DREPT EXECUŢIONAL PENAL

Lect. univ. drd. Lavinia Mihaela VLĂDILĂ

2009
1
 Modul 1.
Aspecte generale relative la dreptul execuţional penal

I. Definiţie. Termenul de drept execuţional penal a fost folosit pentru prima dată de
către doctrina penală germană, cea franceză utilizândul pe acela de drept penitenciar. Ultimul
termen este însă mai restrictiv referindu-se doar la executarea propriu-zisă a pedepselor şi a
altor sancţiuni penale şi la modul de organizare a penitenciarelor, în timp ce termenul de drept
execuţional penal este mai cuprinzător acoperind întreaga executare a pedepselor, de la
momentul pronunţării definitive a hotărârii de condamnare şi până la finalizarea executării, în
diversele sale forme. Materia analizează totodată şi anumite aspecte ţinând de administraţia
penitenciarelor, precum şi aspectele relative la regulile europene şi internaţionale pentru
penitenciare.
În consecinţă, vom folosi termenul de drept execuţional penal, sau mai rar întâlnit
dreptul executării sancţiunilor penale, termen ce desemnează aceea ramură a dreptului,
având un caracter unitar, relativ autonomă, aparţinând dreptului public care
reglementează principiile şi modul de executare al pedepselor în scopul apărării
societăţii contra criminalităţii.

II. Din această definiţie rezultă o serie de caracteristici:

a. Dreptul execuţional penal este un ansamblu de norme care reglementează regulile de
bază ale executării pedeselor într-un sistem de drept dat, precum şi modul concret în care se
execută aceste pedepse, îndeosebi modul de exercitare a drepturilor şi îndatoririlor
administraţiei penitenciare şi a celor încarceraţi.
b. Fiind o ramură a dreptului public, dreptul execuţional penal reglementează
comportamentul celor ce veghează la executarea efectivă a pedepselor în mediul închis
(penitenciar), în numele unei autorităţi publice (în cazul dreptului românesc al ministerului de
interne şi administraţiei publice), unul din subiectele raportului juridic de executare penală
fiind, tocmai de aceea, o autoritate publică (administraţia penitenciarelor). O altă consecinţă
ce decurge din caracterul de drept public al dreptului execuţional penal este faptul că normele
ce alcătuiesc această ramură de drept au un caracter imperativ, fiind obligatorii pentru toţi cei
cărora li se adresează.

2
 c. Legiuitorul penal român înţelege ca această activitate să fie guvernată de anumite
reguli de bază, principii, cărora i se subordonează întreaga reglementare în materie. Aceste
reguli se adresează tuturor participanţilor la raporturile de drept execuţional penal.
d. Ca şi dreptul penal, dreptul execuţional penal răspunde anumitor funcţii şi slujeşte
anumitor scopuri. În esenţă, această ramură de drept, ca drept pozitiv răspunde nevoilor
societăţii de apărare contra criminalităţii. Scopul general al normelor dreptului execuţional
penal este identic cu cel al dreptului penal, acesta din urmă fiind reprezentat de apărarea
valorilor sociale fundamentale ale statutului împotriva săvârşirii de infracţiuni, astfel cum ele
au fost definite şi enumerate în art. 1 din Codul penal. Executarea pedepselor prezintă două
scopuri, unul imediat, care se referă la prevenţia specială şi unul general sau mediat, care se
referă la prevenţia generală. Scopul imediat se obţine prin izolarea celui condamnat de
societate, în acest mod fiind în imposibilitate de a mai comite alte infracţiuni. Scopul mediat
sau general se obţine prin faptul că executarea efectivă a pedepsei într-un mediu închis
(penitenciar) prezintă un efect de inhibare a celor care ar fi tentaţi să comite diverse
infracţiuni.

III. Relaţia dreptului execuţional penal cu alte ramuri de drept. Cele mai strânse
legături le are dreptul execuţional penal cu însuşi dreptul penal şi cu dreptul procesual penal,
fiecare dintre aceste trei ramuri de drept prezentând o parte anume a raportului juridic penal
ce se întinde de la momentul comiterii unei infracţiuni şi până la executarea ei, trecând prin o
parte sau prin toate fazele procesual penale.
a. Relaţia cu dreptul penal. Raportul de drept penal nu se sfârşeşte prin condamnarea
definitivă a infractorului. Raportul juridic penal prinde contur odată cu diferitele faze
procesual penale, şi se clarifică la momentul pronunţării unei hotărâri definitive. Dacă prin
hotărâre persoana este condamnată, raportul juridic penal continuă cu faza executării
sancţiunii primite. De la acest moment începe raportul juridic de drept execuţional penal, însă
acesta se suprapune penste raportul de drept penal, care se va stinge odată cu finalizarea
executării sancţiunii penale primite de cel condamnat, la fel ca şi cel de drept execuţional
penal. În plus, dreptul penal, reglementează sancţiunile ce urmează a fi puse în executare,
aspect de care se ocupă dreptul execuţional penal, precum şi apectele generale privind
liberarea condiţionată, dreptul execuţional penal adăugând condiţiile ce trebuiesc îndeplinite
de condamnat în penitenciar pentru a primi un aviz favorabil de la administraţia penitenciară
în acest sens.
3
 b. Relaţia cu dreptul procesual penal. Între cele două ramuri de drept există strânse
corelaţii deoarece e posibil ca în timpul executării pedepsei să se exercite unele drepturi
procesual penal ale celor condamnaţi (cum ar fi contestaţia la executare), a căror reglementare
cade în sarcina dreptului procesual penal. În plus, arestaţii preventiv au un regim de detenţie
diferit de cei condamnaţi definitiv.
Punerea în executare a unei sancţiuni penale intervine doar în cazul unei hotărârii
definitive de condamnare, în urma căreia se emite un mandat de executare, pus în practică de
organele de poliţie.
c. Pe lângă aceste ramuri de drept, dreptul execuţional prezintă corelaţii şi cu dreptul
administrativ, deoarece ambele reglementează din perspective diferite situaţia administraţiei
penitenciare; în timp ce dreptul execuţioanl penal prezintă modul de funcţionare, drepturile şi
obligaţiile funcţionarilor din cadrul unui penitenciar, dreptul administrativ reglementează
situaţia salarială a acestor lucrători, precum şi raporturile pe linie de serviciu între diverse
categorii de funcţionari şi salariaţi.

IV. Principiile fundamentale ale dreptului execuţional penal. Având strânse

legături cu dreptul penal, dreptul execuţional penal îşi extrage unele principii din cele ale
acestei ramuri de drept. Unii autori au identificat ca principii ale dreptului execuţional penal:
principiul legalităţii şi principiul umanismului, la care noi am adăuga principiul interzicerii
discriminării în executarea pedepselor şi principiul reintegrării persoanelor condamnate în
societatea liberă.
a. Principiul legalităţii executării sancţiunilor penale derivă implicit din art. 15 alin. 2
Constituţie şi în mod explicit din art. 73 alin. 3 lit. h) din Constituţie şi art. 1 din Legea nr.
275/2006, Legea privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în
cursul procesului penal1, unde se arată că: Executarea pedepselor se realizează în
conformitate cu dispoziţiile Codului penal, ale Codului de procedură penală şi ale prezentei
legi.
Modul de executare al pedepselor este stabilit prin lege organică aşa cum
reglementează textul constituţional. Legea nr. 275/2006 instituie principiile generale ale
executării sancţiunilor penale, modul de executare al pedepselor principale (amenda şi
pedepsele privative de libertate), regimurile de executare a pedepselor privative de libertate,
1
Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul
procesului penal a fost publicată în M. Of. nr. 627/20.07.2006.

4
condiţiile de detenţie, drepturile şi obligaţiile celor condamnaţi, situaţia muncii prestată de
persoanele condamnate la pedepsele privative de libertate, situaţia diverselor activităţi
realizate în penitenciar, recompensele, abaterile şi sancţiunile disciplinare.
Din principiul legalităţii rezultă faptul că întreaga executare a pedepselor, drepturile şi
obligaţiile părţilor raportului de drept execuţional penal sunt numai cele prevăzute de lege şi
pot fi exercitate numai în condiţiile stabilite de lege. De asemenea, orice încălcare a regulilor
stabilite prin legea de reglementare atrage aplicarea, după caz, a sancţiunilor disciplinare,
administrative sau penale. De altfel, potrivit dispoziţiilor art. 266 din Codul penal, Reţinerea
sau arestarea nelegală, ori supunerea unei persoane la executarea unei pedepse, măsuri de
siguranţă sau educative, în alt mod decât cel prevăzut de lege reprezintă infracţiune şi se
sancţionează cu închisoarea de la 6 luni al 3 ani2. Tot ca o consecinţă a principiului legalităţii
este şi aceea potrivit căreia administraţia penitenciară nu poate aplica alte sancţiuni
disciplinare decât cele expres şi limitativ prevăzute de Legea nr. 275/2006.
b. Principiul umanismului constă în aceea că întreaga executare a pedepsei trebuie să
se facă cu umanitate. Principiul este consacrat legal atât în legea privind executarea
pedepselor cât şi în Regulile europene de penitenciare. Potrivit art. 3 din Legea nr. 275/2006
pedepsele se execută în condiţii care să asigure respectarea demnităţii umane. Pentru
consolidarea acestui principiu codul penal prevede o serie de incrimări a unor fapte ce sunt
comise în cazul executării unor sancţiuni penale. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 2671 din
Codul penal, tortura constituie infracţiune, la fel şi relele tratamente aplicate unei persoane
reţinute sau aflate în stare de detenţie sau în executarea unei măsuri de siguranţă sau
educative3. Potrivit dispoziţiilor din preambulul Recomandării Comitetului de Miniştri ai
statelor membre ai Consiliului Europei, REC (2006)24, persoanele private d elibertate îşi
păstrează toate drepturile care nu le-au fost retrase prin lege, iar restricţiile la care sunt
supuse sunt reduse la strictul necesar. De asemenea, venind în întâmpinarea principiului
umanismului aceleaşi reguli arată că detenţia nu trebuie să încalce drepturile omului chiar şi
în cazul unei lipse a resurselor.
Aplicarea acestui principiu presupune ca desfăşurarea muncii în detenţie să se
realizeze în condiţii de umanitate, respectându-se protecţia şi securitatea muncii.

2
A se vedea art. 266 din Codul penal.
3
A se vedea dispozi iile art. 267 i 2671 din Codul penal.
4
Recomandarea a fost adoptată la data de 11 ianuarie 2006 în timpul celei de-a doua 952-a reuniuni a
Mini trilor Delega i ai Consiliului Europei.

5
 De asemenea, presupune respectul integrităţii corporale şi a sănătăţii deţinuţilor,
acestora trebuind să li se acorde asistenţă medicală şi medicaţia corespunzătoare în caz de
boală.
Principiul implică crearea de condiţii materiale şi morale pentru executarea pedepsei
într-un mediu închis precum şi de realizarea unei protecţii speciale pentru femeile şi minorii
deţinuţi. Pentru aceştia din urmă executarea pedepselor stă tot timpul sub semnul pregătirii lor
pentru liberare şi, de asemenea, acestora trebuie să li se asigure condiţiile necesare pentru
instruire şi pentru continuarea studiilor.
De asemenenea, atât Legea nr. 275/2006 cât şi REC (2006)2 prevăd măsuri speciale
pentru deţinuţii străini şi pentru alte categorii de deţinuţi.
O altă reflecţie a principiului umanismului o reprezintă şi liberarea condiţionată.
c. Principiul umanismului este strâns legat de principiul reintegrării persoanelor
condamnate în societatea liberă. Acest principiu este consacrat de către REC (2006)2 unde se
recomandă ca viaţa în închisoare să se aproprie cât mai mult de aspectele pozitive ale vieţii
din exteriorul penitenciarului, perioada de detenţie trebuind să faciliteze reintegrarea celor
condamnaţi în societatea liberă. Pentru aceasta este încurajată cât de mult posibil cooperarea
deţinuţilor cu diverse servicii sociale externe. De altfel, asigurarea instrucţiei necesare
minorilor, este şi el un aspect al acestui principiu, nu doar o faţetă a umanismului executării
sancţiunilor penale.
d. Ultimul principiu, cel al nediscriminării aplicării sancţiunilor penale, se deduce din
dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 275/2006 unde se arată că: În timpul executării pedepselor
este interzisă orice formă de discriminare pe temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie,
gen, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, convingeri, avere, origine socială,
vârstă, dezabilitate, boală cronică nnecontagioasă, infecţie HIV/SIDA sau alte temeiuri.

Modul 2.
Raportul juridic de drept execuţional penal

1. Concept şi caracterizare. Raportul juridic de drept execuţional penal este un raport

social reglementat de normele dreptului penal şi ale dreptului execuţional penal ce au ca
obiect executarea pedepsei (cu deosebire închisoarea) şi a măsurii arestării preventive în
realizarea scopurilor şi a funcţiilor acestora. Raportul juridic de drept execuţional penal este
6
astfel un raport derivat din raportul de drept penal, acesta din urmă cu o configuraţie specifică,
cu un obiect şi un conţinut determinate. Măsura arestării preventive sau pedeapsa închisorii ca
sancţiune au ca raţiune tragerea la răspundere penală a făptuitorului şi ulterior încercarea de
resocializare a acestuia.
a. Naşterea raportului juridic de drept execuţional penal. Ca orice raport juridic,
raportul de drept execuţional penal se naşte la un moment dat în timp şi printr-un anumit fapt
concret. Acest fapt este condamnarea printr-o hotărâre penală definitivă (pentru arestarea
preventivă, naşterea raportului juridic se produce prin dispunerea măsurilor preventive).
b. Modificarea raportului juridic de drept execuţional poate îmbrăca mai multe forme.
Modificarea raportului juridic de drept execuţioanl penal derivă din faptul că pe parcursul
executării pedepsei se pot ivi fapte sau împrejurări care pot atenua sau agrava situaţia juridică
a condamnatului.
c. Stingerea raportului juridic de drept execuţional. Cazuri.
ü la momentul executării efective şi integrale a pedepsei stabilite în hotărârea de
condamnare. Pentru arestarea preventivă acest moment corespunde epuizării duratei pentru
care s-a dispus măsura.
ü momentul graţierii;
ü intervenirea amnistiei ca act de clemenţă;
ü decesul condamnatului.
Liberarea condiţionată produce modificare în raport de drept execuţional penal, în
sensul că persoana nu mai execută în penitenciar ci în stare de libertate; nu duce la stingerea
raportului de drept execuţional penal şi chiar penal, deoarece pedeapsa se consideră executată
abia când se împlineşte termenul menţionat de instanţa prin hotărârea de condamnare timpul
de eliberare şi până la finalizarea pedepsei intrând în calculul acesteia .

2. Obiectul raportului juridic de drept execuţional penal. Obiectul raportului

juridic este efectuarea propriu-zisă a pedepsei închisorii, după caz a măsurii arestării
preventive, în regim închis. Executarea pedepsei în regim închis este considerată în doctrină o
suferinţă fizică şi psihică în sine, de aceea normele care reglementează sistemul penitenciar în
general dispun ca administraţia acestora să fie obligată să nu adauge o măsură în plus de
natură să agraveze situaţia condamnatului. Această exigenţă este asimilată în dreptul
românesc şi prevăzută iniţial în regulile europene de penitenciare adoptate în 1987. Regulile

7
privind executarea pedepsei se aplică în mod corespunzător şi minorilor cu deosebirea că se
are în vedere măsura specifică calităţii lor (internarea într-un centru de reeducare).

3. Conţinutul raportului juridic de drept execuţional penal. Acesta constă în

ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la raport, mai exact a drepturilor care le incumbă
şi respectiv obligaţiile pe care şi le asumă, aspecte pe care le vom prezenta ulterior.

Modul 3.
Aspecte generale privind executarea pedepselor.
Executarea pedepsei amenzii şi a măsurilor de supraveghere dispuse de instanţǎ.

1. Aspecte generale privind executarea pedepselor. Potrivit art. 415 C.P.P hotărârile
instanţelor penale devin executorii la data când au rămas definitive. İndiferent de hotărârea
cărei instanţe se executa ( adică indiferent la ce instanţă hotărârea a rămas definitivă – prіma
instanţă), instanţa de executare este întotdeauna prima instanţă. Dacă prima instanţă a fost
İCCJ, atunci instanţa de executare va fi Tribunalul Bucureşti, iar în cazul unei sentinţe penale
de condamnare a unui militar, instanţa de executare va fi Tribunalul Militar Teritorial din
Bucureşti.
Pentru a începe executarea unei hotărâri de condamnare, dacă aceasta a rămas
definitivă la o instanţă superioară, această instanţă va trimite un extras din hotărâre chiar în
ziua pronunţării ei.
În conformitate cu dispoziţiile art. 6 din LEP şi art. 419 C.P.P., instanţa de executare
va delega pe unul dintre judecătorii săi pentru a supraveghea şi controla executarea
pedepselor.
Dacă judecătorul delegat constată, cu prilejul punerii în executare a hotărâri penale sau
în cursul executării, că se iveşte vreo nelămurire sau împiedicare la executare, va sesiza
instanţa de executare. În această situaţie, preşedintele sau judecătorul delegat va dispune
citarea părţilor interesate şi va lua măsuri pentru asigurarea unui apărător din oficiu.
Dacă cel condamnat este arestat, el va fi adus în faţa instanţei. Prezenţa procurorului
este obligatorie. Se vor asculta mai întâi: procurorul şi apoi părţile prezente, interesate
personal sau prin avocat, după care instanţa va pronunţa o sentinţă. Dacă instanţa competentă
nu este însăşi instanţa de executare ci instanţa locului de deţinere a celui condamnat sau
8
instanţa de la locul unde se află unitatea unde se execută pedeapsa cu închisoarea la locul de
muncă, atunci un extras din sentinţă se va comunica şi instanţei de executare.
Mijlocul procesual prin care se rezolvă orice incidente privind executarea hotărârilor
penale este contestaţia la executare. Prin intermediul ei nu pot fi criticate şi nici analizate
nelegalitatea sau netemeinicia unei hotărâri penale definitive, ci doar nelegalitatea punerii în
executare a hotărârilor penale sau eventual alte incidente relative la executare. În consecinţă
apare ca inadmisibilă contestaţia la executare prin care se tinde a se soluţiona o problemă de
fond, deja rezolvată şi care se bucură de autoritate de lucru judecat. Chiar dacă s-ar pune
problema reţinerii in mod greşit in hotărârea de condamnare a stării de recidivă, ea nu poate fi
înlăturată printr-o contestaţie la executare.
Cazurile în care se poate solicita contestaţia la executare penală:
a. Când s-a pus în executare o hotărâre ce nu era definitivă: întâlnim o astfel de
situaţie când hotărârea a fost atacată printr-o contestaţie în anulare sau revizuire şi eventual s-
a modificat conţinutul dispoziţiei de anulare;
b. Când executarea se îndreaptă împotriva altei persoane decât cea prevăzută în
hotărâre: întâlnim o asemenea situaţie când există coincidenţe de nume sau similititudini;
c. Când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărâre sau vreo împiedicare la
executare;
d. Când se invocă amnistia, prescripţia executivă penală, graţierea sau altă cauză de
stingere sau micşorare a pedepsei.
Instanţa competentă să judece contestaţia la executare este pentru cazurile a), b) şi d)
instanţa de executare sau instanţa locului de deţinere sau instanţa din circumscripţia căreia îşi
are sediul unitatea în care se execută pedeapsa la locul de muncă, iar pentru cazul c) instanţa
care a pronunţat hotărârea ce se execută.
Deoarece regulile de procedură sunt de imediată aplicare în situaţia unei modificări a
competenţei meteriale, se va avea în vedere competenţa din momentul introducerii
contestaţiei.

2. Executarea pedepsei amenzii.

Conform art. 7 din LEP şi art. 425 din C.P.P., executarea pedepsei cu amenda se face
potrivit executării silite a creanţelor bugetare. Amenda penală este un venit bugetar şi de
aceea plata ei se va face la instituţiile care colectează taxele şi impozitele generale în prezent,
DGFP Dâmboviţa.
9
 După rămânerea definitivă a hotarârii de condamnare, persoana condamnată este
obligată să plătească amenda în termen de 3 luni. Recipisa de plată trebuie depusă la instanţa
de executare, iar pentru siguranţă o copie ar trebui păstrată de cel condamnat.
Dacă există imposibilitatea de executare a pedepsei, cel condamnat poate face o
cerere la instanţa de executare pentru a dispune eşalonarea plăţii, instanţa putând dispune
aceasta şi eşalona plata pe cel mult 2 ani în rate lunare. Doar în caz de neplată se porneşte
procedura de executare silită, ce se realizează prin intermediul executorilor financiari.
După urmarea procedurii de executare silită, executorul fiscal are obligaţia de a
comunica instanţei de executare plata integrală a amenzii sau orice împrejurare care ar
împiedica executarea.

3. Executarea mǎsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor dispuse de instanţǎ.

Executarea măsurilor de supraveghere se realizează de judecătorul delagat la compartimentul
executării penale, fie direct , fie prin intermediul consilierilor Serviciului de Protecţie a
Victimelor şi Reintegrare Socială (SPVRS), de unde îşi are domiciliul sau reşedinţa persoana
persoana condamnată.
Persoana supusă supravegherii poate solicita asistenţă şi consiliere care se asigură de
consilierii SPVRS . Dacă măsurile de supraveghere sau obligaţiile impuse de instanţă nu se
execută, sau persoana condamnată nu se prezintă potrivit orarului stabilit la SPVRS,
judecătorul delegat din oficiu sau consilierul vor sesiza instanţa de executare pentru a dispune
revocarea suspendării şi înlocuirii ei cu o pedeapsă privativă de libertate.

Modulul 4
Executarea pedepselor complementare şi a măsurilor de siguranţă

Sediul materiei privind executarea celor 2 tipuri de sancţiuni penale îl regăsim în art.
420-439 indice 1 din codul de procedură penală. Legea de executare a pedepselor nu
reprezintă dispoziţiile relative la aceste aspecte:
1. Executarea pedepselor complementare. Potrivit art 53 punctul 2 cod penal,
pedepsele complementare sunt:
ü executarea interzicerii unor drepturi se face prin trimiterea unei copii de pe hotărâre
de către instanţa de executare la Consiliul Local în a cărui rază teritorială domiciliază cel
10
condamnat. În conformitate cu dispozţiile art. 66 cod procedură penală, executarea acestei
pedepse complementare se face după executarea pedpsei cu închisoarea, după graţierea totală
sau a arestului de pedeapsă sau după prescripţia executării pedepsei.
ü executarea degradării militare se face prin trimiterea unei copii de pe hotărâre de
către instanţa de executare la comandantul unităţii militare din care a făcut parte cel
condamnat sau la comandantul unităţii militare în raza căruia domiciliază acesta.

2. Executarea măsurilor de siguranţă. Potrivit art 112 cod penal, măsurile de

siguranţă sunt: obligarea la tratament medical, intenarea medicală, interzicerea de a ocupa o
funcţie sau profesie, interzicerea de a se afla în anumite localităţi, expulzarea străinilor,
confiscarea specială, interzicerea de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată.

a. Executarea măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical se face atunci

când este dispusă printr-o hotărâre definitivă, prin comunicarea unei copii de pe hotărâre şi de
pe raportul medico-legal Direcţiei Sanitare Judeţene din raza teritorială unde locuieşte
persoana faţă de care s-a dispus măsura.
Direcţia Sanitară Judeţeană va comunica persoanei avizate unitatea sanitară unde va
trebui să efectueze tratamentul medical, precum şi instanţei de executare.
Instanţa de executare va comunica persoanei în cauză că este obligată să se prezinte de
îndată la unitatea sanitară aleasă de Direcţia Sanitară Judeţeană, atrăgându-i-se atenţia că în
caz de nerespectare a acestei obligaţii se va dispune internarea medicală.
Dacă obligarea la tratament medical însoţeşte pedeapsa închisorii sau a detenţiunii pe
viată, sau vizează o persoană detinută în altă cauză sau arestată preventiv comunicarea copiei
de pe hotărâre se va face administraţiei locului de deţinere.
Unitatea sanitară la care făptuitorul a fost repartizat pentru efectuarea tratatmentului
este obligat să comunice instanţei de executare sau instanţei din a cărei rază teritorială se află
unitatea sanitară, următoarele 4 elemente:
a. dacă persoana s-a prezentat la tratament ;
b. dacă persoana se sustrage de la efectuarea tratamentului ;
c. dacă măsura nu este sau nu mai este necesară sau se indică urmarea altui alt tip de
tratament;
d. dacă starea făptuitorului este atât de gravă încât se impune internarea medicală;

11
 În cazurile c) şi d) instanţa de executare sau instanţa din a cărei rază teritorială îşi are
sediul unitatea sanitară dispune efectuarea unui raport medico-legal cu privire la starea de
sănătate a persoanei în cauză. În acest caz persoana are dreptul să solicite să fie examinată şi
de un medic de specialitate propus de ea care va alcătui anumite concluzii relative la starea de
sănătate a făptuitorului, concluzii ce le va înainta instanţei. După primirea raportului medico-
legal şi a concluziilor medicului de specialitate instanţa poate solicita exprimarea în faţa ei în
şedintă publică a opiniei expertului şi a medicului de specialitate după care va da cuvântul pe
fond: mai întâi procurorului şi apoi persoanelor avizate şi a apărătorului acestuia.
Asistarea de un apărător al făptuitorului este obligatorie instanţa poate pronunţa una
din 2 soluţii:
ü fie dispune înlocuirea tratamentului,
ü fie dispune internarea medicală
Dacă hotărârea este pronunţată de instanţa îşi află sediul unitatea sanitară o copie de pe
aceasta se va comunica şi instanţei de executare.
b. Executarea internării medicale se face ca şi în cazul precedent, prin trimiterea, de
către instanţa de executare, a unei copii a hotărârii prin care s-a dispus internarea medicală şi a
raportului medico-legal Direcţiei Sanitare din judeţul unde locuieşte persoana avizată.
Judecătorul delegat cu executările penale de la instanţa de executare va comunica judecătoriei
unde îşi află sediul unitatea sanitară, dată la care s-a făcut internarea pentru a-l avea în
supraveghere. După primirea comunicării, judecătorul delegat cu executările penale de la
judecătoria din a cărei circumscripţie se află unitatea sanitară va verifica periodic, dar nu mai
târziu de 6 luni dacă internarea medicală mai este sau nu necesară.
Pentru aceasta va dispune efectuarea unui raport medico-legal pentru a stabili starea de
sănătate a persoanelor avizate, iar după primirea raportului îl va înainta instanţei unde se află
unitatea sanitară cu propunerea de menţinere, înlocuire sau încetarea măsurii.
Judecătoria, după ce a primit sesizarea poate asculta şi expertul care a întocmit
raportul medico-legal după care va da cuvântul procurorului, persoanelor avizate dacă aceasta
este prezentă (prezenţa nu este obligatorie) şi a apărătorului ei a cărui prezenţă este
obligatorie. Instanţa poate pronunţa una din următoarele 3 soluţii:
ü să menţină internarea medicală;
ü să dispună încetarea acestei măsuri;
ü să dispună înlocuirea ei cu obligarea la tratament medical.

12
 Încetarea măsurii sau executarea ei poate fi cerută şi de persoana supusă acestei măsuri
sau chiar de procuror situaţie în care realizarea raportului medico legal se va dispune de către
instanţa. Celelalte elemente privind instanţa de judecata şi procedură sunt identice cu cele
precizate anterior.
O copie de pe hotărârea definitivă indiferent de soluţia pronunţată se comunică
instanţei de executare.
După comunicarea copiei de pe hotărâre şi a raportului medico-legal, Direcţia Sanitară
va desemna unitatea sanitară unde să se efectueze tratament medical având obligaţia de a
realiza efectiv internarea medicală. În acest sens dacă persoana refuză internarea această
măsura se va realiza cu sprijinul organelor de protecţie care au dreptul să pătrundă în orice loc
unde persoana vizată se afla, fie că este locuinţa, fie că este sediul unei persoane juridice
chiar făra învoirea proprietarului locuinţei sau patronului.
Dacă persoana nu este găsită, Direcţia de Sănătate Judeţeană va întocmi un proces
verbal şi va sesiza organele de poliţie, acestea dând-o în urmărire generală şi în consemn la
punctele de frontieră. Un exemplar al procesului verbal va fi trimis şi instanţei de executare.
Dacă s-a efectuat internarea medicală, Direcţia Sanitară Judeţeană va încunoştiinţa
despre aceasta instanţa de executare. În timpul internării medicale, unitatea sanitară unde se
efectuează internarea va încunoştiinţa instanţa de executare, precum şi instanţa în a cărui rază
se află dacă măsura mai este necesară sau nu, urmând ca instanţa investită să dispună.
Dacă obligarea la tratament medical şi internarea medicală se dispun în mod
provizoriu în cursul urmăririi penale sau al judecăţii executarea acestei măsuri se realizează de
către instanţa de judecată competenţă să judece pricina în fond.
c. Executarea măsurii de siguranţă a interzicerii de a ocupa o funcţie sau profesie
precum şi măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localitaţi se pune în
executare prin comunicarea unei copii de pe hotărâre instituţiei unde lucra cel condamnat în
primul caz, respectiv primăriei şi poliţiei locale (serviciul de avidenţă a populaţiei) în cel de-al
doilea caz.
Aceste organe au obligaţia de a duce la îndeplinire măsurile în sensul de a interzice
prezenţa pentru exercitarea profesiei în instituţia unde lucra a celui condamnat pe durata
dispusă de instanţă.
Organele de poliţie în cel de-al doilea caz au obligaţia să îndepărteze condamnatul
din localitatea unde i s-a interzis să fie prezent dacă acesta locuieşte acolo şi totodată pe

13
durata dispunerii măsurii au obligaţia de a supraveghea ca acea persoană să nu mai revină în
acel oraş sau localitate.
În cazul interzicerii de a se afla în anumite localităţi începerea executării măsurii
poate fi amânată dacă aceasta nu a început sau poate fi întreruptă dacă executarea ei a început
în condiţia în care cel condamnat suferă de vre-o boală sau justifică un alt bine întemeiat care
necesită prezenţa sa în localitatea unde i se interzice să se afle
În cazul celor două măsuri de siguranţă menţionate anterior, organul care executa
aceste sancţiui are îndatorirea să sesizeze organele de urmărire penală dacă cei condamnaţi se
sustrag de la executarea lor sau încalcă măsurile dispuse de instanţă. Ambele măsuri pot fi
revocate. Revocarea poate fi cerută de persoana interesată sau de procuror; în ambele cazuri
ea este solicitată instanţei corespunzătoare în grad, instanţei de executare în a cărei
circumscripţie locuieşte cel condamnat.
Cererea se judecă în prezenţa părţii interesate care trebuie se fie asistată de avocat. La
moemntul punerii concluziilor instanţa va da mai întâi cuvântul procurorului şi apoi
avocatului petentului.
Revocarea poate fi dispusă dacă temeiurile pentru care a fost luată a încetat.
d. Executarea expulzării străinilor. Expulzarea se va executa după executarea
pedepsei principale, de aceea înainte de liberare organele de poliţie care vor executa această
măsură vor trebuii să cunoască şi dispuneea acestei măsuri de siguranţă. Pentru aceasta chiar
în momentul în care se realizează mandatul de executre a închisorii se notează şi luarea
acestei măsuri de siguranţă.
Dacă însă nu s-a dispus ca pedeapsă principală pedeapsa închisorii imediat după ce
hotărârea rămâne definitivă o copie a ei se trimite organelor de poliţie pentru a dispune
executarea sa.
Pentru executarea măsurii, organele de poliţie au abilitatea dată de lege de a pătrunde
în locuinţă/sediu fară a avea acordul proprietarului/directorului. Dacă persoana nu este găsită,
organele de poliţie redactează un proces verbal pe care îl înaintează instanţei de executare,
luând totodată măsuri pentru darea acestuia în urmărire generală, şi darea în consemn la
frontieră.
e. Executarea confiscării speciale. Această măsură de siguranţă dacă a fost dispusă fie
de organele de urmărire(procuror) prin ordonanţă sau de instanţă prin hotărârecare a rămas
definitivă se execută în doua modalităţi în funcţie de natura bunurilor confiscate:

14
 ü unele bunuri vor fi predate poliţiei spre a fi valorificate, veniturile rezultate
devenind ale statului.
ü alte bunuri, în special cele interzise vor fi distruse (arse) în prezenţa procurorului
sau a judecătorului, situaţie în care se realizează un proces verbal care se ataşează la dosarul
cauzei.
f. Executarea interdicţiei de a revenii în locuinţa familiei pe o perioadă determinată.
După rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus această măsură se va trimite o copie
organelor de poliţie în a cărei rază teritorială îşi află domiciliul familia celui condamnat.
Dacă pedeapsa se execută într-un loc de detenţie se face menţiunea pe mandatul de
executare cu privire la luarea acestei măsuri de siguranţă, pentru ca la terminarea executării
pedepsei principale organele de poliţie să pună în executare măsura de siguranţă. Organul de
poliţie care pune în executare măsura are şi obligaţia de a supraveghea executarea ei, iar în
cazul în care constată că cel condamnat nu respectă interdicţiei, va sesiza organul de urmărire
penală.

Modulul 5
Executarea pedepsei închisorii

După rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, judecătorul delegat al instanţei

de executare emite un mandat de executare, care trebuie să cuprindă obligatoriu următoarele
elemente: denumirea instanţei, data emiterii lui, datele de identificare ale condamnatului, dacă
acesta este recidivist, numărul şi data hotărârii care se execută, a cărei instanţă este hotărârea,
textul de lege aplicat, timpul reţinerii sau arestării preventive dedusă din durata pedepsei,
ordinul de arestare şi deţinere, semnătura judecătorului delegat şi ştampila instanţei de
executare.
Mandatul se emite în trei exemplare: unul rămâne la instanţă, două vor fi trimise la
diverse instanţe:
- dacă persoana condamnată a fost arestată, un mandat se trimite comandantului
penitenciarului şi unul se trimite condamnatului;
- dacă persoana nu este arestată, pe lângă mandatul de executare, judecătorul delegat
emite şi un ordin prin care i se interzice să părăsească ţara. Acest ordin cuprinde aproximativ
aceleaşi elemente ca şi mandatul de executare, cu două deosebiri:
· numărul mandatului de executare;
15
 · în loc de ordinul de arestare şi deţinere, dispoziţia de interzicere a părăsirii ţării.
- dacă persoana nu este arestată, un mandat de executare se trimite organului de
poliţie, iar al doilea mandat este dat tot organului de poliţie, însă va fi înaintat condamnatului
în momentul arestării. Ordinul de interzicere a părăsirii ţării se trimite, un exemplar, organului
competent să elibereze paşapoarte, şi un al doilea, inspectoratului general al Poliţiei de
Frontieră. În executarea mandatului, poliţia are dreptul să pătrundă în orice loc sau sediu,
chiar fără învoirea proprietarului sau a directorului firmei respective.
Dacă persoana nu este găsită, se întocmeşte un proces-verbal şi va fi dată în urmărire
generală, precum şi în consemn la frontieră. În acest caz, o copie a procesului-verbal se
trimite şi instanţei de executare.
În situaţia în care urmează să se execute o pedeapsă cu executare la locul de muncă,
mandatul se emite în patru exemplare, din care unul va fi înaintat unităţii unde urmează să se
execute pedeapsa.
În afara elementelor deja precizate mai sus, mandatul de executare, în acest caz, mai
conţine următoarele date: denumirea şi sediul unităţii, dispoziţia de executare a pedepsei
către conducerea acesteia, şi dispoziţia de reţinere şi vărsare la bugetul de stat a cotelor
obligatorii.

Modul 6
Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate

1. Prezentarea regimurilor de executare. Regimurile de executare a pedepselor îşi

regăsesc reglementarea în Legea nr. 275/2006, precum şi în Codul Penal, în cadrul art. 533 şi
art. 534. Potrivit acestor texte de lege, în România există patru regimuri de executare care, în
ordinea gravităţii lor, sunt:
ü regimul de maximă siguranţă;
ü regimul închis;
ü regimul semi-deschis;
ü regimul deschis.
Principiul este că aplicarea lor se face pe un sistem progresiv şi regresiv, condamnaţii
putând să treacă de la un regim la altul în anumite condiţii. Potrivit regulilor europene de
penitenciare, precum şi Legii nr. 275/2006, regimul de executare trebuie să asigure
16
respectarea şi protejarea vieţii, sănătăţii, demnităţii persoanelor condamnate, drepturile şi
libertăţile permise de lege, fără a cauza suferinţe fizice suplimentare şi fără a înjosi persoana
condamnată.
În cadrul regimului de executare, condamnaţii prestează, cu acordul lor, o muncă utilă,
numărul zilelor de muncă luându-se în calcul la reducerea pedepsei.
Regimul de maximă siguranţă este aplicat persoanelor condamnate la pedeapsa
detenţiunii pe viaţă sau la pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani. Aceste persoane incluse
într-un astfel de regim sunt supuse unor măsuri stricte de pază, supraveghere, fiind escortate
permanent în interiorul penitenciarului. Aceste persoane sunt cazate individual, iar atunci
când prestează o muncă sau desfăşoară activităţi culturale, educative, terapeutice, de
consiliere psihologică sau socială, o fac în grupuri mici, sub supraveghere continuă şi doar în
interiorul penitenciarului.
Datorită severităţii sale, regimul nu se aplică următoarelor categorii de persoane:
ü bărbaţilor peste 60 de ani şi femeile peste 55 de ani;
ü minorilor;
ü femeilor însărcinate;
ü persoanelor care au gradul I de invaliditate.
Acestor persoane li se va aplica un regim deschis.
Regimul închis se aplică persoanelor condamnate la o pedeapsă mai mare de 5 ani şi
până la 15 ani. Persoanele respective sunt cazate, de regulă, în comun, iar munca şi activităţile
culturale, educative, terapeutice, o fac în grupuri în interiorul penitenciarului, sub pază şi
supraveghere.
Persoanele încadrate în acest regim pot executa muncă în afara penitenciarului , dar
sub pază şi supraveghere continuă.
Regimul semi-deschis se aplică iniţial persoanelor condamnate la închisoarea mai
mare de 1 an şi până la 5 ani. Ele sunt cazate în comun, se pot deplasa neînsoţite în interiorul
penitenciarului, prestează muncă şi desfăşoară activităţile educative, terapeutice, sub
supraveghere, însă în grupuri şi în spaţii care rămân deschise în timpul zilei. Acestea pot
presta muncă şi în afara penitenciarului, sub supraveghere.
Regimul deschis se aplică pentru condamnaţii la pedeapsa închisorii de cel mult 1 an.
Persoanele sunt cazate în comun, se deplasează neînsoţite în interiorul penitenciarului, iar
munca şi activităţile le desfăşoară şi în afara penitenciarului, chiar fără supraveghere.

17
 2. Stabilirea regimului de executare a pedepselor privative de libertate. Se face cu
ocazia primirii persoanelor condamnate în penitenciar, de către Comisia de individualizare a
regimului de executare. Împotriva modului de stabilire a regimului de executare, persoana
condamnată poate formula plângere la judecătorul delegat cu executarea pedepselor în termen
de 3 zile de la data luării la cunoştinţă.
În această fază pentru pronunţarea unei hotărâri judecătorul delegat este obligat să
asculte persoana condamnată. Soluţionarea plângerii se va face în termen de 15 zile de la data
primiri sesizării,judecătorul pronunţându-se printr-o încheiere prin care:
ü fie admite plângerea şi va schimba regimul de executare;
ü fie va respinge plângerea şi va mentine regimul de executare stabilit de Comisie.
Încheierea judecătorului delegat se va comunica persoanei condamnate în termen de 2
zile. Împotriva încheierii persoana condamnată poate să formuleze o contestaţie care se va
judeca de judecătoria în a cărei circumscripţie se află penitenciarul, potrivit procedurii
prevăzute pentru contestaţia la executare.
Hotărârea judecătoriei este definitivă.

3. Schimbarea regimului de executare. Se dispune de către judecătorul delegat, la

cererea persoanei condamnate sau la sesizarea Comisiei de individualizare. Comisia are
obligaţia ca la 6 luni să analizeze conduita persoanelor condamnate, întocmind un raport ce se
aduce la cunoştinţa persoanei condamnate sub semnatură. Dacă Comisia consideră că se
impune schimbarea regimului sesizează judecătorul delegat. Criteriile avute în vedere de
Comisia pentru individualizarea regimului de executare sunt:
ü conduita condamnatului;
ü personalitatea acestuia;
ü vârsta;
ü starea de sănătate;
ü posibilitaţile de reintegrare socială ale celui condamnat.
În funcţie de aceste criterii se stabilesc pentru condamnat şi anumite programe de
urmat:
ü activităţi educative, culturale, terapeutice de consiliere psihologică şi asistenţă
socială;
ü program de instruire şcolară;
ü program de formare profesională.
18
 Aceste programe sunt desfăşurate în penitenciar de serviciile de educaţie, consiliere
psihologică, asistenţă socială şi serviciile de probaţiune împreună cu voluntari, asociaţii sau
fundaţii. Pentru fiecare persoană condamnată se întocmeşte un plan de evacuare şi intervenţie
educativă, plan ce stă la baza unui raport al Comisiei de individualizare care poate propune în
funcţie de evoluţia condamnatului, schimbarea regimului de executare.
Pentru infractorii minori şi tineri (<21ani) se realizează programe speciale de
consiliere şi asistenţă în funcţie de vârstă şi personalitatea fiecăruia.
Schimbarea regimului de executare se poate dispune în următoarele două situaţii:
1. Schimbarea regimului de executare în unul mai uşor se poate dispune dacă persoana
a avut o conduit bună şi a făcut eforturi serioase pentru reintegrarea sa socială, în special în
cadrul programelor propuse, precum şi pe baza muncii prestate.
2. Schimbarea regimului de executare în unul mai sever se dispune dacă persoana a
comis în penitenciar, o infracţiune sau o abatere disciplinară gravă sau dacă conduita sa
afectează grav convieţuirea normală în penitenciar sau siguranţa acestuia.
Comisia de individualizare a regimului de executare este cea care constată elementele
necesare schimbării regimului şi le expune într-un raport. La schimbarea regimului de
executare, judecatorul delegat trebuie să asculte şi persoana condamnată şi va dispune asupra
acestei sesizări în termen de 15 zile de la primirea ei prin încheiere. Dacă constată că cererea
este neîntemeiată o respinge, fixând un termen în care această cerere va fi realizată, dar nu
mai târziu de 6 luni.
Încheierea se comunică persoanei condamnate în 2 zile, iar împotriva ei cel condamnat
poate face contestaţie la judecătoria în a cărei circumscripţie se află penitenciarul în termen de
3 zile. Hotărârea instanţei este definitivă, iar procedura după care ea judeca este cea a
contestaţiei la executare.

Modulul nr. 7
Regimul general al penitenciarelor

1.Condiţiile de detenţie. Regimul de executare începe odată cu primirea

condamnatului în locul de deţinere. La momentul primirii, condamnaţilor se întocmeşte un
dosar de penitenciar, dosar care este întocmit de organele ce execută mandatul de executare
(adică, organele de poliţie). Dosarul de penitenciar este un document cu caracter confidenţial
19
putând fi consultat doar de deţinut şi de avocatul acestuia cu acordul directorului
penitenciarului.
Dosarul cuprinde următoarele elemente:
ü date biografice ale condamnatului;
ü elemente privind starea civilă sau antecedentele sale penale;
ü date referitoare la munca depusă de deţinut în penitenciar;
ü caracterizări ale condamnatului;
ü elemente privind recompensele acordate sau măsurile disciplinare luate împotriva
sa;
ü data expirării pedepsei.
O parte din aceste date sunt completate la momentul intrării în penitenciar în timp ce
altele vor fi expuse în timpul executării pedepsei. După identificare i se aduce la cunoştinţă ce
bunuri poate păstra cu el în detenţie, bunurile pe care nu le poate păstra, precum şi
consecinţele pe care le va suporta dacă aceste obiecte interzise vor fi găsite asupra sa. Dintre
obiectele interzise regăsim următoarele tipuri :
ü cele care ar putea fi folosite ca arme,
ü obiecte care ar înlesni comunicarea şi
ü obiecte care ar favoriza comertul ilicit (bani sau diverse bunuri).
La momentul intrării în penitenciar condamnatul este percheziţionat corporal de o
persoană de acelaşi sex. După percheziţia condamnatului, i se aduc la cunoştinţă obligaţiile pe
care le are, precum şi recompensele pe care le obţine. După îndeplinirea acestor formalităţi,
este supus unui examen medical, i se fac anumite vaccinuri fiind ţinut în carantină 72 de ore
(3 zile). În funcţie de acest examen medical, medicul din penitenciar va stabili în cel mult 21
de zile starea de sănătate şi capacitatea de muncă, întocmindu-i o fişă medicală care va
rămâne pe întreaga perioadă de executare a pedepsei.
După o zi de încarcerare condamnatul va desemna o persoană cu care administraţia
penitenciară să ia legătura pentru a-i preciza locul de deţinere al acestuia, comunicare care se
face fie scris, fie telefonic şi care se consemnează într-un proces verbal. În principal locul de
deţinere unde condamnatul a fost încarcerat prima dată se păstrează până la finalizarea
pedepsei. Există însă şi situaţii în care cel condamnat poate fi sau e nevoie să fie transferat la
un alt penitenciar. Transferarea persoanei se poate dispune dacă acesteia i s-a schimbat
regimul de executare. Dacă are afaceri judiciare la o instanţă diferită teritorial de instanţa de
executare sau minorul ori tânărul devine major sau depăşeşte vârsta de 21 de ani, tranferarea
20
în aceste cazuri se realizează la propunerea comisiei de individualizare sau la cererea
condamnatului în acest caz fiind nevoie de avizul comisiei de individualizare, decizia
aparţinând în final directorului general al Administraţiei Nationale a Penitenciarelor sau
directorului penitenciarului (pentru cazul 2).
Minorii nu pot rămâne mai mult de 5 zile într-un penitenciar de majori chiar şi în
situaţia unui transfer.
În timpul executării pedepsei persoanele condamnate, în funcţie şi de regimul stabilit
pot executa pedeapsa fie individual, fie în comun. Un stardad minim impune ca fiecare să aibă
pat individual, iar camera unde sunt cazaţi să aibă lumină naturală dar şi iluminat artificial
corespunzător.
Ţinuta persoanelor condamnate este una civilă, nemaifiind una obligatorie. Dacă nu au
posibilităţi materiale să-şi asigure ţinuta, administraţia penitenciarului le va asigura gratuit
îmbrăcăminte.
După consultarea unor specialişti în nutriţie, condamnaţilor li se asigură un regim de
hrană suficient şi corespunzător vârstei şi sexului. Dacă vreunul dintre condamnaţi refuză să
mănânce, prin aceasta punându-şi viaţa în pericol, judecătorul delegat la sesizarea directorului
penitenciarului este obligat să audieze persoana condamnată pentru a afla motivele unui refuz.
Persoana va da o declaraţie scrisă în acest sens, iar dacă nu este de acord, judecatorul delegat
va întocmi un proces verbal. Împreună cu directorul penitenciarului, judecatorul delegat va
dispune să se ia anumite măsuri legale faţă de persoana care refuză să se hrănească, una
dintre acestea fiind transferarea ei la infirmeria penitenciarului unde va fi ţinută sub
supraveghere. Ieşirea din refuzul de hrană se consemneză într-o declaraţie scrisă şi semnată de
persoana condamnată dată în prezenţa judecatorului delegat.
Imobilizarea persoanei condamnate. În situatia în care persoana condamnată prezintă
prin atitudinea sa un pericol pentru sine, pentru alţi condamnaţi sau pentru funcţionarii din
penitenciar sau atunci când persoana condamnată încearcă să evadeze sau când urmăreşte să
distrugă bunurile aparţinând penitenciarului. În cazul imobilizării nu pot fi folosite lanţuri, iar
mijloacele trebuie să fie proporţionale cu situaţia de fapt. De asemenea, imobilizarea cu cătuşe
şi cămăşi de forţă se poate face doar în cazuri excepţionale. Utilizarea mijloacelor de
constrângere trebuie autorizate în prealabil de directorul penitenciarului.

2. Drepturile si obligatiile persoanelor condamnate în timpul pedepsei.

Potrivit Legii 275/2006 precum şi regulilor europene din penitenciare, condamnaţii au
21
anumite drepturi care sunt compatibile cu regimul de executare şi care nu pot fi restrânse sau
limitate decât în anumite condiţii decât cele prevăzute de lege (în cazul unor abaterii
disciplinare, trecera de la un regim mai uşor la un regim mai greu de executare) deoarece
exercitarea tuturor drepturilor specifice regimului de executare reprezintă reguli iar limitarea
exerciţiului acestor drepturi, excepţia împotriva unor astfel de măsuri persoanelor condamnate
vizate, pot face plâgere la judecătorul delegat în termen de 10 zile de la data când au luat la
cunoştinţă. Ca şi în celelalte situaţii persoana este ascultată obligatoriu, judecătorul delegat
având obligaţia sa soluţioneze plângerea într-un termen maxim de 10 zile, soluţia de admitere
sau respingere fiind pronunţată printr-o încheiere. Pentru aflarea adevărului judecătorul
delegat poate asculta şi alte persoane care l-ar putea ajuta în luarea deciziei corecte. Încheierea
se comunică în 2 zile persoanei condamnate care poate face contestaţie la judecatoria în a
cărei circumscripţie se află penitenciarul în termen de 5 zile de la comunicare. Hotărârea
instanţei este definitivă.
Rolul judecătorului delegat nu este doar acela de a rezolva plângerile împotriva
măsurilor de limitare a drepturilor condamnaţilor, el are totodată şi rolul de a veghea la
respectarea acestor drepturi.
În vederea asigurării respectării celor condamnaţi în penitenciar pot pătrunde
organizaţii non-guvernamentale din domeniul protecţiei drepturilor omului care au
posibilitatea să ia legătura cu cei condamnaţi/
Potrivit legii, condamnaţii au următoarele drepturi şi libertăţi :
ü libertatea conştiinţei a opiniilor şi a credinţelor religioase. În acest sens persoanele
condamnate pot participa la servicii, slujbe sau întruniri religioase organizate în penitenciar şi
pot deţine obiecte de cult.
ü dreptul la informaţie. Este vorba de informaţii de interes public, acces ce le este
asigurat, fie prin posibilitatea consultării unor periodice (ziare, reviste), fie prin posibilitatea
audierii unor emisuni radio sau TV.
ü dreptul la consultarea documentelor de interes personal. Persoana condamnată are
acces la dosarul individual, dosarul medical şi eventual la rapoartele de incident. Consultarea
acestor documente se poate face doar în prezenţa unei persoane desemnată de directorul
penitenciarului.
ü accesul la informaţii de natură juridică. Condamnatul are dreptul să cunoască
prevederile codului penal, ale codului de procedură penală, ale Legii 544/2001 privind accesul
liber la informaţii de interes public, la regulamentul de ordine interioară al penitenciarului,
22
precum şi la Legea 275/2006 privind executarea pedepselor. Toate aceste acte normative sunt
puse la dispoziţia condamnaţilor de către administraţia penitenciarului în anumite locuri
amenajate.
ü dreptul la petiţionare. În afara plângerilor şi a contestaţiilor pe care orice
condamnat are dreptul să le facă în situaţiile prezentate anterior, acesta mai are dreptul să
trimită petiţii la diferite instituţii publice naţionale sau internaţionale (ex: Guvern, Ministerul
de Justiţie, Administraţia Naţională a Penitenciarelor, C.E.D.O., Ministerul Afacerilor
Externe, ambasade sau consulate, ONG etc.). Petiţiile sunt confidenţiale neputând fi deschise
sau reţinute.
ü dreptul la corespondenţă. Prin corespondenţă se înţelege posibilitatea persoanei de a
adresa scrisori persoanelor apropiate sau celor din familia sa. În principiu corespondenţa este
confidenţială adică nu poate fi deschisă. Ea nu poate fi folosită drept mijloc pentru a introduce
în penitenciar droguri, substanţe toxice, explozibil sau alte obiecte interzise, situaţie în care,
dacă există o astfel de suspiciune corespondenţa poate fi deschisă sau reţinută. Corespondenţa
poate fi deschisă, fără a fi citită în prezenţa persoanei condamnate. Corespondenţa poate fi
deschisă şi reţinută dacă există indicii temeinice cu privire la săvârşirea unei infracţiuni.
Persoana condamnată este înştiinţată în scris despre aceste măsuri, de îndată. Corespondenţa
reţinută se clasează într-un dosar special care se păstrează de administraţia penitenciarului.
Deschidera şi reţinerea corespondenţei se poate face numai în baza unei dispoziţii scrise şi
motivate a judecătorului delegat. Corespondenţa nu poate fi deschisă dacă se adresează
apărătorului celui condamnat, unor instanţe naţionale sau internaţionale precum şi unor
organizaţii non-guvernamentale.
Măsuri de asigurare a exercitării dreptului de petiţionare şi a dreptului de
corespondenţă. Directorul penitenciarului are obligaţia de a pune la dispoziţia persoanei
condamnate materialele necesare pentru realizarea corespondenţei (plicuri, hârtie, instrumente
de scris, timbre poştale) şi de a instala o cutie poştală în interiorul penitenciarului.
Corespondenţa pentru o persoană condamnată i se predă de îndată acesteia, iar pentru a avea
siguranţa primirii, aceasta semnează de primire, indicându-se ziua recepţionării. De principiu,
cheltuielile ocazionate de exercitarea dreptului la petiţionare şi de corespindenţă se suportă de
către cel condamnat. Dacă acesta nu are mijloacele necesare acoperii unor astfel de costuri,
atunci pentru corespondeţa cu organele judiciare, cu instanţele sau organizaţiile internaţionale
a căror competenţă este recunoscută de România, precum şi pentru corespondenţa cu familia,

23
avocatul sau ONG-urile care îşi desfăşoară activitatea în domeniul drepturilor omului,
costurile se suportă de către administraţia penitenciarului.
ü dreptul la convorbiri telefonice. Persoanele condamnate ce execută pedepsele prin
privare de libertate au dreptul de a efectua convorbiri telefonice, folosind un telefon public, cu
cartelă, instalat în incitanta penitenciarului. Convorbirile sunt confidenţiale, condamnaţii fiind
supravegheaţi vizual. Exercitarea acestui drept se poate face şi în limba maternă pentru
condamnaţii străini sau români dar de altă naţionalitate. Cheltuielile ocazionate se suportă de
cel condamnat; în acest caz însă, legea nu mai prevede posibilitatea de a achita condamnatului
costul convorbirilor, dacă acesta nu dispune de mijloacele necesare.
ü dreptul la plimbare zilnică. Fiecare condamnat aflat într-un penitenciar şi indiferent
de regimul de executare care i s-a stabilit are dreptul la o plimbare în aer liber, zilnic, timp de
minim o oră, dacă condiţiile meteo o permit. În situaţia în care vremea este defavorabilă
(plouă, ninge sau este foarte frig) atunci plimbarea se execută într-un spaţiu special amenajat
în incinta penitenciarului.â
ü dreptul de a primi vizite. Este un drept ce se exercită în spaţii special amenajate,
sub supraveghere vizuală. Intrarea altor persoane în incinta penitenciarului se face după ce
acestea au fost supuse unui control de securitate. Durata şi frecvenţa vizitelor este stabilită
prin ordin al ministrului justiţiei. Acestei reguli nu se supun vizitele în penitenciar ale
apărătorului ales al celui condamnat, care poate lua oricând legătura cu acesta în condiţii de
confidenţialitate. Comunicarea cu orice persoană se poate realiza şi în limba maternă.
ü dreptul de a primi bunuri. Persoanele care îl vizitează pe cel condamnat pot aduce
cu ei, şi cel mai adesea o fac, şi diverse bunuri sau sume de bani. Legea nu prevede o restricţie
cu privire la cine ar putea trimite sau oferi pachete şi bunuri unei persoane condamnate, de
aceea, exercitarea acestui drept nu trebuie limitată doar la persoanele care îl vizitează.
Numărul de pachete şi bunurile pe care condamnaţii le pot primi sunt şi ele restricţionate,
fiind stabilite printr-un ordin al ministrului justiţiei. Sumele de bani primite sunt consemnate
într-o fişă contabilă nominală. În situaţiile în care condamnatul îşi exercită dreptul la
corespondenţă, petiţie sau la convorbiri telefonice, banii pentru toate acestea se iau din cei pe
care condamnatul deja îi are consemnaţi pe numele său. Aceste sume pot proveni fie dintre
cele primite cu ocazia vizitelor, fie donate de diverse persoane fizice sau juridice, fie din cele
cu care condamnatul a venit în închisoare şi care se găseau asupra lui la momentul depunerii,
fie din cele câştigate ca urmare a muncii depuse în penitenciar. Aceste sume de bani pot fi
folosite şi pentru realizarea unui examen medical de către medicii din afara reţelei de spitale a
24
penitenciarelor, pentru sprijinirea familiei condamnatului, pentru cumpărarea de bunuri pentru
repararea bunurilor deteriorate din penitenciar sau pentru plata trasnportului până la domiciliu
la momentul eliberării. În situaţia în care asupra condamntului se găsesc bunuri sau sume de
bani ce sunt interzice ele se vor confisca, fiind, fie valorificate în interesul statului, fie
distruse, după caz.
ü dreptul la asistenţă medicală. După cum arătam în prelegerile anterioare, la
momentul intrării în penitenciar, condamnatul este examinat medical, medicul realizându-i un
dosar medical personal, în care se va nota întreaga sa evoluţie din acets punct de vedere. După
această examinare primară, controlul este reluat periodic, în mod gratuit, atunci când se
efectuează în reţeaua de spitale a Adminstraţiei Penitenciare. Examinarea este confidenţială.
Dacă medicul constată urme de violenţe, ce ar putea fi rezultatul unor torutir, tratamente
inumate, degradante sau orice alte rele tratamente, va anunţa în mod obligatoriu procurorul şi
va notele cele constate de dosarul medical al condamnatului. Legea îi dă dreptul celui
condamnat să poată fi examinat medical şi de către alţi medici de specialitate din afara
spitalelor penitenciare, dar în această situaţie, consultul este achitat de către condamnat.
Femeile gravide beneficiază de asistenţă medicală atât pre cât şi postnatală, luându-se măsuri
ca ele să nască în afara penitenciarului. Potrivit dispoziţiilor art. 453 alin. 1 lit. b) şi art. 455
din codul de procedură penală, atunci când o condamnată este însărcinată sau are un copil mai
mic de un an poate solicita fie amânarea, fie întreruperea executării pedepsei, dacă executarea
nu a început, în primul caz sau dacă a început în cel de-al doilea, amânarea sau întreruperea
executării pedepsei se dispun până la finalizarea cauzei care a condus la luarea măsurii, adică
până la naştere sau până la împlinirea de către copil a vârstei de un an. În situaţia în care
mama-condamnată avândun copil de până la un an se află în închisoare, la solicitarea acesteia,
administraţia penitenciarului are obligaţia de a-i înlesni îngrijirea copilului. După împlinirea
vârstei de un an sau mai devreme dacă mama-condamnată solicită, copilul este încredinţat
persoanei desemnate de mamă, familiei, sau în cazurile când nu există va fi dat în plasament.
ü dreptul la asistenţă diplomatică. Pentru condamnaţii străini care execută pedepse în
România li se înlesneşte dreptul de a lua legătura cu reprezentanţele diplomatice sau consulare
ale ţării ai căror cetăţeni de la noi. Dacă ţara respectivă nu este reprezentată în nici un fel în
România, atunci i se oferă posbilitatea condamnatului străin să ia legătura cu o autoritate
internă sau internaţională. În ambele cazuri, aceşti condamnaţi pot fi vizitaţi de funcţionarii
repărezentanţelor sau ai autorităţilor pe care le-au contactat, în condiţii de confidenţialitate.

25
 ü dreptul la încheierea unei căsătorii. Chiar şi aflaţi în închisoare, pentru a le înlesni
integrarea ulterioară în societate, deţinuţilor li se permite să se căsătorească, cu respectarea
dispoziţiilor legale privind încheierea unei căsătorii în România. Legea nu precizeaxă numărul
de căsătorii la care au dreptul, nici persoanele cu care acest drept poate fi exercitat. Totodată,
deşi nu se precizează în mod expres, deţinuţii au şi posibilitatea de a divorţa, de a realiza un
partaj de bunuri comune, şi în general de a exercita orice acţiune personală, atât civilă cât şi
de dreptul familiei. Încheierea căsătoriei se face, de regulă, în penitenciar. După aceea, soţii
pot rămâne în penitenciar asigurânduli-se intimitatea într-o cameră specială, timp de 48 de
ore. Persoanele care execută pedeapsa într-un regim semideschis sau dechis pot beneficia
chiar de încheierea căsătoriei la domiciliul unei dintre soţi şi de o învoire de până la 5 zile, cu
acordul directorului penitenciarului.
Potrivit legii, condamnaţii au următoarele obligaţii:
ü să respecte prevederile legii privind executarea pedepselor, şi a tuturor dispoziţiilor
legale relevante în aceste situaţii;
ü să respecte regulile de igienă colectivă şi individuală;
ü să se supună percheziţiei corporale atunci când li se cere aceasta;
ü să întreţină coprespunzător bunurile din penitenciar.

3. Recompense, abateri şi sancţiuni disciplinare. Recompensele se acordă celor

condamnaţi pentru că au şi au avut o bună conduită, au luat parte, fără a crea probleme, la
munca ce se execută în penitenciar, au desfăşurat activităţi educative, culturale, de instruire şi
formare profesională, au fost de acord să realizeze consilierea psihologică. În aceste condiţii
recompensele ce pot fi acordate sunt:
ü încredinţarea unei responsabilităţi în cadrul unor activităţi culturale sau educative;
ü ridicarea unei sau sancţiuni disciplinare aplicate anterior;
ü suplimentarea dreptului la pachete şi vizite;
ü acordarea de premii constând înmateriale pentru activităţi ocupaţionale;
ü permisiunea de ieşire din penitenciar pentru o zi, dar numai mult de 15 zile pe an;
ü permisiunea de ieşire din penitenciar pentru cel mult 5 zile, dar numai mult de 25
de zile pe an;
ü permisiunea de ieşire din penitenciar pentru cel mult 10 zile, dar numai mult de 30
de zile pe an.

26
 Primele cinci tipuri de recompense se dispun de către comisia de individualizare, la
propunerea şefului de secţie; ultimele două recompense se dispun de către directorul general
al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor (în continuare, ANP), la propunerea comisiei de
individualizare din penitenciar.
Acordarea permisiilor se face în cazurile în care se solicită pentru ca cel condamnat să
îşi găsească un loc de muncă, pentru susţinerea unui examen, pentru menţinerea relaţiilor de
familie, pentru pregătirea integării în societate, în situaţia unui deces în familie (soţ/soţie,
copil, mamă/tată, farte/soră sau bunic/bunică).
Permisiunea de a ieşi din penitenciar maimult de ozi, se acordă celor care execută
pedepasa în regim semidescgi sau deschis, în timp ce persoanelor care execută în regim închis
li se poate acorda o permisie de o zi. Din formularea textului de lege, rezultă că pentru cei
condamnaţi care execută în regim de maximă siguranţă nu se dau permisii de ieşire din
penitenciar.
Reprezintă abateri disciplinare următoarele fapte:
ü prezenţa în locuri interzise sau la ore nepermise în naumite zone din penitenciar;
ü tulburarea în orice mod a programului de muncă sau a programelor social-
educative;
ü procurarea sau deţineea de bani sau bunuri în alte condiţii decât cele prevăzute de
lege;
ü comunicarea cu exteriorul prin mijloace de comunicare la distanţă, altele decât cele
permise;
ü degradarea bunurilor din penitenciar;
ü nerespectarea oricăror altor obligaţii impuse de administraţia penitenciară.
Stabilirea răspunderii disciplinare nu exclude răspunderea civilă (de exemplu, plata
unei sume de bani pentru degradarea bunurilor), sau cea penală (de exemplu, comiterea
infracţiunilor de lovire sau vătămare corporală faţă de alţi condamnţi din penitenciar, sau
ultrajul faţă de funcţionarii din penitenciar sau infracţiunea de distrugere faţă de bunurile din
penitenciar etc). Dacă se constată comiterea unei infracţiuni atunci personalul din
administraţia penitenciară sesizează organele de urmărire penală.
În cazul în care s-a comis una sau mai multe din abaterile disciplinare, sancţiunile ce
pot fi aplicate sunt:
a. avertismentul;

27
 b. suspendarea dreptului de a participa la activităţi culturale, artistice şi sportive, pe
durata de cel mult o lună;
c. suspendarea dreptului de a presta o muncă, pe durata de cel mult o lună;
d. suspendarea drpetului de a primi şi cumpăra bunuri, cu excepţia celor necesare
igienei personale, pe o durată de cel mult 2 luni;
e. suspendarea dreptului de a primi vizite, pe o durată de cel mult 3 luni;
f. izolarea celulară pe o durată de maxim 10 zile.
În orice situaţie însă, aplicarea unei sancţiui disciplinare nu poate îngrăd i dreptul al
corespondennţă, la petiţionare, dreptul la asistenţă medicală, la hrană, la lumină sau la
plimbarea zilnică.
În cazul minorilor limitele sancţiunilor disciplinare se reduc la jumătate, cu excepţia
ultimei, care nu se poate aplica minorilor.
Sancţiunile prevăzute la literele d)-f) nu se aplică femeilor gravide sau celor care au în
îngrijire un copil de până la un an.
La constatarea unei abateri se întocmeşte un raport de incident, ce se va depune la
şeful de secţie unde este deţinută persoana, în termen de 24 de ore. eful de secţie va sesiza
comisia disciplinară, ce este formată din directorul penitenciarului, în calitate de preşedinte,
directorul adjunct responsabil cu aplicarea regimurilor de detenţie şi un supraveghetor.
Pentru aplicarea sancţiunii disciplinare se efectuează obligatoriu o cercetare prealabilă,
de către un alt supraveghetor decât cel care face parte din comisie, şi care a fost desemnat de
către directorul penitenciarului. Cercetarea disciplinară se efectuează timp de 5 zile, după care
cel însărcinat cu aceasta fiind obligat să prezinte un raport. După depunerea raportului,
comisia va audia persoana condamnată precum şi alte persoane care au cunoştiinţă de
incident, dispunâdn fie aplicarea, prin hotărâre scrisă, unei sancţiuni disciplinare, fie clasarea
dosarului, dacă nu se constată că s-a comis o abatere. Sancţiunea aplicată se înscrie într-un
registru special şi se face menţiunea despre ea în dosarul individual al condamnatului.
Ca şi în alte situaţii, persoana deţinută are posibilitatea de a face plângere împotriva
hotărârii comisiei de aplicare a unei sancţiuni disciplinare la judecătorul delegat, în termen de
3 zile, persoana fiind ascultată şi de către judecător în rezolvarea plângerii sale.
Judecătorul delegat va trebui să soluţioneze plângerea în termen de 3 zile, şi poate
pronunţa două soluţii: fie admite plângere şi anulează, revocă sau modifică sancţiunea
aplicată, fie respinge plângerea. Judecătorul delegat se pronunţă prin încheiere motivată, care
se comunică deţinutului.
28
 Împotriva încheierii, cel condamnat poate face contestaţie la judecătoria ce reprezintă
instanţa de executare, sau instanţa de la locul unde se află penitenciarul, potrivit procedurii
deja cunoscute a contestaţiei la executare penală, procedură prezentată de noi anterior.
Hotărârea judecătoriei este definitivă.

Modulul 8
CEDO şi dreptul execuţional penal

Din întreaga prezentare de până acum a rezultat că persoana condamnată şi care

execută sancţiunea într-un penitenciar are dreptul de a face plângere şi contestaţie la un organ
de specialitate, precum şi în faţa unei instanţe. De asemenea, aplicarea unei sancţiuni
disciplinare se poate face în prezent fără ca deţinuţii să invoce necunoşaterea legilor relevante
în cazul lor sau a regulamentului de aplicare a legii privind executarea pedepselor, deoarece ei
au posibilitatea să ia la cunoştiinţă de ele. De asemenea, aşa cum am prezentat au o serie de
drepturi, suficiente pentru a face viaţa în penitenciar ceva mai umană, pentru a fi trataţi ca
nişte fiinţe umane, şi pentru a li se putea asigura mai uşor reintegrarea ulterioraă în societate.
Însă această situaţie nu s-a prezentat la fel şi anterior Legii nr. 275/2006.
În acest sens, în anul 1998, România a fost condamnată de către Curtea Europeană a
Drepturilor Omului (în continuare, CEDO), deoarece nu a respectat dreptul de petiţionare şi
de corespondenţă al unui deţinut. Cazul de care facem vorbire este cunoscut ca PETRA
CONTRA ROMÂNIEI.
Dl. Petra Ion fusese condamnat în anul 1991 de către Tribunalul Târgu Mureş la
executarea unei pedepse de 15 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de omor. În anul
1993 va sesiza pentru prima dată Comisia europeană5, organism la aceea dată conex CEDO,
pentru încălcarea dreptului său la corespondenţă cu familia. După o perioadă de schimb de
scrisori şi de documente cu aceast organism prejudiciar, ce a durat aproape 5 ani, Comisia a
constat că plângerea sa este admisibilă şi a înaintat-o Curţii pentru soluţionare. La judecarea
cazului, din partea României a participat dl. judecător Marian Voicu. Atât Comisia cât şi

5
Înainte de intrarea în vigoare a Protocolului nr. 11 al Convenţiei europene a drepturilor omului, cercetarea
prealabilă a condiţiilor de admisibilitate era făcută de un organism specializat, denumit Comisia europeană.
După ce aceasta constata admisibilitatea, plângerea era înaintată CEDO care decidea asupra ei. Dacă Comisia
declara plângerea inadmisibilă atunci, litigiul nu mai ajungea să fie judecat de către Curte. În prezent, asupra
tuturor aspectelor se pronunţă direct Curtea, fără existenţa unei verigi inetrmediare.

29
Curtea a constat că pe parcusul comunicării cu petentul, au existat ingerinţe din partea
autorităţilor naţionale (adică a ANP şi a Ministerului de Justiţie) în corespondenţă, că aceasta
ajungea la petent cu întârzieri inacceptabile, şi că deşi dl. Petra se plângerea de aceste
ingerinţe, atunci când petiţiile sale ajungeau la Comisie ele nu mai erau menţionate în
formularele speciale de penitenciar. Mai mult chiar, în una dintre situaţii, deşi dl. Petra arătase
că aneaxează hotărţrea prin care fusese condamnat, la Comisia această sentinţă nu ajunsese.
Ca urmare a acestor constatări atât Comisia cât şi Curtea au constatat că în cauză a
existat o încălcare a drepturilor prevăzute de art. 8 (dreptul al corespondenţă) şi art. 25
(dreptul la un recurs efectiv) din Convenţia europeană a drepturilor omului, cu unanimitate de
voturi, fapt ce a condus la condamnarea României şi al obligarea ţării noastre de a-i achita
petentului suma de 10.000 franci francezi, cu titlul de daune morale, în termen de 3 luni de la
publicarea hotărârii, ce urmau a fi achitaţi în lei la cursul de schimb de la data plăţii efective.
În motivarea hotărârii luate CEDO a arătat că petentul nu a avut posibilitatea de a lua
la cunoştinţă de regulamentul de aplicare a fostei legi de executare a pedepselor, Legea nr.
23/1969, că acesta era ”secret” pentru cei deţinuţi, că fusese ameninţat să înceteze
corespondenţa cu CEDO, altfel va suferi unele repercusiuni, şi că acesta nu era deloc sigur că
petiţiile sale ajungeau la Curte, însă era cert că răspunsuile Comisiei ajungeau la el cu
întârzieri inacceptabile, iar unele, nu ajunseseră deloc. Tototdată, Curtea a mai observat că
celor condamnaţi nu li se dădea posibilitatea de a ataca la o instanţă judecătorească,
neexistând nici o dispoziţie legală care să reglementeze o asemenea situaţie, cele stabilite în
penitenciar.
Ceea ce este interesant însă, este faptul că, urmare a acestei condamnări,
legislaţia românească relevantă în domeniu s-a modificat substanţial.
Aşa cum a rezultat, actuala lege privind executarea pedepselor prevede expres dreptul
la corespondeţă şi petiţie al condamnaţilor. În plus, legea oferă o serie de garanţii pentru
exercitarea lor. De asemenea, deţinuţii au dreptul de a cunoaşte şi de a li se asigura cunoşterea
legilor aplicabile situaţiei în care ei se găsesc şi a regulamentului de aplicare al Legii nr.
275/2006, prin afişarea lor în locuri publice în penitenciar, astfel ca toată lumea să poată să fie
informată. Pentru a se asigura că petiţiile nu ajuns cu întârziere, la primirea lor deţinuţii
semnează, putându-se verifica data primirii de către ei în comparaţie cu data sosirii
corespondenţei prin poştă la locul de deţinere. O altă modificare importanţă a fost aceea
privind posibilitatea acordată celor condamnţi de a face plângere la judecătorul delegat cu
executarea şi apoi la instanţa judecătorească în majoritatea situaţilor de importanţă pentru ei,
30
cum ar fi: stabilirea regimului de executare, încălcarea unor drepturi, aplicarea unei sancţiuni
disciplinare etc.

Modulul 9
Efectele psihologice ale detenţiei în penitenciare

1. Chestiuni generale. Odată condamnat la executarea pedepsei închisorii şi depus în

penitenciar, persoana condamnată se confruntă cu un proces psihomental de ratare, un proces
de neînlăturat.
În cadrul penitenciarului, această atitudine, corelată cu viciile de personalitate şi cu
atitudinile agresive ale celorlalţi deţinuţi, va genera cu timpul o personalitate ratată.
Evitarea acestui fapt sau atenuarea lui se poate face prin condamnarea unei persoane
fără executarea efectivă în penitenciar, eventual cu suspendarea condiţionată sau sub
supraveghere, precum şi cu executarea la locul de muncă.
De asemenea, posibilitatea efectuării de vizite ale familiei în penitenciar, permisiile pe
care le poate obţine condamnatul de a merge în domiciliul său, petrecerea sărbătorilor în
familie duc la atenuarea acestui sentiment de ratare.
Penitenciarul era o instituţie cu o organizare de tip militar ceea ce limita posibilitatea
de acţiune în sensul reeducării şi resocializării condamnaţilor, ale cadrelor ce îşi desfăşoară
activitatea în această instituţie.
După trecerea Direcţiei Generale a Penitenciarelor din subordinea Ministerului de
Interne în subordinea Ministerului de Justiţie, s-au luat măsuri pentru umanizarea executării
pedepselor. Dintre aceste măsuri amintim:
ü deschiderea vieţii din penitenciar spre vizite ale reprezentanţilor diferitelor instituţii
publice şi ONG-uri;
ü asigurarea drepturilor condamnaţilor;
ü li s-a permis condamnaţilor să realizeze sesizări fără restricţii către diferite instituţii
publice sau ONG-uri;
ü s-au umanizat măsurile disciplinare;
ü s-a creat posibilitatea de a practica anumite activităţi sportive şi li s-a asigurat
condamnaţilor asistenţa religioasă, după caz.

31
 2. Probleme psihologice ale detenţiei. Viaţa în penitenciar este una grea, persoanele
fiind lipsite în mare măsură de orice fel de intimitate, totul fiind aici la vedere.
Relaţiile care se stabilesc între cei condamnaţi pot fi de indiferenţă sau de
subordonare, de acceptare sau de respingere, însă ele sunt golite de orice conţinut afectiv,
reprezintă o risipire de sine, deoarece acolo nu te poţi ascunde de partea rea a conduitei celor
din jur.
Relaţiile interpersonale create în penitenciar au un conţinut dinamic, însă ele sunt
subordonate aspectului de constrângere, obligaţiei de a trăi împreună fără posibilitatea
alegerii.
Deţinutul este obligat să se conformeze regulilor de ordine interioară, el neputându-şi
exercita aproape deloc liberul său arbitru.
Sentimentul de fatalitate, de coerciţie se combină cu o percepţie a timpului diferită faţă
de oamenii care trăiesc în libertate, în sensul că ea este apăsătoare şi artificială.
Cu cât persoana preţuia mai mult factorul timp în starea de libertate (ca valoare
personală), cu atât va resimţi mai dureros, represiv pierderea lui în închisoare.
Fiecare condamnat vine în penitenciar cu universul său interior specific, ce este plin de
contradicţii, frustrări, neîmpliniri, rezultat al conduitei sale infracţionale; multi dintre
condamnaţi sunt refractari, neadaptaţi social, incapabili de a se transforma având de cele mai
multe ori o moralitate dubioasă.
În penitenciar, pe lângă pierderea libertăţii şi percepţia apăsătoare a timpului,
condamnaţii se confruntă cu apatia, lipsa de iniţiativă, pierderea interesului pentru lucruri,
oameni şi evenimente, amnezia afectivă, incapacitatea de a mai face planuri, toate acestea
constituindu-se într-un fenomen psihologic, denumit nevroză penitenciară. În sufletul lor se
aşterne o sensibilitate crescută la mediu, precum şi intoleranţa emoţională.
Infractorul adult prezintă cel mai adesea o tendinţă către agresivitate pe fond de
ostilitate şi negare a valorilor sociale, unanim acceptate.
Condamnatul prezintă adesea carenţe în educaţie, o exacerbare a sentimentului de
insecuritate, o conduită duplicitară bogată în patimi, vicii, perversiuni şi experienţe neplăcute.
În penitenciar, din momentul depunerii, condamnatul cel mai adesea suferă un şoc care
se poate manifesta fie printr-o tăcere acută, fie prin manifestarea unui comportament agresiv
sau autoagresiv.
Contactul cu subcultura carcelară îl face pe deţinut să îşi elaboreze o strategie de
supravieţuire ce implică cel mai adesea o conformare pasivă.
32
 Cu cât adaptarea la viaţa de penitenciar este mai bună, cu atât este posibil ca adaptarea
ulterioară în mediul de viaţă să fie mai grea, mai dificil de realizat. Între deţinuţi se creează
adesea o ierarhie, ceea ce le conferă un anumit statut sau o anumită poziţie în cadrul acelui
grup.
Se creează astfel, o ierarhie informală, în fruntea acesteia se află şmecherii. Statutul de
şmecheri poate fi dobândit odată cu creşterea experienţei în penitenciar, precum şi prin
protecţia unui prieten sau a unor rude aflate în penitenciar.
Urmează în ierarhie acei indivizi care pretind un statut ridicat fără însă a-l putea
menţine un timp mai îndelungat.
În fine, în ultima linie se află aceia numiţi „nepoţi”, fiind cei care îndeplinesc muncile
de curăţenie şi ordine, fiind la discreţia celor cu „aşa-zis” rang superior.
În cadrul acestei ierarhii informale se crează şi un lider informal, al cărui statut este
generat de pregătirea sa profesională şi/sau intelectuală.
Deţinuţii au o ierarhie depreciativă a infracţiunilor pe care le-au săvârşit; în faza ei,
unii dobândesc un statut de paria, fiind izolaţi şi sancţionaţi de grup.
De exemplu, deţinuţii consideră inacceptabile atacarea şi terorizarea copiilor,
homosexualitatea, omorul sadic sau omorul părinţilor.
Cea mai evidentă reacţie ostilă este faţă de violatori, în special când victimele au fost
minori. Reacţia ostilă merge de la izolare până la agresiune fizică zilnic.

33
 SUBIECTE POSIBILE

1. Definiţi şi prezentaţi caracteristicile dreptului execuţional penal.

2. Analizaţi principiile fundamentale ale dreptului execuţional penal.
3. Raportul juridic de drept execuţional penal (concept, caracterizare, obiect şi
conţinut).
4. Contestaţia la executare penală.
5. Executarea pedepsei amenzii şi a mǎsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor dispuse
de instanţǎ.
7. Excutarea pedepselor complementare.
8. Executarea măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical.
9. Executarea internării medicale.
10. Executarea măsurii de siguranţă a interzicerii de a ocupa o funcţie sau profesie
precum şi măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localitaţi.
11. Executarea expulzării străinilor.
12. Executarea confiscării speciale şi a interdicţiei de a revenii în locuinţa familiei pe o
perioadă determinată.
13. Executarea pedepsei închisorii.
14. Prezentaţi regimurile de executare.
15. Stabilirea regimului de executare.
16. Schimbarea regimului de executare.
17. Enumeraţi drepturile persoanelor condamnate şi care execută pedeapsa prin privare
de libertate.
18. Care sunt obligaţiile persoanelor condamnate şi care execută pedeapsa prin privare
de libertate.
19. Prezentaţi detaliat trei din drepturile de care se bucură persoanele condamnate şi
care execută pedeapsa prin privare de libertate (acestea vor fi indicate la examen).
20. Recompensele acordate persoanelor condamnate şi care execută pedeapsa prin
privare de libertate.
21. Abaterile şi sancţiunile disciplinare aplicate persoanelor condamnate şi care
execută pedeapsa prin privare de libertate.
22. CEDO şi dreptul execuţional penal.
23. Efectele psihologice ale detenţiei în penitenciare.
34