Simona Macarie. 2007.

"Roluri în cadrul familiei reconstituite si relațiile externe ale

acesteia".
Societate si politica 1:56-67.

RelaȚiile familiei reconstituite cu familiile de origine. Bunici i bunici vitregi Chiar dacă acest subiect a
fost puțin studiat, rolul bunicilor pe parcursul divorțului și recăsătoriei este deosebit în familiile în care
această relație a fost cultivată. Ei reprezintă un suport emoțional semnificativ în relația cu nepoții,
oferindu'le stabilitate și securitate; mai ales bunica este o importantă sursă de liniște, afecțiune pentru
copiii ai căror părinți divorțează, în special după pronunȚarea divorȚului. Atitudinea bunicilor faȚă de
divorȚul propriilor copii rămâne, în general, una tradiȚională, în special când acesta este neagreat de
religia căreia îi aparȚin. În cazul văduviei propriilor copii, bunicii cred doar că e necesar un interval de
timp până la găsirea unui nou partener, neexcluzând varianta recăsătoriei, uneori considerând'o un fel de
“consolare” pentru copilul adult și nepoȚi. În general este dificil să accepte un nou partener al copiilor
adulȚi (care pentru eirămân copii), să'i ofere un loc în familie, deseori având tendinȚa de a'l subestima,
suspecta de tot soiul de incapacităȚi sau defecte ori respinge din start. Dar nu vreau să exagerez pentru că,
totuși, atitudinea faȚă de divorȚ s'a schimbat în ultimele decenii, indiferent cine sunt protagoniștii.
Cert este că divorȚul cere reorganizarea familiei extinse. FaȚă de noii nepoȚi (vitregi), bunicii deseori au
sentimente de ostilitate (neavând relaȚii de sânge cu aceștia), refuzănd să'i accepte în timp ce alȚii
înȚeleg complexitatea situaȚiei și promovează relaȚiile cu nepoȚii vitregi. De multe ori legăturile
acestora cu nepoȚii din partea fiilor (divorȚaȚi) care rămân în custodia mamei lor au de suferit; întâlnirile
sunt tot mai puȚine, mai scurte, după un program anume și marcate de tensiuni. NepoȚii au o relaȚie mai
apropiată cu bunicii din partea părintelui custodial, care de regulă este mama, dar această afirmaȚie nu
reprezintă o regulă. RelaȚia cu familia cosanguină continuă dar cea cu familia afiliată (prin fosta
căsătorie) suferă foarte mult, uneori chiar se stinge, deși dreptul bunicilor de a'și vizita nepoȚii după
divorȚul copiilor lor există. MulȚi bunici însă nu au nici spaȚiul și nici înclinaȚia necesară de a se ocupa
de odraslele lor acum mari, iar reînnoirea dependenȚei de proprii lor părinȚi implică o pierdere pentru
statutul de adult și afectează respectul de sine. De aceea, în asemenea cazuri, atitudinea părinȚilor faȚă de
divorȚul propriilor copii și mai apoi faȚă de nepoȚi este una de indiferenȚă.

Daca bunicii nu aprobă noua uniune (mai ales în familiile în care ei au fost considerabil implicaȚi în
îngrijirea copiilor între cele două mariaje), deseori cuplul încearcă să îi excludă sau să le diminueze
influenȚa asupra familiei lor, ori le respectă atitudinea în mod tacit, fiind epuizaȚi de tensiunile
generate de comentariile și nemulȚumirile părinȚilor care nu aprobă și nu acceptă noul cuplu.
Sadruddin Aalyia F.A., Ponguta A. Liliana, Zonderman L. Anna, Wiley S. Kyle, Grimshaw
Alyssa, Panter-Brick Catherine. 2019. `How do grandparents influence child health and
development? A systematic review`. Social Sciennce & Medicine 239:

Bunicii sunt adesea o sursă cheie de îngrijire pentru nepoții lor, totuși ei sunt marginalizați în
îngrijirea cercetare și decizii politice
Bunicii, astfel, aduc contribuții majore la familie și la social viața, deși îngrijirea pe care o oferă variază
ca tip, intensitate și dacă acționează ca îngrijitori primari sau secundari. Dunifon şi colab. (2014), de
exemplu, a remarcat că „populația de copii care locuiește cu bunicii este foarte diversă din punct de
vedere al structurii familiei și al bunăstării economice

Wan-Chi Chen (2015): The Role of Grandparents in Single-Parent Families in Taiwan, Marriage &
Family Review

Creșterea cu un părinte singur îi dezavantajează pe copii? Odată ce o societate este care se confruntă cu
schimbări precum scăderea stabilității familiei sau creșterea numărului de copii născuți sau ridicată în
afara căsătoriei, această întrebare devine din ce în ce mai importantă. Numeroase studii din Țările
occidentale au raportat că creșterea cu un părinte singur este asociat negativ cu rezultatele educaționale și
bunăstarea copiilor.

În loc să privim familiile monoparentale ca un tip de structură familială, mult mai mult studiile disting în
continuare familiile singure cu cap de femeie de bărbați pentru a înțelege dacă tipul de familie
monoparentală contează. Multe studii arată că copiii din familii cu tată singur se descurcă mai rău decât
semenii lor din familii cu mamă singură (Biblarz & Raftery, 1999). Atât băieții, cât și fetele care trăiau cu
un tată singur au avut note școlare ceva mai slabe și adaptare decât semenii lor care trăiesc cu o mamă
singură (Buchanan, Maccoby și Dornbusch, 1992). The efectul dăunător al morții mamei asupra
rezultatului școlar al copiilor este mai sever decât al pierderii de tată în Africa de Sud (Case & Ardington,
2006).
Sarah Harper & Iva Ruicheva (2010) Grandmothers as Replacement Parents and Partners: The
Role of Grandmotherhood in Single Parent Families, Journal of Intergenerational Relationships,
8:3, 219-233

Cercetarea calitativă relevă că, de multe ori, bunicile au tendința de a se încorpora unul dintre cele două
roluri principale: rolul unui părinte înlocuitor sau al unui partener înlocuitor. În timp ce bunicii ca
înlocuitori sau părinți surogat au au fost deja raportate în altă parte (Minkler & Roe, 1996), bunici ca
partenerii de înlocuire sunt mai puțin recunoscuți . Diferențe etnice semnificative se regăsesc în acest
aspect, ca rolul de se constată că părintele înlocuitor este mult mai des distribuit între populația neagră-
caraibiană și rolul partenerului de înlocuire se constată că este mult mai intrinsecă populației alb-britanice

Rolul de susținător emoțional și de ascultător se transformă adesea automat bunica în parteneri surogat
din punctul de vedere al singuraticului mame ca, astfel, bunicile acum acoperă nevoi care altfel ar fi să fie
îndreptată către parteneri, cum ar fi grijile practice legate de familie, treburile zilnice, despre problema cu
copiii etc

Acest tip diferit de legătură sau înlocuire a rolului afectează atât nepoții, cât și bunicii, făcând adesea
bunica să o simtă nepotul ca propriul ei copil. Intervievații împărtășesc adesea un sentiment mult mai
mare de responsabilitate față de copiii fiicelor lor singure, care decurge exact din conștiința lor de sine că
trebuie să îmbine atât rolul de bunici și a părinților dispăruți.

Step-Grandparent–Step-Grandchild Relationships: Is There a “Grand Step-Gap” in Emotional

Closeness and Contact?. Anja Steinbach and Merril Silverstein Journal of Family Issues Volume
41, Issue 8, August 2020, Pages 1137-1160

Given profound changes in family structure over the last several decades due to increased divorce and
remarriage rates, it is understandable that recent attention has been drawn to the topic of stepfamily
relations in later life. Interest in later-life step-parenting has also surged with the growth of older step-
families (Ganong & Coleman, 2012; Lin, Brown, & Cupka, 2018; Steinbach & Hank, 2016). Research
shows that relationships with adult stepchildren tend to be characterized by weaker emotional attachment,
less contact, and lower financial transfers than relationships with biological children (e.g., Henretta, van
Voorhis, & Soldo, 2014; King & Lindstrom, 2016; Steinbach, 2013). The proliferation of step-families
combined with renewed interest in grandparenting has sparked interest in the role of step-grandparents in
contemporary families. In general, biological grandparents are emotionally closer and have more frequent
interaction with younger than older grandchildren (e.g., Bridges et al., 2007; Lussier, Deater-Deckard,
Dunn, & Davies, 2002; Silverstein & Marenco, 2001). In general, the strength of relationships between
biological grandparents and grandchildren declines with the transition of grandchildren to adulthood
(Geurts, Poortman, van Tilburg, & Dykstra, 2009; Silverstein & Marenco, 2001). However, a recent study
of step-families revealed that step-relations of longer duration were stronger than shorter-term step-
relations (Chapman, Ganong et al., 2016)