CREŞTINISMUL

Creştinismul este religia revelată, întemeiată de Iisus Hristos sau Mântuitorul Hristos
(Mesia, Unsul lui Dumnezeu). Aceasta religie s-a răspândit, încetul cu încetul, la toate
popoarele lumii, prin misionari, dar nu cuprinde pe toţi oamenii din lume. Totuşi este religia
care numără cei mai mulţi credincioşi, dacă se face comparaţie cu oricare altă religie
contemporană. Cuvântul creştinism este derivat din numele -  - Unsul, adică Cel
uns să fie Mântuitorul lumii. Iisus Hristos este Dumnezeu, Fiul întrupat pentru mântuirea
lumii.
Cei dintâi ucenici ai lui Isus Hristos au făcut parte din poporul evreu din Palestina
secolului I. Cum era şi firesc, misiunea creştină a început din centrul vieţii religioase a
evreilor de atunci, Ierusalimul, şi a ajuns curând în marile metropole ale lumii antice
mediteraneene şi pontice. Învăţătura creştină s-a răspândit mai întâi în mediile urbane, iar mai
târziu a pătruns şi în mediile rurale. În acestea din urmă, credinţele religioase idolatre au
persistat îndelung, iar răspândirea noii religii s-a făcut adeseori prin martiriu: propagatorii noii
credinţe erau ucişi, uneori după chinuri prelungite, de către adepţi ai vechilor credinţe
idolatre. Şi în prezent, în unele ţinuturi ale pământului creştinismul se răspândeşte de către
misionari care, uneori, riscă să plătească chiar cu viaţa curajul lor de a vesti băştinaşilor
Evanghelia.

Izvoare
Despre creştinism se poate afla mai în amănunt din Scrierile sacre ale sale: Sfânta
Scriptură a Vechiului şi Noului Testament sau Biblia şi cărţile ce compun Sfânta Tradiţie şi
Tradiţia Bisericii (tradiţie dogmatică, liturgică şi canonică).
a. Sfânta Scriptură cuprinde, în Vechiul Testament, următoarele cărţi:
Facerea, Ieşirea, Leviticul, Numerii, Deuteronomul (care formează Pentateuhul sau
Cărţile lui Moise), Iosua Navi, Judecătorii, Rut, 1 Regi, 2 Regi, 3 Regi, 4 Regi, 1
Paralipomena, (1 Cronici), 2 Paralipomena (2 Cronici), 1 Ezdra, Neemia (2 Ezdra), Estera,
Iov, Psalmii, Pildele lui Solomon, Ecclesiastul, Cântarea Cântărilor, Isaia, Ieremia,
Plângerile lui Ieremia, Iezechiel, Daniel, Osea, Amos, Miheia, Ioil, Avdie, Ioana, Naum,
Avacum, Sofonie, Agheu, Zaharia, Maleahi. Urmează o serie de cărţi socotite drept «bune de
citit»: Cartea lui Tobit, Cartea Iuditei, Cartea lui Baruh, Epistola lui Ieremia, Cântarea celor
trei tineri, Cartea a treia a lui Ezdra (a patra este socotita apocrifă), Cartea întelepciunii lui
Solomon, Cartea lui Iisus, fiul lui Sirah (Ecclesiastul), Istoria Suzanei, Istoria omorârii
balaurului şi a sfărâmării lui Bel, Cartea întâi a Macabeilor, Cartea a doua a Macabeilor,
Cartea a treia a Macabeilor, Rugăciunea regelui Manase.
În Noul Testament se cuprind cărţile: Sfânta Evanghelie după Matei, Sfânta
Evanghelie după Marcu, Sfânta Evanghelie după Luca, Sfânta Evanghelie după Ioan, Faptele
Sfinţilor Apostoli, Epistolele Pauline (către: Romani, Corinteni I şi II, Tit, Filimon şi Evrei);
Epistolele soborniceşti (ale Sf. Apostoli Iacob, Petru I şi II, a Sf. Ioan I, II şi III; a Sf. Iuda) şi
Apocalipsa sau Revelaţia (Descoperirea făcută Sf. Ioan Teologul şi Evanghelistul).
b. Sfânta Tradiţie propriu-zisă este formată din conţinutul învăţăturii de credinţă
însuşit de Sfinţii Apostoli direct de la Mântuitorul Iisus Hristos în decursul predicii Sale şi
consemnat în scris în Sfintele Evanghelii şi în celelalte scrieri ale Noului Testament, scrieri
care nu au putut cuprinde tot: Ioan 21, 25.
Întreaga învăţătură a lui Iisus Hristos a fost pecetluită prin fapte reale, prin minuni la
care au fost de faţă Sf. Apostoli şi oameni de tot felul şi în diverse prilejuri. De aceea,
Mântuitorul a uşurat povara suferinţelor fizice şi morale ale unora dintre credincioşii care
veneau la El: a vindecat bolnavi, orbi, şchiopi, slăbănogi, îndrăciţi. De asemenea, El a înviat
morţi (tânărul din Nain, fiica lui Iair şi pe Lazăr) numai ca să se preamărească şi să se
cunoască puterea lui Dumnezeu. Mai mult, minunile săvârşite de Mântuitorul şi relatate în

1
amănunt de cei patru evanghelişti s-au petrecut în faţa oamenilor, nu într-ascuns, tocmai
pentru ca ele sa fie de netăgăduit. Marea şi vântul s-au liniştit la cuvântul-poruncă al Fiului lui
Dumnezeu Întrupat, trupul Său şi-a dezvăluit strălucirea în transfigurare la Schimbarea la
Faţă, dar a şi înviat din morţi după Patima cea de bună voie. Iar toate acestea s-au făcut
tocmai pentru a dezvălui taina iubirii neţărmurite faţă de lume a lui Dumnezeu cel unul în
Treime: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. « Căci Însuşi Tatăl vă iubeşte pe voi, fiindcă voi M-aţi
iubit pe Mine şi aţi crezut ca de la Dumnezeu am ieşit. Ieşit-am de la Tatăl şi am venit în
lume: iarăşi las lumea şi mă duc la Tatăl » (Ioan 16, 27-28).
Apostolii au reţinut sensul dumnezeiesc al minunilor săvârşite de Mântuitorul Hristos
în lume şi s-au convins ei înşişi de dumnezeirea Lui şi a religiei pe care o întemeia: « Acum
ştim că Tu ştii toate şi nu ai nevoie să întrebi pe cineva. De acea credem că ai ieşit de la
Dumnezeu » (Ioan 16, 30).
c. Tradiţia Bisericii. Cuprinde tot ceea ce s-a scris şi s-a reţinut, sub inspiraţie
dumnezeiască, după moartea Apostolilor, şi a ucenicilor lor (în mare parte), astfel încât noua
credinţă, credinţa adevărată, să strălucească puternic în bezna idolatriei şi să întoarcă pe
oameni la credinţa în adevăratul Dumnezeu. Amintim aici scrierile Părinţilor apostolici, ale
Sfinţilor Părinţi şi scriitori bisericeşti, ale asceţilor si, mai ales, ale martirilor, ale teologilor şi
marilor inspiraţi de Dumnezeu (imnologi, liturgişti şi canonişti).
Esenţa creştinismului nu poate fi cunoscută decât din Evanghelii, deoarece acolo
sunt citate ipsa verba Domini (înseşi cuvintele Domnului).
Evangheliile arată că întruparea şi Naşterea între oameni a Fiului lui Dumnezeu a
avut loc la plinirea vremii prezise de Duhul Sfânt prin gura proorocilor Vechiului Testament.
Faptul a fost precedat de încunoştinţare prin înger, pentru a se înţelege că Fiul născut fără de
mamă, din veci, din Tatăl, ia trup şi Se naşte fără tată pământesc din Fecioara Maria. De
aceea, Întruparea Fiului, venirea Logosului în lume constituie un moment crucial în istoria
mântuirii. Pe tot parcursul vieţii Sale printre oameni ca Dumnezeu adevărat şi om desăvârşit,
Domnul nostru Iisus Hristos a vestit credincioşilor întemeierea împărăţiei lui Dumnezeu,
împărăţie spirituală în care pot intra efectiv, prin Botez, toţi cei care vor să se mântuiască.
Împărăţia lui Dumnezeu este împărăţia cerurilor, ea nu este din lumea aceasta, dar este pentru
oamenii din lumea aceasta. Ea este împărăţia care va să vină şi « care nu va avea sfârşit »,
cum se afirmă în Simbolul credinţei.

Creştinismul a apărut în timpul domniei împăraţilor Augustus şi Tiberius, în

provincia romană Iudeea, şi constituia o mişcare evreiască ce-l considera pe lisus Hristos
drept mult aşteptatul Mesia şi Fiul lui Dumnezeu. Iisus susţinea că, prin dragostea sa faţă de
oameni, împlinea poruncile lui Dumnezeu, aşa cum era scris în Vechiul Testament.
Răstignirea lui Hristos a fost interpretată de discipolii săi ca jertfă pentru salvarea umanităţii.
Aşa cum ne prezintă Sfânta Scriptură, Biserica Creştină a luat fiinţă oficial în Ziua
Cincizecimii (Rusalii) a anului 33, după înălţarea Domnului prin coborârea Duhului
Sfânt asupra ucenicilor lui Isus Hristos. Biserica Primară s-a întemeiat pe învăţătura
apostolilor despre viaţa, moartea, învierea şi învăţătura Iui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
care S-a dat pe Sine ca preţ de răscumpărare pentru păcătoşi, devenind Mântuitorul şi Domnul
tuturor celor care cred în El şi urmează învăţătura Lui.
La început Biserica creştină a avut un mod de închinare extrem de simplu, cei care
urmau învaţătura lui Hristos, numiţi creştini, se adunau se obicei în case (transformate în
biserici) sau uneori în locuri izolate, în catacombe, pentru a se feri de autorităţile care îi
prigoneau. Acolo cel desemnat să conducă adunarea predica din învăţătura lui Hristos şi al
apostolilor, după care se rugau împreună, cântau cântări creştine apoi celebrau Cina Domnului
(împărtăşania).
„Cei bogaţi dintre noi poartă de grijă săracilor; trăim o viaţă de strânsă părtăşie şi
pentru tot ceea ce avem binecuvântăm pe Făcătorul nostru prin Isus Hristos, Fiul Său şi prin
Duhul Sfânt. În ziua care se cheamă „Duminica”, ne adunăm împreună într-un loc anumit

2
înainte de răsăritul soarelui şi citim cât ne îngăduie timpul din „memoriile apostolilor” şi din
scrierile profeţilor. Apoi, când se opreşte cel ce citeşte, cel ce prezidează ţine o cuvântare în
care ne îndeamnă să trăim conform cu lucrurile frumoase pe care le-am auzit. Ne ridicăm apoi
toţi la rugăciune şi cum am mai spus, când sfârşim rugăciunile, sunt aduse pâinea, vinul şi
apa. Cel ce prezidează, după priceperea sa, se roagă atunci şi mulţumeşte lui Dumnezeu, iar
restul celor adunaţi spun: Amin” .1
Botezul ca act de iniţiere în Biserica creştină avea loc de obicei la Paşti şi la Rusalii.
La început după câte se pare , credinţa în Hristos şi dorinţa de a fi botezat erau singurele
condiţii necesare dar spre sfârşitul celui de al doilea secol, a fost adăugată o perioadă de
probă a catehumenului pentru a se testa autenticitatea experienţei sale.
Botezul se iniţia prin scufundare (botezul prin stropire se efectua doar în cazuri
excepţionale dacă nu existau condiţii pentru botezul convenţional). Primele evidenţe istorice
ale practicării botezului copiilor mici - căruia Tertulian i s-a opus dar Ciprian l-a aprobat - au
fost după anul 250 d.Hr.
Până în anul 200 Biserica creştină nu a avut alte denumiri, în jurul acestei date
Ciprian foloseşte pentru prima dată denumirea de Biserica catolică (adică universală) la
această dată crezul Bisericii era în mod natural cel apostolic (propovăduit de apostoli) . 
Despre o doctrină catolică putem vorbi doar după sec. III. odată cu hotărârile
sinoadelor bisericeşti care au dat naştere doctrinei bisericii oficiale a Imperiului Roman .
Chiar dacă odată cu legalizarea credinţei creştine în anul 313 ea a intrat în graţiile
împăratului fiind considerată de facto religia imperiului roman (alături de religiile necreştine)
în anul 380 împăratul Theodosius a dat un edict prin care declara creştinismul religia
exclusivă a statului. După această dată Biserica va fi cunoscută sub numele oficial de Biserica
Catolică, până la schisma din anul 1054 când Biserica din Răsărit va fi numită Biserica
Greco-Ortodoxă iar cea din Apus, Biserica Romano-Catolică, fiind subordonată episcopului
Romei - Papa de la Roma.
Biserica Catolică antică (unii istorici o numesc catolică- ortodoxă) după conciliul de
la Niceea până la schisma din 1054, în privinţa doctrinei avea ca bază “ortodoxia” crede-ul
Niceean, Atanasian, Calcedonean etc. existând totuşi diferenţe, particularităţi în modul de
interpretare a doctrinei între teologii din Răsărit şi cei din Apus care au dus în final la schisma
din anul 1054 .
Venerarea sfinţilor s-a născut din dorinţa naturală a Bisericii de a-i onora pe cei care
fuseseră martiri în zilele în care Biserica fusese aspru persecutată de stat. Mai mult, păgânii se
obişnuiseră cu venerarea eroilor lor şi când au venit în Biserică atât de mulţi păgâni a fost
natural ca şi ei să-i substituie pe sfinţi cu eroii lor, atribuindu-i-le puteri semidivine.”

Marea schismă din 1054

Este un eveniment ce a împărţit creştinismul în două mari ramuri, vestică (catolică) şi
estică (ortodoxă), deşi tensiunile datau de multă vreme. Principalele cauze au fost dispute
asupra autorităţii papale şi inserării clauzei Filioque în Crezul de la Niceea, deşi au existat şi
cauze minore, cum ar fi dispute legate de jurisdicţia asupra anumitor regiuni, sau de alte
practici liturgice.

Reforma protestantă
Cel mai cunoscut exponent al reformei protestante a fost Martin Luther (1483-1546).
Seriozitatea cu care Luther şi-a susţinut vocaţia sa religioasă l-a condus la o criză personală
profundă: se întreba cum era posibil să reconcilieze cerinţele legii lui Dumnezeu cu
incapacitatea omului de a le urma. El a găsit răspunsul în Noul Testament: Dumnezeu,
devenind om în Isus Hristos a împăcat omenirea cu el. Ceea ce era cerut omenirii nu era o
respectare strictă a legilor şi a obligaţiilor religioase, ci un răspuns de credinţă, răspuns
acceptat de Dumnezeu. Această credinţă trebuia să se bazeze pe dragoste, nu pe frică.
1
Iustin Martirul, Apologetica. Închinarea în Biserica primară – anul 150

3
 Cele 95 teze ale lui Luther, afişate pe uşa bisericii din Witenberg, care condamnau
abuzurile bisericii catolice au determinat excomunicarea lui Luther, ca reacţie a Bisericii
Catolice şi condamnarea lui la moarte. Luther a fost însă salvat de prietenul sau guvernatorul
Saxoniei. Protestul lui Luther a avut un ecou favorabil în rândul germanilor, declanşându-se
Reforma Protestantă, un prim rezultat a fost înfiinţarea Bisericii Evanghelice Luterane.

Una dintre caracteristicile esenţiale şi fundamentale ale creştinismului o constituie

originea sa dumnezeiască. Aceasta caracteristică sau trăsătură este evidenţiată expres în
cuvintele de început ale Evangheliei după Ioan, unde se specifică şi se mărturiseşte totodată
co-eternitatea Fiului, a Cuvântului lui Dumnezeu cu Tatăl. Acelaşi Cuvânt sau Logos din veci
şi Dumnezeu a venit în lume, S-a întrupat şi i-a învăţat pe ai Săi, străpungând şi risipind
întunericul necunoştinţei ca o Lumină. Acelaşi Cuvânt sau Logos întrupat pentru mântuirea
noastră, a oamenilor, a venit din Cer pe pământ, coborându-Se ca pâine a vieţii, ca Pâinea Vie
dătătoare de viaţă: «Pentru ca M-am coborât din cer, nu ca sa fac voia Mea, ci voia Celui Ce
M-a trimis pe Mine... Eu sunt pâinea cea vie care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din
pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul
Meu. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în
ziua cea de apoi» (Ioan 6, 38, 51, 54).
Scopul misiunii Fiului lui Dumnezeu întrupat pe pământ, în lumea de aici a fost şi a
rămas în continuare un scop dumnezeiesc. Astfel, într-o lume în care curajul, vitejia omului,
se măsura prin capacitatea lui de a răpune într-un fel sau altul pe aproapele şi semenul său,
Iisus Hristos aduce dorul după viaţa veşnică, după cunoaşterea lui Dumnezeu şi a iubirii Sale
faţă de toţi oamenii, faţă de cei drepţi şi faţă de cei căzuţi în păcat. « Şi aceasta este viaţa
veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-
ai trimis » (Ioan 17, 3). Acest adevăr a fost prezis prin profeţi: « Ca să se plinească ce s-a
spus prin proorocul care zice: Deschide-voi în pilde gura Mea, spune-voi cele ascunse de la
întemeierea lumii » (Matei 13, 35).
În creştinism înălţarea omului spre Dumnezeu este posibilă tocmai pentru ca
Dumnezeu, prin întruparea Fiului, a venit în lume ca să refacă legătura cea dintâi dintre Sine
şi om, dar şi pentru ca printr-o cale dumnezeiască şi omenească totodată să facă din om o
fiinţă cu totul vrednică de « harul Domnului nostru Iisus Hristos, de dragostea lui Dumnezeu -
Tatăl şi de împărtăşirea Sfântului Duh » pe calea continuă a desăvârşirii.
„Creştinul nu are odihnă în această lume, pentru că merge spre o altă lume. Nici
mâncarea, nici băutura, nici cinstea mai marilor acestei lumi nu trebuie să fie a creştinului.
Atunci lumea îl va crede că vine de sus şi merge într-acolo de unde a venit.
Poate că, după două mii de ani de creştinism, ne apropiem iarăşi de zilele când vor
rămâne doar 12 creştini neamăgiţi de lume şi aceia, pornind, vor începe totul de la început?”2.

Bibliografie

1. Iustin Martirul, Apologetica. Închinarea în Biserica primară – anul 150

2. Catalin Stanculescu, categoria: Cultură. Religii şi credinţe
3. www.crestinortodox.ro
4. www.historia.ro

2
Cătălin Stănculescu, din ciclul Cultură. Religii şi credinţe