Moara cu noroc

-caracterizare-

Publicată în anul 1881, opera „Moara cu noroc”, scrisă de Ioan Slavici, este o nuvelă
realistă, psihologică, ce manifestă un puternic caracter moralizator.
Fiind considerat unul dintre cei 4 mari clasici, alături de Ion Creangă, Mihai Eminescu și
IL Caragiale, Ioan Slavici este creatorul curentului realist în literatura românească, fiind
considerat cel mai mare nuvelist român. Totodată, activitatea sa culturală a fost puternic
influențată de colaborarea cu societatea „Junimea” și revista „Convorbiri literare”, aflate sub
auspiciile lui Titu Maiorescu, un adevărat „spiritus rector” și unul dintre cei mai mari oameni de
cultură ai țării noastre, capabil să impună norme și rigoare unei întregi generații de scriitori.
Personajele create de Slavici prezintă anumite particularități de construcție, majoritatea
putând fi încadrate în categoria „oamenilor aflați pe drumul spre oraș”, care încă nu fac parte
din societatea burgheză, dar satul nu îi mai încape. Această situație, specifică vremii în care
trăia autorul, îl îndeamnă pe acesta să abordeze o temă recurentă în multe dintre creațiile sale:
banul. Relația dintre om și ban este dezvoltată în profunzime în opere precum romanul
„Mara”(fiind memorabili cei trei ciorapi, „unul pentru Persida, unul pentru Trică și unul pentru
zile negre”, în care aceasta aduna încet creițari), sau nuvela „Moara cu noroc”.
Cele trei personaje aflate în prim-plan sunt Ghiță, un cizmar sărac, soția sa, Ana, precum
și Lică Sămădăul. Ghiță și Ana sunt tineri, dornici de o viață mai bună, având deja puse bazele
unei familii și un copil împreună. Sămădăul este șeful breslei porcarilor, un om care, prin
relațiile și cunoștințele largi pe care le are, capătă o autoritate incredibil de mare.
Acțiunea operei demarează odată cu decizia lui Ghiță de a arenda hanul „Moara cu
noroc”, în căutarea unui trai mai bun. Pentru o perioadă, toate merg bine, Ana mai dă naștere
unui copil, toți sunt fericiți și profitul crește. Momentul de turnură îl reprezintă sosirea la han a
lui Lică Sămădăul, care anunță de la început că vrea să îl facă pe Ghiță „omul lui”. Încetul, cu
încetul, hangiul este atras tot mai adânc în afacerile necurate ale Sămădăului, ajungând să fie
judecat pentru complicitate la crimă. Finalul operei este unul tragic: Ghiță o ucide pe Ana după
ce aceasta îi este infidelă, fiind apoi ucis de Răuț, unul dintre acoliții lui Lică. Acesta din urmă,
nevrând să fie prins și adus în fața justiției, se sinucide lovindu-se cu capul de un copac.
Întregul conținut ideatic al operei este cuprins în epilogul operei, ce reprezintă o discuție
între Ghiță și bătrâna lui soacră. Bătrâna, simbol al purității, înțelepciunii de viață și moralei
creștine, îi spune acestuia să nu renunțe la „liniștea colibei” pentru dorința de câștig. Totodată,
ea îl avertizează în privința Anei, care este „prea tânără” și neexperimentată pentru meseria de
hangiță. Aceste cuvinte devin profetice pentru destinul personajelor, la fel cum imaginea
drumului și a înconjurimilor hanului sugerează faptele necurate ce urmează să se petreacă.
Întâlnirea cu Lică este un moment cu o importanță deosebită în operă, fiind momentul
în care se declanșează conflictul. Încă de la început, observăm că Sămădăul este un om obișnuit
să comande și să i se facă pe pac. Acest lucru reiese atât în mod direct, dar și prin factul că nu
descalecă în fața gazdei. Îl ia pe Ghiță în privat, cerându-i să îl țină informat cine trece pe la han.
Reacția Anei, ce rămâne „cu privirea pierdută”, fascinată de puterea și comportamentul acestui
om, și comportamentul închis al lui Ghiță de după această întâmplare reprezintă începutul
eroziunii legăturii familiale dintre cei doi.
Încă de a doua zi, Ghiță își cumpără două pistoale, ia câini de pază și mai angajează o
servitoare. Este clar faptul că se teme de Sămădău. Degringolada morală este însă declanșată
de lăcomia lui Ghiță, ce reiese în mod indirect din faptul că, în ciuda povețelor și rugăminților
Anei, el rămâne la han. Moara devine încetul cu încetul locul unde se perindă oamenii lui Lică,
ce lasă drept plată porci din cei avuți în grijă. Aceste evenimente devin din ce în ce mai comune,
ajungând chiar până în punctul în care Ghiță primește bani însemnași, luați de la o femeie ucisă.
Chiar și în fața acestei dovezi incontestabile, lăcomia câștigă, iar hangiul nu prezintă dovezile
autorităților. În tot acest timp, este evidentă răceala ce apare între cei doi soți, iar Ghiță, printr-
o serie de monologuri și discuțiile cu Ana, se dovedește tot mai puțin stăpân pe situație și pe
propria voință(„dacă așa m-a lăsat Dumnezeu”). Aceste fapte au rolul de a caracteriza un om
pentru care banul devine cu adevărat „ochiul dracului”, o ispită ce distruge orice urmă de
umanitate. Nicicând nu este mai evidentă această transformare decât în finalul operei, când
acest proces atinge apogeul. Uciderea Anei reprezintă distrugerea definitivă a umanului, putând
totodată fi interpretată ca un ultim gest de a o elibera odată cu sine din tumultul necruțător al
greșelilor cauzate de propria slăbiciune.
Întreaga personalitate a lui Ghiță este influențată de conflictul interior ce se
accentuează pe măsură ce moralitatea se confruntă cu dorința de câștig. Acesta este redat de
autor prin mai multe mijloace, care ne ajută să conturăm portretul moral al acestuia: observația
atentă, pătrunderea în gândurile personajului sau tehnica detaliului semnificativ. Prin
intermediul acestora, Ghiță devine un personaj complex, similar prin parcursul decadent unui
erou tragic. Finalul moralizator întărește această ipoteză, reprezentând o lecție cutremurătoare
despre pericolele pe care le aduce dorința nestăvilită de câștig. Astfel, crucile de la moară devin
simbolice pentru destinul celor morți, iar arderea din temelii reprezintă un ritual de purificare și
exorcizare al răului.
În opinia mea, calitatea de portretist a lui Ioan Slavici este atestată în mod incontestabil
prin construcția acestui personaj, ce trăiește o dramă profundă, o luptă acerbă între moral și
imoral. Întreaga dimensiune a complexității sale este conturată prin finalul ce prezintă
întâmplări ce par desprinse dintr-o lume aflată sub dominația păcatului, la porțile infernului,
unde sângele este amestecat cu lacrimi.
În concluzie, date fiind cele prezentate mai sus, putem afirma că autorul a reușit să
creeze un personaj emblematic pentru o scriere cu caracter psihologic, oferind o lecție de viață
tuturor celor care decid să observe cu atenție cele întâmplate.