CAPITOLUL VII

MATERIALE UTILIZATE PENTRU CONFECŢIONAREA

PUNŢILOR DENTARE

Aliajele metalice.
Medicul dentist trebuie să posede cunoştinţe despre aliajele dentare folosite pentru
restaurările protetice, deoarece el este răspunzător pentru rezistenţa punţilor şi pentru
biocompatibilitatea materialelor folosite în tratamentul stomatologic.
Aliajele rămân materialele de primă elecţie datorită polivalenţei lor şi rezistenţei
mecanice. Directiva 931421 CE din 14 iunie 1998 legată de dispozitivele medicale precizează
că aliajele comercializate în Uniunea Europeană trebuie să aibă acordul CE.
Această directivă impune fabricanţilor şi tuturor utilizatorilor respectarea normelor
autorităţilor competente. Metalurgia legată de aliajele dentare este de succes şi astăzi toate
aliajele comercializate permit, respectând indicaţiile clinice, realizarea de corpuri de punte
rezistente la forţele ocluzale. Puntea finită are o excelentă adaptare pe modelul de lucru şi o
mare precizie la nivel cervical. Pentru toate tipurile de aliaje, realizarea turnăturii monolitice
pentru punţile de durată se realizează astăzi în detrimentul preciziei la bontul protetic, datorită
contracţiei care se produce în cursul răcirii scheletului şi care rămâne încă o problemă
nerezolvată.
Mai mult, deformarea materialului de amprentă sau variaţiile dimensionale ale
modelului, pot antrena erori la nivelul modelului de lucru. Din acest motiv, în cazul punţilor
de mare întindere, în trecut, se solidarizau elementele realizate separat, prin sudară cu aliaje
specifice. Două tipuri de aliaje pot fi folosite în construcţia punţilor dentare: aliaje primare
sau secundare (înalt aliate); studiile au pus în evidenţă faptul că sunt mai rezistente aliajele
secundare. În cazul restaurărilor anterioare de mare întindere, unde grija pentru estetică este
mai mare se utilizează aliajele secundare.
După Schwickerath(1989), principiul de clasificare pentru aliajele dentare îl
reprezintă procentul de masă(greutate) al fiecărui element.Elemetul component din aliaj cu
cel mai mare procent de masă, determină apartenenţa la un anumit grup de aliaje.
Sunt 7 grupe de aliaje:
-3 grupe de aliaje nobile pe bază de Au, Pd şi Ag;
-4 grupe de aliaje nenobile pe bază de Co, Ni, Fe şi Ti.
Fiecare din cele 7 grupe de aliaje pot fi împărţite în aliaje pentru restaurări metalo-
ceramice şi aliaje pentru restaurări pe care nu se arde ceramică. Pentru ca un aliaj să poată fi
utilizat pentru restaurări metalo-ceramice trebuie să îndeplinească nişte condiţii:
-Intervalul de topire să fie peste 1100˚C pentru a evita deformarea scheletului metalic
la temperatura de ardere a maselor ceramice 960˚C (procente ridicate de Pt sau Pd);
-Impurificarea prin adaugarea de alte elemente (staniu, fier, iridiu, crom), care asigură
formarea stratului de oxizi necesari legării ceramicii prin legături covalente şi schimburi
ionice;
-Egalizarea coeficientului de dilataţie termică al aliajului cu cel al masei ceramice.
În cazul aliajelor pe bază de Pd mai trebuie adăugate elemente nenobile(Zn, In) pentru a
scade temperatura de topire la o valoare apropiată de 1100˚C. Aceste elemente nenobile
asigură o curgere mai bună a aliajului în tipar şi legarea de ceramică.
Aliajele nobile conţin o serie de componente de bază: aur, platină.
În cazul tehnologiei metalo-ceramice li se adaugă alte elemente (staniu, fier, iridiu,
crom), care asigură formarea stratului de oxizi necesari legării ceramicii. Aliajele nobile sunt
încă de mare actualitate în stomatologie şi se impun pentru buna reabilitare ocluzo-protetică.

93

 Datorită proprietăţilor mecanice, sunt foarte indicate la nivelul molarilor unde forţele
exercitate sunt mai intense şi leziunile ocluzale mai frecvente. Realizarea feţelor ocluzale din
aliaje preţioase măreşte stbilitate ocluziei pe termen lung, cu respectarea structurilor
articulare. Excelenta fluiditate în timpul turnării permite obţinerea unei margini cervicale
subţiri şi foarte bine adaptate pe bont. Posibilitatea de brunisare care îmbunătăţeşte adaptarea,
favorizează utilizarea lor pentru confecţionarea onlay-urilor ca elemente de agregare ale
punţilor. Pentru punţiledin zona anterioară aliajele nobile conferă un aspect mai cald şi
luminos la nivelul limitei dento-parodontale. De curând au fost elaborate sistemele “low-
fusing”, în cadrul cărora, pe un schelet metalic cu conţinut crescut în aur se ard mase
ceramice cu temperatură joasă de ardere. Avantajul este că la temperatura scăzută de ardere a
masei ceramice ( 650-700°C) scheletul metalic este supus unor deformări termice minime.
Dintre acestea s-a detaşat sistemul GOLDEN-GATE al firmei Degusa. Aliajul,
Degunorm (aur-platină) pentru scheletul metalic şi pentru lipire, plus ceramica hidrotermală
Duceragold sunt componentele acestui sistem.
Prelucrarea componentei metalice a punţilor metalo-ceramice. După turnare,
scheletul metalic se dezambalează, se sablează, (cele din aliaje nobile se decapează în scopul
îndepărtării oxizilor de pe suprafaţa scheletului). Apoi scheletul metalic este prelucrat cu
ajutorul frezelor extradure de oţel sau diamantate. Urmează decontaminarea scheletului prin
introducere în băi de aburi (steamer). Din acest moment, scheletul metalic nu va mai fi atins
cu mîna. În vederea asigurării unei legături puternice între scheletul metalic şi masa ceramică
de placare trebuie realizat un strat intermediar de oxizi. Acest lucru se realizează prin
aducerea în stare de incandescenţă a scheletului metalic la temperatura de 960 o -980 o C în
prezenţa aerului pentru aliaje nobile şi 1035 oC timp de 30 secunde pentru aliaje nenobile. În
afara acestui procedeu de oxidare a scheletului metalic în vederea asigurării unei legături
puternice între aliaj şi ceramică mai pot fi utilizaţi şi agenţi de cuplare – CERAMIC
BONDING AGENTS. Aceştia sunt constituiţi din pulbere din aliaj de aur cu particule
ceramice cu aspect spongios. Agenţii de cuplare se aplică pe suprafaţa scheletului metalic
după sablare şi decontaminare. Avantajul agenţilor de cuplare este că se elimină în faza de
oxidare în cursul căruia scheletul este adus în stare de incandescenţă, putând apare deformări.
Aliajele seminobile- proprietăţile mecanice ale acestor aliaje sunt mai apropiate de
cele ale aliajelor preţioase decât de aliajele nepreţioase. Aceste aliaje au avantajul de a avea
în compoziţie aur sau paladiu - argint cu un procentaj crescut de paladiu, ceea ce asigură o
rezistenţă crescută la coroziune. Deoarece la aliajele de argint- paladiu stratul de oxizi este
prea gros, acestea nu se plachează cu ceramică. Se pot folosi agenţi de cuplare şi în cazul
aliajelor nenobile, dar suprafaţa scheletului metalic va fi galvanizată în prealabil cu un strat
de aur.
Aliajele nenobile-sunt mai puţin costisitoare oferă calităţi mecanice bune şi o bună
toleranţă biologică. Aliajele crom-cobalt sunt în momentul actual foarte utilizate datorită
rezistenţei lor bune la coroziune (au minim 25% crom) şi datorită rezistenţei lor mecanice
excelente (70% cobalt).
În protetica fixă utilizarea titanului este mai redusă datorită rigorii în manipularea în
laborator. În plus, rezistanţa legăturii metaloceramice cu aliaje pe bază de titan este inferioară
celei obţinute cu aliajele preţioase.
Titanul se foloseste pentru:
- punţi reduse ( 1 – 2 intermediari) - se pot confecţiona din titan nealiat (topirea –
turnarea scheletului punţii se realizeză dintr-o singură bucată);
- corpuri de punte întinse (3 – 4 intermediari) - aliaje de titan ( Ti – 6 Al – 4V ) sau
titan nealiat (infrastructura metalică a intermediarilor va fi supradimensionată pentru a rezista
solicitărilor crescute);

94

 - scheletul protezelor mobilizabile, sisteme speciale de menţinere, sprijin şi
stabilizare;
- implante;
- şuruburi;
- pivoţi intraradiculari.
Dintre proprietăţiile care îl recomandă, amintim:
- biocompatibilitatea îl face indicat în numeroase domenii medicale;
- greutate specifică redusă,ce asigură confort pentru pacient;
- amagnetismul - poate fi indicat pacienţilor ce vor necesita tomografie computerizată
sau examen cu rezonanţă magnetică nucleară;
- coeficientul de dilataţie termică este asemănător cu cel al ţesuturilor dentare;
- roentgentransluscenţa permite controlul radiologic al calităţii pieselor turnate;
- rezistenţă la coroziune.
Pentru a realiza restaurări protetice cât mai exacte se poate proceda astfel:
- utilizând materialele cât mai fidele în fiecare etapă;
- tehnologiea să fie cât mai performantă;
- prin combinarea tehnologiilor de topire – turnare la 1700oC în instalaţii de
construcţie specială, cu tehnologii alternative (electroeroziune, CAD – CAM), elemente
separate solidarizate prin lipire, sudură cu arc electric sau laser.
În ceea ce priveşte realizarea punţilor din titan amintim câteva particularităţi, specifice
diferitelor faze:
- Limita cervicală a preparaţiilor va fi situată juxtagingival sau uşor subgingival şi va
fi conformată în prag drept, chanfrein, prag drept cu bizou;
- Amprentarea va urmări înregistrarea cu fidelitate a terminaţiei cervicale a
preparaţiilor, dilataţia şanţului gingival fiind obligatorie;
- Sunt recomandate amprentele cu linguri individuale, iar ca material de amprentă
polieterii;
- Modelele de lucru vor fi realuzate din gipsuri de clasa a IV-a.
Punţile de titan pot fi placate cu materiale compozite sau cu mase ceramice special destinate
acestui scop, care se sinterizează la temperaturi de 720o - 800oC
In condiţiile utilizării ceramicii la placare, scheletul metalic din titan trebuie realizat
rigid prin supradimensionări controlate.
Dacă sprijinul punţii este implantar sau mixt, puntea se realizează din titan nealiat
pentru asigurarea bioconductibilităţii.
Când stâlpii nu sunt paraleli, puntea se poate realiza din elemente separate care se pot
solidariza în cavitatea bucală cu arc electric datorită bioconductibilităţii termice foarte mici a
titanului.

Ca modalitate tehnologică de realizare a componentei metalice a punţilor dentare

amintim:
a) Turnarea – procedeul cel mai frecvent folosit.
b) Galvanizare – se realizează prin electroformare o capă de aur cu puritate mare.
Rezistenţa ei depinde de durata timpului de galvanizare.
c) Sinterizare – se depune pulbere din aliaj pe bontul duplicat din masă refractară şi se
arde în cuptorul de ceramică. Unii producători propun în funcţie de tipul lucrării
diferite aliaje sinterizabile.
d) Frezare computerizată – pot fi utilizate aliaje care în alte condiţii nu pot fi prelucrate
în laborator.
Termenul CAD/CAM, adică “Computer-Aided - Design / Computer - Aided-
Manufacturing” (“Modelare asistată de calculator/Fabricare asistată de

95

calculator”),denumeşte planificarea tri-dimensională a unei piese pe ecranul calculatorului cu
producerea ulterioară de către o maşină –unealtă controlată de un calculator.
Sistemele contemporare CAD/CAM au 3 componente:
Scanerul
Scanează preparaţia dentară furnizată de către cabinetul dentar. Această scanare se
poate realiza intraoral sau extraoral pe un model realizat pe baza unei amprente realizate cu
un material fidel de amprenatare(polieter). Pentru inlay -uri sau scheletul unei singure
coroane se scanează doar suprafaţa dintelui preparat. Pentru punţi dentare este necesară
scanarea dinţilor stâlpi, a vecinilor acestora, a crestei edentate şi arelaţiilor de ocluzie de la
nivelul segmentului de arcadă unde urmează să se realizeze puntea.
Sistemul CAD
Este vorba despre un calculator utilizat pentru prefigurarea şi modelarea viitoarei
restaurări protetice . Soft-ul permite modelarea şi realizarea unei restaurări individualizate.
Sistemul CAM
Acoperă diferite tehnologii de producţie pentru a converti o restaurare virtuală dintr-o
informatie numerică într-o proteza dentară reală. In prezent este utilizată mai ales frezarea
controlată de calculator. Aceasta prelucrează restaurarea din blocul din material plin alcătuit
din metal sau ceramică prefabricată. După activarea sistemului CAM, este necesară
corectarea manuală şi finisarea sau individualizarea restaurării cu culori de personalizare sau
materiale de placaj de către tehnicianul dentar .
Majoritatea sistemelor CAD-CAM in tehnica dentară operează ca un sistem de date
inchis, adică toate componentele (scaner, unitatea CAD si cea CAM) fac legătura dintre un
format de date specific şi utilizator. Materialele folosite pentru producerea restaurărilor sunt
părţi ale acestui întreg în sensul că sunt utilizate sisteme codate. Pe de altă parte, din ce in ce
mai multe sisteme CAD-CAM care operează printr-un schimb deschis de date, sunt introduse
pe piaţa dentară. In acest caz modelul 3 –D este transferat de la CAD la CAM într-un format
de date neutru. Acest limbaj permite alegerea liberă printre diversele centre de producţie şi
sisteme CAM.
În cazul în care puntea se confecţionează din mai multe bucăţi sunt necesare aliajele de
lipire (lot) care sunt specifice (au o anumită compoziţie în funcţie de aliajul din care se
confecţionează puntea).
- Materiale nemetalice:
- Materialele ceramice
- Polimerii
Materialele ceramice
Materialele ceramice sunt amestecuri de elemente metalice şi nemetalice ce permit
realizarea de legături covalente şi ionice în structuri cristaline. Ceramicile utilizate în
stomatologie conţin oxizi metalici de siliciu, aluminiu, potasiu etc. Aceste elemente sub
formă de caolin, feldsfat, silicat se găsesc şi în ceramicile tradiţionale, diferenţa fiind dată de
variaţia proporţiilor acestor componente. Pentru ceramica dentară componentul de bază este
feldsfatul.
Matereialele ceramice pot fi clasificate astfel:
Ceramica feldsfatică- este un material sticlos utilizat mai ales pentru placarea
scheletelor metalice. Acest tip de ceramică este compatibil cu majoritatea aliajelor utilizate în
stomatologie. Are o rezistenţă la încovoiere mică între 60-120 MPa şi poate fi uitilizat şi
pentru restaurări integral ceramice acolo unde solicitările ocluzale sunt minime sau pentru
placarea scheletelor din zirconiu(IPS d. Sign, Hera Ceram).
Ceramicile presabile-sunt ceramici sticloase pe bază de leucit şi disilicat de litiu.
-Ceramica sticloasă pe bază de leucit prezintă o umplutură cristalină de leucit care
armează structura sticloasă. Rezistenţa la încovoiere redusă 112 MPa, nu o recomandă pentru

96

sisteme integral ceramice cu toate că are o estetică foarte bună. Indicaţia majoră ţine de
regiunile anterioare ale arcadei unde solicitările ocluzale sunt reduse(IPS Empress).
-Ceramica sticloasă pe bază de disilicat de litiu este un material cu multe indicaţii în
protetica tradiţională şi implantologică, datorită echilibrului dintre proprietăţile estetice şi
mecanice. Rezistenţa la încovoiere este de 360-400 MPa, fapt ce o recomandă pentru faţete,
coroane integral ceramice şi punţi din 3 elemente realizate prin tehnologia presării sau CAD
CAM(IPS EmpressII).
Ceramicile infiltrate:
-Ceramica aluminoasă infiltrată cu fază sticolasă - are o infrastructură din oxid de
aluminiu sinterizat peste care se aplică o componentă sticloasă rezultând un schelet ceramic
opac cu rezistenţă mare la încovoiere 446 MPa, care necesită placarea cu o ceramică
feldsfatică. Are indicaţii pentru punţi de maxim 3 elemente în regiunea anterioară şi coroane
chiar în zona laterală( In ceram Alumina).
-Ceramica magnezio-aluminoasă infiltrată cu fază sticloasă - are o transluciditate
crescută, dar rezistenţa la încovoiere este redusă 343MPa. Este recomandată pentru restaurări
integral ceramice în zona anterioară(In-Ceram Spinell).
-Ceramica aluminoasă cu particule parţial stabilizate cu dioxid de zirconiu infiltrată cu
fază sticloasă conţine 35% dioxid de zirconiu, având o rezistenţă la încovoiere de 604 MPa.
Oxidul de zirconiu îi dă o opacitate crescuţă, fiind recomandată pentru zonele laterale(In
Ceram Zirconia).
Ceramicile policristaline:
-Ceramica sinterizată pe bază de dioxid de aluminiu de înaltă puritate - nu conţine
fază sticloasă şi este o ceramică policristalină cu rezistenţă la încovoiere de 650 MPa.
Necesită placarea cu ceramică ce conţine fază sticloasă pentru obţinerea efectului estetetic şi
este recomandată pentru bonturi implantare, coroane şi punţi de amplitudine redusă din zona
anterioară şi laterală(Procera All Ceram).
-Ceramica pe bază de policristale tetragonale de dioxid de zirconiu stabilizat cu Yttriu
–are cea mai mare rezistenţă la încovoiere 900-1200 MPa. Infrastructura protetică se poate
obţine prin CAD CAM sau prin frezare prin copiere. Componenta estetică se aplică pe
scheletul de zirconiu prin ardere sau presare. Este recomandată pentru toate felurile de
restaurări protetice fixe.
Sistemele integral ceramice
Mac Lean consideră că ceramica clasică cu valoarea de rezistenţă la flexiune de
150Mpa, nu este potrivită pentru restaurările molarilor. În prezent, este posibilă utilizarea
reconstrucţiilor protetice integral ceramice; aceste materiale noi oferă incontestabil
posibilitatea realizării unor restaurări estetice, cu condiţia să se respecte în detaliu indicaţiile
producătorului. Totuşi, riscul de fractură constituie punctul sensibil al acestor restaurări şi
depinde de lungimea corpului de punte, de înălţimea şi lăţimea conexiunii. Succcesul pe
termen lung depinde de calitatea realizării preparaţiilor bonturilor şi de precizia adaptării feţei
interne a elementelor de agregare pe dinţii stâlpi.
Indicaţiile punţilor integral ceramice
- Pacienţii cu igienă excelentă, în special interdentar
- Punţi limitate la 3 elemente( un intermediar)
- Breşe edentate în zona frontală
- Ambrazura interdentară între corpul de punte şi elementele de agregare să fie largă
- Se indică preparaţii supragingivale, cu reducerea din înălţimea ocluzală a dinţilor
de 2 mm
Tehnicile CAD-CAM au în comun înlocuirea parţială a muncii tehnicianului dentar,
cu sistemele numite „autonome” (la care prelucrarea elementelor se efectuează în laborator)
şi sisteme „neautonome” (la care scanner-ul înlocuieşte laboratorul).

97

 Pentru realizarea scheletului punţii din ceramică pură, sistemul Procera All Ceram
este reprezentativ. El este utilizat pentru reconstrucţii protetice de întindere mică, de 3
elemente, pe dinţi naturali sau supraimplantare, anterioare sau posterioare, cu mari aşteptări
estetice. După prepararea dinţilor stâlpi, se realizează o amprentare clasică şi se obţine un
model. Preparaţiile sunt apoi scanate tridimensional. Vom simplifica explicaţiile etapelor
clinice şi tehnice care ajută la realizarea scheletului. Acesta este foarte rezistent, dens, din
aluminiu pur. Aluminiul utilizat corespunde normelor ISO 6474 în ceea ce priveşte
densitatea, structura şi rezistenţa la flexiune. De fapt, infrastructura de bază este constituită
din pudră de oxid de aluminiu (99,5%), compactată sub presiune (2tone). Deasupra, în a două
etapă, se aplică straturile de ceramică pentru a obţine o estetică deosebită.
Forţele de masticaţie de 600N sunt insuficiente pentru fracturarea acestei structuri
protetice care rezistă la o forţă d 1395 N (studiu in vitro, Craig et al.). Cu toate acestea, aceste
punţi nu se efectuează în cazul pacienţilor cu bruxism. Pentru a avea succes în utilizarea
acestei tehnici, este necesară selectarea cu prudenţă a cazurilor clinice.
În acest fel,CAD-CAM, este posibilă confecţionarea şi a punţilor de 3-5 elemente cu
schelet metalic din titan. În particular, scheletul implanturilor din titan (foarte dificil de
realizat în laborator prin tehnici convenţionale) poate fi realizată prin prelucrarea unui bloc de
titan după scanarea unei machete a scheletului. Acest sistem numit „all-in-one” a apărut la
sfârşitul anului 1990 şi permite realizarea unei reabilitări supraimplantare monometalice
(parţială sau totală) cu o mare precizie şi o economie de timp considerabilă.
Recomandări pentru realizarea punţilor prin tehnica CAD-CAM
- Zonele de legătură să fie de minim 3 mm;
- Să existe un spaţiu suficient pentru schelet şi ceramică (2mm ocluzal şi 1,5mm la
nivelul pereţilor axiali);
- La nivelul dinţilor stâlpi existenţa pragului în unghi de 90°, supra sau
juxtagingival;
- Mărimea breşei edentate să nu depăşească 12mm;
- Evitare dinţilor stâlpi posteriori cu înclinări meziale foarte mari.
Polimerii
Materialele acrilice - au apărut cu aproximativ 60 de ani în urmă, prin anii 1950 –
1960, fiind în mare vogă. Erau ieftine, asigurau o fizionomie bună şi se prelucrau uşor.
Ulterior au început să apară defectele:
- contracţie de priză;
- porozitate, chiar şi când sunt bine prelucrate;
- coeficient de dilatare termică mare;
- irită parodonţiul marginal prin agresiune chimică (în microporozităţi se pot cantona
germeni microbieni, monomerul rămas necombinat cu polimerul este toxic);
- rezistenţa mecanică este scăzută - nu păstrează stopurile ocluzale;
- se decimentează uşor în cazul punţilor acrilice, iar în cazul punţilor mixte faţetele se
pot fractura.
După anul 1980, au apărut răşinile acrilice care se pot modela direct pe bont şi se
polimerizează sub presiune (Biodent). Răşinile acrilice se folosesc pentru restaurări
provizorii, în cadrul punţilor integral acrilice şi din păcate destul de frecvent în cazul punţilor
mixte parţial fizionomice. Pentru retenţionarea componentei acrilice este necesară realizarea
unor retenţii mecanice.
Compozitele
Polimerii îmbunătăţiţi prin adiţie de fibre sunt utilizaţi din al doilea război mondial şi
azi fac parte integrantă din materialele utilizate în industria textilă, aeronautică şi
aerospaţială. În protetică, aceste materiale au fost introduse ca o alternativă la structurile
metalo-ceramice şi pentru a înlătura inconvenientelor punţilor integral ceramice.

98

 Cererea estetică tot mai mare a pacienţilor a accelerat descoperirea de materiale
“invizibile” folosibile în sectorul posterior al arcadei.
Materialele compozite au fost introduse în laboratorul de tehnică dentară ca o variantă
la tehnica metalo-ceramică. Ele suscintă astăzi viul interes al medicilor dentişti şi al
tehnicienilor dentari datorită ameliorărilor aduse pe plan funcţional, biologic şi estetic. Sunt
răşini hibride (macroumplutură + microumplutură) şi conţin o fază anorganică, o fază
organică şi un liant. Prezintă proprietăţi mecanice foarte bune, un modul de elasticitate
ridicat, calităţi abrazive şi caracteristici optice apropiate de ale dentiţiei naturale.
Compozitele de laborator au calităţi estetice şi mecanice mai apropiate de materialele
minerale decît de cele organice. Progresele înregistrate au permis lărgirea cîmpului lor de
indicaţii clinice. Ele prezintă chiar avantaje în puntea realizată pe implante, datorită uzurii lor
fiziologice, modulului de elasticitate şi posibilităţilor de reparaţie în cavitatea bucală.
Clasificarea compozitelor pe generaţii a fost propusă de Touati şi Aidan pentru a
diferenţia sistemele compozite ce permit utilizarea lor în proteze unitare (microproteze) şi
punţi dentare.
Compozitele de primă generaţie se caracterizează printr-un raport de 39%
umplutură anorganică şi 61% matrice organică. Acest procentaj redus de umplutură
anorganică face ca rezistenţa la îndoire să fie aproximativ de 75MPa, ceea ce contraindică
utilizarea acestor materiale în zonele intens solicitate de forţele ocluzale sau de tensiunile
care apar în corpul de punte datorită mişcării de flexiune.
Principalele compozite de primă generaţie utilizate în laborator sunt: Solidex,
Compatit R, Visio – gem, Dentacolor, SR – Isosit – N, Chromasit, etc.
Deoarece atrag bacteriile răspunzătoare de formarea plăcii dentare nu se recomandă
plasarea lor în contact direct cu mucoasa gingivală. Alte dezavantaje ale acestora se referă la
modificarea culorii în timp şi rezistenţă mecanică scăzută, din acest motiv neindicându-se
pentru refacerea stopurilor ocluzale.

Fig.54 Restaurare protetică metalo-compozită,
se remarcă coloraţia faţetelor şi inflamaţia mucoasei gingivale.

Caracteristic pentru aceste materiale este depunerea răşinilor pe scheletul metalic

condiţionat, în straturi succesive prin modelaj direct.
Modelajul este liber, fiind eliminată faza de machetare.
Pe parcursul modelajului straturile de răşină compozită suferă o prepolimerizare, la
sfârşit realizându-se polimerizarea finală. Cele mai răspândite compozite sunt cele
fotopolimerizabile care combină lumina albastră (460 nm) continuă sau stroboscopică, cu
presiunea şi/sau vidul.
- Răşinile diacrilice compozite sunt indicate pentru inlay-uri, onlay-uri, faţete, coroane
pe dinţii anteriori, punţi provizorii, faţete pentru coroane mixte şi corpuri de punte, proteze
tranzitorii pe implante.Cimentarea se face adeziv.
Compozitele de a doua generaţie au un raport de umplutură anorganică de 2/3, pe
matrice organică de 1/3.

99

 Răşinile policarbonate-sunt compozite de a doua generaţie, care posedă o matrice de
policarbonaţi ce îi conferă elasticitate şi o bună transluciditate. Transluciditatea a fost
modificată prin tipul de răşină a matricei. Reprezentativ pentru răşinile policarbonate este
Conquest - Sculpture, care conţine 78% umplutură ceramică sticloasă.Sistemul Sculpture
prezintă o fibră specifică – Fiberkor. Este o fibră de sticlă îmbrăcată în prealabil, industrial ,
cu răşină.Fibrele Fiberkor există în benzi de 3 – 6 mm şi 4 tente coloristice.
Sunt indicate pentru coroane mixte, inlay-uri, onlay-uri, atele, faţete, realizarea
suprastructurilor pe implante pe schelet metalic sau armate cu fibră Fiberkor, deoarece reduc
şocul transmis infrastructurii cu aproximativ 50%.Cimentarea se face adeziv.
Polisticlele - au fost create din dorinţa de a realiza un material la fel de performant ca
masele ceramice, dar care să nu prezinte duritatea şi rigiditatea acestora.Exemple: Artglass,
Belle Glass, Colombus.
Artglassare ca principal avantaj o abraziune fiziologică echivalentă cu cea a smalţului
natural. Sistemul Artglass satisface criteriile estetice şi funcţinale ale protezei pe
implante.Legarea metalului de Artglass a fost studiată în mod deosebit. A fost creat un sistem
în întrgime automatizat Siloc, pentru a asigura o legătură suplă, fiabilă şi rezistentă între
metal şi compozit. Fotopolimerizarea se realizeză cu ajutorul lămpii fotopolimerizabile Uni
XS. Indicaţiile Artglass-ului: inlay-uri, onlay-uri, Jacket-uri, coroane şi punţi cu schelet
metalic, proteza tranzitorie şi de lungă durată pe implante, realizarea placajului ocluzal al
punţilor la pacienţii cu ocluzie traumatizantă. Reparaţiile sunt mai uşor de realizat decât în
cazul punţilor ceramice.
Belle Glass- HP-principala caracteristică a acestui material rezidă dintr-o totală diferenţiere
între materialul intern numit dentină şi cel de suprafaţă numit email, care se disting prin
compoziţia lor chimică.
Restauraţia biomimetică cu Belle Glass- HP încearcă să imite smalţul şi dentina unui
dinte natural. Materialul dentină dă rezistenţa mecanică şi elasticitatea compozitului.
Materialul email conferă starea de suprafaţă şi estetica. Cele două materiale Belle Glass HP
prezinză un mod dublu de polimerizare: fotopolimerizarea şi polimerizarea la cald, sub
presiune de azot.
Polimerizarea specifică a Belle Glass- HP produce o suprafaţă externă densă, fără
porozităţi şi dă astfel materialului o bună transluciditate, îmbunătăţind aspectul estetic.
In ceea ce priveşte legătura cu metalul, nu există un sistem specific dar, fabricantul
preconizează o tratare prin silanizare la rece şi cositorire.
Belle Glass- HP poate fi armat cu fibre Connect. Sunt fibre de polietilenă tratate cu
plasmă, care îmbunătăţeşte îmbibarea fibrei în materialul compozit. Ţesătura uniformă a
fibrelor Connect permite întinderea şi facilitează manevrarea.Indicaţii:inlay-uri, onlay-uri,
punţi dentare reduse, punţi adezive, coroane parţiale, suprastructuri pe implante. Cimentarea
se face adeziv.
Colombus este primul compozit de a doua generaţie introdus în laborator. Are o
rezistenţă la flexiune este de 155 M Pa şi este indicat pentru inlay-uri, onlay-uri, coroane şi
punţi pe armături metalice.
Ceromerii Targis-Vectris (IVOCLAR)
Conceptul Targis – Vectris a fost creat pentru a realiza proteze conjuncte fără armătură
metalică, prezentînd deci o bună integrare biologică.
Targis este un compozit folosit ca material estetic. El poate fi folosit singur sau armat cu
metal sau fibre. În sistemul Targis – Vectris, Targis reprezintă componenta statică în timp ce
Vectris constituie componenta dinamică, care asigură rezistenţa la forţele de tracţiune şi de
flexiune.

100

 Materialul Targis este numit ceromer pentru că el rezultă din asocierea de particule
solide (încărcătura anorganică este de natură ceramică mai ales) cu răşină organică.
Rezistenţa la flexiune este de 160 M Pa.
Pentru a arma materialul compozit Targis, firma Ivoclar a pus la punct un procedeu de
elaborare a fibrelor de sticlă: Vectris.
Acest sistem prin intermediul unui cuptor specific, VSI, realizează prin presiune –
depresiune armătura translucidă. Armăturile vor fi alese în funcţie de necesităţi:
- pentru o coroană se foloseşte Vectris single care prezintă o încărcătură de fibre
încrucişate la 90°, asamblate pe opt straturi suprapuse;
- pentru o punte se foloseşte o armătură formată din 13000 de fibre longitudinale.
Ceromerii sunt indicaţi pentru realizarea de inlay-uri,onlay-uri, punţi adezive, faţete,
coroane şi punţi posterioare.Cimentarea acestora se face adeziv
Compozitul Targis armat cu metal permite realizarea de coroane, punţi metalo –
compozite, proteze cu sprijin implantar.
Tehnologia de realizare a punţilor metalo-compozite necesită pe lângă prezenţa
microretenţiilor o serie de tehnologii suplimentare pentru asigurarea legăturii chimice între
cele două componente. In vederea asigurării acestei legături chimice, suprafaţa scheletului
metalic trebuie pregătită într-un anumit mod, în funcţie de natura chimică a aliajului şi a
componentei fizionomice.
Se obţin deci:
- macroretenţii prin machetare;
- microretenţii prin sablare sau gravaj acid, după care scheletul metalic este supus
unor operaţii precum: oxidarea, silanizarea, metalizarea, cositorirea, ceramizarea sau arderea
unor silicaţi.
Cele mai importante procedee tehnologice prin care se realizează condiţionarea
scheletului metalic sunt: Silicoater, Rocatec, Kevloc, Siloc.

101

 2. STATICA PUNŢILOR DENTARE

Statica unei punţi este dată de poligonul de sprijin, acesta fiind determinat de liniile
care unesc dinţii.
Beliard în 1924 a emis o teorie a poligonului de sprijin care se baza pe o noţiune
fundamentală care susţine că o punte cu sprijin pe 3 dinţi stâlpi nealiniaţi este în
echilibru(teoria poligonului de sprijin).
Leriche a dezvoltat teoria bazei de sustentaţie a unei punţi(Porţiunea radiculară
intraososă). El concluzionează că stabilitatea punţii este dependentă de poligonul de
sustentaţie, determinat de liniile care unesc dinţii stâlpi între ei. Baza de sustentaţie se
apreciază în trei planuri:
-Baza de sustentaţie orizontală reprezentată de suprafeţele de secţiune de la nivelul
cervical şi de la jumătatea rădăcinii utile.

Fig.93 Baza de sustentaţie orizontală în zona cervicală şi în ½ radiculară(Hamlaoni Malika)

- Baza de sustentaţie vericală reprezentată de o secţiune verticală prin porţiunea

radiculară utilă. Pentru dinţii pluriradiculari sunt două baze de sustentaţie verticale: una
vestibulară şi una palatinală.

Fig94 Baza de sustentaţie verticală(Hamlaoni Malika)

- Baza de sustentaţie sagitală reprezentată de o secţiune sagitală prin porţiunea

radiculară utilă.
Pentru dinţii pluriradiculari sunt două baze de sustentaţie verticale: una mezială şi una
distală.

102

 Fig.95 Baza .de sustentaţie sagitală(Hamlaoni Malika)

Tipuri de sprijin:
a) Sprijin punctiform – puntea cu un singur dinte stâlp –Beliard afirmă că această
punte va traumatiza alveola în toate cele 3 planuri: M-D, V-O, vertical, din acest motiv
puntea cu sprijin punctiform este foarte rar indicată.

Fig.96 Sprijin punctiform

b) Sprijin liniar – sunt punţile din zona laterală a arcadelor până la canin. Beliard a
enunţat un postulat conform căruia o punte în linie dreaptă nu poate fi stabililă deoarece nici
un sistem material nu poate fi stabilizat pe o linie. El este solicitat V – O şi vertical. In
practică se observă că astfel de punţi au un prognostic bun, influenţat de valoarea funcţională
a dinţilor stâlpi(proiecţia bazelor de sustentaţie în cele trei planuri). Forţele ocluzale care apar
în mişcările orizontale(de diducţie) tind să decimenteze elementele de agregare, de aceea este
recomandată o morfologie a cuspizilor cât mai atenuată şi cuprinderea unui număr mai mare
de dinţi stâlpi.

Fig.97 Sprijin linear

c) Sprijin în suprafaţă – puntea cu 3 sau mai mulţi stâlpi ce nu sunt în linie dreaptă
se găseşte în condiţii de echilibru. O astfel de punte va avea un sprijin în suprafaţă. Puntea va
solicita dinţii stâlpi în sens vertical.

103

 Fig.98 Sprijin în suprafaţă

Stabilitatea acestei punţi este în funcţie de statica individuală a fiecărui dintre stâlp.
Dacă se adaugă un al patrulea dinte stâlp situat în alt plan, atunci statica acelei punţi
este excelentă.
După Leriche stabilitatea unei punţi cu sprijin în suprafaţă este în funcţie de
complexitatea morfologiei radiculare la o implantare corespunzătoare.

3. ECHILIBRUL PUNŢILOR DENTARE

Este condiţionat de poziţia corpului de punte faţă de dinţii stâlpi extremi.

Discuţii apar în legătură cu următoarele punţi:
a) Puntea în extensie – corpul de punte înlocuieşte un dinte lipsă şi este solidarizat de
elementele de agregare la o singură extremitate. Echilibrul este dat de raportul dintre
lungimea braţului de pârghie reprezentat de extensie şi lungimea braţului de rezistenţă format
din lungimea M-D a elementelor de agregare.

Fig.99 Lungimea extensiei trebuie să Fig.100 Din aceste motive extensia

fie mai mică decât lungimea distală se va realiza sub forma unui
elementelor de agregare(după premolar (după Shillingburg)
Shillingburg)
Echilibrul este influenţat deci de: numărul dinţilor stâlpi incluşi în punte, morfologia
radiculară, implantarea lor (valoarea parodontală) şi de forţele care se exercită asupra punţii.
b)Puntea în arc de cerc – exemplu puntea frontală sau din zona de curbură a arcadei –
este tot un fel de punte în extensie, datorită curburii arcadei. Ea este în echilibru atunci
când:
BF= BR
Se includ dinţi suplimentari ca stâlpi de punte pentru echilibru.

104

 Fig.101 Echilibrul punşilor în arc de cerc este asigurat atunci când braţul
de rezistenţă (BR) este mai mare decât braţul de forţă (BF)- Shillingburg

Un alt criteriu pentru aprecierea echilibrului spune că suma lungimii rădăcinilor

dinţilor stâlpi trebuie să fie mai mare decât lungimea braţului de forţă, braţ care uneşte dinţii
stâlpi şi punctul cel mai anterior al curburii.
c)Puntea totală – cu sprijin de o parte şi de cealaltă a arcadei, respectiv pe 2 canini şi
2 molari ( pot fi mai mulţi dinţi stâlpi) datorită bazelor de sustentaţie verticală a dinţilor stâlpi
şi a unei suprafeţe mari de sprijin de formă trapezoidală, este în echilibru. Coeficienţii de
rezistenţă ai dinţilor înlocuiţi sunt mai mari decât cei ai dinţilor stâlpi, dar poziţia stâlpilor
este foarte favorabilă. Forţele care acţionează asupra stâlpilor frontali sunt neutralizate de
stâlpi laterali şi invers.
Pentru conceperea punţilor totale de contenţie, luăm în considerare recomandările lui
Roy, care divide arcada dentară în 5 planuri:
-Planul incisiv supus la forţe cu direcţie postero-anterioară;
-Planul canin supus la forţe laterale care fac un unghi de 45 de grade cu cele ce
acţioneză pe planul incisiv;
-Planul molar, premolar care sumează forţele orizontale care fac un unghi drept cu
cele ce acţioneză pe planul incisiv.

Fig.102Planurile de la nivelul arcadei dentare(Hamlaoni Malika)

Efectul de contenţie este asigurat când se unesc prin mijloace rigide şi nedeformabile,
dinţii mobili dintr-un plan cu dinţii din alte planuri, de preferinţă din toate planurile.

105

 PRINCIPIUL PROFILACTIC

Trebuie să guverneze orice act terapeutic atât în concepţie cât şi în execuţie;

Obiectivele pricipiului profilactic:
- Protecţia vitalităţii organului pulpar
- Protecţia parodonţiului marginal şi profund
- Prevenirea iritaţiilor mucoasei orale
- Prevenirea disfuncţei ocluzale

1. Protecţia vitalităţii organului pulpar

Vitalitatea organului pulparar trebui conservată d efiecare dată în cadrul
tratamentului prin punţi. Modalităţile prin care se poate îndeplinii acest obiectiv sunt:
- Îndepărtarea ţesuturilor dure dentare trebuie făcută cu răcire umedă continuă pentru
a evita afectarea pulpei dentare.
- Se vor utiliza instrumente de calitate, bine ascuţite.
- Cantitatea de ţesuturi dentare îndepărtate va fi minimă, dar suficientă pentru a
asigura calea de inserţie şi integrarea elementelor de agregare în morfologia arcadei dentare.
- In cazul lipsei de paralelism pentru a evita şlefuirile mutilante cu sacrificarea
organului pulpar se poate institui în preralabil un tratament de redresare ortodontică sau se
alege un element de agregare care necesită un sacrificiu minim de substanţă dentară.
- Tot pentru păstrarea vitalităţii organului pulpar se procedează la tratamentul corect al
cariilor de pe dinţii stâlpi cu îndepărtarea în totalitate a dentinei alterate şi obturarea cu
materiale de obturaţie definitivă a cariilor din regiunea cervicală.
- Protecţia bonturilor dentare prin mijloace protetice.
- Inchiderea marginală perfectă la nivelul elementelor de agregare. Acest lucru este
posibil prin evitarea realizării terminaţiei cervicale în muchie de cuţit.
- Evitarea introducerii forţate a punţilor pe dinţii stîlpi pentru a nu produce secţionarea
ligamentului alveolo-dentar şi a pachetului vasculo-nervos apical.
- Echilibrarea ocluzală a punţilor pentru a preveni eventuale traume ocluzale ce pot da
mortificare pulpară.
Există situaţii în care este indicată extirparea vitală în scop protetic:
- Dinţii cu obturaţii mari, voluminoase, vechi;
- Când se foloseşte ca element de agregare coroana de substituţie;
- Pentru mărirea agregării microprotezelor;
- Rezolvarea lipsei de paralelism în cadrul tratamentului preprotetic;
- Pentru refacerea planului de ocluzie după migrări verticale;
- Dinţii care au mai fost utilizaţi ca stâlpi de punte.

2. Protecţia parodonţiului marginal şi profund

Parodonţiul marginal poate fi afectat:
- In timpul preparării bontului dentar;
- Prin supraconturarea elementelor de agregare;
- Prin modelarea necorespunzătoare a corpului de punte;
- Modalitatea de unire a elementelor de agregare alăturate între ele cu nerespectarea
papilelor interdentare;
- In cazul punţilor în extensie se pierde relativ repede punctul de contact cu dintele
limitrof şi se creează condiţii pentru traumatizarea parodonţiului marginal;

106

 - În cazul în care se folosesc ca elemente de agregare mai multe coroane de substituţie
alăturate, bonturile trebuie preparate conic pentru a nu traumatiza papila interdentară.
Parodonţiul profund -de obicei, parodonţiu profund poate face faţă unor solicitări
mai mari decât la cele care este supus în mod obişnuit.
Pentru a preveni îmbolnăvirea acestuia trebuie avute în vedere câteva obiective:
- Stabilirea numărului şi topografiei dinţilor stâlpi în funcţie de valoarea lor
funcţională, întinderea şi topografia breşelor edentate şi solicitările la care va fi supusă
puntea;
- Puntea trebuie să realizeze rapoarte ocluzale funcţionale cu antagoniştii;
- Evitarea oricăror înălţări de ocluzie chiar temporare;
- Inserţia punţii nu trebuie forţată deoarece se poate leza pachetul vasculo-nervos
apical;
- Un punct de contact prea strâns poate leza în timp parodonţiul profund.

3. Protecţia mucoasei orale

Se au în vedere 3 aspecte
I. Materialul din care se realizează puntea
II. Execuţia tehnică
III. Relaţia corpului de punte cu creasta edentată
Materialul din care se confecţionază puntea.
În mod ideal, un material dentar care urmează să fie utilizat în cavitatea orală trebuie
să fie inofensiv pentru toate ţesuturile orale. Mai mult decât atât, aceasta trebuie să nu conţină
nici o substanţă toxică, solubilă, sau difuzabilă care poate fi absorbită în sistemul circulator,
cauzând răspunsuri toxice sistemice, inclusiv efecte teratogene sau cancerigene. Materialul,
de asemenea, ar trebui să fie liber de agenţi care ar putea produce o sensibilizare sau un
răspuns alergic la un pacient sensibilizat.
Rar, efecte secundare nedorite (toxice, iritative, sau reacţii alergice) pot fi cauzate de
materialelede restaurare dentară. Ele pot fi locale şi / sau sistemice. Reacţiile locale implică
gingia, ţesuturile mucoasei, pulpa dentară şi ţesuturile dentare dure, inclusiv uzura excesivă a
dinţilor din cauza materialelor de restaurare de pe arcada antagonistă. Reacţiile sistemice se
manifestă, în general, ca reacţii alergice ale pielii. Efectele secundare pot fi clasificate ca
fiind acute sau cronice.
Mediul oral este deosebit de ostil pentru materialele de restaurare dentară. Saliva are
proprietăţi corozive, iar bacteriile sunt mereu prezente. Pentru evaluarea comportamentului
materialelor dentare în cavitatea orală, au fost propuse teste şi standarde biologice adecvate.
Până în urmă cu câţiva ani, aproape toate programele naţionale şi standardele dentare
internaţionale de testare s-au axat în întregime pe proprietăţile fizice şi chimice ale
materialelor dentare. În prezent se pune accent pe testarea biologică, iar cunoştinţele despre
materialele dentare au evoluat foarte mult în acest domeniu(selecţia şi utilizarea materialelor
concepute pentru a fi utilizate în cavitatea bucală Phillips, 1991).
În conformitate cu standardele existente, toate materialele dentare ar trebui să treacă
testele primare (screening-ul pentru a indica răspunsul celular), testele secundare (evaluarea
reacţiilor tisulare) şi testele de utilizare la animale înainte de a fi evaluat clinic la om.
Programele de testare pentru materiale dentare se bazează pe specificaţii sau standarde
stabilite de către organizaţiile naţionale sau internaţionale de standardizare, cum ar fi
American National Standards Institute (ANSI) şi Organizaţia pentru Standarde Internaţionale
(ISO). În conformitate cu aceste reglementări, toate materialele dentare sunt revizuite pentru
siguranţă şi eficacitate şi clasificate de FDA în clasa I, II sau III, în funcţie de risc.

107

 Aliajele de turnare.
Aliajele de aur şi alte aliaje utilizate în restaurări dentare turnate conţin un număr de
elemente, fie adăugate în mod intenţionat sau ca impurităţi. Reacii alergice au fost descrise
pentru multe dintre aceste metale, inclusiv paladiu (Phlelepeit şi Legrum, 1986), nichel
(Consiliul privind materialele dentare, 1982; Henstein-Pettersen şi colab, 1984;. Femandez şi
colab., 1986), crom (Hildebrand , 1985) şi cobalt (de Melo şi colab, 1983;. Hildebrand,
1985).Aproximativ 10% dintre femei si 1% dintre barbati sunt sensibili la nichel (Merck
Index, 1983).
Alergia la restaurări pe bază de aur este raportată mai frecvent decât reacţiile alergice
la aliaje dentare care conţin nichel (Tomell, 1962; Elgart şi Higdon, 1971; Schof şi colab,
1971. Young, 1974; Klaschka, 1975 Fenton şi Jeffry, 1978 ;. Fregert şi colab, 1979, Olanda-
Moritz şi colab, 1980;. Izumi, 1982).
Aliajele pe bază de paladiu au fost raportate ca agenţi cauzali, în cazuri de stomatite
(van Loon şi colab., 1984), reacţii lichenoide orale (Downey, 1989), şi urticarie diseminată
(van Joost şi Roesyanto-Mahadi, 1990). Alergia la paladiu pare să apară la pacienţii care sunt
sensibili, de asemenea la nichel (van KETEL şi Niebber, 1981; Nakayama, 1982; van Loon şi
colab, 1984, 1986;. Stenman şi Bergman, 1989;. Augthun şi colab, 1990), dar nu in mod
constant (Castelain şi Castelain, 1987. Toate aliajele de turnare, cu excepţia titan-ului nealiat,
par să aibă un potenţial de a provoca reacţii adverse la pacienţii cu hipersensibilitate
individuală.
Aliajele de crom / cobalt au un istoric excelent de biocompatibilitate, deşi există unele
rapoarte ale sensibilităţii tisulare la o populaţie foarte limitată (Merck Index, 1983).
Ceramica.
Incidenţa relativă a efectelor secundare biologice ale ceramicii dentare, comparativ cu
alte materiale de restaurare este considerată a fi mică. În general, ceramicele dentare
convenţionale sunt considerate a fi cele mai inerte materiale utilizate pentru restaurări
dentare. Materiale de restaurare ceramică, nu sunt cunoscute cu potenţial de a provoca reacţii
biologice, cu excepţia uzurii denţilor şi / sau a restaurărilor opuse. Nu sunt disponibile date
privind biocompatibilitatea acestor restaurări pe termen lung (Ruleta şi Herder, 1991).
Materialele compozite care sunt certificate sau acceptate de ADA sunt supuse unei
mari varietăti de teste. Cu toate acestea, la fel ca la amalgam, longitudinal, cercetarea în vivo,
privind biocompatibilitatea răşinilor compozite este insuficientă, în special pentru cele
destinate restaurărilor posterioare. Materialele compozite sunt asociate cu mulţi compuşi
organici ale căror efecte pe termen lung privind potenţialul alergenic şi toxic nu au fost
stabilite (Anusavice, 1989). Matricea organică conţine, în plus faţă de o varietate de
dimetacrilaţii, un număr de substanţe chimice reactive pentru a face materialele optime ca
materiale de restaurare dentară.
Execuţia tehnică. Modelarea corpului de punte se va realiza fără muchii ascuţite,
denivelări, zone retentive, zonele de întâlnire dintre elementele de agregare şi corpul de punte
trebuie să fie larg deschise pentru a favoriza autocurăţirea şi curăţirea artificială.
- Fazele de laborator: modelare, ambalare, turnare, prelucrare trebuie corect executate
pentru a nu diminua rezistenţa punţii şi pentru a preîntâmpina apariţia de porozităţi, plusuri.
- Nişele cervicale vor proteja spaţiul papilei gingivale, ambrazurile fiind bine
exprimate.
Relaţia corpului de punte cu creasta.Cel mai igienic este corpul de punte suspendat
după el urmând corpul de punte cu contact punctiform, tangent linear, semişa, şa.

4. Prevenirea disfuncţiei ocluzale

- In terapia protetică de masă relaţiile intermaxilare sunt transpuse în laborator fie pe
modele de gips cu gheie distală, fie prin montarea celor două modele în ocluzor.

108

 Refacerea morfologiei ocluzale se face luând ca poziţie de referinţă poziţia de RC sau
IM. Aceste punţi numai în mod întâmplător pot avea o morfologie ocluzală care să asigure
funcţionalitatea mandibulei în cadrul mişcărilor ei.
Pentru a asigura rapoarte ocluzale funcţionale, sunt necesare în cavitatea orală,
individualizări ale reliefului ocluzal.
Corect este ca în laborator tehnicianul să monteze cele două modele într-un articulator
cel puţin semiadaptabil care să primească înregistrări ale ocluziei:
- înregistrarea RC
- înregistrarea IM
- înregistrarea mişcărilor ocluzale funcţionale în plan orizontal (propulsie şi
lateropulsie)
Situaţiile când se recomandă confecţionarea lucrărilor protetice luând ca poziţie de
referinţă RC:
- coincidenţa RC cu IM – point centric
- absenţa contactelor ocluzale la nivelul dinţilor laterali ai ambelor hemiarcade, sau
relieful ocluzal este şters ca în bruxism;
- când se impune refacerea reliefului ocluzal al majorităţii dinţilor laterali prin relief
ocluzal metalic sau ceramic;
- existenţa unei alunecări a mandibulei din RC în IM;
- când sunt prezente simptomele ocluziei traumatice.
Intercuspidarea maximă se foloseşte ca poziţie de referinţă pentru reabilitările orale
atunci când pe arcade există un număr mare de dinţi ce realizează relaţii ocluzale stabile,
necesare poziţionării tridimensionale a mandibulei faţă de maxilar.
Pentru realizarea punţilor se folosesc tehnici intraorale de înregistrare a relaţiei
centrice, intercuspidării maxime, mişcărilor mandibulare în plan orizontal, care vor permite
ulterior reglarea articulatoarelor semiadaptabile pentru simularea şi reproducerea acestor
mişcări.
Pentru prevenirea disfuncţiei ocluzale, mai trebuie avute în vedere, următoarele
aspecte:
- Examinarea relaţiilor ocluzale cu antagoniştii după cimentarea definitivă a punţii în
cavitatea orală pentru a elimina eventualele contacte premature sau interferenţe ce pot apărea
cu această ocazie.
- Prelucrarea corectă a suprafeţei ocluzale.
- Suprafaţa ocluzală se realizează din aliaje metalice sau ceramică pentru conservarea
stopurilor ocluzale în timp.
- Mărimea suprafeţei ocluzale să fie egală cu cea a dinţilor înlocuiţi.

109