COMENTARIU

Baltagul
de Mihail Sadoveanu

Romanul Baltagul (1930) de Mihail Sadoveanu este un roman interbelic,

obiectiv, realist-mitic și tradițional, fiind interpretat și ca roman monografic, de
dragoste, al familiei sau chiar un roman cu intrigă polițistă.
Caracterul realist al romanului este ilustrat prin reflectarea veridică a
realității societății moldovenești de la începutul sec. al XX-lea, o societate supusă
transformărilor, deoarece in acest secol au aparut si s-au dezvoltat relațiile
capitaliste. Se prezintă monografia satului moldovenesc de la munte, lumea arhaică
a păstorilor, având în prim-plan căutarea și pedepsirea celor care l-au ucis pe
Nechifor Lipan. Aspectul realist este întărit și de prezența indicilor temporali și
spațiali, toponime existente pe hartă: Călugăreni, Cruci, Vatra Dornei, Piatra Neamț.
În alta ordine de idei, romancierul recurge la construcția de personaje
tipologice, reprezentative pentru societatea înfățișată de universul ficțional.
Protagonista, Vitoria Lipan, întruchipează tipul muntencei, al femeii de la țară. Pe
parcursul discursului narativ, personajul este urmărit cum trece la tipicitate la
individualitate. Însoțită de Gheorghiță, Vitoria reconstituie drumul parcurs de bărbatul
său, pentru elucidarea adevărului și săvârșirea dreptății. În caracterizarea
personajului feminin este utilizată tehnica detaliului semnificativ, specifică realismului.
Romanul este realizat pe două coordonate fundamentale: aspectul realist și
aspectul mitic( gesturile ritualice ale Vitoriei, tradițiile pastorale, motivul comuniunii
om-natură, mitul marii treceri). Se regăsesc aici marile teme sadoveniene precum:
natura, călătoria, viața pastorală, iubirea, familia, înțelepciunea.
Tema rurală a satului tradițional este dublată de tema călătoriei inițiatice și
justițiare. Călătoria, căutarea adevărului constituie axa romanului și se asociază cu
motivul labirintului.
O secvență narativă care este reprezentativă pentru tema și viziunea
despre lume a romanului este cea în care Vitoria și fiul ei descoperă într-o râpă
osemintele lui Nechifor. Băiatul coboară în râpă pentru a vedea ce se află acolo și
descoperă osemintele tatălui său. Pentru a se asigura, Vitoria coboară și ea,
comportându-se ca un adevărat detectiv. Luându-i craniul în mână, femeia deduce
că a fost lovit cu un baltag în ceafă, fiind mai apoi aruncat în râpă împreună cu calul
său. Secvența demonstrează tăria de caracter a femeii, dar și perspicacitatea
acesteia, deoarece încearcă să analizeze obiectiv indiciile de la locul crimei. Mai mult
decât atât, coborârea în râpă permite o analogie cu coborârea în infern, făcând
trimitere la mitul lui Isis și Osiris. În ceea ce-l privește pe Gheorghiță, secvența este
sugestivă, deoarece, lăsat să vegheze osemintele tatălui său peste noapte, este
obligat, practic, să se maturizeze rapid.
O altă secvență relevantă pentru tema romanului este scena praznicului, în
care Vitoria, veritabil ,,Hamlet feminin’’, reconstituie crima și împlinește aproape
ritualic dreptatea și rânduiala tulburate pentru o vreme. În prezența autorităților
( jandarm, subprefect), la praznic, Vitoria se așază în apropiere de Calistrat Bogza și
îi oferă vin știind că băutura ii va dezlega limba și-l va face vulnerabil. Apoi îi cere
baltagul pe care-l dă lui Gheorghiță. Îl compară cu baltagul fiului și insinuează că
acesta ,, știe mai multe’’. Femeia stăpânește arta comunicării și are vorbe pe care le
înțeleg cei doi ucigași, pe care însă refuză să-i numească explicit. Bogza nu rezistă
acestei torturi și se înfurie având reacții necontrolate care îi pun în evidență vinovăția,
autodemascându-se prin gesturi.
Femeia reconstituie scena crimei pe baza propriilor deducții și devine sigură
pe ea: ,, Acesta e omul care l-a ucis pe tatăl tău’’. În fața dovezilor, Bogza își
recunoaște fapta și cere iertare , confirmând că cele spuse de Vitoria sunt adevărate.
Recunoaște chiar și motivul crimei (,, ca să-i luăm oile’’) și presimțind că va muri,
după ce a fost lovit cu baltagul de Gheorghiță, cere ca turma să se întoarcă la
stăpân. Felul în care Vitoria își face dreptate poate fi privit drept condamnabil după
legile noastre, justificat însă de legea locului ( ,, legea baltagului’’).
Titlul textului este în directă relație cu conținutul, anticipând tema acestuia:
căutarea adevărului și înfăptuirea dreptății. Morfologic, este alcătuit dintr-un
substantiv articulat hotărât, ,,baltagul’’ , care denotativ, face trimitere la o secure cu
două tăișuri, fiind în același timp, arma cu care a fost omorât Nechifor și cu care s-a
făcut dreptate. Conotativ, este un simbol ambivalent, sugerând crima și pedeapsa,
dar și dezechilibrul în ordinea cosmică a lumii. În roman este vorba despre despre
două astfel de instrumente: baltagul lui Calistrat Bogza, care ,, știe multe’’, și pe
care ,, e scris sânge’’, dar și cel nou, făurit pentru Gheorghiță, rămas nepătat și pe
care îl așteaptă datoriile viitorului.
În roman este prezent atât un conflict exterior, cât și un conflict interior. În
plan exterior, Vitoria se confruntă cu indiferența autorităților și cu presupușii
asasini:Calistrat Bogza și Ilie Cuțui. Acest conflict debutează în secvența în care
Vitoria, punând cap la cap cele adunate, constată că între Suha și Sabasa , cei doi
tovarăși ai lui Nechifor au fost văzuți singuri, după ce au făcut o tranzacție cu soțul
Vitoriei. Perspicace, Vitoria înțelege ce s-a întâmplat, conflictul finalizându-se în
secvența praznicului prin pedepsirea celor doi făptași.
Conflictul interior surprinde frământările muntencei provocate de întârzierea
soțului, plecat după oi la Dorna. Cele 16 capitole dezvăluie cercetările protagonistei
care nu se dă în lături până nu dezleagă firul întâmplărilor.
Fiind o proză realistă, perspectiva narativă este una obiectivă, cu o viziune
,,dindărăt’’,aparținându-i unui narator omniscient, omniprezent, ce narează la
persoana a III-a. Mai mult, în vederea obținerii efectului de verosimilitate, în finalul
operei, vocea naratorului îi este împrumutată protagonistei, Vitoria Lipan fiind cea
care, în scena parastasului, prezintă în detaliu evenimentele care au avut ca finalitate
moartea soțului ei.
În concluzie, roman tradițional, mitic, realist și obiectiv, Baltagul transformă
intriga ,,Mioriței’’ într-o monografie a unei societăți, ilustrând arta scrierii sadoveniene
prin împletirea epicului cu liricul și a realismului cu simbolicul.