deoarece ele se subordonează
activității de pregătire a examenului. Rezultatele obținute prin
acțiune nu reprezintă scopul final, ci unul parțial în realizarea celui
final al activității. Nu au întotdeauna un caracter conştient,
voluntar, dar nici involuntar cum sunt acţiunile impulsive.
Acţiunile pot fi: simple sau complexe, după gradul lor de
complexitate.

III. Formele activității Se cunosc mai multe forme de clasificare,

în funcție de anumite criterii: *după natura produsului, activitatea
poate fi: - predominant materială; - predominant spirituală
(intelectuală). *după procesul psihic implicat în realizarea ei poate
fi: - cognitivă; - afectivă; - volitivă. *după locul ocupat în sistemul
relaţiilor individului: - principală (dominantă); - secundară
(subordonată). *după evoluţia sa ontogenetică poale fi: joc;
învăţare didactică; muncă productivă;comunicare; creaţie. * după
gradul de conştientizare a comportamentelor: - în întregime
conştientă (voinţă); - cu comportamente automatizate.
8. Psihologia colectivului de muncă a unităților
8.1. Coeziunea și compatibilitatea în colectiv. Climatul social-psihologic în
colectivul de muncă în alimentația public

Coeziunea se manifestă atunci când există o puternică legătură emoțională între participanții săi.
Poate apărea ca urmare a lungilor ani de "șlefuire", în cursul soluționării unei probleme grave
comune și, de asemenea, dovadă de compatibilitate psihologică.

Grupuri care nu numai că sunt conduse de realizarea unui obiectiv, dar și unite prin
prietenie, vor avea rezultate mult mai bune decât acele echipe în care toată lumea își
îndeplinește cu usurință îndatoririle.

FACTORII DE COEZIUNE AI GRUPULUI

Coeziunea se află pe câțiva piloni: contactul individual, interpersonal și compatibilitatea

emoțională globală. O persoană poate fi cauza unei echipe coezive, dacă are calități diplomatice

și de conducere. În același mod, o persoană este capabilă să distrugă atmosfera prietenoasă a

echipei sau să nu ofere o astfel de oportunitate de a ieși.

CE AFECTEAZĂ POZITIV COEZIUNEA

 Atmosferă psihologică pozitivă și favorabilă;

 Autoritatea unui superior cu calități de conducere și capacitatea de a acționa constructiv

Similitudinea obiectivelor, a priorităților vieții și a opiniilor membrilor echipei.

 Reprezentanții unei generații găsesc mai ușor un limbaj comun.
 Aproximativ aceeași compoziție socială a grupului.
 Prezența unui moment competitiv între echipe.
 Membrii echitabil ai echipei de recompense.
 Dorința generală de a crește.
 Realizarea în comun a obiectivelor.
CE AFECTEAZĂ NEGATIV COEZIUNEA

După cum am menționat mai devreme, marele responsabilitate revine liderului oficial sau

neoficial al echipei. El poate crea o atmosferă favorabilă într-un colectiv dacă își alege un stil de

conducere democratic, înființează un grup împotriva lui, dacă este un aderent al unui stil autoritar

și, prin urmare, se ridică împotriva lui. Un stil de conducere liberală duce deseori la nașterea unui

lider neoficial.

Lipsa de recompense adecvate la locul de muncă, ceea ce duce la lipsa de inițiativă a angajaților,

la dezvoltarea lentă a producției, care afectează relațiile interpersonale și căutarea eternă pentru

"extrema".

Climatul social-psihologic are următoarele caracteristici specifice: – în primul rând este una din
faţetele vieţii cotidiene a oamenilor; – în al doilea rând este diferit în diferite colective; – în al
treilea rând influenţează în mod diferit membrii colectivului; – şi în al patrulea rând influenţa lui
are urmări asupra stării psihologice a oamenilor. Climatul social-psihologic posedă dinamică,
condiţionată în primul rând de determinantele externe (condiţiile material-tehnice şi
organizaţionale) şi în al doilea rând de reflectarea acestor interrelaţii (adică determinanta internă,
subiectivă).

Factori obiectivi: I – tipul de activitate, caracterul şi condiţiile muncii. Un moment important aici
este alegerea profesiei sau orientarea profesională şi anume gradul de satisfacţie sau insatisfacţie
de la muncă. II – organizarea activităţii de muncă şi factorul economic, adică trebuie să existe
atât condiţii bune de muncă, cât şi stimulare materială diferenţiată.

III – stimularea activităţii colectivului, adică motivaţia oamenilor, în special trebuie să se

stimuleze tendinţa omului de a-şi compara rezultatele sale cu ale altor oameni (concurenţa şi
competiţia sporesc productivitatea muncii). În afară de aceasta trebuie să se îmbine stimularea
materială şi morală pentru a spori iniţiativa şi creativitatea oamenilor.

Factori subiectivi: I – structura, componenţa colectivului.

Din experienţa şi cercetările sociologice – reiese că structura optimală a colectivului este cea
combinată (oameni de diferite sexe, vârstă, de diferită calificare, cu diferite experienţe şi
cunoştinţe). Însă, ţinând cont de aspectul muncii 198 Psihologie managerială (conţinutul ei)
există colective unde e mai binevenită uniformitatea (sudori, mineri, croitorese). Un aspect
important aici ar fi gradul de utilizare a potenţialului uman şi anume în ce măsură cunoştinţele
acumulate sunt folosite corespunzător (drept exemplu pot servi absolvenţii instituţiilor de înv
ăţământ superior care nu activează în domeniul său. Acest fenomen este foarte răspândit la noi,
mai ales în prezent). Jurnalistul rus A. Agranovschi menţiona în acest sens: „Atunci când
cunoştinţele acumulate de om „nu lucrează” – putem vorbi despre un capital îngropat. Când
posibilităţile şi talentul rămân nedescoperite, aceasta este o mare pierdere pentru societate, cu
mult mai

II – compatibilitatea dintre membrii colectivului (influenţa particularităţilor individuale) Există

câteva tipuri de compatibilitate: – fiziologică – necesară în muncă unde se cere forţă fizică,
rapiditatea mişcărilor, rezistenţă, îndemânare, iscusinţă, dibăcie. – psihologică – în muncă ce
necesită rapiditatea reacţiilor, atenţiei, sincronizarea mişcărilor, precizie, coordonare, dibăcie în
acţiuni. Compatibilitatea psihologică nu trebuie înţeleasă ca o asemănare între oameni, ci mai
degrabă complementaritate de caractere, temperamente, calităţi emoţional-volitive. Ele nu există
separat s-ar putea vorbi despre o compatibilitate psihofiziologică. – socială – un nivel superior,
ce presupune unitatea orientărilor, intereselor, aprecierilor, valorilor (morale, spirituale, politice),
concepţiilor, opiniilor. III – interrelaţiile existente în colectiv – oamenii se supun unor anumite
norme în grup. Trebuie să ţinem cont de apariţia grupelor neformale în colectiv, de caracterul lor
(pozitiv sau negativ), mecanismul lor de funcţionare. Liderii neformali pot fi: – „profesionali”,
recunoscuţi pentru experienţa sa; – „intelectuali”, recunoscuţi pentru cunoştinţe;

Climatul socio-psihologic în colectivele de muncă Atunci când măsurile luate (convorbiri,

încercări de a-l convinge etc.) pentru neutralizarea influenţei liderului neformal nu se soldează cu
succes, conducătorul poate folosi şi alte mijloace, începând cu opinia publică şi exercitarea
influenţei, până la transferarea într-un alt colectiv, unde acesta din start nu poate deveni lider.
Conducerea – factor primordial în formarea climatului moral-psihologic al colectivului. S-a
constatat experimental că managerii care se orientează la factorul uman obţin rezultate mai bune,
în comparaţie cu cei care atrag atenţia doar asupra laturilor economice, tehnice etc. La acest
factor se referă şi Parâghin B.D., menţionând că conducerea joacă un rol deosebit printre ceilalţi
factori de formare a climatului social-psihologic şi anume relaţiile dintre conducere şi subalterni,
funcţiile îndeplinite de manager. Influenţa stimulatoare a managerului este un indice al
eficacităţii muncii sale. De el, după cum specifică şi M.A. Suslov, în mare măsură depinde
crearea unei atmosfere ce permite dezvoltarea potenţialului, stimularea activismului. După
Lebedev, formarea climatului mo
9. Aspectele social-psihologice și pedagogice a conducătorului
9.1. Aspectele psihologice ale activității conducătorului. Stilurile de conducere a
colectivului de muncă.Liderul formal și informal

Conducătorul reprezintă organizaţia la diferite niveluri atît pe verticală, cît şi

pe orizontală. El este reprezentant în organizaţia proprie, în relaţiile cu
partenerii externi, fiind persoana care trebuie să poată apăra drepturile mem-
brilor propriului colectiv în anumite instanţe.

Uneori cerinţele managerului nu coincid cu aşteptările subalternilor. Mult

depinde de onestitatea, principialitatea, calităţile de personalitate ale
managerului; contează cum se prezintă el în afara organizaţiei, încrederea în
sine, zîmbetul, sentimentul demnităţii în relaţiile cu ceilalţi, îmbrăcămintea,
restaurantul la care ia masa etc. Rodgers scrie că se străduia întotdeauna ca
spusele lui să aibă aceeaşi forţă ca şi creanţa. Opinia despre mine, spunea el,
formează opinia despre organizaţie şi despre bunăstarea generală şi cea
familială. în acelaşi timp, ea simbolizează bunăstarea celeilalte familii mai
mari

 a organizaţiei pe care o reprezint.

Cultura vorbirii este foarte importantă, deoarece 80% din timpul lucrului se
consumă pentru comunicare verbală. Deseori, lipsa unei comunicări eficiente
duce la crearea stărilor de stres şi conducătorul este nevoit să îndeplinească
o altă funcţie -funcţiapsihoterapeutică. Se are în vedere crearea în colectiv a
unei atmosfere de confort psihologic, elementele de bază ale căruia le
constituie sentimentul securităţii lucrătorilor, lipsa neliniştii pentru ziua de
mîine, viziunea optimistă asupra evenimentelor ce au loc în colectiv, dorinţa
de a-şi păstra apartenenţa la organizaţie, convingerea că în momentele grele
conducerea şi subalternii se vor susţine reciproc.

La crearea unei atmosfere favorabile contribuie, în primul rînd, încrederea în

sine, politeţea şi amabilitatea. Aceste calităţi sînt părţi componente
importante ale culturii organizaţionale. Ele sînt determinate de filozofia ma-
nagementului orientat spre oameni, reflectînd tendinţele din ultimele decenii
ale celor mai eficiente companii de a umaniza munca.

Politeţea şi amabilitatea sînt reguli de comportare deosebit de importante

pentru firmele de frunte din Japonia (Kono, 1987). Morita menţionează că,
pentru a-i stimula pe oameni, ei trebuie mai întîi să se simtă membri ai unei
familii şi trebuie respectaţi (1990). El împărtăşeşte deviza: „Compania este o
familie”.