Curs 14

RESTAURĂRI PROTETICE FIXE PLURIDENTARE SPECIALE -

PUNŢILE SPECIALE.

Punţile dentare sau RPFP sunt lucrări protetice caracterizate în principal de:
- transmiterea forţelor masticatorii la osul subiacent prin intermediul dinţilor stîlpi,dinţi
ce delimitează la ambele extremităţi edentaţia,
- fixarea pe infrastructura dentară prin cimentare sau cu ajutorul substanţelor adezive,
- refacerea continuităţii arcadei în cazul breşelor edentate ce cuprind 1 maxim 4 dinţi
succesivi,
- structura de rezistenţă a punţii ,de cele mai multe ori metalică,este continuă.
Orice renunţare la una din aceste caracteristici conferă RPFP un caracter deosebit – special.
Sunt considerate a fi punţi speciale:
- punţile care refac printr-o unică pisă protetică arcada maxilară respectiv mandibulară.;
cunoscute sub denumirea de punţi totale,
- punţile ce nu se fixează pe infrastructura dentară; ce stua prin fricţiune sau prin înşu-
rubare a componentelor ei ce au axe diferite de inserţie pe cîmpul protetic : punţile te-
lescopate respectiv punţile demontabile,
- punţile care se sprijină pe dinţii stîlpi situaţi de o singură parte a breşei edentate:pun-
ţile în extensie,
- punţile a căror sprijin este realizat nu pe dinţi naturali ci pe implant: puntea pe im-
plant.

PUNTEA TOTALĂ

Puntea totală este o RPFP care protezeză printr-o singură piesă protetică întreaga
arcadă maxilară ,respectiv mandibulară.
Se adresează situaţiilor clinice în care pe arcada maxilară sunt prezenţi minimum
patru dinţi;dinţi a căror valoare de implantare şi repartizare topografică permit realizarea
unei RPFP.
Dinţii stîlpi pot fi reprezentaţi de cei doi canini şi cei doi molari de 6 ani sau de 12 ani.
RPFP este constituită din 4 elemente de agregare şi din 3 corpuri de punte ce realizea-
ză o structură continuă, rigidă, rezistenă, nedeformabilă.

Existenţa mai multor dinţi stîlpi şi a mai multor breşe edentate îmbunătăţeşte susţine-
rea punţii prin mărirea valorii parodontale de suport a presiunilor masticatorii.Complică
inserţia punţii pe cîmpul protetic prin necesitatea paralelismului între toţi dinţii ce consti-
tuie suportul ,infrasrtuctura punţii.
În tehnologia de realizare a punţii totale apare ca fază de laborator obligatorie realiza-rea
şablonului de ocluzie;iar ca fază clinică obligatorie determinarea relaţiei de ocluzie.
Aceste faze sunt obligatorii deoarece după şlefuirea dinţilor stîlpi s-au pierdut toate
reperele ce puteau permite poziţionarea funcţională a mandibulei faţă de maxilar.
Realizarea punţii totale presupune ca atît medicul cît şi tehnicianul să aibă o bună
pregătire profesională şi o experienţă suficientă în activitatea practică.

PUNTEA TELESCOPATĂ

Puntea telescopată reprezintă acea RPFP care poate fi îndepărtată de pacient, de

pe cîmpul protetic,în scopul igienizării ei. Menţine pe cîmpul protetic a punţii se realizea-
ză prin fricţiune; fricţiune ce apare la dezinserţia ei de pe infrastructura dentară între su -
suprafaţa externă a dinţilor stîlpi şi interiorul elementelor de agregare.
Necimentare RPFP pe dinţii stîlpi obligă la protecţia suprafeţelor dentare şlefuite
prin existenţa unor cape cimentate pe dinţii de suport ai punţii.Prezenţa capelor necesită o
şlefuire accentuată,suplimentară,a dinţilor stîlpi corespunzătoare grosimii capelor cimen-
tate.

Un aspect particular al punţilor telescopate îl constituie puntea demontabilă.

Puntea demontabilă se caracterizează prin aceea că nu poate fi mobilizată de pacient.
Ea este structurată din două componente ce au axe diferite de inserţie;componente ce de-
vin o singură structură rigidă, rezistentă, nedeformabilă prin cuplarea componentelor ce o
alcătuiesc cu ajutorul unui şurub.
Prezenţa capelor cimentate pe dinţii stîlpi este necesară pentru protecţia bonturilor.
Fricţiunea dintre capele cimentate pe dinţii stîlpi şi interiorul elementelor de agregare nu
 contrbuie la stabilitatea punţii pe cîmpul protetic.Aceasta se realizează prin diferenţa axe-
lor de inserţie a celor două componente ce alcătuiesc puntea demontabilă ce devine o uni-
că structură rigidă,nedeformabilă prin cuplarea lor cu ajutorul şurubului.

Puntea DOLDER şi GILMORE

Cei doi autori au conceput o punte mobilizabilã, lacare elementele de agregare

(retentorii) se fixau pe dinţii stâlpi, între retentori (la nivelul breşei) fiind
confecţionatã o bara rigida, având pe secţiune aspectul eliptic sa piriform.
pIntermediarii (corpul de punte) se fixau de bara
rigida, ce unea retentorii cu ajutorul unor clame (calareţi) cuprinşi în corpul de punte
şi accesibili dinspre faţa mucozalã a acestuia(corpul de punte). Stabilitatea cãlãreţilor
pe bara DOLDER se face fricţional , pentru barele cu profil eliptic pe secţiunea
transversalã şi retenţional , pentru barele cu aspect piriform al secţiuniibarei.
Îndepãrtarea pentru igienizare a corpului de punte permite realizarea unor dinţi
deînlocuire voluminoşi, asociaţi unei refaceri considerabile a procesului alveolar,
având unraport intim în suprafaţã cu creasta edentată subiacentã. Detaşarea corpului de punte
permitecontrolul igienic riguros la nivelul interfeţei corpului de punte cu mucoasa crestei
edentate subiacente.

PUNTEA ÎN EXTENSIE

În mod curent RPF au intermediarii (corpul de punte) poziţionaţi între elementele de

agregare (retentori).Puntea în extensie se adresează situaţiilor clinice în care corpul de punte
este mărginit la o singură extremitate: mezială sau distală.
La puntea în extensie mezială elementele de agregare sunt situate distal de corpul de
punte;la puntea în extensie distală elementele de agregare sunt situate mezial de corpul de
punte.

Punţile cu extensie pot fi:

a - cu extensie imediata :
1- meziala
2- distala
b- cu extensie mediata
 Deşi folosirea acestui gen de RPFP este mult discutată rămîn valabile cîteva criterii
de apreciere a condiţiilor clinice în care ea poate fi indicată:
- folosirea a cel puţin doi dinţi stîlpi,
- diţii stîlpi folsiţi să prezinte o bună implantare parodontală,
- coroana dinţilor stîlpi să fie voluminoasă pentru a oferi o retenţie satisfăcătoare a
punţii în extensie,
- antagoniştii punţii în extensie să fie reprezentaţi de o lucrare protetică,
- hemiarcada opusă edentaţiei pentru care se indică puntea în extensiesă fie integră,
- dintre cele două tipuri de punte în extensie este mai acceptată puntea în extensie me-
zială; situaţiile cele mai favorabile fiind : premolarul unu,caninul extensie incisivul
lateral ; molarul unu,premolarul doi extensie premolarul unu.
Ambele cazuri rezolvă printr-o punte în extensie breşa edentată din imediata vecină-
tate a breşei edentate de unde şi denumirea de punte în extesie imediată.

Dacă puntea în extensie rezolvă prezanţa edentaţiei la distanţă de dinţii stîlpi atunci ea se
numeşe punte în extensie mediată.O astfel de punte poate fi cea care foloseşte ca dinţi
stîlpi cei doi premolari iar corpul de punte, extensia, este reprezentată de incisivul late-
ral.
 Dintre cele douã tipuri de punţi cu extensie (meziala şi distalã), cele mai acceptatesunt
punţile cu extensie mezialã. Folosirea cea mai frecventa a punţii cu extensie
mezialã estepentru: absenţa incisivului lateral când sunt folosiţi ca dinţi stâlpi caninul şi
premolarul unu,absenţa premolarului unu, când se folosesc ca dinţi stâlpi premolarul doi şi
molarul unu.Pentru puntea cu extensie distalã cea mai acceptatã rezolvare este
protezareaedentaţiei terminale molare, utilizând ca dinţi stâlpi ambii premolari. Corpul de
punte este devolumul unui premolar, scopul acestuia fiind exclusiv de a împiedica
migrarea verticalã amolarului antagonist şi temporizarea tratamentului prin
protezã mobilizabilã.
Puntea cu extensie mediatã reprezintã varianta punţilor cu extensie, la care corpul depunte
este fixat de elementul de agregare printr-o barã palatinalã flexibilã, având ca
suportmucoasa palatinã. Aceasta absoarbe forţele de masticaţie preluate de dintele de
înlocuire.Aceste punţi sunt recomandate numai în cazul edentaţiilor unidentare
maxilare, culipsa incisivului central sau lateral, în scop strict estetic şi cu dorinţa pãstrãrii
diastemei sautremei. Au marele avantaj cã folosesc ca suport în restaurarea proteticã,
mucoasa, în schimbul sacrificiului dinţilor din zona laterală a arcadei
O astfel de RPFP are un scop strict estetic.Lungimea conectorului ce uneşte retentorii de
corpul de punte face din construcţia protetică o structura elastică. Poziţionarea conectorului
oral de dinţii ce separă retentorii de breşa edentată poate constitui un disconfort fonetic şi es-
te condiţionată de tipul rapoartelor de ocluzie existente la pacient.

PUNTEA PE IMPLANT

Puntea pe implant este o RPFP care nu este susţinută de structurile dentare ea folosind ca
infrastructură de susţinere a punţii dentare implantul.
Implantul dentar se poate clasifica după:
formă – şurub,
- lamă,
- grilă ,
- ac,
poziţie – subperiostale,
- intraosoase,
- mixte.

structură – metalice,
- ceramice.
 Absenţa dintelui ca infrastructură la lucrările protetice pe implant face ca presinea
masticatorie să nu mai fie transformată de parodonţiu în tracţiune stimulativă asupra pe-
retelui alveolar.
In tehnologia realizării punţilor pe implant o etapă esenţială este constituită de trans-
ferul corect al poziţiei implntului din cavitatea bucală. La obţinerea pe model a poziţiei
implantului identică cu cea din cavitatea bucală participă: şurubul de fixare a bontu-
lui protetic,bontul protetic, bontul de amprentare, şurubul de fixare a bontului de ampren-
tare, implantul analog .
Şurubul de fixare a bontului protetic împreună cu configuraţia internă a bontului
împiedică rotirea bontului pe implant stabilindu-i o unică poziţie a acestuia.
Bontul protetic reprezintă porţiunea intrabucală – extraosoasă a implantului,este e-
chivalentul bontului dentar.Transferul pe model a poziţiei din cavitatea bucală a implantului
a putut rezolva menţinerea paralelismului implantelor ce nu mai constituie un criteriu obli-
gatoriu. Axul implantului poate fi corectat cu 15-25% .
Bontul de amprentare este astfel realizat încît pe implant şi/sau în amprentă el nu
poate avea decît o singură poziţie.După amprentare medicul trimite laboratorului bontul
de amprentare, amprenta şi implantul analog.Tehnicianul fixează bontul de amprentare pe
un implant analog şi îl aplică din nou în amprentă.
Şurubul de fixare a bontului de amprentare împreună cu configuraţia internă a
bontului împiedică rotirea bontului pe implant stabilindu-i o unică poziţie a acestuia.
Implantul analog este echivalentul implantului din os aflat în structura modelului.