Notiunea de comportament a fost elaborata si implementata in
cercetarea stiitifica de scoala behaviorista. Ea era definita ca multime a reactiilor de raspuns ale organismului uman la stimulii externi. Toate segmentele corpului apar in acest caz ca verigi de executie, care realizeaza miscari sau secretii pe baza comenzilor receptionate de la creier, respective, de la centrii nervosi motori sau secretori. Mecanismul reactiilor comportamentale este reflex, deci o interactiune intre centrii nervosi . Sistemul comportamental al omului reprezinta un ansamblu coerent de valori, stari, actiuni sau transformari prin care subiectul intra intr-o relatie cu mediul ambient, cu altii si cu sinele. Comportamentul poate fi inconstient, cand el reprezinta materializarea unui algoritm innascut si poate fi constient cand el este urmarea unei decizii, cand este voluntar. Decizia are la baza o motivatie sau o configuratie motivationala, care in fundal are o stare atitudinala. Comportamentul uman trebuie considerat o activitate dirijata si nu o reactie oarecare, scopul fiind cel, care in mare parte regleaza aceasta dirijare. a) Temperamentul sangvinic (al bunei dispoziţii): Nota dominantă → mobilitate, ritmicitate, echilibru pe fondul vioiciunii, rapiditatea reacţiei. În plan emoţional → efervescenţă emoţională; sensibil dar fluctuant şi inegal în trăirile afective, manifestând o oarecare superficialitate în acest plan. În plan intelectual → productiv în activităţile de scurtă durată, îşi fixează greu scopurile, flexibilitate şi mobilitate intelectuală. În planul activităţii → se angajează uşor în activitate, dar nu o finalizează; este vioi, mobil, dar nepersistent. În plan relaţional → reacţii prompte; vesel, vorbăreţ, destins, spiritual; influenţabil, nestatornic, renunţă uşor (fără a suferi); sociabil, se adaptează repede, dar nu este persistent. b) Temperamentul flegmatic (apatic): Nota dominantă → inerţia. În plan emoţional → pare a fi indiferent, dar este capabil de stări afective foarte intense şi durabile. În plan intelectual → datorită răbdării realizează performanţe de lungă durată. În planul activităţii → se angajează greu în activitate, dar este perseverent; are o mare capacitate de muncă. În plan relaţional → foarte calm, răbdător, temperat, perseverent, imperturbabil, inert; reacţii întârziate, stereotipe, puţin încordat; uşor nesociabil (deşi doreşte socialul), capacitate de adaptare redusă la situaţii noi. c) Temperamentul coleric (irascibil): Nota dominantă → neechilibrul, inegalitatea în manifestări, trecerea de la o extremă la alta. În plan emoţional → sentimente intense, dar de scurtă durată; nestăpânit, cu stări de teamă, panică, furie, alarmă; înclinat spre exagerare. În plan intelectual → productiv în activităţile de scurtă durată; omul marilor iniţiative, dar şi oscilant. În planul activităţii → activ, rezistent, dar manifestă risipă de energie; o evoluţie sinusoidală a capacităţii de muncă (cu ascensiuni şi căderi, cu entuziasm şi stări de decepţie). În plan relaţional → reactivitate promptă, nerăbdare, agresivitate, impulsivitate, iritabilitate, schimbător, neliniştit; predispus la explozii afective, la furie violentă, dar şi la trăiri afective deosebite; exagerează fie ambiţia, fie ostilitatea. d) Temperamentul melancolic (trist, hipotonic): Nota dominantă → tonus scăzut, posibilităţi energetice scăzute. În plan emoţional → hipersensibilitate, stări afective intense, de lungă durată; înclinaţii spre depresie; blocaj, în special la suprasolicitări. În plan intelectual → productiv în muncile migăloase, tendinţa de subapreciere. În planul activităţii → se angajează cu toată fiinţa sa; este persistent, dar se descurajează des. În plan relaţional → interiorizat, conştiincios, meticulos; liniştit, sobru, retras, anxios, pesimist, nesigur, rigid, nesociabil; dificultăţi de adaptare socială (datorită lipsei încrederii în sine şi autoexigenţei). Stresologia (medicina stresului) a descris 5 (tipuri) comportamentale diferențiate prin răspunsul/reacția la stres (distres): A, B, AB, C şi D. De-a lungul timpului (vieții), modalitățile comportamentale diferite, prin răspunsul la stres - adaptativ/sau maladaptativ, dezadaptativ - generează următoarele efecte (consecințe): modulează personalități reactive deosebite (vulnerabilizate sau antrenate) la distres și accentuează tulburările de personalitate și comportament ale adultului provoacă tulburări nevrotice corelate cu stresul și tulburări somatoforme provoacă tulburări/patologie stres-dependentă și boli somatice. Schema comportamentală de tip A sau Type A behavior (TAB) - comportament de tip A - reprezintă tipul de individ (persoană) care este angajată într-o luptă continuă cu timpul şi cu ceilalţi şi care este dedicată muncii (workaholic), adică, care este ocupată excesiv cu munca, cu preţul (în detrimentul) timpului liber, recreerii, odihnei, relaţiilor umane, familiei şi prietenilor etc. Acesta este în sinteză profilul psihologic tipic al indivizilor care în decursul timpului vor prezenta afecţiuni coronariene (infarct de miocard). Individualizarea şi caracterizarea TABP a rezultat în urma cercetărilor a 3500 de subiecţi sănătoşi care au fost studiaţi, urmăriţi şi evaluaţi periodic timp de 8 ani şi jumătate. Concluzia certă a fost că sănătatea şi patologia cardiacă sunt puternic influenţate de trăsăturile de personalitate, individualizându-se tipul A, în corelaţie directă cu infarctul de miocard, în contrast cu tipul B, cu caracteristici comportamentale şi psihologice opuse tipului A. Tipul A - îl putem numi jucătorul/omul de pe teren - este tipul luptătorului : fight or flight (luptă sau fugi), acţionând mai tot timpul prin reacţia de urgenţă. Tipul A trăieşte continuu într-o stare ridicată de stres şi manifestă numeroase reacţii maladaptative la stres, centrate, somatizate pe sistemul cardio-vascular: nivel ridicat al adrenalinei, hipertensiune arterială, colesterol şi trigliceride crescute, cardiopatie ischemică şi ateroscleroză. Remodelarea comportamentului tipului A către tipul B determină efecte pozitive asupra stării de sănătate şi longevităţii. Această modificare comportamentală se poate realiza prin schimbarea de atitudine: - faţă de timp (a privi timpul mai degrabă ca un prieten, decât ca un inamic); - faţă de ceilalţi (intelocutori sau colaboratori consideraţi prieteni şi nu duşmani); - faţă de probleme (abordare echilibrată şi înţeleaptă); şi - faţă de sine (prin creşterea introspecţiei, auto-stimei şi valorificării propriei persoane). Comportamentul de tip A are profilul psihologic direcţionat în trei planuri: o luptă continuă împotriva timpului, obsesia de a face cât mai multe lucruri în cât mai puţin timp, ceea ce presupune: nelinişte, nerăbdare, nervozitate; urgenţă (presiunea) timpului, care cauzează iritare şi exasperare; rapiditate în acţiune, competitivitate; mai multe activităţi în acelaşi timp; o luptă permanentă împotriva celorlalţi: ambiţie mare, până la nemăsurată; competitivitate crescută; nevoia de a domina şi controla oamenii şi situaţiile; emoţii ostile şi agresiune (nemulţumire, mânie, furie); insecuritate intrinsecă şi/sau nivel insuficient de auto-stimă; îşi acordă puţin timp pentru auto- reflecţie; o luptă şi muncă permanentă pentru obţinere de rezultate maxime şi imediate: mergând până la sindromul de burn-out şi sindromul Karoshi; implicare puternică (totală) în acţiune; consum de energie continuu şi ridicat; dependent (dedicat) muncii - workaholic; incapabil de relaxare. Comportamentul de tip B este exact opusul comportamentului de tip A şi din această cauză face faţă mult mai bine distresului - fapt pentru care îl putem numi spectatorul/omul din tribună. Indivizii aparţinând tipului B prezintă următoarele caracteristici: nu sunt presaţi de timp: calmi şi relaxaţi cu privire la lucruri, situaţii şi persoane; îşi desfăşoară viaţa într-un ritm mai lent; lejeri şi tacticoşi; abordează problemele cu serenitate şi absenţa agitaţiei, uneori chiar cu detaşare; nu sunt în permanentă luptă cu ceilalţi: satisfăcuţi şi senini; deschişi cooperării, persoane prietenoase; lucrează în linişte: cu seriozitate şi continuitate; având momente de relaxare, reflecţie şi introspecţie; se bucură de realizări, dar nu devin stresaţi când nu-şi îndeplinesc obiectivele. Comportamentul de tip AB reuneşte o categorie largă de persoane care au trăsături atât din tipul A cât şi din tipul B. Pentru aceştia este important de a modifica sau diminua caracteristicile tipului A, care în timp influenţează negativ sănătatea şi longevitatea. Tipurile comportamentale B şi AB sunt mai adecvate sanogenetic. Ele permit motivaţia, randamentul şi atingerea obiectivelor, cu un preţ mult mai scăzut pentru sănătate, fără a da dovadă de nerăbdare, nesiguranţă, ostilitate şi agresivitate, trăsături definitorii pentru tipul A. Comportamentul de tip C delimitează practic 2 (două) temperamente - comportamente complet diferite. Practic, sub aceeaşi entitate (noţiune, denumire) se găsesc 2 (două) domenii (cu interpretările adiacente) total deosebite.
Comportament (personalitate) predispus(ă) la cancer
Comportament (personalitate) celor cu stres Cronic şi nivel
ridicat de Cortizol Comportament (personalitate) predispus(ă) la cancer Un comportament distinctiv, specific şi anume tipul C - Type C (cancer- prone) (personality) behavior a fost descris la bolnavii cu risc crescut şi suferind de boli neoplazice. În ţările dezvoltate cancerul este o cauză majoră de mortalitate, fiind a doua după bolile cardio-vasculare. De aceea, corelarea bolilor neoplazice cu un anumit profil comportamental este foarte importantă. În primul rând pentru a influenţa riscul de apariţie a cancerului şi apoi pentru a ameliora (şi scurta) faza de recuperare, fapte posibile prin schimbarea acestui tip de comportament. Persoanele având comportament de tip C asociază mecanisme represive puternice: au dificultăţi în exprimarea emoţiilor, sunt incapabile să-şi exteriorizeze emoţiile (îndeosebi furia, mânia, nemulţumirea), având tendinţa la introversiune, de a ţine totul în ele, în special orice îi deranjează; reprimarea sentimentelor negative, de ostilitate reprezintă o caracteristică importantă. Persoanele având comportament de tip C au mijloace necompetitive de adaptare şi împotriva stresului (de-stresare) şi cu reacţii secundare : rareori utilizează mijloace uzuale de apărare anti-stres şi minimalizare a distresului sever, cum ar fi să ţipe, să arunce lucruri (ca orice individ normal); aceasta, deşi persoanele simt că ar trebui să acţioneze în acest mod, ele sunt capabile să execute un control extrem asupra cuvintelor şi comportamentului; sentimente de neputinţă, autodepreciere; care din punct de vedere biologic (neuro-endocrin şi imunitar) se manifestă prin: scăderea secreţiei de adrenalină şi noradrenalină; diminuarea activităţii celulelor NK (Natural Killer); şi hiperfuncţia axei hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenale, care prin excesul de cortizol induc inhibiţia celulelor NK. Comportament (personalitate) celor cu stres Cronic şi nivel ridicat de Cortizol Conexiunea Cortizolului, semnifică cantitatea ridicată de cortizol timp prelungit (nivelurile prea ridicate de cortizol vreme prea îndelungată), determinată şi permanetizată de stresul cronic, pe care la rândul lui îl întreţine. Aceasta suprasolicitare de lungă durată stres (cronic) - hormonală (cortizol): reprezintă un factor cu nocivitate crescută, care se accentuează progresiv asupra organismului, producând o patologie stres-dependentă caracteristică, în continuă agravare; şi o personalitate (comportament) specifica, rezultat al nivelului hormonal (cortizolic) crescut, asociat cu polipatologia pe care a determinat-o. Complexitatea vieţii şi diversitatea stresorilor determină la mulţi indivizi apariţia tipului C de personalitate (sintetizat prin stres cronic şi nivel înalt de cortizol). Aceasta deoarece, cel mai adesea, distresorii vieţii moderne nu permit un răspuns normal, clar şi simplu la stres (în principal reacţia de urgenţă „luptă sau fugi”), cu manifestarea tipurilor A şi B de personalitate. În creier, aceste efecte sunt caracteristice şi se manifestă prin: pierderi celulare selective în hipocamp; scăderea receptorilor glucocorticoizi, odată cu înaintarea în vârstă; reducerea sintezei de neurotransmiţători cerebrali, cu afectarea memoriei şi capacităţii de concentrare; perturbarea metabolismului neurotransmiţătorilor, implicând modificări de dopamină şi serotonină, cu apariţia stărilor anxioase şi depresiilor. La nivelul organismului provoacă: afecţiuni cardio-vasculare, hipertensiune, creşterea nivelului de colesterol şi trigliceride; diabet zaharat, glicemie ridicată şi rezistenţă la insulină; obezitate prin apetit crescut, reducerea oxidării (degradării) grăsimilor şi creşterea depozitelor; osteoporoză prin accelerarea pierderii de masă osoasă; atrofie a muşchilor, prin pierderi de masă musculară; infecţii virale, bacteriene şi fungice, prin scăderea capacităţii imunitare, a numărului şi activităţii celulelor imunitare. În acest mod, bolile de (mal)adaptare şi patologia stres-dependentă îşi pun amprenta asupra organismului, şi ca o consecinţă a creşterii vulnerabilităţii biologice. Prin permanetizarea stresorilor, procesul de răspuns la stres se cronicizează, iar valorile continuu crescute ale hormonilor de stres, în special de adrenalină şi cortizol determină modificări şi leziuni ale ţesuturilor organismului, inclusiv ale creierului. În consecinţă, vulnerabilitatea biologică la stres este rezultatul în principal a stării hiperadrenergice şi nivelului ridicat cronic al cortizolului. În concluzie, stresul cronic prelungit, combinat, suprapus şi continuu determină producerea cronică de cortizol şi menţinerea acestuia permanent la o valoare ridicată, cu efecte nocive, toxice şi lezionale în SNC cât şi în alte structuri ale organismului. Conceptul tipul D de personalitate, în care litera D exprimă cuvântul Distressed, este definit ca o tendinţă combinată a afectivităţii negative (îngrijorare, iritabilitate, tristeţe), cu inhibiţia socială (reticenţă, reţinere, lipsă de încredere în sine). Acest disstres emoţional a fost corelat cu mortalitatea pacienţilor suferind de boli de inimă coronariene (CHD). Cercetările au arătat că bolnavii cu CHD şi tip D de personalitate au un prognostic mai prost (mai defavorabil) după infarctul de miocard, comparativ cu pacienţii cu CHD fără tipul D de personalitate. De aceea, acest tip de personalitate devine un predictor (anticipator, prevestitor) semnificativ al mortalităţii la bolnavii cu CHD, independent de ceilalţi factori de risc bio-medicali. Tipul D este asociat cu un risc (de mortalitate, infarct miocardic recurent sau moarte subită) crescut de 4 până la 8 ori. Tipul D de personalitate poate fi identificat cu ajutorul unei scale (chestionar) denumită DS-14 şi reprezintă o evaluare standard a afectivităţii negative, inhibiţiei sociale şi tipului D de personalitate. Comportamentul, în sens larg, este orice activitate pe care o realizează un organism, internă sau externă, care este observabilă şi măsurabilă. E ceea ce face un organism. În acest sens larg chiar şi o bună parte din cogniţie – cea observabilă şi măsurabilă este un comportament. Este adevărat că principala caracteristică a cogniţiei este prelucrarea de informaţie, ceea ce diferă foarte mult de comportamentul motor, de pildă sau acţiunile intenţionate de schimbare a mediului fizic. O parte din prelucrarea de informaţie, în măsura în care e observabilă şi măsurabilă, poate fi socotită ca şi comportament intern, spre deosebire de comportamentele care pot fi observate de un observator extern şi se numesc comportamente externe. Evident, o mare parte din procesările de informaţie nu sunt direct observabile şi măsurabile. De pildă, schemele cognitive sau procesările inconştiente de informaţie nu pot fi observate decât prin efectul lor asupra cogniţiilor conştiente sau asupra performanţei în sarcină În sens restrâns, prin termenul de comportament se desemnează o acţiune, o activitate externă, măsurabilă şi observabilă, care are impact direct asupra mediului fizic sau social. În această categorie intră majoritatea activităţilor pe care le facem în decursul unei zile, care au o anumită frecvenţă, durată, intensitate sau alte dimensiuni măsurabile. Un comportament are câteva caracteristici care pot fi observate şi măsurate, anume: frecvenţa, durata, intensitatea, latenţa şi calitatea. Frecvenţa unui comportament se stabileşte raportând numărul de apariţii a unui comportament ţintă la unitatea de timp. Astfel, putem stabili, de pildă, câte pagini de literatură de specialitate am citit pe zi, câte pagini am scris pe săptămână, de câte ori am iniţiat noi o conversaţie cu partenerul într-un cuplu, cu ce frecvenţă răspundem la nevoile celor din jurul nostru (comportamentul prosocial), cât de frecvent ne-am abandonat în reverie pe parcursul unui curs etc. Durata unui comportament este intervalul de timp cuprins între momentul iniţierii şi cel al încetării unui comportament. De pildă, pentru a modifica programul zilnic al unui elev din clasa I e important să ştim care e durata zilnică pe care el o alocă pentru a-şi pregăti lecţiile, cât timp stă în faţa televizorului, cât timp se joacă etc. Optimizarea unui program zilnic presupune, adesea, modificarea timpului acordat diverselor activităţi. Intensitatea unui comportament se referă la magnitudinea cu care el se manifestă. Această dimensiune este mai greu de măsurat decât durata şi frecvenţa. Cea mai frecvent utilizată metodă este scala de evaluare, caz în care intensitatea e exprimată printr-o cotă a acestei scale. În terapia cognitiv-comportamentală, de pildă se utilizează astfel de scale în care pacientului i se cere să-şi observe intensitatea unui simptom (ex.: “senzaţia de panică”) sau a unei convingeri (ex.: “Nu sunt bun de nimic”, “Viitorul meu e sumbru”) pe o scală de la 1 la 100. Progresul psihoterapiei se evaluează, printre altele, prin diminuarea intensităţii unor simptome sau a convingerilor dezadaptative. Latenţa comportamentului se referă la intervalul de timp dintre stimulul sau situaţia care induce un comportament şi manifestarea efectivă a acestuia. Stimulul poate fi, de pildă, o rugăminte, iar latenţa – intervalul dintre momentul în care am adresat rugămintea şi momentul în care celălalt a început să o îndeplinească. E informativ din punct de vedere psihologic, să ştim dacă un prieten ne-a îndeplinit rugămintea promt sau după îndelungi şi repetate amânări, dacă acceptăm imediat sau după o îndelungată latenţă asumarea unui risc, dacă o organizaţie sau un manager rezolvă imediat sau cu întârziere o disfuncţie semnalată etc. Toate dimensiunile comportamentale prezentate mai sus pot avea o expresie cantitativă, numerică. Ele ne ajută să exprimăm şi aspectele calitative ale unui comportament, pentru că adesea calitatea se poate exprima cantitativ. De pildă, un “student bun” este un student care studiază un anumit număr de ore pe zi, care oferă răspunsuri corecte la un număr de întrebări, care participă la sesiunile de comunicări ştiinţifice etc. Tot astfel, un “stil de viaţă sănătos” se poate exprima în frecvenţa şi durata activităţilor fizice, cantitatea de proteine sau glucide asimilate pe zi, cantitatea de consum de alcool pe săptămână, frecvenţa implicării în activităţi sociale etc. O calitate nu se epuizează în operaţionalizările ei cantitative, dar dacă o calitate (ex.: “inteligenţa”, “creativitatea”, “tandreţea”, “loialitatea” etc.) nu se exprimă la un moment dat într-o serie de comportamente observabile şi măsurabile atunci e o simplă formă fără fond. Suntem ceea ce facem. Limbajul are o forţă aparte. Prin cuvinte putem construi o reprezentare a realităţii care, pe nesimţite, ne îndepărtează, în loc să ne apropie de fenomenul real. Operaţionalizarea etichetelor verbale prin comportamente şi investigarea dimensiunilor cantitative ale acestora este o bună metodă de a nu ne lăsa seduşi de forţa înşelătoare a cuvintelor, în dauna realităţii. Avantajele înregistrării datelor comportamentale.
Precizarea problemei. În psihoterapie mai ales, mecanismele de
apărare ale pacientului determină adesea, distorsiuni semnificative în prezentarea problemelor sale. El poate nega anumite manifestări, poate exagera prezentarea unor simptome şi minimaliza altele, poate să prezinte o problemă-substitut în locul celei reale (fie pentru că încă nu are încredere în terapeut, fie pentru că nu este încă pregătit să şi-o recunoască), poate recurge la proiecţii şi raţionalizări, poate construi false-probleme etc. Recursul la date cantitative despre comportamentele relevante ne ajută să trecem dincolo de distorsiunile defensive şi să circumscriem mai precis problema. Înregistrarea datelor comportamentale este la fel de importantă în intervenţia psihologului şcolar sau a celui care lucrează în organizaţii. Calibrarea intervenţiei. Datele cantitative despre un comportament sau o clasă de comportamente ne ajută în precizarea strategiei de intervenţie. Ele ne oferă informaţii despre: ce anume trebuie schimbat și efectele intervenţiei. Astfel, avem repere precise despre situaţia iniţială şi feed-backuri clare despre mersul intervenţiei pe care am iniţiat-o. Ele sunt însă la fel de importante pentru beneficiarul intervenţiei (client), pentru că îşi poate cuantifica progresele în ameliorarea simptomatologiei. Pe scurt, cu cât problema pacientului nostru este mai clar exprimată în comportamente măsurabile şi observabile, cu atât mai multe date putem culege despre ea. Cu cât avem mai multe date, cu atât mai rapid e progresul intervenţiei psihologice. Ameliorarea comportamentului.
Uneori simpla înregistrare a unui comportament poate produce
ameliorarea lui. În general, dacă există o motivaţie iniţială suficientă, feed-back-ul despre performanţele proprii favorizează în mod clar îmbunătăţirea acestora. E. Hemingway, de pildă, pentru a-şi îmbunătăţi producţia scriitoricească, făcea zilnic un grafic cu numărul de cuvinte pe care le scria. Când graficul “arăta bine”, adică scria suficient (în jur de 1250 de cuvinte pe zi), îşi dădea o recompensă, petrecând câteva zile la pescuit . Pentru planificarea unei intervenţii nu e nevoie de colectarea datelor referitoare la toate dimensiunile comportamentale. Culegem date pentru a obţine informaţii relevante; uneori e nevoie să avem informaţii doar despre frecvenţa unui comportament, alteori doar despre durata sau latenţa lui şi aşa mai departe. Pentru a reduce consumul de alcool sau fumatul e mai puţin relevantă latenţa sau durata acestor comportamente cât frecvenţa cu care ele apar pe unitatea de timp Aşadar, pentru realizarea unei intervenţii nu avem nevoie de toate datele comportamentale ci doar de acelea care au valoare diagnostică, cele care sunt mai informative. Orice comportament, în sens larg, produce diverse consecinţe, imediate sau pe termen lung. Unele dintre consecinţe au, la rândul lor, un impact semnificativ asupra manifestărilor viitoare ale comportamentului respectiv, făcându-l mai probabil ( întărindu-l) sau mai puţin probabil (penalizându-l). O întărire este acea situaţie / stimul care survine după executarea unui comportament şi care îi sporeşte manifestările viitoare. O mare parte din comportamentele noastre sunt rezultatul unor întăriri trecute sau actuale. Anumite comportamente se produc pentru că au fost sau se scontează că vor fi întărite; anumite întăriri se utilizează pentru că prin ele se controlează manifestările comportamentale. Atenţia celorlalţi, banii, statutul social, satisfacţia proprie sau alte stări afective pozitive sunt tot atâtea situaţii care, dacă survin după un comportament, întăresc manifestările lui viitoare. Întărirea este definită funcţional, prin efectele pe care ulterior le are asupra comportamentului. Putem că presupunem că anumiţi stimuli (ex.: hrana, sexul, ascensiunea socială, laudele etc.) sunt întăriri pentru un anumit comportament, dar putem să fim siguri de acest lucru abia după ce observăm efectele pe care le au asupra acelui comportament. Doar dacă un comportament sporeşte (în intensitate / frecvenţă / durată) după administrarea unor stimuli putem considera validă prezumpţia că acei stimuli sunt întăriri. Un stimul poate funcţiona ca întărire pentru o persoană, într-un anumit context, legat de un anumit comportament dar îşi poate această funcţie, fie dacă un singur parametru s-a schimbat. Atenţia socială poate fi o întărire pentru modul în care mă îmbrac, dar ea nu are nici un impact asupra modului în care studiez literatura de specialitate. Scurt spus, întărirea este o funcţie pe care o poate dobândi un stimul, nu o calitate intrinsecă, invariabilă a acestuia. De aici rezultă şi faptul că nu trebuie să identificăm întărirea cu recompensa. Recompensele formează numai o parte din întăriri, ele se referă la stimuli pozitivi. O întărire însă poate fi realizată şi de un stimul aversiv, prin comportamentul evitativ pe care îl produce.
În literatura de specialitate se face distincţie între întăriri
pozitive şi întăriri negative. Calitatea de “pozitiv” sau “negativ” nu se referă la efectul indus de întărire (benefic versus aversiv), ci la modul de aplicare al întăririi. Întărire pozitivă vizează menţinerea sau intensificarea unui comportament prin producerea sau prezentarea unei stimulări. Întărirea negativă se referă la menţinerea sau intensificarea unui comportament prin încetarea sau reducerea unei stimulări aversive. O mare parte din comportamentele noastre sunt rezultatul unor întăriri negative. De pildă, ca să “scape” de bârfele colegilor, X îşi schimbă “look-ul” şi comportamentul; ca să nu ne mai plângă copilul în magazin, îl luăm în braţe, ca să evităm o conversaţie lungă şi neplăcută – evităm subiectul, ca să nu fim amendaţi – respectăm regulile de circulaţie şi ne plătim impozitele etc. Întărirea negativă intensifică două clase de comportamente: evaziunea şi evitarea. Evaziunea se referă la clasa de comportamente prin care organismul scapă de sub incidenţa unei situaţii aversive prezente, actuale. Luăm o aspirină ca să scăpăm de durerea de cap, schimbăm subiectul unei conversaţii ca să scăpăm de ironiile celorlalţi, punem capăt unei relaţii cu o persoană de sex opus ca să scăpăm de “costurile” ei, care sunt o povară etc. Evitarea se referă la un comportament (clasă de comportamente) care are funcţia de a preîntimpina o situaţie aversivă prezumptivă, viitoare. Nu ne prezentăm la un examen, ca să evităm un eşec, suntem claustrofobi şi evităm să intrăm în lift ca nu cumva să avem o nouă criză, ne plătim impozitele locale la începutul anului ca să evităm penalităţile etc. În toate aceste cazuri, există, în mod actual sau prezumptiv, un stimul aversive Întărirea negativă constă, aşadar în intensificarea comportamentelor de evitare sau de evadare de sub incidenţa unei situaţii aversive, negative.
Întăririle, din punct de vedere al conţinutului lor, pot fi extrem de
variate, de la bunuri obiectuale, la activităţi sau stimulări sociale. Întăriri obiectuale: hrană (dulciuri, în special), cadouri, premii în obiecte, scutire de plata unor taxe sau impozite, dobânda bancară. O categorie aparte de întăriri (pozitive / obiectuale) sunt banii. Dată fiind capacitatea lor de a se preschimba pe diverse alte obiecte sau activităţi, inclusiv situaţii sociale recompensative, funcţia lor de întărire este extrem de puternică, aşa cum se poate vedea în viaţa economico-socială de zi cu zi. O altă categorie mai specială de întăriri vizează întăririle simbolice, adică obiecte care au o anumită semnificaţie şi se pot preschimba în obiecte cu valoare recompensativă. În această categorie intră “steluţele”, “bilele albe”, “punctele” pe care le putem acorda unor subiecţi care apoi pot fi preschimbate pe întăriri directe (obiecte, premii, activităţi dezirabile etc.). Utilizarea lor constituie nucleul unei intervenţii comportamentale în cazul pacienţilor instituţionalizaţi – economia de simboluri (token economy). Activităţile: Activităţile preferate se pot uşor constitui în întăriri. Aşa cum a fost subliniat, întărirea pozitivă nu trebuie redusă la recompensă. O activitate frecventă poate constitui o întărire pentru o activitate mai puţin frecventă. Această întărire a unei activităţi mai puţin frecvente printr-o activitate cu frecvenţă mai mare poartă numele de principiul lui Premack. El suna astfel: dacă implicarea într-o activitate de mare frecvenţă este condiţionată de executarea prealabilă a uneia cu frecvenţă redusă, prima activitate devine întărire pentru cea din urmă. Condiţionând realizarea unor activităţi frecvente de îndeplinirea prealabilă a unora mai puţin frecvente, practic realizăm întărirea celor din urmă. Pentru ca întărirea să apară, activitatea frecventă trebuie planificată imediat după realizarea celei nefrecvente. Principiul lui Premack este utilizat uneori în terapia depresiei, când pacientul este asistat să realizeze anumite activităţi, pentru care altfel cu greu ar simţi o minimă plăcere. Tocirea afectivă, lipsa de interes pentru orice gen de activitate este, dealtfel, una dintre caracteristicile tipice ale episoadelor de depresie severă. În acest caz, activităţile de mare frecvenţă pot întări pozitiv activităţile dezirabile de frecvenţă redusă. Întăririle sociale sunt acele întăriri care apar în relaţiile interpersonale, în mod curent. În această categorie intră: lauda, aprobarea, atenţia acordată, conferirea unor privilegii, a unei poziţii speciale într-un grup. Pe de altă parte, critica, dezaprobarea din partea celorlalţi funcţionează ca întăriri negative Metodele prin care colectăm informaţia despre comportamente (interviul, observaţia etc.) sunt folosite şi pentru identificarea întăririlor. Prin observarea activităţii copiilor de grădiniţă, de pildă, putem nota care sunt întăririle pozitive (ex.: jucăria preferată, un zâmbet din partea educatoarei, o activitate în care se angajează mai frecvent şi întăririle negative (ex.: dezaprobarea educatoarei, un anumit loc, în spaţiul clasei, pe care îl evită etc.). De subliniat încă o dată că o consecinţă a unui comportament devine întărire doar dacă există o contingenţă, adică o relaţie sistematică între producerea comportamentului şi consecinţa respectivă. În ultimă instanţă, doar prin intervenţie putem valida funcţia de întărire pe care o poate avea un stimul sau o situaţie. În condiţiile în care identificarea întăririlor este mai dificilă, se pot utiliza liste de întăriri probabile, marcându-se în dreptul fiecăreia, măsura în care ea este o întărire pentru un anumit comportament, al unui anumit subiect, într-un anumit context. Extincţia (“stingerea”) constă în reducerea frecvenţei unui răspuns prin eliminarea întăririlor care anterior au fost asociate cu apariţia răspunsului. Întâi, extincţia trebuie deosebită de pedeapsă. Această deosebire e mai clară în cazul întăririi negative. Extincţia este o situaţie în care comportamentele nu mai sunt contingente cu întăririle lor anterioare. Subiectul învaţă că contingenţa a dispărut şi, prin urmare, comportamentul se reduce, pentru că nu se mai justifică. Pe scurt, extincţia are ca efect reducerea unui comportament şi se datorează dispariţiei acestei contingenţe. În al doilea rând, o extincţie eficientă necesită identificarea prealabilă a întăririlor care au influenţat comportamentul. Dacă de pildă, un profesor se decide să nu mai acorde atenţie unui elev turbulent, în timpul orei, nu înseamnă că reacţiile acestuia se vor reduce. Doar dacă atenţia profesorului a constituit anterior o întărire pentru elevul respectiv, suspendarea acesteia va antrena diminuarea comportamentului Extincţia presupune, aşadar, doi paşi: 1) identificarea întăririlor care influenţează un comportament; 2) crearea unei situaţii de învăţare din care subiectul învaţă că relaţia anterioară comportament – întărire nu mai este valabilă. Extincţia e mai eficientă dacă survine după o întărire continuă ( fiecare răspuns e întărit), decât dacă apare după o întărire intermitentă (comportamentele sunt întărite din când în când). Perspectiva informaţională ne ajută să înţelegem cu uşurinţă această situaţie. Dacă încetarea întăririlor survine după o perioadă de întăriri continue subiectul învaţă mai rapid că contingenţa anterioară nu mai este valabilă. Dacă însă suspendarea întăririlor survine după o perioadă de întăriri intermitente, mesajul e ambiguu; subiectul poate crede că e doar o nouă intermitenţă, nu o modificare completă a contingenţei: în consecinţă, el va continua să execute comportamentul respectiv. Pe scurt, extincţia are mai puţine şanse de reuşită după o perioadă de întăriri intermitente. Adesea, în practicarea extincţiei, în faza iniţială, comportamentul creşte în frecvenţă (durată etc.), înainte de a scădea. În plus, iniţierea extincţiei induce, la început, agresivitate medie şi reacţie afectivă negativă din partea subiectului (organismului) al cărui comportament este supus extincţiei. De pildă, dacă decidem să nu mai acordăm atenţie plânsului copilului, pentru a-l reduce în durată / frecvenţă, la început vom constata o intensificare, chiar reacţii de nervozitate, înainte de a constata o evoluţie în sens dezirabil. Aplicând extincţia trebuie să ne aşteptăm ca lucrurile să meargă prost, înainte de a merge bine. O parte din aceste inconveniente se pot reduce dacă practicarea extincţiei unui comportament se face în paralel cu întărirea comportamentului alternativ, dezirabil. Spre exemplu, încetăm să mai ascultăm autocompătimirile pacientului şi, în acelaşi timp, ne arătăm atenţia, aprobarea, preţuirea pentru enunţurile pozitive, optimiste, pe care le face despre sine şi despre viitor. Multe dintre comportamentele noastre pozitive: să spunem adevărul, să fim generoşi, să schimbăm structuri disfuncţionale, retrograde, să muncim intens, onest şi performant nu sunt în mod deosebit întărite. Chiar dacă, cândva, ele au fost recompensate de părinţi sau educatori, ulterior în viaţa socială întăririle pentru astfel de comportamente dezirabile sunt retrase. Iniţiativele noastre de schimbare se izbesc de indiferenţa sau criticile celor din jur, o informaţie adevărată este mai puţin apreciată decât una senzaţională, adesea reuşita şcolară nu are în spate munca performantă şi onestitatea, şi exemplele ar putea continua. Cum să ne menţinem comportamentele pozitive, valoroase, când ele sunt atât de frecvent supuse extincţiei? Cum să continui să faci binele când ţi se răspunde cu indiferenţă sau cu răul? Problema aceasta a apărut în mintea multor oameni, de-a lungul zbuciumatei istorii a umanităţii. E adevărat că majoritatea se defineşte prin inducţie cu realitatea: “cum sunt ceilalţi, aşa sunt şi eu”; “dacă ceilalţi sunt aşa, de ce aş fi eu altfel?” A existat însă întotdeauna o minoritate, personalităţi de mare forţă, care s-au definit altfel, prin contrapoziţie cu realitatea în care trăiau. Deşi faptele lor bune (ex.: să spună adevărul, să ajute semenul, să schimbe vechiul) erau supuse extincţiei sau penalizării de către ceilalţi, ei au continuat să le facă. Şi au reuşit acest lucru pentru că şi- au pus comportamentele sub controlul altor întăriri, ne-situaţionale. Cineva poate continua să facă binele – în condiţiile unui mediu social punitiv, extinctiv sau indiferent – pentru că îşi pune comportamentul sub controlul unor factori transcedenţi, nesituaţionali. Acestea pot fi convingerea sa religioasă sau credinţa fermă în anumite valori. Întăririle nu mai vin din exterior, ci din satisfacţia conformării cu anumite valori fundamentale, care chiar dacă nu sunt eterne, sunt mai puţin trecătoare decât lumea în care trăim la un moment dat: Fundamentalismul axiologic, credinţa fermă în valori fundamentale (Adevăr, Libertate, Iubire etc.) anihilează extincţia socială a comportamentului, perpetuează binele (vezi Miclea, 1999, Mărgineanu, 1999). Fundamentalismul axiologic a apărat umanitatea în situaţiile sale limită. Regula ar fi: puneţi comportamentele pe care vrei să le fereşti de la extincţie sub controlul unor întăriri nesituaţionale (ex.: valori, credinţe religioase, modele exemplare etc.).