Fluorul este un element mineral situat în grupa a VII-a (a halogenilor) din tabelul lui

MENDELEEV, considerat a fi cel mai stabil element al grupei.

Hidroxiapatita este un compus esential al smaltului, format din Ca, P, H şi O2. Bacteriile produc
acid lactic si scad pH-ul cavităţii orale,iar cand acesta atinge valoarea critica de 5,5 , hidroxiapatita este
“dizolvata” si daca nu are loc remineralizare,se produce caria dentara.

Johnson a realizat un experiment intre 1978-1990 in care a ilustrat rolul fluorului in prevenirea
imbolnavirilor oro-dentare, folosindu-l timp de 12 ani in profilaxia stomatologica si obtinand o crestere
cu 14% a pacientilor indemni la carie.

Administrarea fluorului are două efecte:

 Gruparea hidroxil este inlocuita si se formeaza fluorapatita, care este de 10 ori mai rezistenta si
stabila la atacul acid.
 Se produce remineralizarea smaltului,deoarece fluorul creste depozitele de Ca si P de la
suprafata dintilor

Se utilizeaza pentru carioprotectie si in tratamentele pentru persoanele care sufera de

afectiuni precum: xerostomie, gingivite

Doza cariopreventivă - este de 2mg F/zi si reprezintă cantitatea de F aplicat pe cale generală, care ofera
efect cariopreventiv maxim,dar riscul este minim

Fluorizarea generală.
 Se realizeaza cu ajutorul fluorizarii:
1.apei- cea mai indicată, (în special ca raport cost/eficiență
2.a sarii de bucatarie,
3.a unor alimente
4.administrarea de tablete

2.Fluorizarea locală

se realizează prin :

- Paste de dinți,
- Clătiri orale (soluții de clătire ),
- Aplicații topice (geluri,lacuri,colutorii )
Fluorizarea locală prin paste de dinți
• Paste de dinți cu fluorură de sodiu (NaF)
 • Paste cu fluorură fosfatică acidulată (APF)
 Paste cu fluorură de staniu (SnF2)
 Paste cu monofluorfosfat de sodiu (MFP)
 Paste cu aminofluoruri.
Cele mai utilizate combinații chimice ale fluorului sunt :

- Fluorura de sodium (NaF),

- Fluorura fosfatică acidulată (APF),
- Fluorura de staniu (SnF2)
-Amine fluorurate

Concentrația fluorului în pastele de dinți :

- 1500 ppm la adulți
- 250-500 ppm la copii
• În ceea ce privește diferitele tipuri de fluoruri conținute în paste s-a constat că:
o fluorura de sodiu este mult mai eficace decât monofluorofosfatul de sodiu.
o aminofluorura este mai eficace decât monofluorofosfatul de sodiu.

Indicatii:
•în primele 12 luni de la erupţia dentară;
•la indivizi cu risc crescut şi moderat la carie;
• la indivizi cu flux salivar redus;
•la indivizi cu tratamente ortodontice sau proteze parţiale;
•la indivizi cu dinţi hipersensibili;
•la persoane cu dizabilităţi fizice sau mentale;
•când sunt multiple eroziuni datorate refluxului gastric sau con-
sumului excesiv de citrice.

Fluorura de sodiu (NaF)

• Este cel mai frecvent utilizata în aplicații topice cu fluor.

• Disponibila sub formă de soluție apoasă concentrată sau gel care conține 2% NaF.

• 2% NaF în apă este stabil și nu va păta dinții sau țesuturile moi.

După o curățare inițială (periaj profesional) prin albire, pe toate suprafețele accesibile ale
dinților se aplică o soluție care conține 2% NaF. Pentru rezultate eficiente se vor face patru
aplicații la intervale de o săptămână. Cercetările recente recomandă aplicarea de două ori pe an
 Florura de staniu

-in concentratie 8-10% este mai eficienta de 3 ori fata de solutia de NaF in cresterea rezistentei
smaltului la atacul acid.

-Prezinta urmatoarele dezavantaje: 1. Este necesara prepararea extratemporanee,deoarece

este instabila

2. gustul este neplacut

3.produce coloratie extrinseca bruna a smaltului

Se recomanda aplicarea la șase luni (de două ori pe an), incepand cu vârstă de trei ani.

Gelurile cu fluor

- Contin acid fosfat de fluor sau aminofluoruri

- Aplicatiile cu gel se fac cu ajutorul gutierelor p
- formeaza pe suprafata dintelui o pelicula care participa la schimburi ionice cu apatita

Lacurile cu fluor

-indicata la copii cu risc crescut la carie, la dintii aflati in eruptie, inaintea sigilarii

Efectul F la nivelul smalţului

Smalţul mineralizat limitează pătrunderea F din cauza densităţii de 2,98 mg/ml şi porozităţii de
0,1 % (spaţii/volum). În mod normal F nu penetrează smalţul matur.

Concentratiile crescute de F la nivelul smalţului mineralizatpot aparea probabil cand are loc
distrugerea parţiala a integrităţii mineralului când rezultă smalţul poros. În această situaţie, structura
apatitului se poate converti parţial la aplicarea topică de F, atât prin combinarea lui cu Ca (formare de
CaF2, insolubilă, deci rezistentă), cât şi prin înlocuirea OH în hidroxiapatită.

Demineralizarea poate fi terapeutică (gravajul acid) sau patologică (proces carios) si va

determina apariţia stratului poros în smalţul sănătos urmată de acumularea F la acest nivel
(remineralizare).
În cazul leziunii carioase incipiente (whitespot), „clinic invizibilă”, un pH scăzut la acest nivel va creşte
proporţia de molecule de HF neionizate. Aceste molecule vor difuza uşor în smalţ, pe care-l vor încărca,
după disociere, cu ioni de F-.

Prin acest proces de remineralizare va creşte nivelul F încorporat, chiar în condiţiile unui aport
scăzut de F.

Proprietăţile anticarie ale F par a include efecte şi asupra chimiei fosfatului calcic, dar şi asupra
metabolismului bacterian. In soluţii suprasaturate, F induce:

 mărirea cristalelor de apatită în urma interacţiunii cu hidroxiapatita [Ca10(PO4) 6(OH)2]

 accelerarea hidrolizei fazelor intermediare ale metabolismului fosfatului calcic (EANS, 1980).

Aplicarea de soluţii cu concentraţie redusă de F nu are eficienţă clinică evidentă la nivelul

smalţului. Fluorizarea consecutivă a suprafeţelor cristalelor tinde să reducă solubilitatea efectivă a
mineralului, justificând aplicaţiile topice repetate.

Efectul inhibitor şi remineralizant al F în procesul carios este susţinut de aceste afirmaţii.

Ionul de fluor induce o schimbare radicală în matricea hidroxiapatitei astfel:

* F va înlocui radicalul OH- , rezultând cristale stabile de fluorapatită

* F, fiind cel mai electronegativ element, s-a sugerat că ar atrage spre el protonul următoarei
grupări OH- , care la rândul ei va atrage protonul alăturat, rezultând aşa-numitul "lanţ hidroxil". Captarea
F- se realizează prin două mecanisme: schimb ionic şi absorbţie.

Trei mecanisme se pare că sunt implicate în aceste efecte preventive ale F şi anume:

1) fluorul F inhibă enolaza, care reduce rata glicolitică şi transportul glucidelor intracelular

2) pătrunderea HF (acid fluorhidric) nedisociat în celule şi disocierea lui consecutivă care acidifiază

citoplasma şi blochează „pompa protonică”;

3) F inhibă fosfo-ATP-aza membranară, producând acidifierea citoplasmei şi deci, moartea celulară

Prezenţa F pe suprafaţa smalţului reduce energia liberă, deci tensiunea superficială de la acest
nivel, împiedicând aderenţa microbiană.

METODELE FLUORIZĂRII LOCALE

a) Metode de fluorizare locală prin paste de dinţi

 Compuşii de fluor care au fost testaţi ca inhibitori ai dezvoltării cariilor dentare sunt: NaF, ,
fluorura fosfatică acidă (PFA), monoF-fosfatul de Na, SnF 2, aminele fluorurate.

Conţinutul acestora în fluor ionic permite clasificarea lor astfel:

Pastele cosmetice - care conţin 0,025 % F pentru copii de până la 6 ani şi 0,1 % după această
vârstă. Ele sunt folosite în zonele în care aportul F este asigurat prin apă sau alte mijloace. Rolul lor este
doar de asigurare a igienei oro-dentare.

Pastele terapeutice – conţin > 0,125% F şi ar trebui comercializate în farmacii, la prescripţia

stomatologului.

Avantajele pastelor de dinţi fluorurate consatu în faptul că au un preţ accesibil, fiind la

îndemâna tuturor. Ele nu necesită intervenţia stomatologului sau a autorităţilor.

Stabilirea formulelor pastelor de dinţi în ultimul deceniu a avut ca obiective:

1. stabilirea concentraţiei F se estimează la 150 ppm, după indicaţiile Comisiei Europene.

2. combinarea agenţilor fluoruraţi, deşi s-a crezut eficientă în prevenirea cariei, aşa cum

concluzionează RIPPA, nu se dovedeşte a fi superioară inhibării cariei dentare în raport cu

produsele fluorurate simple.

3. compararea diferitelor tipuri de paste arată un efect inhibitor mai mare la pastele cu NaF,

comparativ cu cel al celor cu MFP (BEISWANGER 1986).

4. adiţionarea unor agenţi activi, precum triclosan (agent non-ionic, antibacterian) şi un

copolimer polivinil-metil-eter maleic, au drept consecinţă inhibarea bacteriană.

5. dintre pastele fluorurate, cele cu aminofluoruri prezintă afinitate crescută pentru smalţ,

constatându-se o reducere cu ~ 50% a indicelui de cariei la 3 ani de la aplicarea chiar

nesupravegheată, neorganizată.

b) Metode de fluorizare locală prin clătiri orale

Metoda a fost aplicată în SUA şi ţările scandinave, experienţa lor fiind ulterior preluată pe scară
largă.

Soluţiile de clătire pot avea:

- concentraţii ridicate de F (necesită pentru aplicare dotare şi personal specializat) sau

- concentraţii mici care se pretează aplicaţiilor individuale.
Metoda este eficientă la nivelul suprafeţelor netede (V,O) aceasta diminuând pentru feţele
proximale şi neregulate (ocluzale). RIPPA şi colab. constată o reducere a cariei cu 69% pentru feţele
netede, comparativ cu 56% pentru cele ocluzale.

Parametrii care influenţează efectele soluţiilor sunt - combinaţiile chimice ale F

- concentraţia F

- durata clătirilor

- frecvenţa.

1. Combinaţiile chimice ale F cele mai utilizate sunt:

 NaF este compusul fluorurat cel mai frecvent utilizat

 AFP are potenţial cariopreventiv inferior NaF.

 SnF2 în soluţii de clătire orală nu este superioară soluţiilor cu NaF. Într-un studiu de 12 luni efectuat
pe un grup de subiecţi cu carioactivitate crescută, SnF 2 a determinat o reducere selectivă a
Streptococcului mutans. Efectul este remanent, menţinându-se şi în următorii 2 ani de la admin.

 Amine fluorurate utilizate în clătiri zilnice au acelaşi efect ca şi soluţiile NaF.

 Combinaţiile cu ioni de Mg, Mn, Zn, K nu sunt superioare Na, în schimb, aplicaţiile cu soluţii de
fluorură de Fe-Al au eficacitate mai mare decât aplicaţiile topice bilunare cu 0,2% NaF (pH neutru).

2. Concentraţia fluorului în soluţiile de clătire variază între 45 ppm - 3 000 ppm.

In funcţie de concentraţia F din soluţiile de clătire, variază şi frecvenţa aplicaţiilor. Astfel,

soluţiile cu concentraţie de 500 ppm F vor fi aplicate zilnic, iar cele cu 2.500 ppm F vor fi aplicate
săptămânal.

În general, concentraţia F în soluţiile de clătire orală tinde să varieze invers proporţional cu

frecvenţa clătirilor, din cauza riscului de înghiţire a soluţiilor concentrate.

Frecvenţa clătirilor orale variază de la de 3x/an (KOCH, 1967) la de 2x/zi (FINN, 1975).

Majoritatea datelor sugerează că aplicarea clătirilor orale o dată pe săpt. (sau mai frecvent) are
ca rezultat un mare efect carioprofilactic.

Astfel, frecvenţa clătirilor este importanta, dar conc. F prezintă o importanţă mai mare:

- 0,05 % Na F - clătire zilnică

- 0,2 % NaF - clătire săptămânală

- 0,1 % SnF2 - clătire zilnică.

 3. Durata clătirilor este în medie de 1-3 min pentru 10 ml soluţie (la copii 5 ml soluţie).
Administrarea pe această cale e practicabilă după vârstă de 4 ani, pentru a se evita înghiţirea

reflexă a soluţiei.

HIRSCHFIELD sugerează că utilizarea regulată a soluţiilor de clătire fluorurate pare să aibă un rol
efectiv în reducerea demineralizărilor dentare în cursul tratamentelor ortodontice.

c) Fluorizarea locală prin aplicaţii topice (colutorii, geluri, lacuri)

Aplicarea topică a fluorurilor în prevenirea cariilor a fost introdusă în practică în ultimii 50 de

ani. Aplicarea se realizează prin pensulare, după periajul profesional al dinţilor şi izolarea cât mai
eficientă.

Îndepărtarea PB şi a peliculei dobândite de pe suprafaţa smalţului, precum şi izolarea şi uscarea

corectă a dintelui garantează eficienţa fluorizării topice.

S-a constatat oprirea din evoluţie a leziunilor carioase incipiente (white spot) după aplicarea
topică de F. Remarcabilă este şi creşterea rezistenţei faţă de atacurile acide ulterioare. Această
rezistenţă este superioară comparativ cu cea a smalţului vecin, fenomen cunoscut în literatură ca
priming carioindus (ILIHSCU A.).

GELURI:

In prezent se folosesc următoarele tipuri geluri:

1. NaF, în soluţie neutrală - prin badijonarea dinţilor cu NaF2%, timp de 3-8 min.de 3 ori/an se obţine o
reducere cu 30% a cariei.

Combinaţia dintre NaF 75% şi glicerină 25% este cunoscută sub denumirea de Nafestezină.
Eficienţa practică a aplicaţiilor bianuale, în câte 6 şedinţe este bine cunoscută. Atenţie se va acorda
parodonţiului marginal, evitându-se împingerea granulelor de NaF sub marginea gingivală.

2. SnF2 1%, aplicată de 2 ori/an reduce caria dentară cu 37% , efectul menţinându-se 5 ani de la
încetarea aplicărilor.

Dezavantajul acestor aplicaţii este că apar pigmentaţii brune pe smalţul tratat.

3. Fluoraminul reprezintă o combinaţie a două amino-fluoruri, fiind produs al I.M.F. Bucureşti.

Superioritatea produsului este garantată de aderenţa celor două fluoruri la suprafaţa smalţului. Va fi
astfel asigurată integrarea ionilor în smalţ şi formarea unei noi structuri cu solubilitate redusă. Efectul
bacteriostatic, antienzimatic şi proprietăţile tensioactive, inhibă formarea PB şi formarea de acizi.

Este indicat în profilaxia cariei, mai ales în cazul subiecţilor expuşi unor riscuri suplimentare
(dinţi la nivelul cărora s-au efectuat şlefuiri selective, purtători de aparat ortodontic fix şi mobil, lucrători
în industria chimică etc).

Produsul poate fi aplicat prin badijonare sau prin periaj.

 Atenţie: - se va evita contactul prelungit cu mucoasa orală;

- se aplică numai după vârsta de 4 ani.

Frecvenţa aplicării:

- de la 4-7 ani - o dată pe săptămână;

- la 8 ani - o dată la două săptămâni:

- la 9 ani - o dată pe lună;

- în condiţii de aplicare profesională, sub izolare, sunt suficiente 2 aplicaţii/an.

4. Agenţii AFP au fost recomandaţi de faptul că mediul acid favorizează pătrunderea ionilor de F.
Acestea conţin 1,23 % F în mediu de acid fosforic, cu pH - 2,8. Durata de aplicare este de 4 minute, de 2
ori pe an. Efectul cariostatic este de 40-50%.

Pentru a mări eficienţa acestor geluri, în prezent ele pot fi aplicate în „gutiere” speciale. Astfel,
prin evitarea contactului cu saliva, concentraţia lor se menţine constantă, un timp îndelungat.

Gelurile cu F sunt agreate atât de către practicieni, cât şi de către copii. Practicienii le preferă
deoarece se aplică sub gutiere (linguri), iar copiii pentru că sunt parfumate.

Gelurile se aplică cu ajutorul unor gutiere (linguri) prefabricate, care se găsesc în comerţ în
diferite mărimi. Ele sunt confecţionate în aşa fel încât să asigure o închidere marginală cât mai bună
pentru ca gelul să nu reflueze în cavitatea bucală în timpul aplicării. Nu se vor folosi gutiere
confecţionate exetemporaneu din ceară, deoarece mulându-se pe dinţi şi pătrunzând şi interdentar ele
nu asigură o aplicare corespunzătoare a gelului. În plus, i.d.se pot rupe fragmente de ceară. Un alt
dezavantaj îl constituie faptul că ceara poate adera la suprafeţele dentare, interferând cu captarea F.

Tehnica aplicării gelurilor fluorate este următoarea:

- pacientul este aşezat pe fotoliu;

- el va clăti gura cu apă pentru a elimina particulele alimentare

- cantitatea de gel nu va depăşi 2,5 ml (1/2 linguriţă de cafea) pentru o gutieră;

- se aplică gutiera, menţinându-se sub aspiraţie salivară timp de 4 minute, indicaţia de 1 min. a unor

fabricanţi nefiind suficientă (RIPA):

- după 4 minute se îndepărtează gutiera, iar pacientul este invitat să scuipe;

- se menţine aspiraţia salivară timp de 10 minute;

- subiectul se va abţine timp de ½ de h de a clăti gura, de a se alimenta sau de a-şi spăla dinţii.
 Indicaţiile şi frecvenţa aplicaţiilor sunt următoarele:

Gelul cu concentraţie ionică de 2000 mg/100 g va fi folosit astfel:

- pt. tratament de desensibilizare: 1-6 şedinţe

- pt. profilaxia cariei: 1-2 şedinţe anual

- în cazul parodontopatiilor: 1x/zi timp de o lună până la încetarea simptomelor, apoi de 2-3
ori/an ca tratament de întreţinere.

Datorită posibilităţii înghiţirii gelului, niciodată nu se vor introduce în gura copilului mai multe
mg de F decât greutatea sa exprimată în kg.

Tehnica de aplicare a fluidelor cu F este urm ătoarea:

- curăţirea tuturor feţelor dentare cu ajutorul unei paste neabrazive, cele proximale fiind curăţate cu

ajutorul firului dentar neceruit;

- spălare cu spray-ul;

- izolarea dinţilor cu rulouri de vată şi aplicarea aspiratorului de salivă;

- uscare cu aer;

- aplicarea soluţiei cu ajutorul unei bulete de vată pe toate feţele dentare accesibile şi cu ajutorul

firului de aţă neceruit pe feţele proximale;

- soluţia se aplică pe fiecare dinte, umectarea menţinându-se 3-4 minute;

- după aplicare, pacientul e invitat să scuipe şi timp ½ h nu va clăti gura, nu va mânca şi nu-şi va spăla
dinţii.

LACURILE au fost produse din dorinţa de a mări timpul de contact cu ţesuturile dentare. Cele
mai cunoscute sunt :

 DURAPHAT

- a fost folosit pentru prima dată de HENSEN şi SCHMIDT (1968);

- conţine 2,26 % F, în suspensie de NaF în soluţie de lacuri naturale.

- aderă şi la suprafeţele umede, menţinându-se timp de aprox. o săptămână în condiţii de igienă orală

corespunzătoare.

- studiile efectuate arată o creştere a concentraţei de fluor până la o adâncime de 100 microni
 ELMEX PROTECTOR conţine un lac autopolimerizant.

 EPOXILYTE 9070 a fost descris ca un înveliş de F care se menţine un timp mai lung la suprafaţa
dinţilor. In acest produs este utilizat MFP de sodiu.

d) Gumele de mestecat cu F

Guma de mestecat cu F este un vector plăcut, F acţionând local şi general. Ea stimulează

secreţia salivară, mărind fluxul îndeosebi interproximal. Mestecarea gumei micşorează depozitele
alimentare cu 80 %, ca şi aderenţa PB. Mestecarea gumei ce are ca edulcorant xilitolul va avea efect
micşorarea nr. Stre. mutans ca şi creşterea pH-ului PB.

Se recomandă: - mestecarea gumei cu xilitol timp de 3 min. după masă

- să se îndepărteze guma după dispariţia gustului dulce

- să se limiteze nr. tabletelor de gumă la 6 buc./zi

Concluzii şi recomandări privind activităţile profilactice cu fluor:

1. Măsura ideală de prevenţie publică a cariei dentare o constituie fluorizarea apei potabile.

2. În cazul în care fluorizarea apei nu este posibilă, se recomandă fluorizarea sării de bucătărie.

3. Nimic nu justifică utilizarea simultană a mai multor măsuri de aplicare a F pe cale generală.

4. Combinarea metodelor de aplicare generală şi locală a F pot conduce la obţinerea unor bune

rezultate cariopreventive.

5. în cazul pacienţilor cu risc cariogen crescut, se va indica aplicarea profesională a produselor F.

Toxicitatea fluorului
 Excesul de fluor determina apariția fluorozei dentare, însoțită de discromii (pete de
culoare albă până la maro), iar in unele cazuri putând ajunge până la distrofii grave si
pierderi de smalt. Excesul de fluor in perioada dezvoltarii duce la dereglarea formarii
matricei proteice, ce nu se mai inlocuieste cu cristale de hidroxid, ci se formează cristale
de fluorid de calciu de culoare inchisa.
 Intoxicarea cu fluor poate duce la dereglarea structurii aparatului locomotor, deformarea
scheletului osos, exostoze osoase, eliminarea din organism a magneziului ce participa la
asimilarea calciului, afecteaza functia glandei tiroide si paratiroide si deregleaza procesul
metabolic al glucidelor si lipidelor.
S-a descoperit ca excesul de fluor duce la cresterea procentuala a bolnavilor de cancer
gastrointestinal si a afectiunilor renale. Copiii mici sunt cei mai predispuși excesului de fluor,
deoarece ei il asimileaza cel mai repede, depozitandu-l cu precădere in tesuturi
Excesul de fluor apare destul de rar, insa conduce la o afectiune cu manifestari importante.
Afectiunea se numeste fluoroza si se datoreaza unui exces de fluor in apa potabila sau
consumului exagerat de suplimente nutritive cu un bogat continut in fluor. Primele
manifestari sunt la nivelul dintilor, care vor capata un aspect patat (prin aparitia unor pete
alb-galbui pe suprafata smaltului) si vor deveni friabili (adica se vor sparge usor). La
concentratii exagerate, dintii pot deveni chiar maronii, iar in plus pot aparea si complicatii
osoase de tipul osteosclerozei si osteoporozei. In acest caz vor aparea excrescente osoase
(numite medical exostoze), calcificari ale ligamentelor (cu afectarea functiei si mobilitatii),
dar si cresterea friabilitatii osoase.
Printre alte efecte nocive se numara si afectarea metabolismului glucidic si lipidic si
acumularea fluorului in rinichi, inima, vase, glande endocrine si in sistemul nervos, ducand
la aparitia unor leziuni grave.
Dacă se spală pe dinţi de mai mult de trei ori pe zi există un risc crescut de a dezvolta pete
pe dinţii permanenţi (fluoroză dentară) şi se recomandă ca până la varsta de 8 ani copiii să
fie supravegheaţi atunci când se spală pe dinţi, să folosească la fiecare spălare pastă de
dinţi cât un bob de mazăre şi să fie învăţaţi să se clătească după fiecare spălare. Florul
absorbit la nivelul stomacului se leagă de cristalele de calciu şi fosfat din oase. Compusul
format se poate întări şi forma smalţul dentar.
Absorbţia fluorului poate fi afectată de calciu şi magneziu, aceste două elemente formând
compuşi insolubili cu fluorul. Consumul redus de cloruri (sare de bucătarie) ajută la absorbţia
florului din alimente şi suplimente alimentare.
 Clinic, modificările apar la nivelul smalţului sub formă de pete albe, brune, mai mult sau mai
puţin întinse. Smalţul este cretos, lipsit de luciu. Microscopic, spaţiile intercristaline se lărgesc, iar talia
cristalelor creşte. Orientarea prismelor este însă normală şi regulată, chiar în cazul unei forme grave de
fluoroză. Densitatea scăzută a cristalelor explică structura cretoasă astfel formată. In consecinţă, dinţii
cu aceste tulburări de mineralizare vor fi mai fragili.

Fluoroza dentară va fi cu atât mai intensă cu cât grosimea smalţului este mai mare. În general,
fluoroza este mai puţin intensă la dinţii de lapte comparativ cu dinţii definitivi (placenta filtrează o parte
din F şi deoarece perioada de maturaţie a smalţului dinţilor de lapte este mai scurtă).

Fluoroza dentară prezintă de regulă aspecte caracteristice, uşor de evidenţiat.

Există totuşi cazuri mai puţin relevante, când practicianul este obligat să realizeze şi un
diagnostic diferenţial al fluorozei.

Acesta trebuie realizat cu: - caria incipientă de smalţ

- amelogeneza imperfectă

- opacităţi de altă origine ale smalţului

Pentru aprecierea obiectivă a gradului fluorozei dentare, s-a stabilit indicele epidemiologic
următor:
 Scor (valoare)

0 - smalţ normal

1 - fluoroză incertă

2 - fluoroză incipientă

3 - fluoroză benignă

4 - fluoroză moderată

5 - fluoroză severă

Fiecare scor are corespondent în descrierea clinică a dintelui:

Smalţul normal - are o structură de tip normal, este translucid, semisticlos. Suprafaţa este uleioasă,
netedă, iar culoarea este alb-gălbuie.

Fluoroză incertă - smalţul prezintă mici linii albicioase. Atunci când diagnosticul de fluoroză nu poate fi
cu certitudine stabilit, dintele este considerat normal.

Fluoroză incipientă - smalţul prezintă mici pete albicioase, dispersate neregulat, care însă nu depăşesc
25 % din suprafaţa totală a dintelui. Aici se înscriu şi acei dinţi cu opacităţi liniare de 1-2 mm, situate spre
extremitatea cuspizilor.

Fluoroză benignă - în acest caz benzile opace de pe smalţ cuprind peste 50% din suprafaţa totală a
dintelui.

Fluoroză moderată - toate feţele dintelui sunt interesate, remarcându-se şi o abraziune avansată. In plus
apar şi petele brune, inestetice.

Fluoroză severă - principalul element de diagnostic în acest caz îl reprezintă prezenţa unor mici cavităţi,
izolate sau confluale. Petele brune sunt foarte numeroase, iar dintele are un aspect erodat.

OMS (1965) recomandă clasifi carea fl uorozei după I. Muller, care cuprinde 5 grade de fl uoroză
dentară:

• forma chestionabilă - pe suprafaţa smalţului sunt haşuri sau macule cretoase slab pronunţate;

• forma foarte slabă - macule albe, cretoase, care sunt situate pe 25% din suprafaţa smalţului;

• forma slabă - macule albe, intransparente, sunt de dimensiuni mari, pot să ocupe până la 50% din
suprafaţa smalţului;

• forma moderată - afectarea tuturor suprafeţelor dintelui, macule brune, abraziune dentară, care desfi
gurează suprafaţa smalţului;

• forma gravă - toate suprafeţele dintelui sunt afectate, cu sectoare mari de pigmentaţie brună,
distrucţia smalţului.
 Atitudinea terapeutică în cazul fluorozei dentare

Alegerea metodei de tratament se va realiza în funcţie de mai mulţi factori, cel mai important
fiind „valoarea indicelui DEAN”. In vederea îmbunătăţirii aspectului estetic al pacienţilor cu fluoroză se
poate interveni astfel:s

 aplicare de faţete ceramice sau compozite, în cazul valorii de 3 a indicelui

 terapia de acoperire cu coroane de înveliş, se adresează cazurilor cu indice DEAN 4 şi 5.

In cele de mai sus au fost prezentate aspecte ale nocivităţii fluorului aplicat pe cale generală.

Trebuie amintit însă că F în concentraţie mare, aplicat local, poate induce iritaţii gingivale. În
acest sens, firmele producătoare de produse fluorurate cu concentraţie ridicată (lacuri) pentru aplicaţii
topice, indică evitarea contactului produsului fluorurat cu marginea gingivală.