Zaharidele (cunoscute și sub denumirea de: zaharuri, glucide, carbohidrați sau hidrați de carbon)

sunt compuși organici cu funcțiune mixtă, ce au în compoziția lor atât grupări carbonilice
(aldehidă sau cetonă), cât și grupări hidroxilice (hidroxil). În majoritatea cazurilor, raportul dintre
numărul atomilor de hidrogen și de oxigen este de 2:1 (ca al apei); cu alte cuvinte, au formula
empirică Cm(H2O)n (unde m poate fi diferit de n).[1] Există și unele excepții; de exemplu, dezoxiriboza,
o zaharidă componentă a ADN-ului,[2] are formula brută C5H10O4. [3] De aceea, zaharidele mai sunt
numite și carbohidrați sau hidrați de carbon, [4] dar din punct de vedere structural este corect să fie
privite mai degrabă ca polihidroxialdehide sau ca polihidroxicetone. [5]
Glucidele constituie o componentă majoră a alimentației (macronutrienți) alături de proteine și lipide,
exemple: glucoza, fructoza, zaharoza, lactoza.
Clasa zaharidelor este împărțită în trei grupe: monozaharide, oligozaharide (pot fi dizaharide,
trizaharide, etc) și polizaharide. [6] Denumirea de zaharidă vine din grecescul σάκχαρον (sákkharon),
care înseamnă zahăr. Deși nomenclatura zaharidelor este complexă, numele monozaharidelor și
dizaharidelor se termină de cele mai multe ori cu sufixul -oză. De exemplu, glucida
din struguri este glucoza, zahărul este zaharoza, iar glucida din lapte este lactoza.
Glucidele joacă diverse roluri în organismele vii, atât la animale, cât și la plante. Unele polizaharidele
sunt substanțe de rezervă sau de depozit al energiei (cum este de exemplu amidonul și glicogenul),
iar altele sunt componente structurale (cum este celuloza la plante și chitina la artropode).
Monozaharida riboză este un component important al unor compuși biochimici,
precum adenozintrifosfatul sau acidul ribonucleic (la fel cum este și dezoxiriboza componentă
a acidului dezoxiribonucleic). Zaharidele și derivații lor reprezintă biomolecule care joacă roluri
importante în sistemul imunitar, fecundare, previn evoluția bolilor, în coagularea sângelui și în
dezvoltare. [7] Sub aspect biochimic și fiziologic, glucidele constituie o materie primă pentru sinteza
celorlalți compuși biochimici: proteine, lipide, cetoacizi, acizi organici.

Structură[modificare | modificare sursă]

În trecut, în chimie era folosit termenul de „carbohidrat” pentru orice compus cu formula Cm (H2O) n.
Conform acestei definiții, unii chimiști au considerat formaldehida (CH2O) ca fiind cea mai simplă
zaharidă, [8] în timp ce alții au considerat glicolaldehida ca fiind cea mai simplă. [9] Astăzi, termenul
este, în general, folosit în contextul biochimic, excluzându-se compușii cu unul sau doi atomi de
carbon.
Zaharidele naturale sunt, în general, constituite din carbohidrați simpli numiți monozaharide, cu
formula generală (CH2O)n unde n este 3 sau mai mult. O monozaharidă tipică are structura H–
(CHOH)x(C=O)–(CHOH)y–H, fiind, cu alte cuvinte, o aldehidă sau cetonă cu un anumit număr de
grupe hidroxil legate de catenă, de obicei de fiecare atom de carbon care nu face parte din grupa
carbonilică. Printre exemplele de monozaharide se numără următoarele: glucoză, fructoză,
arabinoza, etc. Totuși, există unii compuși cunoscuți ca monozaharide care nu respectă formula (de
exemplu acidul glucuronic, un tip de acid uronic, și dezoxizaharidele), și, de asemenea, există și
compuși care respectă formula, dar nu sunt considerate a fi monozaharide (precum formaldehida,
CH2O și inozitolul (CH2O)6).[10]
De cele mai multe ori, forma alifatică (cu catenă deschisă) a unei monozaharide coexistă cu
forma ciclică, în care grupa carbonilică de aldehidă sau cetonă (C=O) și una dintre grupele hidroxil (-
OH) reacționează pentru a forma un hemiacetal (o punte eterică de forma C-O-C).
Mai multe monozaharide se pot uni pentru a forma oligozaharide și polizaharide, într-o mare
varietate. Mulți carbohidrați conțin una sau mai multe unități de monozaharidă care au avut unele
grupe adăugate sau eliminate. De exemplu, dezoxiriboza, componentă a ADN-ului, este versiunea
modificată a ribozei; chitina este alcătuită din unități repetitive de N-acetil glucozamină, o formă a
glucozei ce conține azot.
Nomenclatura[modificare | modificare sursă]
Cel care încearcă prima dată să denumească glucidele este C. Schmidt în anul 1844, care le
denumește hidrați de carbon, datorită raportului observat între atomii de hidrogen și oxigen de 2:1.
Se propune formula generală de Cn(H 2O)n. Formula propusă are două inconveniente:

 Hidrogenul și oxigenul nu sunt legați sub forma de molecule de apă de atomul de carbon
 Există substanțe de tipul aldehidei formice CH2O, acid lactic C 3(H2O)3, care nu sunt glucide.
Nomenclatura actuală de glucide provine de la grecescul γλικισ (glikis=dulce). Nici această denumire
nu este riguros științifică, deoarece glucidele cu masă mare (celuloză, amidon) nu au gust dulce.

Clasificarea