Comunicarea asertivă

Ce este asertivitatea?

În literatura de specialitate pentru desemnarea unei comunicări eficiente şi, respectiv, a

conduitelor optime, se întâlnesc tot mai des sintagmele: comunicare asertivă şi comportament asertiv.
Dar ce înseamnă de fapt asertivitatea ?
Asertivitatea este abilitatea de a-ţi comunica emoţiile, nevoile, opiniile şi convingerile într-o
manieră care nu încalcă drepturile celorlalţi. Asertivitatea se referă la modul în care oamenii
interacţionează cu ceilalţi, la felul cuiva de a fi şi de a se comporta într-un mediu social. Lazarus
(1973) defineşte asertivitatea drept capacitatea de a-i influenţa pe alţii. Abordările mai recente o
consideră un deschizător al comunicării care permite o exprimare mult mai elaborată a sentimentelor
în legatură cu evenimente, situaţii, fără a-i blama pe cei din jur, a-i învinovăţi sau a-i evalua ca fiind
nişte adversari.
Este o abilitate pe care o poţi învăţa. Este o modalitate de a comunica şi de a te comporta cu ceilalţi
care te va ajuta să ai mai multă încredere în tine. Asertivitatea nu este un comportament natural, cu
care ne naştem. Pe măsură ce creştem, învăţăm să ne adaptăm comportamentul la ce se întâmplă în
jurul nostru, la persoanele cu care ne întâlnim. Dacă încrederea în noi înşine este diminuată, prin
ironie sau violenţă, atunci când vom fi adulţi vom avea tendinţa să reacţionăm pasiv sau agresiv, în
situaţii similare.

Caracteristicile asertivităţii

În continuare, enumerăm o serie de abilităţi pe care le presupune asertivitatea.

Putem recunoaşte dacă o persoană este asertivă, fie elev sau cadru didactic, având în vedere
următoarele situaţii:
 Reuşeşte să spună “nu” chiar şi în situaţiile în care i se pare că e dificil să facă acest lucru.
 Îşi exprimă atât sentimentele pozitive, cât şi pe cele negative, într-o manieră care să nu
provoace neplăceri celor din jur.
 Atunci când începe o conversaţie, o continuă şi o finalizează încercand să-şi expună
argumentele în faţa celorlalţi, fără a-i jigni sau a fi agresiv. 
 Are putere de convingere pentru că ştie cum să vorbească celor din jur şi să le comunice ceea
ce-şi doreste într-o manieră elegantă, chiar dacă ei nu sunt de acord cu el.
 Îşi susţine propriile drepturi fără a le încălca pe ale altora.
 Ia cuvântul atunci când nu este de acord cu ceea ce se spune şi îşi prezintă argumentele fără a
face uz de violenţă verbală.
 Îşi asumă responsabilitatea pentru ceea ce a spus sau ceea ce a făcut indiferent de cât de grave
sunt consecinţele.
 Se percepe ca fiind o persoană corectă, cu încredere în propriile forţe şi cu un set de valori în
care crede şi pe care le apără indiferent de ce îi spun cei din jur.
Din comunicarea asertivă nu ar trebui să lipsească, expresiile verbale precum:
 ,,Eu cred că..............”
 ,,Te deranjează dacă.........”
 ,,Apreciez mult ce ai făcut pentru mine..........”
 ,,Aş dori să fac acest lucru.......................”

Totodată, există şi o serie de elemente non-verbale ale componentei comportamentale ale

asertivităţii. Astfel:
Ø Contactul vizual: Subiectul îşi priveşte interlocutorii drept în ochi, pentru a evita transmiterea
mesajelor nedorite , de tipul ,,eu nu sunt convins /-ă de ceea ce spun” sau ,,îmi este foarte frică”.
Ø Tonul vocii trebuie să fie potrivit, pentru că dacă ar vorbi încet ar da impresia de nesiguranţă, iar
dacă tonul vocii este ridicat, celălalt interlocutor ar avea sigur un comportament depresiv.

1
Ø Postura corpului diferă de la o situaţie la alta: o postură încordată ar trăda o stare de nelinişte, iar
una relaxată s-ar interpreta din partea celorlalţi ca o lipsă de respect faţă de ei.
Ø Mimica persoanei este adecvată şi congruentă cu conţinutul mesajului.

Asertivitatea şi celelalte stiluri de comunicare

Există trei tipuri de stiluri de comunicare: asertiv, agresiv si pasiv.  Cei cu un stil pasiv evită
confruntările, conflictele şi nu fac faţă uşor situaţiilor cu un grad de incertitudine ridicată. Ei sunt uşor
de rănit şi comunică foarte rar celor din jur nemulţumirile pe care le au.
Cei cu un stil agresiv îi blamează pe cei din jur, folosesc violenţa verbală şi comportamentală
pentru a soluţiona o problema, încalcă regulile, ironizează şi folosesc critica în orice situaţie.
Comunicarea asertivă presupune încredere în propria persoană, capacitatea de a-şi exprima
emoţiile, părerile şi argumentele de faţă cu ceilalţi.
Cei din jur percep oamenii asertivi drept persoane de încredere, sociabili, mult mai atrăgători,
cu un autocontrol ridicat în relaţiile cu cei din jur. Nu există un stil pur de comunicare, doar pasiv,
agresiv sau asertiv. Depinde foarte mult de caracteristicile de personalitate, dar şi de contextul în care
se află persoana respectivă. Chiar şi oamenii cei mai asertivi pot ,,să-şi iasă din pepeni” atunci când
ceva din context nu e aşa cum ar fi trebuit.
Oamenii se comportă şi comunică în funcţie de cele două reacţii primare - de fuga sau lupta -
în mod submisiv sau agresiv. "În mod natural, ne comportăm şi comunicăm submisiv sau agresiv;
asertivitatea este un comportament şi un mod de comunicare educat - deci o abilitate care trebuie
cunoscută şi apoi exersată". Dacă am plasa pe o scală cele două extreme - submisiv şi agresiv -
comportamentul asertiv nu se află, aşa cum ne-am aştepta, la mijloc. "Comportamentul asertiv este
mult mai aproape de cel agresiv, dar se diferenţiază de comportamentul agresiv prin faptul că nu
încalcă drepturile şi libertăţile celuilalt. De asemenea, comportamentul asertiv analizează
comportamentul celuilalt şi nu persoana lui". De exemplu, un manager care intră în birou şi le spune
oamenilor săi: "Sunt nemulţumit că nu aţi atins ţintele pe care vi le-am stabilit. Ce s-a întâmplat?", se
comportă asertiv, iar un manager care spune: "Normal. Pleacă omul o zi şi nu mai face nimeni nimic.
Idioţilor!", are un comportament agresiv.

Consecinţe ale comportamentelor asertive, pasive şi agresive

Pasiv Asertiv Agresiv

Problema este evitată. Problema este discutată. Problema este atacată.

Drepturile tale sunt ignorate.
Îi laşi pe ceilalţi să aleagă în
locul tău.
Neîncredere
Vezi drepturile celorlalţi ca
fiind mai importante.
Drepturile tale sunt susţinute.
Îţi alegi tu activitatea.
Au încredere în ei.
Recunoşti şi drepturile tale şi
ale celorlalţi.
Drepturile tale sunt susţinute fără a
ţine cont de drepturile celorlalţi.
Îţi alegi activitatea ta şi pe a
celorlalţi.
Ostili, blamează, acuză
Drepturile tale sunt mai importante
decât ale celorlalţi.

 Etapele în dezvoltarea comportamentului asertiv:

Ø Examinarea modului în care interacţionăm cu ceilalţi din perspectiva asertivităţii;
Ø Selectarea situaţiilor în care ar fi util să ne comportăm asertiv;
Ø Examinarea unui incident din trecutul personal (retrăirea imaginativă a acelei situaţii);
Ø Notarea următoarelor elemente din evenimentul problemă;
- contactul vizual;
- gestica;
- postura corpului;
- volumul şi tonul vocii;
- fluenţa vorbirii;

2
- timpul scurs între producerea incidentului analizat şi apariţia reacţiei tale; conţinutul mesajului;
- credibilitatea mesajului.
Ø Observarea mai multor modele care se comportă în mod asertiv;
Ø Identificarea comportamentelor asertive folositoare în diverse situaţii;
Ø Imaginarea utilizării acestor comportamente şi anticiparea consecinţelor;
Ø Modificarea secvenţelor comportamentale considerate asertive care nu coincid cu rezultate pozitive;
Ø Utilizarea comportamentelor asertive valide în situaţii reale de viaţă;
Ø Analiza situaţiilor reale de viaţă în care s-a implementat comportamentul asertiv după itemii de la
punctul anterior;
Ø Generalizarea comportamentelor asertive.

Concluzii
Asertivitatea este abilitatea de a-ţi comunica emoţiile, nevoile, opiniile şi convingerile într-o
manieră care nu încalcă drepturile celorlalţi. Comportamentul asertiv este o competenţă de bază
pentru performanţa în viaţa profesională şi cea personală.
A fi asertiv înseamnă a-ţi şti drepturile şi a ţi le cere, respectând drepturile celorlalţi.

E bine de ştiut ...

Arta comunicării şi comportamentul asertiv

 Să nu agresăm sau să nu ne enervăm interlocutorul prin prea puternica noastră

personalitate, bazându-ne pe excelenta părere pe care o avem despre noi. Să nu spunem, de
exemplu:”Eu întotdeauna, eu niciodată, eu, eu, eu ...” Să nu ridicăm tonul, să nu ţipăm.
 Să nu transformăm o conversaţie într-un dialog al surzilor. „Necomunicarea” este, se
pare, un blestem al perioadei în care trăim. Aparent, ne ascultăm interlocutorul, în realitate ne
gândim la ale noastre. Este unul dintre motivele însingurării şi tristeţii omului „modern”. Să învăţăm
să-i auzim pe ceilalţi când îi „ascultăm”.
 Să nu întrerupem brutal interlocutorul, ci să aşteptăm cu răbdare şi tact un moment
prielnic pentru a ne spune şi noi părerea.
 Să nu ne amestecăm într-o discuţie străină, mai ales când întâlnim, pe stradă, o
cunoştinţă care stă de vorbă cu cineva.
 Să nu vorbim tot timpul despre minunăţiile de copii pe care îi avem şi nici despre
persoane pe care cei de faţă nu le cunosc.
 Există subiecte care pot fi discutate doar între prieteni. Unul dintre ele, şi nu cel mai
puţin important, este cel al banilor. Nu uitaţi: culmea prostului gust este să te plângi de lipsa banilor,
de necazurile din familie sau de la serviciu. Nimeni nu-ţi va rezolva problemele, vei fi doar
compătimit şi te vei pune într-o situaţie umilitoare.
 Bârfa este un joc foarte periculos, căci informaţia ajunge mai devreme sau mai târziu la
cel în cauză. Ştiind asta, înseamnă să fii total lipsit de inteligenţă să o faci, că doar nu vrei neapărat
să ai duşmani. Dacă este vorba despre prieteni, a-i apăra devine o datorie de onoare. Abţineţi-vă
însă de a le transmite penibila discuţie, alimentând bârfa. Prietenii o vor afla de la altcineva, iar
dacă nu, cu atât mai bine ! Faceţi-vă un principiu din a nu învenina viaţa celor din jur transmiţându-
le lucruri neplăcute. Nu este o dovadă de „sinceritate”, ci de răutate.
 Persoana care îţi spune „verde-n faţă” cele mai mari măgării are întotdeauna o
formulă: „Îţi spun ceva ... dar să nu te superi !”. Ba mă supăr, ar trebui să replicăm, mă supăr şi nu
vreau să ascult !
 Să limitezi conversaţia la a vorbi numai despre alţii este nu numai o impoliteţe, ci şi
dovada lipsei de imaginaţie. Să faci mereu afirmaţii ironice sau glume, atât la adresa celor prezenţi,
cât şi a celor absenţi, nu demonstrează că eşti spiritual, ci prost crescut!
 A nu-ţi privi interlocutorul în ochi în timp ce vorbeşti cu el trece drept lipsă de respect.
Oricât de serioasă ar fi o discuţie, trebuie să-i acordăm interlocutorului un surâs amical.
 E de preferat să nu râdem când cineva face o mică gafă, deoarece nici noi nu suntem
scutiţi de asemenea încurcături.