CAPITOLUL III

ORGANIZAREA ȘI DESFĂ ȘURAREA CERCETĂRII

III.1. Scopul și obiectivele cercetării

Accidentul vascular cerebral reprezintă o infarctizare a creierului în care

ischemia sau hemoragia duc la întreruperea funcţiei. Un accident vascular cerebral este
frecvent un eveniment subit şi devastator, care cauzează modificări majore ale stilului
de viaţă la individul afectat şi exercită un stres psihosocial şi economic major asupra
pacientului şi membrilor familiei.
Recuperarea bolnavului ce a suferit un accident vascular cerebral de tip ischemic
necesită multă experienţă din kinetoterapeutului și aplicarea extrem de minuțioasă a
procedurilor stabilite și prezentate în continuare, acesta fiind responsabil pentru crearea
condițiilor necesare pentru o evoluție cât mai rapidă a bolnavului.
Kinetoterapeutul are obligația de a supraveghea bolnavul, de a observa
parametrii vitali în timpul procedurilor aplicare, de a poziționa corect bolnavul pentru
executarea acestora, evaluând capacitatea acestuia de a se mobiliza, în același timp
încurajându-l în vederea executării activităților de care acesta este capabil. Terapeutul
are cel mai important rol în recuperarea pacienților cu AVC de tip ischemic , acesta fiind
singurul capabil de a reda mobilitatea și a crește calitatea vieții într-un timp relativ scurt.
Lucrarea de față are menirea de a studia criteriile epidemiologice în cazul
populației luate în studiu, precum: vârsta, sexul, tipul accidentului cerebral, terirtoriul
vascular afectat, eventualele complicații survenite la nivelul altor aparate și sisteme,
patologia asociată, dar și evoluția sechelelor după accidentul vascular cerebral de tip
ischemic.

III.2. Material și metodă

III.2.1. Prezentarea lotului de subiecți

Prezentul studiu s-a desfășurat în perioada ianuarie 2013 – februarie 2014, și am

inclus un număr de 98 pacienți luați în evidență în Clinica de Neurologie din
cadrul .............................., diagnosticați accident vascular cerebral ischemic, în diferite
teritorii vasculare cerebrale.

1
 Populația de studiu a fost formată atât din persoane de sex masculin, cât și din
persoane de sex feminin, cu vârste cuprinse între 38 și 91 de ani, cu diferite variante ale
istocirului medical și al producerii accidentului. Am inclus în acest studiu toți pacienții
care au fost luați în evidență cu un accident vascular cerebral de tip ischemic, excluzând
pacienții care au decedat pe perioada internării
Am efectuat o analiză a lotului de subiecți, având în vedere vârsta pacienților,
sexul acestora, tipul de accident cerebral și teritoriul vascular afectat, emisfera atinsă,
patologiile asociate, eventualele dependențe, și am ales să efectuez o comparație între
sechelele și gradul de dizabilitate în urma accidentului vascular de tip ischemic
evaluate înainte de începerea tratamentului, precum și la finalul acestuia.
De asemenea, am ținut cont de obligațiile și responsabilitățile
kinetoterapeututului în ceea ce privește recuperarea pacienților cu patologia curentă,
acestea fiind prezentate în cele ce urmează.

III.2.2. Distribuția pacienților după criteriul sexului

În lotul de 98 de subiecți recrutați pentru prezentul studiu, am avut 51 de

persoane de sex feminin, respectiv 47 de persoane de sex masculin.
Literatura de specialitate menționează o preponderență masculină în cazul
accidentelor vasculare cerebrale, raportul dintre sexul masculin și sexul feminin fiind de
1,3/1. Raporturile procentuale pentru populația luată în studiu se pot observa mai jos:

2
 După cum se poate observa în diagrama alăturată, în lotul curent, există o
predominență feminină, cu un procent de 52%, în defavoarea sexului masculin, ce este
prezent într-un procent de 48%.
Deși diferențele procentuale dintre cele două sexe nu sunt foarte mari, există o
neconcordanță a datelor obținute la populația studiată și datele epidemiologice din
studiile de specialitate. Raportul între sexe la pacienții studiați s-a dovedit a fi de 1,1/1,
în favoarea sexului feminin.

III.2.3. Distribuția pacienților pe grupe de vârstă

Datele epidemiologice legate de incidența accidentelor vasculare cerebrale

sugerează o creștere semnificativă a acestora odată cu înaintarea în vârstă, datorită
îmbătrânirii țesutului vascular, patologiilor asociate, în special a diabetului și
afecțiunilor cardiovasculare, ce generează stări de hipertensiune arterial, direct
responsabile de apariția atacurilor vasculare cerebrale de tip ischemic.
Literatura de specialitate menționează că există și cazuri de pacienți tineri cu
accident vascular cerebral de tip ischemic, cu istoric al bolilor cardiovasculare severe în
familie, și eventuale dependențe precum cafeaua, tutunul și alcoolul, dar și stresul
psihic. Rar se întâlnesc cazuri de pacienți fără antecedente de această natură, care să
dezvolte un accident vascular cerebral de tip ischemic. În aceste cazuri, cauzele de
producere nu sunt pe deplin elucidate.
Pe baza lotului de 98 de pacienți incluși în studiu, am alcătuit o serie de categorii
de vârstă, în vederea demonstrării unei creșteri și al unui peak al incidenței atacurilor
vasculare cerebrale de tip ischemic. Astfel, grupele de vârstă formate, precum și
numărul de pacienți incluși în fiecare din acestea, au fost următoarele:
- grupa < 40 de ani – 1 pacient;
- grupa 41-50 de ani – 0 pacienți;
- grupa 51-60 de ani – 9 pacienți;
- grupa 61-70 de ani – 14 pacienți;
- grupa 71-80 de ani – 51 pacienți;
- grupa 81-90 de ani – 22 pacienți;
- grupa > 90 de ani – 1 pacient.
În continuare va fi prezentată o diagramă care să ilustreze incidența accidentului
vascular de tip ischemic în cadrul fiecărei categorii de vârstă:

3
 Astfel, în prima categori de vârstă, cea mai mică de 40 de ani, incidența a fost de
1,02%. Am observat că în categoria de vârstă 41-50 de ani nu s-a regăsit niciun pacient,
iar literatura de specialitate nu menționează eventuali factori de protecție activi la aceste
vârste, care ar putea să ducă la evitarea unui accident vascular cerebral de tip ischemic.
Începând cu categoria de vârstă 51-60 de ani, se observă o creștere semnificativă
a apariției accidentului vascular cerebral de tip ischemic, acesta fiind într-un procent de
9,18%. Se constată în continuare, o creștere a incidenței la categoria de vârstă 61-70 de
ani, și anume, un procent de 14,28%. Categoria de vârstă 71-80 de ani se remarcă printr-
o creștere puternică a apariției acestei patologii, pacienții din această grupă fiind într-un
procent de 52,04% din totalul de 98 de subiecți.
În continuare, la grupa de vârstă 81-90 de ani, se contstaă o scădere la un
procent de 22,45%. Această scădere nu are loc datorită scăderii obligatorii a incidenței,
ci datorită numărului scăzut de pacienți care ating aceste vârste. La fel se întâmplă și la
categoria de vârstă mai mare de 90 de ani, unde procentul regăsit la lotul studiat a fost
de 1,02%.
Așadar, putem constata o creștere exponențială în intervalul de vârstă 51-80 de
ani, adică vârsta la care procesele organismului uman încep să se încetinească, urmând
cursul firesc al vieții. În continuare se observă scăderi ale incidenței accidentului
vascular cerebral de tip ischemic, datorate motivulul menționat anterior.

4
Am considerat pertinentă desenarea unei curbe care să evidențieze fluctuațiile incidenței
patologiei curente, și care totodată se evidențieze peak-ul, reprezentat de grupa de vârstă
71-80 de ani. Această curbă se poate observa în continuare:

Având în vedere scopul acestei lucrări, și anume de a efectua o comparație între

caracteristicile accidentului vascular cerebral de tip ischemic la sexul feminin, respectiv
sexul masculin, am considerat necesară reprezentarea grafică a distribuției pacienților în
funcție de vârstă și sex. Diagrama obținută se poate observa mai jos:

Am constatat că există o netă preponderență feminină în următoarele categorii

de vârstă: < 40 de ani, 51-60 ani, 71-80 ani și 81-90 ani, la lotul studiat. Din cele 7
categorii de vârstă formate pentru prezentarea acestui studiu, în cadrul a 4 categorii,

5
sexul feminin a fost predominant în cadrul incidenței accidentului vascular cerebral de
tip ischemic, în condițiile în care în grupa de vârstă 41-50 de ani nu a existat niciun
pacient din cei 98 avuți în studiu. Așadar, sexul masculin a fost superior din punct de
vedere al incidenței doar în două categorii, fapt ce contestă din nou datele
epidemiologice din cadrul studiilor deja existente.

III.2.4. Tipul accidentului cerebral

Un accident vascular cerebral este frecvent un eveniment subit şi devastator,

care cauzează modificări majore ale stilului de viaţă la individul afectat şi exercită un
stres psihosocial şi economic major asupra pacientului şi membrilor familiei. Așa cum
am menționat la capitolul de patologie, există două tipuri de accident vascular cerebral,
și anume accidental cerebral ischemic, și accidental cerebral hemoragic.
Accidentele cerebrale ischemice sunt cele mai numeroase, aproximativ 80% din
total, așa cum este regăsit în cadrul studiilor neurologice. Semnele clinice observate de
pacienţi sau familie constau în instalarea brutală a unei paralizii care interesează o parte
a corpului, condiție patologică denumită hemiplegie, tulburări de vorbire, de
sensibilitate, de vedere, de coordonare, de echilibru, asociate sau nu cu alterarea stării
de conştienţă. Acest tip de accident cerebral este cauzat de un cheag de sânge ce
blochează circulația sanguină a creierului într-un anumit teritoriu, silvian, al arterei
cerebrale anterioare, posterioare, sau arterei vertebrobazilare.
Accidentele vasculare hemoragice debutează în general cu cefalee, vărsături, şi
alterarea constienţei, care poate merge de la somnolenţă la obnubilare şi comă. Mai rar,
pe partea paraliziei apar convulsii sau contractări precoce. Accidentul hemoragic este
cauzat de o sângerare în interiorul creierului, denumită hemoragie intracerebrală, sau în
spaţiul din jurul creierului, denumită hemoragie subarahnoidiană. Sângerarea poate fi
rezultatul unei valori crescute pe un timp îndelungat al tensiunii arteriale, iar cea
subarahnoidiană de ruperea unui anevrism sau tensiunea arterială crescută scăpată de
sub control.
La lotul de 98 de pacienți studiați, un număr de 92 de pacienți au suferit un
accident vascular cerebral ischemic, și un număr de doar 6 pacienți au suferit un
accident hemoragic. Am considerat importantă evidențierea acestor date obținute și în
funcție de criteriul sexului. Așadar, din totalul de 92 de pacienți cu accident vascular

6
ischemic, un număr de 49 au fost de sex feminin, și 43 de sex masculin. Din cei 6
pacienți cu accident hemoragic, 2 au fost de sex feminin, și 4 de sex masculin.
În reprezentările grafice de mai jos, se pot observa valorie procentuale ale
datelor mai sus menționate:

Așadar, accidentul vascular ischemic s-a regăsit într-un procent de 94% la

populația studiată, iar accidentul vascular hemoragic la un procent de 6%. Datele
obținute în prezentul studiu coincid cu cele din literatura de specialitate.
Referitor la criteriul sexului, în cazul accidentului ischemic există o
predominență feminină cu un procent de 53%, spre deosebire de sexul masculin, care s-
a regăsit într-un procent de 47% la lotul avut în studiu, fapt ce infirmă ipoteza
preponderenței masculine în cadrul studiilor de specialitate.
Situația se prezintă diferit în cazul accidentului vascular cerebral hemoragic,
unde sexul masculin are o pondere mult crescută față de cel feminin, și anume 67%,
sexul feminin aflându-se într-un procent de doar 33%.

7
 III.2.5. Emisfera cerebrală afectată

Accidentul vascular cerebral poate surveni în oricare din cele două emisfere
cerebrale, simptomele motorii manifestându-se în partea controlaterală a corpului.
În cadrul populației luate în studiu, un număr de 45 de accidente au avut loc în
emisfera dreaptă, simptomele manifestându-se pe partea stângă, iar un număr de 53 în
emisfera stângă, simptomatologia motorie fiind prezentă pe partea stângă. Valorile
procentuale pot fi observate în graficul de mai jos:

Așadar, un procent de 54% din accidentele vasculare cerebrale studiate în

lucrarea de față au avut loc în emisfera stângă, iar un procent de 46% în emisfera
dreaptă.

III.2.6. Teritoriul vascular cerebral afectat

Accidentele cerebrale vasculare pot surveni la nivelul diferitelor teritorii

vasculare, după cum urmează:
- accident vascular cerebral silvian, în teritoriul arterei cerebrale medii – ACM;
- accident vascular în teritoriul arterei cerebrale anterioare – ACA;
- accident vascular în teritoriul arterei cerebrale posterioare – ACP;
- accident vascular în teritoriul vertebro-bazilar – VB.
La lotul de pacienți studiați, am obținut următoarea distribuție în funcție de
teritoriul afectat, valorile procentuale putând fi observate în graficul de mai jos:
- ACM – 54 pacienți;
- ACA – 8 pacienți;

8
 - ACP – 4 pacienți;
- VB – 32 pacienți.

Așadar, un procent predominant de 55% din totalul de cazuri a fost reprezentat

de accidentul vascular cerebral silvian, în teritoriul arterei cerebrale medii. O altă
valoare procentuală semnificativă este indicența accidentului vascular din teritoriul
vertebro-bazilar, de 33%. Teritoriile arterelor cerebrale anterioare și posterioare sunt
afectate în mică măsură la lotul studiat, într-un procent de 8% pentru ACA, respectiv
4% pentru ACP.

III.2.7. Sechelele prezente la lotul de subiecți înainte de tratament

La 98 de pacienți incluși în cadrul acestui studiu, am constatat prezența mai

multor simptome, considerând pertinentă prezentarea unei distribuții în funcție de
acestea.
Am observat prezența mai multor tulburări, constituind astfel complexul
sechelar al accidentului vascular cerebral. Hemipareza, pareza membrului superior și
pareza membrului inferior au constituit principalele și cele mai importante tulburări
regăsite la pacienți. Nu au fost de neglijat nici tulburările depresive, care s-au constatat
la un mare număr din totalul de pacienți studiați, dar și tulburările de vorbire, care pun
în dificultate modalitatea de exprimare a pacientului.
Tulburările cognitive, de echilibru, de vorbire, de percepție sau senzoriale au
reprezentat condiții severe, și au fost prezente în cadrul lotului studiat, însă într-o
proporție ceva mai scăzută în comparație cu cele precizate mai sus.

9
 Incidențele tuturor tulburărilor post-accident vascular cerebral, înainte de
începerea tratamentului de recuperare, se pot observa în diagrama prezentată:

După cum se poate observa, pareza de membru superior a fost regăsită, conform
examinărilor obiective dar și a celor paraclinice, la cel un număr de 44 din 98 pacienți,
reprezentând un procent de 44,89%; această tulburare de mobilitate a prezentat cea mai
crescută incidență din totalul simptomelor. Tot în cadrul tulburărilor de această natură,
s-au regăsit și parezele de membru inferior, la un număr de 39 de pacienți, deci un
procent de 39,79%, tulburări extrem de grave, ce pun în dificultate deplasarea
pacientului, și reprezintă o adevărată provocare pentru terapeut. Hemiparezele,
caracterizate prin lipsa contracției musculare dintr-o întreagă jumătate a corpului, au
fost regăsite la 31 de subiecți, o proporție destul de ridicată din total, de 31,63%.
Tulburările depresive au constituit o problemă importantă în cadrul lotului de
subiecți, acestea interferând cu metodele de recuperare, prin refuzul pacienților,
neimplicarea acestora în proces sau scăderea stimei de sine în rândul multor subiecți.
Acest fenomen s-a regăsit la un număr foarte ridicat de pacienți, și anume 41;
reprezentând un procent de 41,83%, această tulburare s-a situat pe locul al doilea în
cadrul incidenței condițiilor patologice post-accident vascular cerebral.
Tulburările de echilibru au reprezentat o altă condiție severă, pacienții fiind
incapabili de a menține poziția ortostatică; această disfuncție s-a regăsit la un număr de
26 de pacienți, 26,53%. Tulburările de vorbire, cu un impact crescut asupra vieții

10
pacientului, s-au regăsit la 34 de subiecți, deci la un procent de 34,69% din total.
Afectarea senzorială, caracterizată prin disfuncții ale aparatului vizual, auditiv, olfactiv,
etc. s-a constatat la un număr de 22 de bolnavi, reprezentând un procent de 22,45%.
Cea mai scăzută incidență a tulburărilor post-AVC s-a observat în cazul
tulburărilor cognitive, prezente la 19 pacienți, deci un în proporție de 19,38%, respectiv
în cazul tulburărilor de percepție, caracterizate prin capacitatea de a aprecia distanța,
mărimea, poziția, ritmul mișcărilor, forma, și relația dintre părțile componente ale unui
întreg, observate la cel mai mic număr de pacienți, și anume 13, reprezentând un
procent de 13,26%.

III.2.8. Particularitățile modului de viață al pacienților

Modul de viață al pacienților este extrem de important în menținerea unui

organism sănătos. Orice obicei dăunător corpului uman își pune amprenta, mai devreme
sau mai târziu, asupra stării de sănătate.
Printre aceste obiceiuri nesănătoase, se numără: consumul exagerat de cafea,
consumul regulat de alcool, consumul de tutun în special în cantități mari, somnul
insuficient, stresul psihic, alimentația nesănătoasă bogată în glucide și lipide, etc.
Dintre acestea, am considerat că sunt de o importanță deosebită pentru patologia
curentă consumul exagerat de alcool și tutun.
Consumul de tutun. Este binecunoscut faptul că tutunul este extrem de dăunător
sănătății, conținând o serie de substanțe: nicotina, monoxidul de carbon, gudronul.
Nicotina este responsabilă de o vasoconstricție periferică, dar și la nivel cerebral,
fumătorii fiind astfel mult mai predispuși la accidente vasculare cerebrale. În asociere
cu monoxidul de carbon, responsabil de stările de hipoxie de la nivelul țesuturilor unui
fumător, fenomenul de ischemie cerebrală este mult accentuat.
Consumul de alcool. Alcoolul acționează în organism în primul rând ca factor de
stres: crește tensiunea arterială, eliberând în sânge mai multe substanțe, precum lipide,
glucide sau cortizon, extrem de dăunătoare la nivel cardiovascular, și nu numai.
Organismul folosește energie pentru înlăturarea alcoolului din organism, energie care ar
fi necesară pentru buna funcționare a organelor vitale. Metabolizarea alcoolului la
nivelul ficatului irosește 80% din oxigenul necesar funcționării corecte ale celulelor
cardiace și nervoase, acestea fiind cele care suferă cel mai mult sub influența alcoolului.

11
 Asocierea dintre tutun și alcool este probabil cel mai mare factor de risc în
apariția accidentelor cerebrale pe fondul unor alterări în funcționarea aparatului
cardiovascular.
În cadrul populației aflate în acest studiu, 60 din cei 98 de pacienți sunt fumători
cronici sau foști fumători pe o perioadă lungă de timp. Cu privire la alcool, 51 de
pacienți din totalul de 98 suferă sau au în antecedente etilismul cronic.
Raporturile procentuale referitoare la cele două droguri pot fi observate în
diagramele de mai jos:

În cazul consumului de tutun, un procent de 61,22% sunt sau au fost fumători

cronici, și chiar și în cea din urmă situație, efectele la nivel cardiovascular sunt prezente
o perioadă foarte lungă de timp, iar un procent de 38,78% din totalul de pacienți au
declarat că nu au fumat niciodată.
Consumul de alcool cronic s-a regăsit într-un procent ceva mai scăzut decât
consumul de tutun, într-un procent de 52,04% la pacienții studiați.

12
 III.2.9. Patologiile asociate

Orice condiție patologică asociată contribuie atât la instalarea accidentului

vascular cerebral, cât și la evoluția pacientului care a suferit această leziune, existând
patologii extreme de complexe și severe care încetinesc procesul de vindecare al
leziunilor cerebrale.
Printre patologiile asociate regăsite la pacienții avuți în studiu, s-au numărat
următoarele: hipertensiune arterială (HTA), diabet, obezitate, arteriopatia obliterantă a
membrelor inferioare (AOMI), sau infarctul miorcadic acut (IMA) în antecedente. În
diagrama de mai jos se pot observa incidențele acestor condiții patologice la lotul
studiat:

Așadar, hipertensiunea arterială s-a regăsit la un procent de 96,94% din pacienții

studiați, ea fiind de fapt cauza principală a modificărilor la nivel vascular ce duc la
accidentul vascular cerebral. Diabetul zaharat s-a regăsit la un procent de 17,35%,
obezitatea la un procent de 32,65%, arteriopatia obliterantă a membrelor inferioare la
19,38% din subiecți, iar antecedentele de infarct miocardic acut la 41,84%.

III.2.10. Scorurile după scala Rankin înainte de tratament

Scala Rankin modificată este o scală utilizată frecvent în măsurarea gradului de

dizabilitate sau dependeță în activitățile zilnice la pacienții ce au suferit un atac vascular
cerebral sau alte cauze ce au dus la dizabilități neurologice, și a devenit cea mai larg
răspândită metodă de evaluarea a accidentelor vasculare cerebrale în studiile clinice.

13
 Gradele corespuzătoare fiecărui stadiu de severitate a accidentului cerebral pot fi
observate în tabelul de mai jos:

În cadrul populației studiate, am obținut scoruri Rankin situate între 0 și 5,

pacienții decedați pe perioada internării fiind excluși din studiu. Scorurile obținute,
respectiv numărul de pacienți corespunzător sunt următoarele:
- scor 0 – 7 pacienți;
- scor 1 – 14 pacienți;
- scor 2 – 23 pacienți;
- scor 3 – 28 pacienți;
- scor 4 – 16 pacienți;
- scor 5 – 10 pacienți.
Este necesar să menționă că pacienții care au decedat pe parcursul desfășurării
studiului, iar evaluarea finală nu a putut fi efectuată, au fost excluși din acesta.
În diagrama de mai jos pot fi observate valorile procentuale corespunzătoare în
fiecare caz:

14
 Așadar, am obținut scorul 0 la un procent de 7,14% din totalul de pacienți
studiați, pacienții fără simptomatologie fiind cazuri foarte rare în urma unui accident
vascular cerebral. Se observă o creștere în cazul scorului 1, acesta fiind regăsit la un
procent ceva mai crescut, și anume la 14,28% din pacienți, aceștia prezentând la
externare doar simptome ușoare, ce nu interferează cu efectuarea activităților de zi cu zi
ale acestora, fiind deci fără dizabilități în ceea ce îi privește.
Scorul 2, grad de dizabilitate ușoară, a fost regăsit la externare la un procent de
23,47% din total, acești pacienți prezentând dizabilități ușoare în efectuarea activităților
de zi cu zi, fără a necesita, însă, de ajutor din partea aparținătorilor. În continuare, se
observă o creștere a valorii procentuale în cazul scorului 3, acesta fiind prezent la
28,57% din pacienți. Așa cum se poate observa, există o creștere progresivă a numărului
de pacienți de la scorul 0 la scorul 3, acesta reprezentând peak-ul.
În cazul scorului 4 și 5, se observă o scădere progresivă a incidenței, valorile
procentuale fiind 16,33% pentru scorul 4 și 10,20% pentru scorul 5. Pacienții din aceste
categorii sunt pacienți cu o stare generală alterată, fără posibilitatea de a efectua ușor
mișcări simple în cazul scorului Rankin 4, sau imobilizați la pat și aflându-se în
permanenta nevoie de un ajutor pentru efectuarea celor mai banale activități.
Dacă privim diagrama de mai sus, se poate observa cu ușurință o creștere
progresivă până la valoarea peak, adică scorul Rankin 3, apoi o scădere până la scorul
Rankin 5. Astfel, curba formată ia aspectul de curbă gaussiană.

15
 Distribuția scorului Rankin în funcție de sex
Dat fiind scopul acestei lucrări, și anume de a efectua o comparație între sexul
feminin și sexul masculin în cazul accidentelor vasculare cerebrale, am considerat
pertinentă o schematizare a scorurilor Rankin din prisma sexului pacientului. Această
reprezentare poate fi observată în cele ce urmează:

6
4
1
5 1
1
1
4
1 4
0 1
5 3
9
1
6

La pacienții studiați, am obținut date foarte interesant distribuite, așa cum se

poate observa și în diagrama de mai sus. La scorurile 0, 1 și 2, deci formele de accident
vasculate soldate fără simptome, cu simptome ușoare care nu împiedică activitatea, sau
dizabilități ușoare ce afectează în mică măsură activitatea de zi cu zi, există o netă
predominență feminină, existând 6 paciente cu scorul Rankin 0, 9 paciente cu scorul
Rankin 1 și 13 paciente cu scorul Rankin 2.
În cazul scorului 3, am obținut o egalitate între numărul de pacienți de sex
masculin și numărul de persoane de sex feminin, situația schimbându-se în cazurile cu
scoruri Rankin 4 și 5, cazurile cu dizabilități neurologice extrem de grave, în care există
o netă predominență masculină a numărului de pacienți. Astfel, în lotul studiat am avut
11 pacienți cu scor Rankin 4 la externare, respectiv 6 pacienți cu scor Rankin 5.
Astfel, putem observa cu ușurință că sexul feminin prezintă scoruri mult
favorabile în comparație cu sexul masculin, acestea având fie forme mai ușoare de
accident vascular cerebral, fie o mai bună capacitate de recuperare post-lezională.

16
 III.3. Programul de recuperare al pacientului cu accident vascular cerebral

III.3.1. Hidroterapia

Acțiunea fiziologică a factorului hidric se exercită prin intermediul

tegumentului, pielea fiind primul organ cu care ia contact; prin structura sa
caracteristică cu vastă rețea vasculară și de receptori nervoși, se pot obține multiple și
variate raspunsuri, reacții locale și generale.
Acțiunea hidroterapiei se manifestă local și general, la nivelul metabolismului şi
sistemelor: muscular, cardio-vascular, nervos, respirator etc. Câteva proceduri utile în
recuperarea pacienților cu accident vascular cerebral pot fi regăsite mai jos:
a) Băile de abur
Se foloseşte caldura umedă sub formă de vapori, ele aduc un aport mare de
caldură ridicând într-un timp relativ scurt temperatura corpului. Pentru ca băile de abur
să fie mai uşor suportate se pleacă de la o temperatură iniţială de 38-42 0C şi se urcă
treptat la 50-55°C, cu o durată între 5 și 30 de minute, de maximum 2-3 ori pe
săptămână. În timpul procedurii se pune o compresă la cap, ceafă, inima. Baia de abur
se termină cu o procedură de răcire, baie sau duş rece.
b) Baia de jumătate sau halbbad
Se umple cada cu apă până la înalţimea de 28-30 cm, ce trebuie să acopere
jumătatea inferioară a bolnavului până la ombilic. Bolnavul se aşează în aşa fel încât în
baie în spatele lui să rămână un spaţiu suficient pentru manipulaţiile tehnicianului.
Pentru patologia curentă, bolnavul este fricţionat uşor pe fiecare regiune afectată.
Halbbadul poate fi completat cu o turnare energică executată de la 1-1,5 m cu scopul
circulaţiei şi creşterii tonicităţii muschilor din regiunea interesată. Durata băii este de 3-
5 minute. Această manevră acționează prin componenta sa termică și mecanică, fiind
astfel excitantă, tonifiantă, sedativă şi antitermică.
c) Baia caldă simplă
Se execută într-o baie obişnuită cu apă la temperatura de 36-370 C şi cu durată
totală de 15-30 de minute. Acționează prin factorul termic şi presiunea hidrostatică a
apei. Efectul final este antispastic şi sedativ general, efecte extrem de dorite în cazul
pacienților cu accident vascular cerebral.
d) Băile cu bule din diferite gaze

17
 Acestea se practică în căzi obişnuite care au adaptat un sistem de legătură la
tuburi de gaze şi altă legătură la generatorul de bule plasat pe fundul căzi. Băile se
prescriu la 30-350 C cu o durată de 5-20 min. Ele se aseamănă cu băile carbogazoase
naturale. Efectul mecanic (senzaţia de înţepătură şi căldură) este datorat bulelor care fac
micromasaj tegumentar, stimulând receptorii din piele. Prin masajul fin tegumentar
produs prin spargerea bulelor excită terminaţiile nervoase periferice şi cu rol calmant în
activitatea sistemului nervos central. Efectul chimic se realizează prin rezorbţia gazelor
prin tegument şi hiperemia activă. Prin vasodilataţia periferică scade tensiunea arterială.

III.3.2. Termoterapia

Termoterapia reprezintă acel segment al fizioterapiei care folosește în scop

terapeutic modificările fiziologice induse prin provocarea unor schimburi calorice între
organismul ca întreg sau anumite segmente ale lui și mediul înconjurător. Vorbim în
general despre termoterapie – care folosește aplicațiile de căldură (transferurile de
energie termică dinspre un element al mediului înconjurător spre organismul
pacientului) și despre crioterapie – care folosește aplicațiile de frig (transferurile de
energie termică dinspre organism înspre un element al mediului înconjurător). Unii
autori includ în termoterapie și proceduri cu aplicațiile de frig până la temperaturi
scăzând până la +10 grade Celsius.
a) Compresele cu aburi. Materiale necesare: două bucăti de flanelă, o bucată
pânză simplă sau un prosop, o pânză impermeabilă, o găleată cu apă, la temperatura de
60-70 C. Se plasează pe regiunea interesată o flanelă uscată peste care se aplică o
bucată de pânză sau prosopul muiat în apă fierbinte şi bine stors, iar peste aceasta se
aplică cealaltă flanelă. Durata totală a procedurii este de minim 20 de minute şi de
maximum 60 de minute.
b) Împachetarea cu parafină. Se ia o cantitate potrivită (aproximativ 150-200g)
şi se topeşte într-un vas la temperatura de 65-70 în aşa fel ca să mai rămână câteva
bucăţi netopite, în scopul evitării supraîncălzirii. Cu ajutorul unei pensule late, aceasta
se întinde pe toată regiunea. Grosimea stratului este de 0,5-1 cm. Peste stratul de
parafină se aplică bucăţi de vată sau flanelă şi apoi se acoperă regiunea cu pătură.
Durata împachetării este de 20-60 minute. Înlăturarea parafinei se face cu uşurinţă din
cauza transpiraţiei care are loc sub stratul de parafină.

18
 c) Ungerile cu nămol. Bolnavul complet dezbrăcat stă câteva minute la soare
până i se încălzeşte pielea, apoi se unge cu nămol proaspăt complet sau parţial. Se
expune din nou timp de 20-60 minute, până când începe nămolul să se usuce. După
aceasta se va face o scurtă baie în lac sau în mare, se va şterge, se va îmbrăca şi se va
odihni la umbră sau într-o cameră, aproximativ o oră.

III.3.3. Electroterapia

Printre procedurile ce au aplicabilitate și rezultate în recuperarea pacienților cu

proteză de șold, se numără următoarele:
a) Curentul galvanic: este un mijloc clasic şi fidel de sedare a durerilor.
Electrodul pozitiv are o acţiune sedativă locală, ca şi curenţii descendenţi şi
curenţi ascendenţi aplicaţi contralateral duc la o creştere a pragului de
sensibilitate. Galvanizarea poate să utilizeze concomitent şi introducerea de ioni cu
acţiune antalgică (ionoforeză transversală cu novocaină, aconidină sau revulsiv cu
histamină).
b) Curentul diadinamic: se prescrie în aplicaţii transversale sau longitudinale: o
perioadă lungă, de 4 minute (are efect sedativ), difazat fix 4 minute ambele, 1 dată pe zi.
Se recomandă 10-14 şedinţe. Diatermia acţionează asupra ţesuturilor în profunzime,
prin căldura pe care o produc curenţii de înaltă frecvenţă, ca urmare a rezistenţei pe care
o opun ţesuturile la trecerea energiei electrice. Căldura astfel produsă are un efect
analgetic și decontracturant muscular.
c) Curentul faradic: se indică faradizarea cu periuţa sau cu ruloul, plimbate pe
regiunea dureroasă și cu atrofie sau hipotonie musculară prezentă, pudrată cu talc, legate
de electrodul negativ, curentul fiind tetanizat. Aceste proceduri sunt bine receptate şi
tolerate de pacienţi pentru starea de bine pe care o degajă şi modul în care, corectând
dezechilibrul, se îmbunătăţeşte funcţionalitatea membrului paralizat.
4) Ultrasunetele sunt utilizate datorită efectului de "masaj mecanic", tisular,
profund, fiind indicat pentru durere, inflamaţie, recuperarea mobilității.
5) Razele infraroşii se pot aplica prin două metode: lămpile de tip Solux şi băile
de lumină. Efectul principal al acestor raze se bazează pe căldura pe care o produc. Ele
străbat până la câţiva centimetri în profunzime, acţionând atât asupra ţesutului
conjunctiv, cât şi asupra glandelor şi metabolismului general. Ele provoacă totodată şi o
vasodialataţie la nivelul plexului venos.

19
 III.3.4. Masajul

La pacienții ce au suferit un accident vascular cerebral, este necesară procedura

de masaj la nivelul tuturor segmentelor corpului care au fost afectate în producerea
acestuia. Masajul prezintă numeroase efecte, atât locale, cât și generale, ce au fost
extrem de dorite în recuperarea lotului de pacienți
1. Locale:
- Acţiunea sedativă asupra durerilor de tip nevralgic, muscular sau articular;
- Acţiunea hiperemiantă ce se traduce printr-o îmbunătăţire a circulaţiei locale
care se manifestă prin înroşirea şi încălzirea tegumentului, asupra căruia se execută
masajul;
- Acţiunea înlăturări lichidelor interstiţiale de stază, cu accelerarea proceselor de
resorbţie în regiunea masată;
- Acţiunile directe, mecanice, ce influenţează ţesuturile subcutanate conjunctive
şi grăsoase, favorizând schimburile nutritive, prin sporirea aportului de sânge;
- Îmbunătăţeşte şi proprietăţile funcţionale ale muşchilor (excitabilitatea, condu-
ctibilitate, contractibilitatea) şi ale nervilor motori, făcând să crească impulsul motor şi
capacitatea de contracţie a muşchilor.
2. Generale:
- Stimularea funcţiilor aparatului circulator prin care se îmbunătăţeşte circulaţia
venoasă, se creşte cantitatea de hemoglobină din sânge, și se sporește numărul de
leucocite şi hematii;
- Stimularea funcţiilor aparatului respirator, prin facilitarea schimburilor de
gaze;
- Creşterea metabolismului bazal.
Masajul s-a executat sub forma mai multor manevre, aplicate pe regiunile de
interes din cazul bolnavilor lotului care se află în starea post-accident vascular cerebral;
aceste manevre sunt descrise pe scurt în continuare:
Netezirea constă în alunecarea uşoară şi ritmică efectuată asupra tegumentelor,
în sensul circulaţiei de întoarcere (venoasă şi limfatică). Mâna maseurului alunecă cu
palma ferm şi complet aplicată pe piele în sens centripet, cu o presiune crescândă,
atingând un maxim la mijlocul suprafeţei şi scăzând intensitatea presiunii spre sfârşit, cu
următoarele precizări: policele se poate opune celorlalte degete, în funcţie de segmentul
masat; degetele mâinii pot fi lipite între ele sau larg deschise; mâna poate fi împinsă sau

20
trasă; mişcarea poate fi scurtă sau lungă; poziţia palmei poate fi paralelă, perpendiculară
sau oblică, faţă de direcţia mişcării.
Fricțiunea reprezintă apăsarea şi deplasarea pielii şi a ţesuturilor moi
subcutanate pe ţesuturile profunde sau pe plan dur, osos, atât cât permite elasticitatea
acestora. Fricțiunea se execută pe o porţiune limitată a suprafeţei cutanate şi poate fi
executată atât în sensul circulaţiei venoase, cât şi în sens contrar circulaţiei limfei,
aceasta fiind procedeul principal în majoritatea cazurilor de patologie musculară şi
singurul care influenţează pozitiv mobilitatea, rezistenţa şi elasticitatea a paratului
articular. Fricțiunile au efecte vizibile: atunci când se execută lent, uşor, au un efect de
relaxare musculară şi calmare nervoasă iar când se execută energic, profund, au un efect
de excitare, stimulare cu efecte trofice şi circulatorii, sau înlăturarea rezervelor de
grăsime şi a reziduurilor infiltrate și sporirea elasticităţii şi supleţii pielii şi a ţesuturilor
conjunctive. Efectele fricțiunii sunt de lungă durată.
Frământatul reprezintă prinderea în cută a muşchilor şi a ţesuturilor profunde,
ridicarea şi străngerea acestora atât cât permite elasticitatea ţesutului respectiv. Această
manevră măreşte puterea de contracţie a fibrelor musculare, deci constituie un exerciţiu
de gimnastică pentru muşchi. În ceea ce priveşte muşchii striaţi, această manevră are o
importanţă deosebită în cazul scăderii capacităţii de muncă a muşchilor. În timpul
frământatului trebuie evitate manevrele bruşte, răsucirea muşchiului sau provocarea
durerilor, executându-se într-un ritm lent și continuu.
Tapotamentul sau baterea constă în bătăi sau loviri uşoare şi ritmice, cu
degetele, palmele sau canturile palmelor, aplicate pe ţesuturile moi. Tapotamentul se
adresează ţesutului superficial sau profund, în funcţie de intensitatea de lovire şi viteză,
profunzimea fiind dată de varianta aleasă şi de pârghia folosită. Ritmul de aplicare
diferă de la o variantă la alta. Astfel, tocatul se execută cu o viteză de 1-3 lovituri/sec.
timp de 1-4 min., bătătoritul cu palmele 10-70 de lovituri / minut, etc. Această manevră
creşte excitabilitatea neuro-motorie și acționează asupra sistemului vegetativ-simpatic,
având influență benefică asupra terminațiilor nervoase senzitive în special și ajută la
micşorarea şi încetarea durerilor, când gradul de excitaţie al nervului este mărit.
Vibra ț iile sunt mişcări oscilatorii pe un fond de presiune continuă şi
constantă, de intensitate redusă. Vibraţiile necesită un antrenament prealabil din partea
maseurului fiind unul dintre cele mai obositoare procedee de masaj, iar când nu sunt
însoţite de trepidaţii, vibraţiile devin presiuni, cu ritmul oscilaţiilor de peste 200
mişcări/minut. Trepidaţiile se aplică pe grupe musculare mari, mâinile putând aluneca

21
pe segmentul masat, cuprinzând şi alte regiuni. Printre efectele acestei tehnici se numără
cel calmant, relaxant, reduce sensibilitatea nervoasă, îmbunătăţeşte capacitatea de efort,
calmează durerile. De asemenea, acţionează asupra nervilor periferici (nervii motori,
senzitivi, vasomotori), acţionează asupra parezelor, spasmelor musculare și reduc
durerea.

III.3.5. Kinetoterapia

Kinetoterapia are următoarele obiective:

1) Refacerea mobilităţii prin reeducarea tuturor mişcărilor la nivelul membrului
superior și membrului inferior;
2) Refacerea forţei musculare
3) Refacerea stabilităţii, mişcării controlate şi abilităţii.
Ca principiu universal valabil, rămâne orientarea tipului şi intensităţii
kinetoterapiei după regula "non" durerii.

Exerciții pentru recuperarea membrului superior

Exerciții pentru police și degetele II-V
- Pentru recuperarea extensiei policelui, terapeutul fixează policele cu o bandă
elastică și execută mișcări repetate de tracțiune în extensie a policelui, apoi relaxarea
acestuia. Acest exercițiu va produce antrenarea tendonului extensor al policelui, implicit
și a mușchiului;
- Flexia policelui se poate executa cu ajutorul unei bande elastice dispuse
circular la nivel metacarpian, ce flectează falanga proximală a policelui, punând în
mișcare tendoanele flexorilor;
- Terapeutul poate executa suplimentar și o mișcare de flexie pasivă a falangei
distale, antrenând astfel tendonul flexor lung al policelui; exercițiul se poate face și fără
ajutorul bandei elastice, flectând individual și împreună falangele, apoi relaxandu-le;
- Pentru antrenarea mușchilor abductori ai policelui, terapeutul va fixa o bandă
elastică la nivelul falangei proximale, apoi distale a policelui, tracționându-le în
abducție, apoi relaxându-le brusc;
- Exercițiile de adducție pot fi realizate manual de către terapeut, ca și mișcarea
de opoziție, prin „lipirea” policelui de degete, respectiv prin aducerea policelui în

22
palmă; pacientul poate fi rugat să contracte anumite segmente, sau să le relaxeze
voluntar; după fiecare exercițiu, mâna trebuie lăsată să cadă în poziția ei fiziologică;
- Pentru refacerea forței musculare, terapeutul va pune o presiune cu 2-3 degete
pe falangele policelui, pacientul fiind rugat să se opună acestei presiuni; prin exericții
repetate, a crește forța musculară; exercițiul se poate executa pentru mișcările de
abducție, opoziție, flexie, atât la nivelul falangei proximale, cât și celei distale;
- Cu ajutorul unei benzi elastice așezate pe falangele medii ale degetelor, se
imobilizează toate cele patru degete în flexie din articulația interfalangiană proximală,
degetele fiind astfel lipite pe fața palmară; pacientul este rugat să efectueze o extensie a
degetului, astfel încât să învingă cât mai mult din forța elastică a benzii;
- Banda elastică se poziționează pe falangele distale, cu degetele lipite în palmă,
cât mai aproape de unghie, și pacientul este rugat să se opună forței benzii elastice;
exercițiul ajută la tonifierea tendoanelor flexoare profunde;
- Pentru antrenarea mușchiului și tendoanelor extensoare ale degetelor II-V, se
așează banda elastică pe toate degetele în extensie, iar terapeutul execută mișcări de
tracțiune în extensie, cu relaxări consecutive;
- Pentru că indexul și degetul mic mai dețin și un câte un set de mușchi extensori
proprii, se poate folosi o bandă elastică pentru tracțiunea lor separată în extensie, sau
chiar mâna terapeutului;
- Terapeutul execută cu propria mână flexia, apoi extensia degetelor, cu mâna
aflată în poziția anatomică (supinație), eventual rugând pacientul să opună mișcărilor
efectuate; acest exercițiu recuperează din forța musculară;

Exerciții pentru articulația radiocarpiană

- Cu mâna în pronație, întinsă pe masă, terapeutul tracționează mâna în extensie
de la nivelul articulației radiocarpiene, cu tracționări și relaxări consecutive; pentru
efecte mai bune, se recomandă tracționarea articulației împreună cu extensia maximă a
degetelor II-V;
- Păstrând poziția de pronație, terapeutul terapeutul execută exerciții de înclinare
mâinii de partea ei radială apoi de partea cubitală, într-un unghi cât mai mare, pentru
antrenarea mușchiului și tendonului flexor radial al carpului; exercițiul se poate efectua
și cu mâna pacientului în cea a terapeutului;
- Cu membrul superior în supinație, întins pe masă, sau așezat în mâinile
terapeutului, acesta execută mișcări de flexie maximă din articulația radiocarpiană, cu

23
relaxări consecutive; pacientul poate fi rugat să opună o forță, sau să adauge o forță la
aceste mișcări, în funcție de posibilități și evoluția recuperării; exercițiul poate fi
îmbunătățit dacă se realizează concomitent și flexii ale degetelor II-V;
- Pacientul cu membrul superior în supinație, distal și proximal imbilizate de
către terapeut, este rugat să ridice articulația radiocarpiană de la nivelul mesei, cât de
sus posibil;
- Terapeutul realizează extensia degetelor și articulației radiocarpiene, rugând
pacientul să se opună mișcării de extensie; astfel, se poate redobândi forța musculară;

Exerciții pentru antebraț și articulația cotului

- Pacientul în șezut, cu membrele inferioare întinse, se sprijină înapoi pe fețele
palmare ale mâinilor, forțând astfel articulația radiocarpiană în hiperextensie,
contractând astfel puternic pântecele musculare ale extensorilor, în special extensorul de
degete și brahioradialul, care este nevoit să susțină și o parte din greutatea brațului și
trunchiului;
- Terapeutul sugerează pacientului aflat în poziția descrisă anterior să ridice
periodic și consecutiv câte unul din membrele superioare, pentru câteva secunde,
sprijinindu-se în celalalt; dacă pacientul nu reușește să realizeze exercițiul, va fi ajutat
de către terapeut până la recuperarea forței musculare;
- Pacientul se așează în șezut, sprijinit pe palme, da această dată cu vârfurile
degetelor orientate posterior, și articulația radiocarpiană orientată anterior; astfel se
contractă grupul de mușchi antebrahiali posteriori, ce trebuie să susțină și o parte din
greutatea brațului și a trunchiului;
- Pacientul în șezut este rugat să aducă membrele superioare pe lângă corp, cu
mâna în supinație, introdusă sub coapsă; acesta este un exercițiu extrem de favorabil
pentru mobilizarea grupelor de mușchi flexori, dar și a atriculațiilor mâinii;
- Pacientul în decubit dorsal , cu mâna sprijinită în articula ția cotului, este rugat
să închidă pumnul, iar terapeutul aplică cu mâna o presiune de intensitate mare pe
pumnul pacientului, pe care acesta este invitat să o învingă; acest exercițiu contractă
toate grupele de mușchi antebrahiali;
- Pacientul în decubit dorsal, cu antebrațul sprijinit în cot, este invitat să strângă
mâna terapeutului; astfel, se va realiza o contracție a mușchilor flexori, însă cu o
suprafață foarte mică de sprijin;

24
 - Pacientul este invitat să stea în șezut, în timp ce terapeutul îi susține brațul în
unghi de 90°, cu cotul în extensie sau chiar hiperextensie, și pumnul și degetele flectate
cât mai tare; exercițiul pune în valoare articulația cotului, precum și mușchii brahiali și
antebrahiali;
- Terapeutul așează pacientul în decubit ventral, cu brațul la 90° sprijinit pe pat,
antebrațul atârnând liber la marginea patului; pacientului îi este adusă o greutate mică,
cu care este invitat să execute mișcări de extensie din articulația cotului; exercițiul
antrenează masiv articulația cubitală, datorită originilor și inserțiilor mușchilor puși în
lucru;

Exerciții pentru braț și articulația umărului

- Pacientul este așezat cu cotul sprijinit, antebrațul și mâna întinse pe masă, și cu
trunchiul elevat; astfel, prin acest exercițiu, greutatea trunchiului va fi susținută de
musculatura brațului, antrenând-o;
- Pacientul este așezat în decubit lateral, cu fața posterioară a membrului
superior lipită de trunchi; este rugat să flecteze brațul pe antebraț cu degetele în
extensie, încordând astfel musculatura anterioară a brațului, mai ales bicepsul brahial;
- Pacientul așezat în aceeași poziție, dar cu pumnul flectat la maxim, este invitat
să flecteze antebrațul pe braț cât mai puternic posibil;
- Pacientul în șezut, cu brațul lipit de trunchi, este invitat să flecteze fața
anterioară a antebrațului pe braț, cu o greutate strânsă în palmă, de la nivelul patului,
până la un unghi maxim, conform posibilităților; fiind implicată și o greutate, mușchii
brațului sunt ceva mai solicitați;
- Pacientul în aceeași poziție, este rugat să flecteze antebrațul pe braț cu o
greutate în mână, însă de această dată fața posterioară a acestuia; va fi urmărit
îndeaproape de către terapeut;
- Pacientul este situat în decubit dorsal, cu membrele pe lângă corp, iar
terapeutul va reliza o priză în treimea distală posterioară a brațului, efectuând astfel o
mișcare de flexie a umărului;
- Pacientul este așezat în decubit ventral, cu brațul atârnând la marginea patului;
terapeutul mobilizează pasiv membrul superior în articulația umărului, executând atât
flexia, cât și extensia;

25
 - Pacientul în decubit dorsal, cu membrul superior așezat lângă trunchi, este
rugat să realize mișcări de flexie maximă a brațului în articulația umărului, cu cotul în
extensie, sau chiar hiperextensie;
- Pacientul este rugat să stea șezând, în timp ce terapeutul execută pasiv mișcări
de rotație internă, rotație externă și circumducție în articulația umărului; acestea sunt
mișcările ce solicită cel mai mult acest complex articular.

Exerciții pentru recuperarea membrului inferior

Exerciții pentru picior
- Pacientul este așezat în decubit dorsal, cu membrul inferior în triplă flexie, și
cu o pernă așezată sub bolta plantară; pacientul este rugat să împingă perna;
- Pacientul este așezat în decubit dorsal, iar cu ajutorul unei benzi elastice,
terapeutul va poziționa piciorul în flexii, apoi relaxări consecutive ale acestuia; astfel, se
antrenează articulațiile mici ale piciorului, articulația talocrurală, dar și mușchii flexori
ai gambei;
- Pacientul în decubit dorsal, cu piciorul în poziție relaxată, este rugat să flecteze
degetele piciorului, în timp ce terapeutul exercită o forță asupra acestora; exercițiul
antrenează tendoanele degetelor și mobilizează articulațiile, crescând ulterior și forța
musculară;
- Pacientul este așezat în decubit dorsal, cu membrul inferios în extensie;
terapeutul realizează o priză a feței plantare, și execută o mișcare pasivă de flexie a
degetelor, dar și a articulațiilor mici ale piciorului;
- Pacientul așezat în decubit dorsal cu membrul inferior în triplă flexie, iar
terapeutul face priză pe calcaneu, iar cealaltă priză pe partea anterioară a degetelor,
ridicând calcaneul de pe sol și executând extensia piciorului;

Exerciții pentru articulația talocrurală

- Pacientul așezat în decubit dorsal cu membrul inferior extins, și terapeutul face
priză pe partea laterală şi medială a piciorului, iniţiază mişcarea de eversie sau inversie,
mișcările fiind, finalizate de pacient;
- Pacientul din decubit dorsal execută flexia piciorului, fără ajutoru din partea
terapeutului; poziție şezândă şi ventrală, având piciorul în afara mesei, dar şi combinat
cu flexia degetelor;

26
 - Pacientul din decubit dorsal sau șezând, având piciorul în triplă flexie și
planta relaxată, realizează flexia dorsală a piciorului, apoi relaxarea consecutivă, în
rânduri repetate;
- Cu pacientul în șezut sau decubit dorsal, iar treimea distală a gambei susținută
de către terapeut, acesta execută cu mâna liberă mișcări de circumducție sau rotație la
nivelul articulației talocrurale, mobilizâna astfel ușor și tendoanele inserate la nivelul
plantei;
- Pacientul aflat în decubit dorsal are membrul inferior în extensie completă;
terapeutul va exercita cu mâna o presiune pe fața plantară, iar pacientul va fi rugat să
opună rezistență.

Exerciții pentru articulația genunchiului și gambă

- Pacient decubit ventral cu genunchiul flectat, terapeutul face priză în treimea
distală a gambei posteriorare şi iniţiază mişcarea de extensie pe care o finalizează
pacientul; se mai poate executa din decubit lateral şi şezând, combinat cu extensia
piciorului şi degetelor.
- Cu pacientul în decubit ventral, terapeutul realizează o priză în treimea distală
a gambei, și execută astfel mișcări complete de flexie și extensie în articula ția
genunchiului; pentru o extensie completă, se poate așeza o pernă sub coapsă;
- Din decubit lateral, pacientul continuă mișcarea de extensie a articulației
genunchiului începută de către terapeut; acest exercițiu poate fi combinat și cu
extensia plantară;
- Pacientul așezat în decubit ventral, execută mișcarea de flexie, apoi cea de
extensie, continuând apoi cu extensia plantară și a degetelor, ce tracționează și mai
mult articulația genunchiului;
- Pacientul în decubit dorsal cu membrul inferior extins, iar terapeutul face una
din prize pe coapsă proximal de genunchi, şi cealaltă priză pe faţa dorsală a piciorului
inclusiv pe degete, opunând rezistenţă realizării triplei flexii şi flexiei piciorului,
pacientul fiind rugat să contracte în limita posibilităților;
- Pacientul aflat în decubit dorsal, cu membrul inferior în triplă flexie,
terapeutul face priză pe faţa plantară şi cealaltă priză pe faţa posterioară a coapsei
treimea distală inferior, opunând rezistenţă mişcării de extensie a întregului membru şi
a piciorului; astfel se realizează o contracție a musculaturii gambei;

27
 - Pacientul în decubit dorsal cu gamba la marginea mesei, este rugat să execute
o mișcare de extensie a gambei, cât mai sus posibil, în funcție de posibilități;
- Pacientul este așezat în șezut, cu gambele atârnând la marginea patului;
terapeutul realizează pasiv extensii ale gambei, apoi cu readucerea acestora în poziția
inițială.

Exerciții pentru coapsă și articulația șoldului

- Pacientul este așezat pe sol, cu gamba în flexie suspendată pe un scaun în
unghi de 90°, la fel ca și articulația coxofemurală; pacientul este rugat să execute o
extensie a gambei;
- Pacientul aflat în decubit dorsal sau în șezut, iar terapeutul execută o flexie
forțată a gambei pe coapsă, rugând pacientul să opună rezistență mișcărilor;
- Cu pacientul în decubit dorsal, terapeutul execută cu o mână o ridicare a
membrului inferior, iar cu cealaltă mână realizează o manevră de imobilizare a
genunchiului; pacientul este rugat sa execute o flexie a gambei pe coapsă;
- Pacientul așezat cu gambele atârnând la marginea patului, este rugat să ridice
pe rând și să susțină cât mai mult posibil coapsele ridicate, pentru întărirea mușchilor
coapsei;
- Pacientul așezat în poziția precedentă, iar terapeutul execută o flexie din
articulația genunchiului; pacientul este rugat să se ocupă cât mai mult acestei forțe,
ajutat de muculatura coapsei;
- Pacientul este așezat în decubit dorsal, iar terapeutul execută pasiv o extensie
a gambei și plantei, cu flexia coapsei, iar consecutiv trece în mișcarea de flexie a
gambei și poziția neutră a piciorului,
- Pacientul în decubit dorsal cu genunchiul flectat sau extins, iar terapeutul face
priză în treimea distală a coapsei posterioare şi execută flexia şoldului; se mai poate
executa din decubit lateral, şezând şi combinată cu flexia sau extensia piciorului;
- Pacientul în aceeași poziție, iar terapeutul inițiază mișcarea de flexie a
coapsei pe abdomen, din articulația coxofemurală; pacientul este rugat să continue
mișcarea;
- Pacientul este așezat în decubit ventral, iar sub coapsa acestuia se introduce o
pernă, păstrând poziția cateva minute; în acest mod, este realizată o extensie continuă
din articulația șoldului;

28
 - Pacientul este așezat în decubit dorsal, cu coapsele depărtate, între care se
intrăduce o pernă mai tare, menținându-se această poziție în abducție câteva minute;
- Pacientul aflat în decubit ventral sau dorsal, iar terapeutul execută o abducție
și o adducție consecutive a copsei, cu membrul inferior în extensie; acest exercițiu
ajută la exersarea mușchilor abductori și adductori;
- Pacientul aflat în decubit dorsal, cu membrele inferioare în poziție neutră, este
rugat să și le încrucișeze; poziția este menținută mai mult timp, pentru a avea o
eficiență maximă;
- Terapeutul flectează genunchiul pacientului aflat în decubit dorsal cu
membrele inferioare în extensie, și așează planta pe genunchiul opus, așezând o
greutate pe acesta, pentru a antrena și mai bine musculatura susținătoare a articulației
coxofemurale.

III.4. Rezultate

III.4.1. Sechelele post-AVC după tratamentul de recuperare

În graficul inserat se poate observa incidența simptomelor, și se poate constatat

evoluția favorabilă a pacienților incluși în studiu, după terminarea perioadei de 3 luni de
tratament de recuperare:

Incidența simptomelor a scăzut semnificativ. În cazul hemiparezei, de la un

număr de 31 de pacienți, tulburarea a persistat la un număr de 13 pacienți, reprezentând

29
un procent de 13,26%, procent mult mai scăzut față de valoarea obținută înainte de
tratament. Parezele de membru superior, respectiv inferior, au scăzut de la 44, respectiv
39, la 23 și 21, reprezentând procentele de 23,46%, respectiv 21,42%.
În cazul tulburărilor depresive s-a constatat o evoluție extrem de favorabilă a
lotului de subiecți, datorită tehniciloe și procedurilor relaxante de masaj, hidro și
termoterapie, precum și datorită metodelor de psihoterapie aplicate în timpul ședințelor.
Așadar, de la un număr de 41 de pacienți care au prezentat inițial un sindrom depresiv s-
a ajuns la un număr de 15 pacienți, procentul fiind extrem de semnificativ, și anume de
15,31% din totalul de subiecți. Tulburările de echilibru au scăzut de la un procent de
26,53%, al un număr de 19 pacienți, reprezentând un procent de 19,38%, observându-se
diferențe, însă nu atât de semnificative precum în situațiile prezentate anterior.
Restul disfuncțiilor amintite nu au beneficiat de scăderi foarte importante ale
incidenței în cadrul lotului de subiecți, metodele balneofiziokinetoterapeutice și de
masaj neputând să atingă aceste sfere. Așadar, tulburările senzoriale s-au regăsit la un
număr de 18 pacienți, față de 22 inițial; tulburările de vorbire au fost prezente la finalul
tratamentului la un număr de 24 de subiecți, comparativ cu 34 la care s-a constatat
inițial; tulburările cognitive au persistat la un număr de 16, față de 19 inițial, iar
tulburările de percepție la un număr de 11, față de 13 la începutul tratamentului.

III.4.2. Scorurile după scala Rankin la finalizarea tratamentului

Se poate constata cu ușurință scăderea semnificativă a ponderei fiecărui scor.

Așadar, pacienții cu sechele grave ce pun în pericol viața s-a redus de la un procent de

30
7,14% la un procent de 3,06%. Scorul 4, de gravitate mare, s-a regăsit la 11,22% din
pacienți, comparativ cu 14,28% regăsit inițial. Dizabilitatea moderată s-a observat la
12,24% din pacienți, în comparație cu procentul de 23,47% regăsit inițial constatându-
se o creștere semnificativă a incidenței acestui grad de dizabilitate, concomitent cu
scăderea ponderei scorurilor ce definesc o severitate crescută, și foarte crescută.
Aceeași creștere semnificativă se poate observa și în cadrul scorului 2, de
dizabilitate ușoară, acesta crescând de la un procent de 28,57% la un procent de 30.61%.
Scorul 1 ne apare cu o pondere de 22,45% din total, în comparație cu 16,33% regăsit
inițial. Astfel, se observă o creștere semnificativă a dizabilității abia perceptibile. Scorul
0, sau dizabilitatea absentă s-a constatat la un procent de 20,40%, în comparație cu
10,20%, numărul de pacienți fără tulburări care să interfereze cu activitatea de zi cu zi,
după accidentul vascular cerebral, dublându-se.
Pentru o mai bună analiză a evoluției pacienților pe baza Scalei Rankin, am
efectuat o comparație din punct de vedere statistic, pentru observarea diferențelor dintre
cele două grupuri de valori din prisma parametrilor calculați. Pentru aceasta, am utilizat
programul de statistică GraphPad InStat, cu funcție de comparare a mediilor și
medianelor a două grupuri de valori. Grupurile de valori au fost reprezentate în primul
rând de scorurile fiecărui pacient obținute înainte de începerea tratamentului, respectiv
scorurile obținute la finalizarea acestuia, grupurile fiind analizate din punct de vedere al
parametrilor statistici menționați.
În urma comparației, am obținut următoarele:

31
 Așa cum ne arată analiza statistică, pentru Grupul A reprezentând valorile
obținute prin Scala Rankin înainte de începerea tratamentului, s-a obținut o medie de
2,632. Pentru grupul B, reprezentând valorile obținute prin aceeași examinare după
finalizarea tratamentului de recuperare am obținut o medie a valorilor de 1,806, aceasta
fiind mult scăzută în comparație cu prima, ceea ce demonstrează scorurile mai mici la
finalul tratamentului, față de examinarea inițială.
Diferențele pot fi observate și la rubrica medianei, aceasta fiind 3 pentru Grupul
A și 2 pentru grupul B, diferența dintre acestea fiind evidentă.
Trebuie menționat faptul că mediile corespunzătoare fiecărui grup s-au încadrat
cu succes în intervalele de confidență 95% calculate cu ajutorul programului pentru
fiecare grup în parte, și anume [2,356:2,910] pentru Grupul A, respective [1,532:2,081]
pentru Grupul B.
Pragurile de semnificație statistică obținute în cadrul comparației mediilor și
medianelor au fost mai mici decât 0,05 considerat pragul limită pentru stabilirea
veridicității unui studiu, obținând pentru ambele grupuri un p < 0,0001.
Luând în considerare toate metodele de analiză a grupului de subiecți, precum și
rezultatele obținute din analiza statistică a scorurilor obținute pe baza Scalei Rankin, se
poate afirma faptul că terapeutul deține rolul cel mai important în recuperarea
pacienților ce au suferit un accident vascular cerebral.

32
 Concluzii

Accidentul vascular cerebral de tip ischemic reprezintă una din leziunile

primitive ale creierului, cel mai adesea apărând brusc, nefiind precedat de o alterare
progresivă a stării de conștiență, iar frecvent se constată existența unui deficit motor,
precum hemiplegia membrelor inferioare, sau hemiplegia facio-brahială. Anamneza
descoperă în peste 90% din cazuri antecedente cardiovasculare, precum hipertensiunea
arterială, infact miocardic, arteroscleroză, diabet, obezitate, sau consumuri exagerate de
tutun, alcool sau cafea.
La lotul studiat am observat inițial o ușoară preponderență feminină, cu un
procent de 53%, contrar celor afirmate în literatura de specialitate. În cazul distribuției
pe categorii de vârstă, am observat o creștere marcată a incidenței începând cu decada5
de viață, atingând un vârf ân grupa de vârstă 71-80 de ani, cu un procent de 52,04%,
urmând apoi o descreștere progresivă. De asemenea, am observat o preponderență
feminină la 4 din cele 7 categorii de vârstă alcătuie, luând în considerare faptul că nu am
regăsit niciun pacient în grupa de vârstă 41-50 de ani.
Accidentul vascular cerebral ischemic s-a dovedit a fi, la lotul studiat,
predominant cu un procent de 94%, ceea ce coincide cu studiile de specialitate,
regâsindu-se o preponderență feminină, iar în cazul accidentului hemoragic, o
preponderență masculină. Legat de emisfera cerebrală afectată, am constatat un procent
de 54% în favoarea emisferei stângi, în special în teritoriul vascular al arterei cerebrale
medii (silvian), care a fost afectat la 55% din pacienții interesați.
Consumul de tutun și alcool s-au dovedit a reprezenta factori de risc majori în
apariția leziunii, primul regăsindu-se la un procent de 61,22% din pacienți, iar cel din
urmă la un procent de 52,04%. Patologiile asociate au contribuit și ele la fenomenele
ischemice, în special hipertensiunea arterială, care s-a evidențiat la 96,94% din pacienți.
Scorurile Rankin au evidențiat un peak al scorului 3 la lotul studiat, și o
preponderență feminină în stadiile 0, 1 și 2, respectiv masculină în stadiile 4 și 5.
În urma comparației din punct de vedere statistic am demonstrat importanța
tratamentului balneofiziokinetoterapeutic în accidentului cerebral, media obținută
înainte de tratament pe baza scorurilor Rankin fiind de 2,632, iar cea de după tratament
de 1,806, confirmând astfel semnificația din punct de vedere știițific a acestui studiu.

33
 Bibliografie

1. Anatomia omului, Vol.1. Aparatul locomotor, Ediția a V-a,V. Papilian,

Ed. didactică și pedagogică, București, 2006;
2. Balneofizioterapie, T. Dinculescu, Ed. Medicală, 1987;
3. Bazele teoretice şi practice ale kinetoterapiei, Sbenghe T., Ed. Medicală,
Bucureşti; 1999;
4. Compendiu de Anatomie, M. Ifrim, Ed. Științifică și Tehnică, 1988;
5. Compendiu de neuroreabilitare la adulţi, copii şi vârstnici, G. Onose, L.
Pădure, Ed. Universitară Carol Davila, București, 2008;
6. Curs de masaj clasic; S.R Yumeiho, 2010;
7. Fizio-kinetoterapie și recuperare medicală în afecțiunile aparatului
locomotor, Jaroslav Kiss, Ed. Medicală, 1984;
8. Ghid de diagnostic şi tratament pentru bolile cerebrovasculare - aprobat
prin Ordinul nr. 1.059/2009 publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 608;
O. Băjenaru, 2009;
9. Ghid de management al accidentului vascular cerebral ischemic şi
accidentului ischemic tranzitor 2008, Comitetul Executiv al Organizaţiei Europene de
Accident Vascular Cerebral (European Stroke Organization – ESO) şi Comitetul de
Redactare ESO;
10. Kinesiologie funcțională; D. Nemeș, A. Gogulescu, Universitatea de
Medicină și Farmacie „Victor Babeș” Timișoara, 2006;
11. Kinetologie medicală – Ergofiziologie – Kinetoterapie, C.R. Chiribuc,
Editura Tana Cart, București, 2011;
12. Kinetologie medicală, Mariana Cordun, Ed. Axa, 1999;
13. Kinetologie profilactică, terapeutică și de recuperare, Tudor Sbenghe,
Ed. Medicală, București, 1987;
14. Masajul: procedee tehnice, metode, efecte, aplicații în sport, Adrian
Ionescu, Ed. All, București, 2001;
15. Neurologia Clinică II, E. Câmpeanu, M. Șerban, E. Dumitru, Ed. Dacia,
Cluj Napoca, 1980;
16. Neurologie și psihiatrie, G. Vuzitas, A. Anghelescu, Ed. Știință și
tehnică, București, 1996;
17. Neurologie, C. Popa, Ed. Național București, 2002;

34
 18. Neuromuscular Disease – Evidence and Analysis in Clinical Neurology,
Michael Benatar, Humana press, New Jersey, SUA, 2006;
19. Patogeneza Accidentului Vascular cerebral, A. Bolboacă, Ed. Echinocțiu,
Cluj napoca, 2003;
20. Revista Română de Neurologie – Vol. V, Nr. 4, 2006;
21. Tratat de medicină – Neurologie, D.J.Weatherall, J.G.G. Ledingham,
D.A. Warrell, Editura Tehnică, Bucureşti, 2000;
22. www.drugs.com/news/early-clot-busting-best-after-stroke
23. www.sfatulmedicului.ro

35