Psihomotricitatea

concepte, componente
Conceptul de psihimotricitate
Conceptul de psihomotricitate nu este clar definit și acest demers
vine din dorința specialiștilor de a dezvolta domeniul fiind o
disciplină aflată la răscrucea mai multor științe și în același timp, o
terapie sau o teorie activă care vizează creșterea și dezvoltarea
copilului , educarea și reeducarea lui: la copil, înainte de aparatul
vorbirii, mișcarea constituie mijlocul unic de expresie și primul
instrument al psihismului.
Psihomotricitatea este rezultatul integrării educației și maturizării
funcțiilor motricw și psihice, iar în ceea ce privește mișcările, face
trimitere la determinarea lor (voința, afectivitatea, nevoile,
impulsurile).
 Noțiunea de psihomotricitate a fost folosită pentru prima dată de
Ernest Dupre când explică ,,debilitatea motrică’’, determinată de
imperfecțiunile funcțiilor motrice ce trebuie adaptate activităților cotidiene.
În acest context cercetările ulterioare ale specialiștilor, pentru a identifica
situațiile care influențează creșterea și dezvoltarea copilului, s-au orientat
spre:
1. Problema dezvoltării motorii a copilului;
2. Relația dintre retardul dezvoltării motorii și a celui intelectual;
3. Dezvoltarea abilitățilormanuale și a aptitudinilor în strânsă corelație cu
vârsta;
4. Legătura dintre lateralitate , structura spațială și orientarea temporală,
pe de o parte și barierele în evpluția școlară a copilului, în cel de-al
doilea obiectiv.
• Psihomotricitatea definită de Lafon – este rezultatul integrării
interacțiunilor educației, maturizării sinergiei funcțiilor psihice ți
motrice;
• Include participarea diferitelor procese și funcții psihice care asigură
atât recepția și prelucrarea informației cât și execuția adecvată a actului
de răspuns;
• Wanllon: psihomotricitatea stă la baza inteligenței practice - a
inteligenței situațiilor – în care funcționează dispozițiile afective,
atitudinile și mișcările care rezultă din ele ți câmpul perceptiv-exterior.
• Piaget – inteligența este o consecinșă a achizițiilor conduitelor practice,
o asimilare senzorio-motrică, de la operativ la figurativ.
 Componente ale psihomotricității

După M. Epuran (1993) elementele componente ale psihomotricității

sunt:
 Lateralitatea;
 Schema corporală;
 Coordonarea dinamică (totală și segmentară);
 Coordonarea statică – echilibrarea ;
 Coordonarea perceptiv-motrică;
 Rapiditatea miscărilor;
 Ideomotricitatea (ca sinteză dinamică a schemei corporale și a
coordonatorilor perceptiv motrice cu sarcina motrică).
 Lateralitatea

• Plasticitatea emisferelor cerebrale tinde să dispară după vârsta de

6 ani şi de aceea educarea gestuală din primii ani ai ontogenezei are o
importanţă deosebită.
• La mulţi copii până la 6 ani apare ambidextria, abilitatea de a utiliza cu
aceeaşi dexteritate ambele mâini.
• Zazzo R. afirmă că “din punct de vedere al echilibrului psihomotor
ambidextria este cea mai proastă formulă”.
• Cu alte cuvinte este nevoie de o anumită specializare funcţională a unei
emisfere cerebrale, dar aceasta nu trebuie să fie neapărat cea stângă.
• Ambidextria poate şi trebuie să fie corectată, dar doar pe dominanţa
funcţională corespunzătoare suportului genetic.
• Atitudinile rigide ale unor cadre didactice referitoare la stângaci nu fac altceva
decât să ducă la apariţia fenomenului de contrariere a lateralităţii, având
consecinţe importante în viaţa copilului.
• Totuşi pot fi întâlnite şi cazuri în care părinţilor li se pare că dacă au un copil
stângaci acesta este mai inteligent, mai aparte faţă de ceilalţi (dată fiind raritatea
statistică a stângacilor) şi atunci încurajează educarea gestuală stângă a copilului,
deşi aceasta nu este dominanţa funcţională reală a copilului (Ciucurel &
Ciucurel, 2002).
• Explicaţia unei astfel de atitudini este furnizată chiar de părinţii acestor copiii,
care au ferma convingere că stimulând educarea gestuală stângă a copiilor lor
vor determina dezvoltarea funcţională a emisferei drepte, iar aceştia vor deveni
mai creativi, chiar mai inteligenţi.
• În realitate, cele două emisfere cerebrale se opun, dar se şi completează. Faptul
că emisfera stângă analizează, iar cea dreaptă sintetizează, că una foloseşte
predominant raţiunea, iar cealaltă intuiţia nu atrage după sine o predominanţă
valorică a uneia sau a alteia. Creativitatea depinde de ambele emisfere cerebrale:
persoanele creative au abordări variate, iar demersul de descoperire implică
ambele emisfere (Roco, 2001).
 Schema corporală

• concept introdus de P. Schilder, care asocia schema corporală cu

activitatea motrică;
• J. Lhermitte a fost cel care a inclus pentru prima dată schema corporală
în structura psihomotricităţii generale (apud Păunescu, 1990).
• Caracteristici (apud Gorgos, 1992):
• este imaginea totală sau segmentară, statică sau dinamică pe care
individul şi-o face despre propriul corp în raport cu diferitele segmente
constitutive, precum şi cu spaţiul şi cu obiectele înconjurătoare (Porot;
Sutter);
• normalitatea schemei corporale este reprezentată de percepţia spaţială
a propriului corp, delimitată plastic, conştient, schematic şi structural,
construită din datele premergătoare senzoriale şi curente, obişnuite,
mai ales somestezice (Fredericks, 1969);
• schema corporală se constituie pe baza unor date senzoriale multiple,
proprioceptive şi exteroceptive. Schema corporală se referă la
sentimentul vag al existenţei şi posesiei corpului, la care se adaugă şi
conştiinţa clară a corpului ca întreg şi a părţilor care-l compun;
 Schema corporală

• schema corporală este extinsă dincolo de limitele

fizice ale corpului cu câţiva cm, spaţiu denumit “zonă
de siguranţă” (Vasilescu, Botez, 1987).

• Schema corporală se elaborează în ontogeneză pe

baza experienţelor de viaţă pe care copilul le are.

• Dificultăţile merg în exprimarea lor până la

transpunere în scris, aceşti copii având disgrafii sau
dislexii de diverse grade (Ciucurel & Ciucurel, 2002).
 Ideomotricitatea

• reprezintă o sinteză dinamică între schema corporală, coordonarea

perceptiv-motrică şi sarcina motrică.
• constă în manifestări comportamentale declanşate de o idee sau
imagine evocată.
• Ideomotricitatea are un rol important în învăţarea actelor motrice
prin antrenament mental.
• În plus, la copii se constată prezenţa unei micromotricităţi
involuntare: contracţii musculare de mică amplitudine implicate în
desfăşurarea unui proces cognitiv (perceptiv, imaginativ). Copilul,
deşi citeşte în gând, mişcă buzele ca şi cum această activitate l-ar
ajuta să înţeleagă mai bine sensul textului scris.
 Coordonarea dinamică

• reprezintă capacitatea de a sincroniza activitatea diferitelor părţi ale

organismului şi a organismului ca întreg.
• un rol important îl au senzaţiile chinestezice, care sunt senzaţii musculo-
articulare ce informează despre poziţia şi mişcările diferitelor părţi ale
organismului şi ale organismului ca întreg.
• Excitanţii sunt contracţiile musculare, presiunile exercitate asupra tendoanelor,
articulaţiilor.
• Simţul chinestezic informează scoarţa cerebrală despre:
- poziţia părţilor corpului;
-mişcarea părţilor corpului; direcţia, amplitudinea, rapiditatea şi forţa necesară
efectuării mişcării sunt percepute cu atât mai bine cât persoana are o
experienţă motrică mai bogată;
-rezistenţa întâlnită la mişcare.
 Coordonarea statică

• este asigurată de senzaţiile chinestezice în strânsă

legătura cu senzaţiile de echilibru şi de orientare a
mişcărilor corpului în spaţiu.

• Componentele coordonării statice sunt:

- senzaţia de verticalitate şi de înclinare a capului;
- senzaţia de mişcare rectilinie;
- senzaţia de rotaţie.
 Coordonarea perceptiv-motrică
• Se realizează prin trei categorii de percepţii (Epuran, 1976 :
1. spaţiale, care asigură orientarea în mediu şi oferă
informaţii despre mărimea şi forma obiectelor, volumul şi
profunzimea lor, distanţele dintre obiecte;
2. temporale (durata, succesiunea, ritmul evenimentelor);
3. ale mişcărilor.
 Concluzii:
• psihomotricitatea este expresia maturizării şi integrării funcţiilor motrice şi
psihice la nivelul pretins de integrarea funcţională bună a individului în
ambianţă.
• dezvoltarea se încheie la vârsta de 11 ani şi nu cuprinde decât în mică măsură
elementul performanţial.
• Ce nu se dezvoltă până la această vârstă se pierde şi rămâne doar în termeni de
potenţialitate ce ar fi putut să fie.
• psihomotricitatea trebuie considerată diferit, în funcţie de vârsta subiecţilor.
• Psihomotricitatea unei persoane nu asigură decât parţial performanţa motrică.
• Capacitatea motrică este o reacţie complexă la stimulii ambianţei. Ea cuprinde
psihomotricitatea (ca înzestrare naturală psihofizică), aptitudinile motrice
generale (ca expresie concretă şi specifică a celor de mai sus), toate influenţate,
structurate şi potenţate divers de maturizarea firească a funcţiilor, de exersare
şi de factorii interni motivaţionali (Epuran, 1993).