Colegiul „Mihai Eminescu”, or.

Soroca
învățământ DUAL 2021-2022

REFERAT
la unitatea de curs „Didactica educației preșcolare”

Tema: „Prezentarea evoluției didacticii ca știință”

Elaborat: Cugut Elena

Profesor: Revenco Mariana
 Cuprins
1. Introducere.................................................................................................................................................. 3
2. Definiția didacticii......................................................................................................................................... 3
3. Apariția didacticii......................................................................................................................................... 3
4. Etapele didacticii......................................................................................................................................... 4
5. Evoluţia istorică a didacticii.......................................................................................................................... 4
6. Subramurile didacticii.................................................................................................................................. 6
7. Legăturile didacticii cu alte ştiinţe................................................................................................................ 6
8. Concluzii...................................................................................................................................................... 6
9. Bibliografie................................................................................................................................................... 7
 1. Introducere
Două întrebări sunt cruciale pentru sistemul educațional din orice țară: ce? și cum? Care va fi conținutul
instruirii și al educației? Cum trebuie (cum poate fi) organizat procesul instructiv-educativ?
În multe cazuri, calitatea acestui proces este asigurată de intuiția și experiența cadrelor didactice. În
condițiile unui învățământ de masă, când procesul de instruire este asigurat pe plan mondial de milioane de
cadre didactice, nu se mai poate conta pe intuiție și experiență; este necesară o tehnologie elaborată în baza
cunoașterii legităților reale ale procesului instructiv-educativ. La moment, aceste legități nu sunt cunoscute .
Anume din această cauză nu există o teorie bine fondată și închegată a instruirii.
Teoria existentă a instruirii (pentru denumirea ei se folosește termenul „didactică”) reprezintă fragmente
de cunoștințe, care nu formează un sistem integrat.

2. Definiția didacticii
Didactica generală, în calitatea de ştiinţă pedagogică fundamentală, a fost definită drept teoria generală a
procesului de învăţământ. Termenul didactică şi-a păstrat de-a lungul timpului înţelesul său etimologic, gr.
didaskein – a învăţa pe alţii; didaktike – arta învăţării; didasko – învăţare, învăţământ; didactikos – instrucţie,
instruire; lat. didactica – ştiinţa învăţării (predarea învăţării).
În sens larg, didactica este ştiinţa predării – învăţării în toate domeniile de acţiune pedagogică (şcoală,
universitate, activitatea cu tinerii şi adulţii). În sens pedagogic, didactica reprezintă teoria instruirii
Gândirea didactică şi problemele didacticii au fost definite pentru prima dată în Grecia antică de către
sofiştii Platon şi Socrate, în contextul proceselor de profunde schimbări ideologice, economice şi sociale din
secolul al V-lea î. Hr. Era nevoie de un învăţământ conştient şi planificat, care a apărut în forme
instituţionalizate ale aşa-numitelor septem artes liberales, care au dominat timp de mai multe secole planul de
învăţământ al Occidentului.

3. Apariția didacticii
Marele pedagog ceh Ian Amos Komensky, autorul lucrării fundamentale „Didactica Magna”, este
recunoscut, în mod tradițional, drept fondator al didacticii. Fără a diminua aportul hotărâtor al lui I. A.
Komensky, vom încerca să restabilim traiectul istoric al acestei discipline.
În anul 1120 (cu peste 500 de ani înaintea lui I. A. Komensky), filozoful francez Hugues de Saint-
Victor a publicat cartea „Didascalicon”, care a avut o influență decisivă în perfecționarea învățământului
superior. În lucrarea amintită, H. de Saint-Victor a 1111 formulat criteriile de planificare a instruirii într-o
instituție de învățământ superior și a propus unele reguli ale instruirii cu utilizarea metodelor dialecticii.
Din cele relatate rezultă că didactica a apărut ca o știință despre organizarea procesului de instruire în
universitate. Altfel spus, didactica a fost inițial una universitară.
Ideile lui Hugues de Saint-Victor au fost preluate în sec. XV-XVI de către filozofii, profesorii
universitari Pierre de la Ramée, Rodolphus Agricola, Filips Melanhtons.
Contribuția celor trei savanți la dezvoltarea didacticii a fost deosebit de importantă: prin lucrările lor
conceptul de dialectică (arta conversației), preluat din Grecia Antică, a fost transformat în artă de a instrui. P. de
la Ramée susținea că dialectica este arta instruirii.
Se poate afirma că didactica a apărut, într-un anumit fel, din dialectică
Ca noţiune pedagogică, didactica a apărut în 1613, într-o relatare despre propunerile de reformă
pedagogică ale lui W. Ratke (Ratichius), teoretician care a elaborat şi lucrarea pedagogică “Aphorismi
didacticii paecipui” (1629).
 4. Etapele didacticii
● Etapa didacticii tradiţionale, de tip magistrocentrist (secolele XVII – XIX)
Trăsături:
- accent pe activitatea de predare;
- sursa principală a cunoașterii o reprezintă percepţia;
- educaţia se realizează prin dirijarea autoritară a învăţării.

● Etapa didacticii moderne, de tip psihocentrist sau sociocentrist (sfârşitul secolului XIX- prima jumătate a
secolului XX)
Trăsături:
- accent pe activitatea de predare – învăţare;
- sursa principală a cunoașterii este acţiunea determinată psihologic (curentul psihocentrist) sau social (sociocentrist);
- educaţia se realizează prin dirijarea psihologică sau socială a învățării.

● Etapa didacticii postmoderne, de tip curricular (de la a doua jumătate a secolului XX)
Trăsături:
- accent pe activitatea de predare - învăţare - evaluare;
- sursa principală a cunoașterii o reprezintă acţiunea determinată psihosocial, interiorizată deplin prin strategii adecvate
(curentul tehnocentrist);
- educaţia se realizează prin auto dirijarea învățării.

5. Evoluţia istorică a didacticii

Comunitatea internaţională a declarat secolul al XVII-lea “secolul didacticii” datorită pedagogului ceh
Jan Amos Comenius (1592-1670) care, prin opera sa “Didactica Magna” (1657), este considerat “întemeietorul
didacticii şi al capitolelor aferente: finalităţile educaţiei, principiile didactice, natura valorilor transmise,
procedee şi metode de realizare a învăţării, modalităţi tehnice de realizare a lecţiei”. Pornind de la teza că
trebuie să-i învăţăm totul pe oameni (“Omnes omnia docendi artificium”), idee care formează subtitlul lucrării,
Comenius a teoretizat principiul educaţiei conforme cu natura, a proiectat sisteme educaţionale, a inventat
orarul şcolar şi a pledat pentru un sistem democratic de învăţământ; a propus patru cicluri de învăţământ,
pornind de la specificul etapelor de vârstă. Definind didactica drept artă de a învăţa pe alţii bine, Comenius a
arătat că a învăţa pe altul înseamnă a şti ceva şi a face şi pe altul să înveţe să ştie repede, plăcut, temeinic.
Mijloacele pe care le propune sunt exemplele, regulile, aplicaţiile generale sau speciale, care ţin cont de
natura obiectelor şi a temelor de învăţat, ca şi de scopuri. Comenius crede într-o abordare relaxată, dar
disciplinată a învăţării, care să-i ajute pe copii să înveţe ştiinţa, morala autentică, să fie educaţi în evlavie, astfel
încât să se integreze optim şi rapid în viaţa prezentă şi să se pregătească în vederea accederii în lumea viitoare
(K. Gangel, W. Benson, 1994).
Obiectivul principal al didacticii este sintetizat astfel: “Didactica noastră are drept proră şi pupă: să
cerceteze şi să găsească un mod prin care învăţătorii, cu mai puţină osteneală, să înveţe mai mult pe elevi; în
şcoli să existe mai puţină dezordine, dezgust şi muncă irosită, dar mai multă libertate, plăcere şi progres
temeinic, în comunitatea creştină să fie mai puţină beznă, confuzie şi dezbinare, dar mai multă lumină, ordine
pace şi linişte” (J. A. Comenius).
Didactica promovată de Comenius prezintă următoarele caracteristici: este cuprinzătoare, incluzând
întregul proces de educaţie (se suprapune cu pedagogia); are o largă deschidere, fiind ştiinţa de a preda totul
tuturor; este empirist-senzualistă, accentuând primatul simţurilor în educaţie; se încadrează în concepţia
pedagogică generală a autorului, conform căreia prin educaţie se pot influenţa oamenii şi că şcoala este
“atelierul umanităţii” şi “drumul regal” spre înţelepciune.

În secolul al XIX-lea didactica este integrată în învăţământ şi relaţionată cu pedagogia şi educaţia.

Elveţianul Johann Heinrich Pestalozzi (1746-1827) a elaborat bazele învăţământului elementar şi a realizat
pentru prima dată în istoria pedagogiei îmbinarea organizată a muncii productive cu instrucţia. Este autorul unui
sistem de idei pedagogice prin care dă răspunsuri la problemele principale ale didacticii: rolul familiei şi în
special al mamei în educaţia copiilor; rolul muncii în educarea copiilor.
Johan Friedrich Herbart (1776-1841) a delimitat didactica, considerând-o parte a pedagogiei. Herbart
considera că “scopul educaţiei este acela de a forma un om moral sub aspectul caracterului şi universal sub
raportul cunoaşterii”. Pentru realizarea acestui scop va impune principiul învăţământului educativ, primatul
dimensiunii formative, faţă de cea informativă.
Contribuţia lui Herbart la circumscrierea obiectului didacticii se poate rezuma prin următoarele idei -
Una dintre preocupările fundamentale ale didacticii este activitatea de predare a cunoştinţelor în conformitate
cu anumite legităţi psihologice de asimilare a lor. În acest fel obiectul didacticii este procesul de învăţământ.
Cele două componente ale procesului de învăţământ, predarea şi învăţarea, se află într-o strânsă
interdependenţă, realizarea obiectivelor predării depinzând de substratul psihologic al învăţării.
Importanţa didacticii ca ştiinţă pentru profesor impune necesitatea studierii organizate a acesteia.
Rolul formării şi cultivării interesului, ca motor al dezvoltării personalităţii; şi accentuarea caracterului
moral educaţiei se integrează dimensiunii formative a învăţământului.
Raţionalizarea procesului de predare a condus la delimitarea unei succesiuni de momente, fundamentate
psihologic în desfăşurarea lecţiei: claritatea (expunerea de către profesor a lecţiei, în baza intuirii obiectelor şi
fenomenelor), asocierea (realizarea unei conexiuni între materialul nou şi cel vechi), sistemul (avansarea unor
generalităţi precum definiţiile, legile, normele), metoda (extinderea şi aplicarea noilor cunoştinţe).

În prima parte a secolului XX didactica a cunoscut o nouă perioadă de acumulări teoretice şi practice
prin ideile şi mişcările pedagogice care s-au afirmat.
Curente pedagogice în secolul XX :
- Şcoala activă (termen lansat de către P. Bovet în 1917, care a primit o bază teoretică prin Adolphe
Ferrière, 1879-1960) susţinea valorificarea tendinţei spre activitate şi efort propriu al copilului. Scopul educaţiei
era pregătirea copilului astfel încât să se asigure dezvoltarea plenară a personalităţii sale, prin metode active din
educaţia fizică, intelectuală sau morală.
Şcoala activă propunea următoarele principii fundamentale ale educaţiei: principiul activităţii proprii,
principiul activităţii practice, principiul intuiţiei, principiul respectării individualităţii copilului. Orientări:
orientarea manualistă, care punea accent pe munca manuală şi din care s-a dezvoltat “şcoala muncii” (Georg
Kerschensteiner); orientarea intelectualistă, care punea accent pe activitatea intelectuală (Wilhelm August Lay);
orientarea integrală care preconizează o armonizare a activităţii practice, manuale cu cea intelectuală şi moral-
cetăţenească (Adolphe Ferrière, Ovide Decroly, Celestin Freinet; teoreticieni români: Ion Găvănescul, G. G.
Antonescu, I. C. Petrescu, I. Nisipeanu, A. Manolache, T. Geantă).

- Şcoala muncii acorda importanţă muncii în procesul instructiv - educativ (W. T. Booker, Georg
Kerschensteiner, Simion Mehedinţi).

- Pedagogia experimentală a abordat problematica instruirii şi educaţiei în spirit pozitiv, similar

ştiinţelor naturii şi ale societăţii; a utilizat în educaţie metoda experimentală (Alfred Binet, Wilhelm August
Lay, Ernst Meumann, Eduard Claparède, Nicolae Vaschide, H. Mann, Stanley Hall, J. M. Rice, W. H.
Kilpatrick, J. Dewey, Ed. Thorndike, Rădulescu–Motru, Grigore Tăbăcaru, Vladimir Ghidionescu, Gheorghe
Comicescu, Petru Ilcuş).

- Educaţia liberă susţinea libera dezvoltare a copilului şi non intervenția educatorului; sursa acestui
curent se află în concepţiile lui J. J. Rousseau şi H. Spencer (Lev Tolstoi, Maria Montessori, Ellen Key, C.
Rogers).

Până la mijlocul anilor ‘50, profesorii au avut la dispoziţie teorii generale de învăţământ, cu principii
orientate practic şi forme de învăţământ care nu erau rezultatul unor cercetări, ci rezultau din propria experienţă.
În această perioadă s-a publicat lucrarea lui E. Weniger, Teoria conţinuturilor instruirii şi planului de
învăţământ, reprezentativă pentru pedagogia ştiinţifică.

Baza didacticii a fost considerată selecţia şi argumentarea conţinuturilor instruirii. O altă lucrare
reprezentativă a timpului o constituie Analiza didactică, nucleu al pregătirii învăţământului, a teoreticianului
W. Klafki .

Din anii ‘60 şi până în prezent au apărut numeroase teorii şi modele ale instruirii.

În anii ‘90, pedagogul C. Berg a readus în centrul atenţiei clasicii, odată cu actualizarea didacticii ca artă a
predării şi cu reiterarea ideilor lui M. Wagenschein, A. Reichwein, O. Willmann şi A. W. Diesterweg .

În ultimele decenii, didactica a început să-şi piardă sensul tradiţional de fundament teoretic şi practic al
procesului de predare – învăţare, primind un nou sens (dezvoltat de contextul educaţional din S.U.A.), acela de
abilitare a cadrului didactic de a pune în aplicare legile şi normele predării în consonanţă cu conţinuturile şi
strategiile acesteia (Doyle şi Westbury, 1992)

6. Subramurile didacticii
H. Schaub şi K. Zenke (2001) consideră că astăzi orizontul problematic al didacticii s-a lărgit
considerabil.
Didactica studiază următoarele domenii:
- învăţământul în ansamblul său, pe toate treptele de şcolaritate şi autoinstruirea, caz în care poartă denumirea
de didactică generală;
- procesul de învăţământ din perspectiva pedagogică a predării şi învăţării obiectelor de studiu, caz în care
poartă denumirea de didactică specială sau metodică (fiecare obiect de învăţământ are deci didactica/ metodica
sa care studiază conţinutul, principiile, metodele şi formele de organizare proprii obiectului respectiv în detaliile
concrete aplicative);
- autoinstruirea;
- didactica adulţilor;
- didactica universitară.

7. Legăturile didacticii cu alte ştiinţe

Didactica se foloseşte de cunoştinţe (concepte, idei, teorii, modele, metode, principii, legităţi) aparţinând
diferitelor domenii: psihologiei (cunoştinţe despre însuşirile psihicului, posibilităţi de dezvoltare, mecanisme de
învăţare, noţiuni de psihologie socială), biologiei şi fiziologiei (cunoştinţe despre creştere, dezvoltare,
maturizare), antropologiei, geneticii, teoriei cunoaşterii, ştiinţelor socio-umane, matematicii, logicii,
ciberneticii, informaticii etc.
Domeniile teoretice şi conexiunile acestora se dezvoltă permanent şi în interiorul disciplinelor educaţiei,
didactica fiind în strânsă corelare cu pedagogia vârstelor, cu educaţia permanentă, a timpului liber şi a
profesiunii.

8. Concluzii
Didactica, alături de teoria educaţiei, reprezintă ştiinţele fundamentale ale educaţiei (nucleul tare al
ştiinţelor educaţiei).
Didactica este, în sens etimologic, ştiinţa învăţării, ştiinţă care a evoluat de-a lungul timpului sub
influenţa maturizării celorlalte ştiinţe ale educaţiei şi ca urmare a relaţiilor cu alte domenii ştiinţifice. Prin
obiectul de studiu comun (procesul de învăţământ, instruirea realizată prin procesul de învăţământ), didactica
este asociată cu teoria instruirii.
 Didactica postmodernă valorifică elevul, determinând un nou tip de dialog al teoriilor învăţării şi
modelelor de instruire.
Didacticile speciale (metodicile) reprezintă modalităţi de aplicare a didacticii generale la specificul unui
obiect de învăţământ.

9. Bibliografie
1. Bontaş Ioan), Pedagogie, Editura ALL, Bucureşti, 1994.
2. Călin Marin), Procesul instructiv-educativ. Instruirea şcolară (analiză multireferenţială), Editura Didactică
şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1995.
3. Cerghit Ioan, Neacşu Ioan, Negreţ-Dobridor Ioan, Pânişoară Ion Ovidiu, Prelegeri pedagogice, Editura
Polirom, Iaşi, 2001.
4. https://www.academia.edu/29550178/Ix_Didactica