Sunteți pe pagina 1din 10

Tema I.

CONCEPTUL DE ŞTIINŢĂ

I. Ştiinţa drept activitatea de cunoaştere specifică


a) Esenţa noţiunii de activitate
b) Scopul ştiinţei
c) Ştiinţa ca proces de cunoaştere
d) Mijloacele de cunoaştere
2. Ştiinţa drept sistem de cunoştinţe
a) Ce produce ştiinţa?
b) Criteriile caracterului ştiinţific al cunoştinţelor
c) Stilul ştiinţific de raţionalitate
3. Ştiinţa drept activitate socială specifică
a) Ştiinţa ca institut social
b) Perspectiva dezvoltării ştiinţei şi specificul ei în sec. al XXI-lea
c) Despre paraştiinţă

I. Ştiinţa drept activitatea de cunoaştere specifică

Care-i conţinutul şi esenţa fenomenului “ştiinţa”? Cînd apare ştiinţa şi


care-s perioadele de dezvoltare a ştiinţei? Prezintă interes coraportul dintre
ştiinţă şi filosofie, dintre ştiinţă şi alte forme ale conştiinţei sociale. În fine,
constituie oare ştiinţa o formă de activitate umană şi dacă - da! - apoi care-i
specificul acestei activităţi? A răspunde la acestea şi alte întrebări ce
tangenţiază cu ele nu-i atît de uşor, însă e necesar, dacă dorim să ne disluşim
în esenţa ştiinţei.
Actualmente există nu numai o mulţime de difiniţii ale ştiinţei, dar şi
diverse moduri de abordare, de interpretare a acestui fenomen.
Ştiinţa în prima lectură constituie o formă a conştiinţei sociale care
înglobează un domeniu de activitate al cărui scop este acela de a studia
fenomenele şi procesele din natură, societate şi gîndire, însuşirile, raporturile
dintre ele,legităţile lor. Chiar o astfel de simplă definiţie a ştiinţei prin modul
de abordare descriptiv ne vorbeşte că ea reprezintă un fenomen spiritual,
sociocultural deosebit de complicat şi deci conceperea esenţei acesteia necesită
noi şi noi eforturi intelectuale considerabile.
a) Care-i esenţa noţiunii de activitateUlterior, reieşind din situaţia
contemporană care s-a creat în activitatea ştiinţifică, dezvoltarea conceptului
de ştiinţă e necesar de efectuat utilizînd modul de abordare sistemic - de
activitate. Deci, ştiinţa e logic a o interpreta ca o sferă de activitate umană
specifică, care substanţial se deosebeşte de celelalte domenii de activitate, de
exemplu, religioasă, estetică, morală, inginerească, economică, politică,
cotidiană etc.
Activitatea reprezintă o formă(proces) specifică umană de atitudine
activă vis-a-vis de lumea înconjurătoare, conţinutul căreia îl constituie
schimbarea acesteia cu un scop bine determinat şi transformarea ei în
interesele oamenilor. Activitatea, deci, reprezintă unitatea obiectivizării şi
dezobiectivizării. Activitatea omului preconizează o confruntare anumită a
subiectului şi obiectului de activitate: omul îşi opune lui obiectul de activitate,
care trebuie să primească o formă şi o proprietate nouă, să se transforme din
material în obiect şi produs al activităţii.
Orişice activitate înglobează în sine scopul, metodele şi mijloacele de
activitate, rezultatul activităţii şi însuşi procesul de activitate(diverse forme
ale instituţiilor sociale).
b) Care-i scopul ştiinţei, reieşind din paradigma că ea reprezintă o formă
de activitate? Scopul de bază, principal al ştiinţei îl constituie acumularea
cunoştinţelor despre realitate, imaginînd lumea cu ajutorul noţiunei de
adevăr. Cunoştinţele se dobîndesc şi se acumulează de către om în toate
domeniile de activitate ale lui - şi în politică, şi în economie, şi în artă etc.,
însă aici dibîndirea cunoştinţelor nu reprezintă scopul principal.
c) Ştiinţa ca proces de cunoaştere.Metodele de cunoaştere
Ştiinţa ne dă posibilitate de a cunoaşte realitatea în dezvoltare, ea ne
reprezintă tabloul global al evoluţiei lumii, începînd cu apariţia Metagalacticii,
care a avut loc aproximative 20 mlrd. de ani în urmă şi pînă astăzi.
Cunoaşterea se efectuiază cu ajutorul anumitor metode, care în principiu se
folosesc pretutindeni. Este vorba de inducţie şi deducţie, analiză şi
sinteză,abstractizare şi generalizare, idealizare, analogie, descriere, explizaţie,
argumentare, pronosticate, ipoteză, aprobare şi dezminţire etc.
În ştiinţă se evidenţiază două niveluri de cunoaştere - empiric şi teoretic,
fiecare posedînd metodele sale specifice de cercetare.
Cunoaşterea empirică furnizează ştiinţei fapte, ficsînd totodată
conexiunile durabile, legităţile limii obiective. Metodele fundamentale de
acumulare a le cunoştinţelor empirice sunt observarea şi experienţa.
Măsurarea ca metodă empirică dă posibilitate de a evidenţia
caracteristicile cantitative a realităţii
În cunoaşterea empirică socială multilateral se folosesc acumularea
informaţiei despre realitate(datele statistice), sistematizarea acesteia,
deasemenea diverse tipuri de sondaj sociologic.
Dar fără teorie este imposibilă o percepţie integrală a realităţii. O
acumulare goală a faptelor nu constituie ştiinţă, aşa cum o gramadă de petre nu
2
reprezintă o casă - spune A.Poincare. Dar teoriile nu apar ca o generalizare
liniară a faptelor. Aici procesul este mult mai complicat şi implică
interacţiunea ştiinţei şi culturii în întregime. Teoreticienii pe larg
întrebuinţează în cercetările lor experienţele imaginare (închipuite), unde se
analizează variantele posibile de comportare a obiectelor idealizate de savant.
Dezvoltarea acestui tip de gîndire filosofică o găsim în experimentul
matematic folosit încă de Galilei (Aici se folosesc modelele matematice şi
sistemele compiuterale).
O semnificaţie importantă posedă în cunoaşterea teoretică înţelegerea
filosofică a diverselor situaţii de cercetare ştiinţifică. În rezultat apare stilul de
gîndire în domeniul ştiinţei. Filosofia şantazează la urma urmei şi intuiţia în
cercetările ştiinţifice, care joacă aici un rol deosebit, transformînd activitatea
savantului într-un proces cognitiv.
d) Mijloacele (procedeele) de cunoaştere. Procedeul de bază a cunoşterii
ştiinţifice îl constituie limbajul ştiinţei.
Alt mijloc de cunoaştere este matematica. Însă Galilei afirma că cartea
Naturii e scrisă în limba matematicii. Recent se poate vorbi despre o
matematizare completă, continuă a tuturor compartimentelor ştiinţei. În
biologie, de exemplu, genetica evoluţionistă în această direcţie puţin se
deosebeşte de fizica teoretică. A devinit cotidiană expresia “lingvistica
matematică“. Matematica se încadrează chiar şi în istorie.
O semnificaţie importantă posedă în ştiinţă utilajul de experienţă(luneta
lui Galilei şi microscopul electronic contemporan, radiotelescopul,
sinhofazatronul, vapoare cosmice, compiuterile etc).
Diverse domenii ale ştiinţei posedă metode şi mijloace specifice de
investigare. Cum purcede matematizarea ştiinţelor - ne vorbeşte frumos despre
acest fapt.
Deci ştiinţa ne oferă cunoştinţe despre tot: ea studiază natura, societatea,
omul, cultura, “natura secundă“, pe sine însuşi. Pentru a efectua acest lucru
ştiinţa s-a transformat într-un institut social, care se străduie să constituie un
sistem de cunoştinţe.

2. Ştiinţa drept sistem de cunoştinţe

a) Ce produce ştiinţa, care-i produsul ei final? Produsul activităţii


ştiinţifice îl constituie, în primul rînd, cunoştinţele. Dar cunoştinţele se
dobîndesc nu numai de ştiinţă. Deci cunoştinţele pot fi clasificate în ştiinţifice
şi neştiinţifice. Apare aici problema corelaţiei noţiunilor “adevărat” şi
“ştiinţific”. În practică putem dobîndi cunoştinţe adevărate, dar care nu sunt
“ştiinţifice“ şi invers. Aşa, de exemplu, îndrumarul telefonic prezintă ceva
3
adevărat, dar nu ştiinţific. Ipotezele ştiinţifice, care, de exemplu în medicină,
sînt o mulţime nu întotdeauna constituie un adevăr, adică cunoştinţe adevărate.
Suma cunoştinţelor acumulate la momentul dat în istoria dezvoltării
ştiinţei formează tabloul ştiinţific al lumii, care, feresc, suportă schimbări
permanente. Din această cauză se poate vorbi de tabloul fizic(mecanicist) al
lumii, de tabloul particular-ştiinţific al lumii, tabloul general-ştiinţific al lumii,
tabloul filosofic al lumii. În literatura filosofică, în scientologie(ştiinţa despre
ştiinţă) se evidenţiază deasemenea tablourile ştiinţifice corespunzătoare
diverselor discipline concrete: tabloul matematic, tabloul chimic, tabloul
medicinal, tabloul cibernetic al lumii, etc.
b) Următoarea întrebare care apare aici - stabilirea criteriilor
caracterului ştiinţific al cunoştinţelor. La nivel empiric stabilirea cunoştinţei
adecvate, adevărate în ştiinţă nu prezintă dificultăţi, ea este comparativ
reglementată rigid. O situaţie contrară găsim la nivelul teoretic. K.Popper chiar
afirma că stabilirea adevărului la nivelul teoretic în principiu este imposibil.
Orişice teză ştiinţifică, scrie el, are şansă de a fi în viitor dezminţită, combătută
şi despre aceasta ne mărturiseşte istoria, concluzionează el.
Şi totuşi, unul din cele mai principale criterii ale calităţii cunoştinţei
ştiinţifice îl constituie criteriu de sistematizare, adică sistematizarea ştiinţifică
a cunoştinţelor(clasificarea lor tendinţa spre aprofundare, principiile
sistematizării şi necontradicţiilor acestora etc.).
Alt criteriu al caracterului ştiinţific îl constituie tendinţa spre
argumentarea, spre întemeierea cunoştinţelor primite. Acest fapt a fost stabilit
deja de Tales din Milet, care pentru prima dată a pus problema dovezii
afirmaţiilor geometrice. Despre acest lucru ne vorbesc deasemenea aporiile lui
Zenon, postulatele lui Euclid etc.
Mijloacele de argumentare a cunoştinţelor empirice sunt: controlarea cu
ajutorul experimentului şi observării, apelul la sursele iniţiale, date statistice
etc. Argumentarea concepţiilor teoretice se efectuiază reieşind din următoarele
cerinţe: în contradicţie, corespunderea datelor empirice, posibilitatea de a
descrie fenomenele cunoscute şi prognozarea celor nouă.
Deci putem concluziona că elementele cunoştinţei ştiinţifice sunt
următoarele: faptele, legităţile, teoriile şi tablourile ştiinţifice ale lumii.
Al treilea criteriu al caracterului ştiinţific al cunoştinţelor îl constituie
intersubiectivitatea acestora. K.Popper afirma că promovînd o hipoteză,
savantul caută nu atît confirmare(adeverire), cît negare, ceea ce ne vorbeşte
despre spiritul critic al ştiinţei. Ştiinţa secolului al XX-lea în opinia lui N.Bor
trebuie să devină într-un anumit chip nebună, adică ea trebuie să pună capăt
stilurilor vechi de gîndire. Exemple de astfel de teorii pot fi numite
următoarele: geometria neluclidiană, teoria evoluţiei, genetica moleculară,
4
teoria relativităţii şi mecanica cuantică, teoria esenţei inconştientului,
descoperirea legităţilor antropogenezei şi a.m.d.
Încă un moment principal în dezvoltarea ştiinţii - eliminarea din
rezultatele activităţii ştiinţifice a ceea ce e subiectiv, totul ce ar depinde de
gustul savantului. În artă, de exemplu, dacă Eminescu n-ar fi scris
“Luciafărul”, această operă n-ar mai fi existat. În ştiinţă este altă situaţie: legea
lui Newton, de exemplu, ar fi fost formulată de alţi savanţi. Aşa s-ar fi
întîmplat şi cu teoriile lui Darwin,Einştein şi a.
c) Ce mai produce ştiinţa? Afară de cunoştinţi ştiinţa mai produce şi
stilul ştiinţific de raţionalitate, care recent se deplasează spre sferele de
activitate umană.
Alt produs al ştiinţei este elaborarea metodelor şi mijloacelor de
activitate asupra realităţii.
În fine, ştiinţa este o sursă a moralităţii. Ea ne demonstrează o astfel de
profesie unde cinstea, obiectivitatea sunt elementele de bază a eticii
profesionale. Fireşte, nu e cazul de idealizat savanţii. În ştiinţă, ca şi în orişice
altă sferă a vieţii, se întîmplă multe. Şi nicidecum nu trebuie reprezentaţi toţi
savanţii ca oameni care dezinteresat slugesc, servesc Adevărului, Binelui şi
Frumosului. Despre asta ne-au vorbit cei mai eminenţi savanţi(Einstein şi alţi).
Einstein scria: “Templul ştiinţei constituie o construcţie ultracomplicată.
Diverşi oamenii vin aici. Unii se ocupă cu ştiinţa din sentimentul superiorităţii
lor intelectuale; pentru dînşii ştiinţa constituie acel sport, care le aduce
satisfacţia ambiţiilor... Găsim în templu(hram) şi pe alţii: roada cugetelor sale
ei le jertfesc(sacrifică) doar în scopuri utilitare. Dacă trimisul lui Dumnezeu
îngerul ar alunga din templu ambele categorii de savanţi, apoi templu ar pustia
catastrofal”. Deci vedem că şi în ştiinţă avem de aface cu diverse motivaţii ale
savantului, reieşind din teoria moralităţii.

3. Ştiinţa drept activitate socială specifică

a) Ştiinţa ca institut social


Cunoscutul scriitor-moralist francez (duce) Larouchfouco (Laroşfuco)
(1613-1680) afirma următoarele: “Acel care crede că poate să se lipsească de
alţii profund se înşelează; dar acel care crede să alţii nu pot să se lipsească de
dînsul comite o eroare şi mai profundă“. În ceea ce priveşte ştiinţa această teză
dublu este de două ori adevărată, întemeiată. Ştiinţa, în esenţa sa, constituie un
fenomen social. Ea e creată de o comunitate de savanţi pe parcursul a mai mult
de două mii de ani. Ştiinţa, deci, reprezintă un sistem specific cu elemente şi
cu legităţi proprii, care, de regulă se transmit prin tradiţii, obiceiuri etc.

5
Ştiinţa ca institut social apare în sec.XVII. Dar chiar la etapele ei iniţiale
savanţii se uneau în diverse şcoli, care pe parcurs au suportat schimbări
enorme. Actualmente în sistemul ştiinţe mondial sunt încadraţi 5 mln. de
savanţi profesionişti, ce-şi organizează activitatea sa în laboratoare, institute,
grupuri de investigaţii etc. Ştiinţa contemporană în principiu reprezintă un
domeniu puternic de producere a cunoştinţelor cu o bază materială imensă,
cu un sistem bine dezvoltat de comunicaţie.
În ştiinţă există templu său propriu, construit cu forţele a multor lucrători
şi a puţinilor arhitectori. Ştiinţa recent constituie o activitate specifică
profesională. O difiniţie interesantă a savantului profesional o găsim la
V.Heisenberg. “Mulţi, - spune el, - cred că profesionalul este omul care ştie
multe despre obiectul său. Însă cu o astfel de definiţie eu nu pot fi de acord,
fiindcă niciodată nu poţi cunoaşte despre un oarecare obiect într-adevăr mult.
Eu aşi prefera o altă formulare: profesionalul e omul căruia îi sunt cunoscute
de regulă, cele mai grosolane erori, executate în profesia sa, şi deci care poate
să le ocolească(evite)”. Această definiţie cuprinde, în opinia noastră, esenţa
profesionistului, mai ales în medicină.
Alt moment al ştiinţei în această ordine de idei ne vorbeşte despre aceea
că activitatea ştiinţifică actualmente constituie lucru comun a colectivelor de
creaţie. Aceasta este nu numai specializarea în anumite domenii ale ştiinţei,
sau chiar în diverse probleme ale ei, dar şi distribuirea diverselor funcţii în
activitatea ştiinţifică.
Pe monumentul lui Newton înălţat în or.Kembridj în a.1755 citim
următoarele cuvinte: “Prin raţiune el depăşea neamul uman”. În acelaşi timp
I.Newton în preajma morţii spune: “Nu ştiu ce par eu a fi în faţa lumii, dar eu
singur mă simt doar un copil, care se joacă pe malul mării, căutînd petre de
diferite culori, sau o scoică frumoasă, atunci cînd marele ocean al adevărului
se aşterne înaintea mea ne cercetat”. Darwin era nu mai puţin modest: “Eu
niciodată, - spune el, - n-am fost atît de nechibzuit(imprudent) de a mă
supraaprecia că am efectuat ceva mai mult decît să desenez cîteva trăsături,
proprietăţi din bazele imense ale provinienţei speciilor”.
M.Planc a fost primul fizician care n-a executat nici o experienţă, recent
există institute speciale de fizică teoretică. Aşa-i situaţia şi în medicină. Cu
succes activiază sute de mii de savanţi ce se ocupă de crearea utilajului
ştiinţific. Mai mult ca atît în multe domenii, mai ales în medicină, activitatea
ştiinţifică diferenciază şi mai profund: unii se ocupă cu lansarea ideilor, alţii cu
argumentarea lor, cei de-ai treilea cu elaborarea acestora, al patrulea cu
implantarea ideilor în practică.
Se deosebesc savanţii şi prin stilul lor de activitate. V.Ostvald(1909 -
premiul Nobel) a evidenţiat două tipuri de savanţi: cei clasici şi cei romantici.
6
Primii - se stăruie să activeze individual, izolat, al doilea au înclinaţia de a
lucra în colectiv, de a populariza performanţele sale, în lucru sunt spontani.
În ştiinţă savantul confruntă deficultăţi şi pe tărîmul relaţiilor dintre
colegi. De la savant se cere o confirmare permanentă a profesionismului, o
apreciere obiectivă a rezultatelor ştiinţifice proprii, atît prin publicaţii, cît şi
prin alte forme. Activitatea savantului se apreciază şi prin diverse destinaţii:
titluri ştiinţifice, onorifice etc.
De exemplu, cea mai înaltă decoraţie(distincţie)în domeniul medicinii,
fiziologiei, chimiei şi fizicii din 1901, iar în economie din 1969 o constituie
premiul lui Nobel. Pînă în 1990 în aceste domenii au fost conferite(decernate)
427 de premii SUA - 172, Anglia - 66, Germania - 62, Franţa - 23, Rusia şi
URSS - 2Ă9ă11. Femeile savante au primit 9 premii. M.Scladovski - Chiuri a
fost decernat cu premiul Nobel de 2 ori. În vîrsta de 25 de ani laureatul acestui
premiu a devenit fizicianul englez Bregg.
În ştiinţă permanent se luptă diverse opinii, idei, paradigme, direcţii,
şcoli. Mai ales acest lucru îl vedem în medicină.Medicina somatică este
înlocuită cu cea funcţională, iar apoi recent obţinem o integrare ale acestora.De
multe ori destinul savantului este destul de tragic. Amintim soarta lui
G.Galilei, N.Copernic(a publicat lucrările sale înainte de moarte),
Mendeli(fondatorul geneticii, lucrările căruia n-au fost recunoscute în timpul
vieţii lui, a activat în a.1822-1884), Gaus(1777-1855), Garwei(1578-1657),
medic englez, fiziolog şi embriolog, fondatorul teoriei despre circulaţia
sîngelui, deasemenea a fiziologiei şi embriologiei contemporane.
Una din manifestările ştiinţe ca institut social este confidenţialitatea ei.
40% din toate cercetările ştiinţifice recent se efectuiază la comanda
departamentelor militare. În fosta Uniune acest procent atingea cifra de 70-
80%. Afară de aceasta aici avem de afacere şi cu taina comercială. Însă taina în
ştiinţă a existat totdeauna. Se povesteşte că în şcoala lui Pitagor, cînd a fost
descoperită incomensurabilitatea diagonalei patratului şi a laturii lui, aici a
apărut o zăpăcială(confuzie) a membrilor acestei şcoli. Doar în viziunea lui
Pitagor totul ce există în lume constituie armonia numerelor. Iar acest fapt ne
vorbeşte despre aceea că nu pot exista relaţii care n-ar fi putut să fie exprimate
în numerele naturale sau în fracţii. Descoperirea a fost interzisă de a o
divulga(destăinui) sub frica căznirii capitale. Însă taina a fost divulgată, iar
vinovatul acestui fapt a fost căznit.
b) Perspectivele dezvoltării ştiinţei
Discutarea viitorului ştiinţei este un lucru extrem de dificil. Despre asta
ne vorbeşte istoria, unde cele mai isteţe minţi cădeau într-o încucrătură cînd
era vorba despre pronosticare. De exemplu, Diderot(Didro), scria: “Nu v-or
trece nici o sută de ani cînd n-a fi posibil de numit măcar trei matematicieni
7
mari în Europa. Această ştiinţă se va opri acolo unde au activat Bernuli, Eiler,
D,Alamber, Lagranj...Operele lor vor fi asemănătoare cu piramidele
egiptene,...care ne unesc reprezentările noastre despre forţa şi atotputernicia
oamenilor de pe atunci”.Diderot n-a fost matematic şi deci îl putem ierta. Dar
cu se poate explica opiniile multor fizicieni de la începutul sec.XX ce afirmau
despre sfîrşitul fizicii?
Fizicianul Tomson(Kelvin-lord)(1824-1907) cu ocazia sosirii sec.XX-lea
a exprimat compătimirea generaţiilor de fizicieni ulterioare cărora nu le-a
rămas nimic de efectuat în fizică. Marele fizician Plank(1858-1947) în anii 80
a informat pe profesorul Joli că tinde să se ocupe cu fizica teoretică. Joli i-a
spus lui Plank: “Tinere, dece doreşti să-ţi strici viaţa, doar fizica teoretică e
deja definitivată“.
Care-i perspectiva ştiinţei în sec.XXI? E recunoscut deja faptul că
creşterea numărului de savanţi în ştiinţă este limitată. Cum consideră
specialiştii sunt capabil de a se preocupa cu ştiinţa doar 6-8% din populaţie.
Ştiinţa e necesar de dezvoltat într-o armonie adecvată cu alte domenii de
activitate umană. Dar care-i limita celor ce se ocupă nemijlocit cu ştiinţa e
deficil de spus. În ţările dezvoltate acest procent atinge cifra de 0,3% din
populaţie. E clar că rolul ştiinţei creşte permanent şi deci şi numărul savanţilor
se va schimba. Cine va deveni lider al ştiinţei e dificil de afirmat categoric, dar
una se poate spune cu cuvintele lui Laibniz(1646-1716) că în loc de a
contraversa oamenii o să spnă unul altuia - “haide să calculăm”, adică
matematica va deveni lider în ştiinţă.
Care-i perspectiva ştiinţei despre om şi societate în sec. al XXI-lea? E
cunoscut faptul că ea cedează esenţial ştiinţilor reale. Dar pentru a preveni
omnicidul e necesar de dezvoltat (tocmai) ştiinţele unimanistice: ecologia,
filosofia, psihologia, cognotologia şi a. Deci în al sec.XXI-lea o atenţie mare o
sş fie acordată studierii vieţii omului, dezvoltării, comportării şi sănătăţii lui,
descoperirii tainelor psihicei acestuia, analiza legităţilor funcţionării şi
dezvoltării durabile a societăţii, economiei, culturii, problemelor globale etc.
Dacă dorim să supravieţuim, spune From, e necesar ca minţile cele mai
lucide de impus să creeze o ştiinţă nouă umanistică despre om. În această
ordine de idei e necesar de informatizat, intelectualizt şi noosferizat societatea
şi ştiinţa, de a crea o concepţie despre lumea noosferică, o democraţie
noosfericăţ, de trecut de la concepţia antropocentristă la cea biosferocentristă.
În această ordine de idei se aşteaptă o nouă tendinţă de integrare a diverselor
domenii ale ştiinţei.
E necesat ulterior de a perfecţiona limbajul ştiinţei. Dezvoltarea ştiinţei
devine asemănătoare cu construirea turnului din Babilonia, care s-a oprit din
cauza neînţelegerii oamenilor. Deci e necesar mai departe de a intensifica
8
aspectul cultural al savantului. Savanţii renumiţi posedau o cultură
enciclopedică. De exemplu, Kopernic era un specialist de forţă în teoria
banilor, era un medic însuşit, manifesta interes faţă de filosofie. Galileo Galilei
se preocupa nu numai cu matematica, fizica, astronomia. El desena, cînta la
instrumentele muzicale, scria poezii, compunea comedii, se îndeletnicea cu
literatură etc. Despre asta ne vorbeşte şi activitatea lui Kant, Descartes,
Laibniz, Lametri, Boltran, Puancare, Viner, M.Born, N.Bor, etc.
În sec. al XXI-lea se va intensifica internaţionalizarea ştiinţei. Se va
schimba radical formele de pregătire a cadrelor, se va amplifica instruirea
fundamentală, cultural-generală, se va dezvolta în continuare instruirea
permanentă. Radical se va schimba accesul la informaţie.
c) Cîteva cuvinte despre paraştiinţă - astrologia, parapsihologia şi a.
Ştiinţa nu poate primi în rîndurile sale aceste fenomene fiindcă nu există fapte
pe care ele s-ar putea fundamenta (de exemplu, translarea gîndului la
depărtare, prognozarea verbală, etc.). Gecsli (1825-1895) - promovator al
ideilor lui Darwin, scria că primind ceva în baza credinţei, ştiinţa săvîrşeşte
autoucidere.Sunt multe iluzii, dar ele sunt, ca regulă, întîmplătoare. Despre
artă ne spunea deja Becon, care nu credea în astrologie, în medicina
netradiţională.
Deci ştiinţa, cum am demonstrat, este un fenomen destul de complicat şi
reprezintă:
a) o activitate de cunoaştere specifică;
b) un sistem de cunoştinţe cu legităţile ei specifice de acumulare şi
dezvoltare a cunoştinţelor;
c) o activitate socială specifică, care se manifestă prin forma ştiinţei ca
un
institut social, cu elementele, structura şi funcţiile lui specifice.
Ştiinţa afară de cunoştinţe, idei include în sine exprimarea lor social-
instituţională - instituţiile ştiinţifice, organizaţiile, întreprinderile cu utilajul şi
personalul uman al acestora. Ea deasemenea constituie un sistem de producţie
a cunoştinţelor despre lume, constituie o reflectare ideal teoretică a realităţii.
Include în sine determinările sociale şi interne ale apariţiei şi dezvoltării
acestui fenomen.
Concluzia generală: ştiinţa reprezintă un institut social în limitele
căruia se organizează şi se execută activitatea privind acumularea noilor
cunoştinţi despre lumea înconjurătoare. Ştiinţa care se ocupă cu legităţile ei ca
institut social se numeşte scientologie.

9
10