Leancă Daniela Luminița/ RO-EN/ An II Sem II / ID

„Plumb” de George Bacovia

Scrie un eseu în care să prezinți trăsăturile simboliste ale poeziei „Plumb” de George
Bacovia.

Simbolismul este un curent literar apărut în Franţa la sfârşitul secolului al XIX-lea,

careacţie împotriva romantismului şi parnasianismului.Precursor al simbolismului în Franţaeste
considerat Charles Baudelaire, prin volumele de versuri „Les fleurs de mal”(„Florilerăului”) şi „Les
Corespondeces”(„Corespondenţe”).În România, simbolismul a apărut sub auspiciile revistei
„Literatorul” a lui Alexandru Macedonski”, care s-a evidenţiat mai ales ca teoretician al acestui
curent şi mai puţin ca poetsimbolist. Reprezentanţii români ai simbolismului au fost : Ion
Minulescu, George Bacovia, Dimitrie Anghel, Traian Demetrescu, etc.
Temele simboliste, recuzita, tehnicile nu erau de fapt noi. Crohmălniceanu face chiar un mic
repertoar de teme comune cu alţi simbolişti: ploaia e de la Rodenbach, Rimbaud şi Verlaine (şi mai
ales, aş spune eu, de la cel care l-a debutat şi susţinut pe Bacovia, Macedonski, din Cântecul
ploaiei), cadavrele de la Baudelaire (la fel şi cavoul, adaug eu), ftizia de la "tuberculosul Jules
Laforgue", nevrozele, macabrul, clavirul de la Rollinat, Jammes, Samain, alcoolul de la Verlaine cel
"răpus de băutură". Un singur lucru nu seamănă cu nimic şi cu nimeni: plumbul! ?”( prof. Nicolae
Manolescu)
Raportul dintre simbol şi eul poetic nu este exprimat, ci sugerat, deci sugestia esteo
modalitate obligatorie a simbolismului. Poezia simbolistă exprimă numai atitudini poetice sau stări
sufleteşti specifice acestui curent literar: spleen-ul, angoasa, oboseala psihică,disperarea, apăsarea
sufletească, nevroza, toate fiind însă sugerate, fără a fi numite.George Bacovia(1881-1957), pe
numele său adevărat George Vasiliu, s-a născut în septembrie 1881 la Bacău. Pseudonimul de
Bacovia îl împrumută de la numele roman al oraşului Bacău. Temele fundamentale ale liricii
bacoveniene sunt lumea oraşului de provincie,a târgului sufocant, singurătatea(solitudinea), natura
bacoviană, care este de fapt o stare despirit, iubirea şi moartea.„Plumb” de George Bacovia este o
artă poetică simbolistă. Conceptul de artă poeticăexprimă un ansamblu de trăsături care compun
viziunea despre lume şi viaţă a unui autor,despre menirea lui în Univers şi despre misiunea artei
sale, într-un limbaj literar care-l particularizează.
Poezia „Plumb” de G. Bacovia deschide volumul de debut, cu acelaşi nume, apărut în1916.
Poezia se înscrie în universul liric specific bacovian, al „atmosferei de plumb, în care pluteşte
obsesia morţii şi o descompunere a fiinţei organice”(Eugen Lovinescu).Tema poeziei o constituie
condiţia de damnat a poetului într-o societate meschină, care nu-l înţelege, o societate superficială,
neputincioasă să aprecieze şi să înţeleagă valoarea artei adevărate. Ideea exprimă starea de
melancolie, tristeţe, solitudine a poetului care se simte încătuşat, sufocat spiritual în această lume
care-l apasă, în care se simte închis definitiv, fără a avea vreo soluţie de evadare.Titlul poeziei este
simbolul plumb, care are drept corespondent în natură metalul, ale cărui trăsături specifice
sugerează stări sufleteşti, atitudini poetice: greutatea metalului.
“În poezie m-a obsedat întotdeauna un subiect de culoare. Pictura cuvintelor, sau audiţia
colorată, cum vrei s-o iei. Îmi place mult vioară. Melodiile au avut pentru mine influenţă colorantă.
Întâi am făcut muzică şi după strunele vioarei am scris versuri. Fie după note, fie după urechea
sufletului, acest instrument m-a însoţit cu credinţă, până azi. […] Pictorul întrebuinţează în
meşteşugul său culorile alb, roşu, violet. Le vezi cu ochii. Eu am încercat să le redau cu inteligenţă,
prin cuvinte. Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare. Acum, în urmă, m-a obsedat galbenul,
culoarea deznădejdii. De aceea ultimul volum poartă titlul “Scântei Galbene”. Roşul e sânge, e viaţa

1
zgomotoasă. Nu vreau să-ţi fac teorii. Urăsc definiţiile dascălilor pentru adormit copiii. Asta-i
osânda modernă. Unii ar spune: metafizica culorilor. […] În plumb văd culoarea galbenă. Compuşii
lui dau precipitat galben. Temperamentului meu îi convine această culoare. După violet şi alb, am
evoluat spre galben. […] Plumbul ars e galben. Sufletul ars e galben. În manualul de fizică nu mai
găsesc altă culoare. În eprubetă mea, orice reactive chimică dă precipitat galben. Altă dată în plumb,
pe lângă impresia colorată, mai simţeam static, de greutate. Plumbul apasă cel mai greu pe om […]
forţa lui m-a apăsat până la distrugere.” (Cuvinte celebre.ro:Aprilie,1929)
Poezia concentrează ca într-un black holem.
Acest metal gri, combinaţie de galben şi negru, plumbul, cu greutate atomică mare, prin
consecinţa materială densificată, semnifică oboseala copleşitoare a fiinţei, gravitaţia perpetuă sub
care se înconvoaie, până în momentul inevitabil al extincţiei.
După „Dicţionarul de simboluri”, plumbul este metal saturnian, al demitizării; după
Paracelsus, alchimist medieval elveţian, plumbul este „apa tuturor metalelor”, agent, deci, al
disoluţiei universale.
Moartea deschide drumul spre o altă dimensiune, unde senzaţiile sunt extreme. Moartea
înseamnă destrămare entropică negativă.
Imortalitatea este dobândită de persoanele care trăiesc în apropierea morţii, care cunosc
fenomenele de disoluţie, de destrămare a corpului, dar le pot controla.
Un alt cuvânt cu mai multe conotaţii este şi cuvântul cavou.
Cavoul este o metaforă a lumii închise, „ punctul ultim al coborârii pe scara antropologică a
imaginarului. ” (Gilbert Durand ), fără posibilitatea de a mai evada. Poetul se află închis în „temniţa
vieţii”, într-o lume lipsită de speranţă, incapabil să răzbată dincolo de graniţele unei transcendenţe a
lumii interioare. Trecerea în nefiinţă sugerează alt infern, cu aceeaşi spaţialitate fără ieşire.
Lumea-cavou are corespondent cu miturile creştine, după cum oamenii sunt „cadavre de
ignoranţă”, fiind capabili să străbată dincolo de textura spaţiului real, aflaţi în imposibilitatea de a-şi
transforma trupul pieritor, supus entropiei, în „corp de lumină”, nemuritor şi mereu tânăr. Vântul
este şi el un cuvânt cu valoare simbolică. Sugerează stihiile. Are o direcţie incertă, adie frigul
originar. Frigul ar putea sugera spiritul. Vântul este singurul element material dinamic, care face ca
monotonia să nu fie totală; el este singurul element „viu”, dar nu pentru a pune viaţa în mişcare, ci
pentru a accentua atmosfera lugubră a morţii, dând întunericului o tentă sonoră macabră.
Emoţia poeziei este declanşată de versul al cincilea, cu care debutează strofa a doua.
„Dormea întors amorul meu de plumb.” Cuvântul întors realizează misterul poeziei. Este
vorba de întoarcerea, cum va spune Blaga, cu faţa spre apus, care înseamnă moarte. Aripile sunt de
plumb, ele reprezentând acel zbor în jos, care înseamnă cădere surdă şi grea, din care nici ecoul nu
se mai poate înălţa.
Eul poetic este reprezentat tocmai prin acest amor de plumb, ce nu mai are capacitatea de a se
ridica deasupra mormântului, semnificând un „înger căzut ” din înaltul aspiraţiilor spirituale.
Dihotomia poet-suflet este perfectă. Conştiinţa poetului este separată de trupul de plumb,
îngreunat peste măsură, fără îndoială rămas într-o stază unde temporalitatea nu mai curge. De aceea
aura eterică a sufletului rămâne în preajma trupului, străbătând toate calvarurile existenţiale.
Plumb este o elegie pe tema singurătăţii. Este un monolog tragic al inadaptabilului, care,
negăsind posibilitatea de comunicare cu lumea din afară, se interiorizează, se închide în sine,
asemenea unui om aflat singur într-un cavou. Plumb este un bocet cult realizat cu cele mai naturale
şi mai simple mijloace de expresie.
Dramatismul este sugerat prin corespondenta care se stabileste intre lumea exterioara si cea
interioara.
Poezia este structurată în două catrene, organizate pe baza paralelismului sintactic. Prima
strofă corespunde realităţii exterioare, iar cea de-a doua strofă corespunde realităţii interioare.
Lirismul este subiectiv, evidenţiat prin numeroasele mărci ale subiectivităţii: verbe la
persoana I singular ("stam", "am început") şi pronume sau adjective pronominale la persoana I
singular ("amorul meu").

2
 Strofa I surprinde elemente ale unui cadru spatial închis, apasator, sufocant, în care eul liric
se simte claustrat. Verbul "dormeau" din primul vers este o metaforă a morţii care sugerează un
sfârşit continuu specific liricii bacoviene. Se formează un câmp semantic al universului mortuar:
"sicriele de plumb", "veşmântul funerar", "flori de plumb", "coroane de plumb". Aceste elemente
construiesc un decor artificial în care, prin repetarea epitetului "de plumb", se creează impresia unei
existenţe fără sens şi fără posibilitatea înălţării.
Toate obiectele sunt marcate de împietrire. Eul liric este prezent într-o ipostază de
însingurare totală: "stam singur", vântul fiind singurul element care sugerează mişcarea, însă
produce efectele reci ale morţii. Verbul "scârţâiau" din ultimul vers întăreşte senzaţia de iritare,
nevroză, angoasă.
Strofa a II-a se află sub semnul tragicului existenţial dat de moartea afectivităţii: „Dormea
întors amorul meu de plumb”. Epitetul „întors”, referitor la sentiment, adânceşte senzaţia unei lumi
părăsite de orice speranţă, de mântuire, înălţare. Marcat de aceeaşi singurătate totală, eul liric ajunge
să se privească din exterior ca un străin; strigătul său de deznădejde fiind o încercare de salvare
iluzorie.
Metafora frigului simbolizează disoluţia materiei, iar imaginea metaforică a îngerului cu
"aripi de plumb" presupune senzaţia căderii definitive a omului într-o lume a morţii în care înălţarea
nu mai este posibilă.
Înstrăinarea, împietrirea, izolarea, singurătatea, privirea în sine ca într-un străin, se înscriu în
estetica simbolistă.
Sursele expresivităţii şi ale sugestiei se regăsesc la fiecare nivel al limbajului poetic.
La nivel fonetic, se remarcă predominanţa vocalelor închise o, i şi u, care dau sentimentul de
vid interior, iar aglomerarea consoanelor dure b, p, m, n, creează o sonoritate bizară, lugubră.
La nivel morfologic, predomină timpul imperfect, un timp al acţiunilor continue,
neterminate, obsedante. Singurele care diferă, verbele „am început” şi „să strig”, marchează
conştientizarea dramatică a eului liric.
La nivel sintactic, propoziţiile sunt predominant principale, independente, deseori coordonate
prin "şi" ceea ce intensifică, prin aglomerare, senzaţiile. De asemenea, se remarcă topica inversă, cu
subiectul postpus: „Dormeau adânc sicriele de plumb”, “Dormea întors amorul meu de plumb”.
La nivel lexical, predomină cuvintele din câmpul semantic al morţii; repetarea lor are ca
efect monotonia.
La nivel stilistic, se remarcă prezenţa simbolului central „plumb”, asociat metaforelor: „flori
de plumb”, coroanele de plumb”, „aripile de plumb” şi expresivitatea epitetului „amorul meu de
plumb”.
Versurile au masura fixă de zece silabe şi rimă îmbrăţişată. Aceste două elemente contribuind
în plus la ideea de închidere.
Daniel Dimitriu supune poezia lui Bacovia unei noi, substanţiale, lecturi, al cărei rod e
volumul intitulat “Bacovia după Bacovia”. E încă o dovadă a marii vitalităţi estetice, a actualităţii
frapante de care se bucură această creaţie al cărui astru, spre mirarea, de pildă, a lui Mircea Eliade, a
urcat în ultimele decenii alături de cele ale lui Arghezi, Blaga, Ion Barbu. Care să fie explicaţia
fenomenului? Credem, spre deosebire de G. Călinescu, care punea accentul pe poza poetului, că e
vorba tocmai de depăşirea unor atitudini mecanice, ale unor stereotipii proprii simbolismului, de o
evoluţie în direcţia unei mari autenticităţi personale. O autenticitate tragică, a cărei înţelegere a
tranzitat, după cum sesizează Daniel Dimitriu, de la un pol al receptării mai mult sau mai puţin
convenţionale la altul, opus. De altminteri, interpretările cele mai avizate ale lirismului bacovian n-
au făcut caz niciodată de "poza" lui, conspectîndu-i substanţa morală, într-un registru suficient de
omogen. O "înţelegere imediată, confortabilă" îl viza pe bardul solitudinii, tristeţii, provinciei, al
nevrozei, al constituţiei hipersensibile, evocate prin mijlocirea unei materialităţi simple, originare.
Nu de un clişeu e vorba, totuşi, ci de o emblemă critică, degajînd o noutate. Iată aprecierea
binecunoscută a lui E. Lovinescu: "Expresia celei mai elementare stări sufleteşti, e poezia
cinesteziei imobile, ce nu se intelectualizează, nu se spiritualizează, nu se raţionalizează, cinestezie
profund animalică, secreţiune a unui organism bolnav, după cum igrasia e lacrima zidurilor umede;

3
cinestezie diferenţiată de natura putredă de toamnă, de ploi şi de zăpadă cu care se contopeşte. O
astfel de dispoziţie sufletească e o dispoziţie muzicală, căreia i s-ar putea tăgădui interesul, nu însă
şi realitatea primară; în ea salutăm poate întîia licărire de conştiinţă a materiei ce se însufleţeşte". Ea
este acompaniată de alte opinii relevante, ale lui Şerban Cioculescu ("nesfîrşita ploaie autumnală" şi
"troienele de zăpadă materializează universul îndărăt, către nefiinţa originară, către starea de
indistincţie a elementelor"), Perpessicius ("suflet nedezlipit de placenta haosului originar", înfiorat
"de toate ecourile atavice"), Vladimir Streinu ("traiul orb al materiei, al primordialităţii concrete"),
N. Davidescu, acesta din urmă cu o memorabilă asociere preistorică: "poezia d-lui Bacovia are, în
ciuda scurtimii ei, ceva din greutatea cu care, probabil, odinioară, se vor fi mişcat uriaşii Plesiosauri
în nămoalele primitive, înainte de a fi dispărut". Cu justeţe, Daniel Dimitriu remarcă o contradicţie
între această trimitere la primitiv, la abisul originar, şi raportarea la decadenţă, la simbolism a
poetului, aşadar la o realitate "crepusculară, în plin proces de degradare": "Lovinescu însuşi se
contrazice atunci cînd afirmă că legătura acestei poezii cu simbolismul e prea făţişă, întrucît
simbolismul nu este expresia acelei elementare stări sufleteşti şi nici a nihilismului estetic de care
este acuzat Bacovia".
Apare însă cu timpul o altă perspectivă exegetică şi anume cea a interpretării poeziei lui
Bacovia ca ilustrare a celuilalt pol temporal, escatologic, legat de sleirea ciclului cosmic, cînd
materia se preface în pulbere, revenind la haos. Apa nu mai e spaţiul geneziac, placenta cosmică ori
acel "neant substanţial" pe care-l notifică Bachelard, în L'Eau et les Rêves. Intuiţia unui atare tablou
apocaliptic o are, încă în 1934, Ovidiu Papadima: "Întreaga atmosferă (...) în care se manifestă
chipul lent al poeziei bacoviene, urmărirea lucidă a unui inevitabil scoborîş sfîrşit, îi sugerează o
idee de a curma suferinţa prin anticiparea vastă a unui final care nu va întîrzia: moartea, dispariţia în
anonimatul inert al materiei, fantoma unui gînd ce rătăceşte obsedant în poezia lui Bacovia". V.
Fanache vorbeşte despre "forţa şi evenimentele nestăpînite", care sînt "dezlănţuite stihinic în
revărsare apocaliptică de ape şi de foc", iar Dan Laurenţiu vede la Bacovia un univers întruchipînd
"un punct terminus al prăbuşirii şi destrămării greoaie". Care e adevărul? Avem sentimentul că
ambele imagini critice îşi găsesc pilonii de susţinere în creaţia la care se referă. Ea este atît
"primitivă" cît şi "apocaliptică", aurorală şi crepusculară, într-un efort al materiei de a-şi transcrie
istoria, de a se recomanda complet de la stadiile sale primordiale pînă la cele finale. Avem a face cu
o circularitate vizionară a unui lirism foarte complex, cu un amplu fundament cosmic, lirism a cărui
introvertire dureroasă, maladivă, se asociază cu o extrovertire spectaculoasă la nivelul stihiilor, a
biografiei universului.
O altă problemă pe care o pune Daniel Dimitriu este cea a "crizei limbajului" bacovian, care
ar reprezenta nu efectul unei crize estetice, ci "reflexul unui declin universal": "În urma unei
contrageri continue, materia se împuţinează, devenind în ultimul stadiu în care mai poate exista
materie-emisie, o emisie sonoră abreviată, cum anticipa acel "Of!" din Monosilaba de toamnă. Aş
spune că acest text e un fel de program liric ce va fi respectat îndeosebi de ceea ce a fost la sfîrşitul
ei poezia bacoviană. Reziduurile unei lumi degradate se confundă cu silaba, sonoritatea aceasta
nefiind doar un echivalent a ceea ce este ultima fărîmă de materie, ci ultima ei formă de existenţă,
existenţă redusă la sunetul care îi comunică prin oftat sfîrşitul". Două observaţii sînt de făcut aci.
Mai întîi că aşa-zisa "criză a limbajului" nu apare decît către sfîrşitul creaţiei în chestiune, cînd într-
adevăr cuvintele, ca şi raporturile dintre ele, se împuţinează, se rarefiază, sucombînd aproape în
deşertul alb al hîrtiei. Faza cea mai substanţială a producţiei lui Bacovia ni se înfăţişează, chiar dacă
nu ca "o sărbătoare ce stă sub semnul abundenţei, al risipei", suficient de "inspirată", de consistentă.
Vidul verbal e abia un semn final al epuizării. În al doilea rînd, credem că se face o confuzie între
degradarea lumii şi degradarea limbajului (repetăm, caracteristică doar fazei de amurg a poeziei lui
Bacovia), care n-au nici o relaţie de cauză-efect, nici un aspect de constrîngătoare "joncţiune",
ultima oglindind pur şi simplu un proces psihic, de depleţiune, şi unul estetic, de impas. A trage
perdeaua dezagregării discursului peste panorama dezagregării cosmice poate fi un gest metaforic,
dar mai puţin unul explicativ. Trupul atribuit discursului "care din pricina slăbirii s-a transformat în
schelet" e mai curînd al...poetului decît al operei sale, a cărei semnificaţie decurge din întregul ei
textual şi estetic.

4
 În schimb, putem accepta pe deplin observaţiile ce au în vedere tipul de sonoritate bacoviană
ce transformă cuvintele în obiecte, deci o "armonie imitativă" (de sorginte posibil macedonskiană),
care constă într-o suită de sunete în genere dezagreabile, de zgomote, strigăte, hohote, tot soiul de
discordanţe: "Această identificare între structura materiei fizice şi cea a materiei verbale face ca de
multe ori textul bacovian să apară ca un produs hibrid, alcătuit din materie-cuvînt şi din cuvînt-
materie. E ceea ce anunţă însuşi titlul Plumb, cuvînt a cărui structură sonoră, şi ea monosilabică,
reproduce zgomotul unui corp greu ce cade. Construcţia fonetică are o configuraţie simetrică,
nucleul sonor este vocala "u" (care reproduce un zgomot înfundat, un vuiet interior) flancată
imediat de două consoane mai puţin "dure" (lichida "l" şi nazala "m") iar la cele două capete, de
consoanele bilabiale "p" şi "b", care au o sonoritate explozivă". Plumbul răspunde şi conceptului de
element greu, de element mort, cel de-al patrulea element: Pămîntul mort. Dăm cuvîntul Svetlanei
Matta: "În radioactivitate se declanşează o serie de transformări vii, un produs final şi stabil, un
reziduu ce supravieţuieşte dezintegrării şi, ca un precipitat, cade la fund, acesta e plumbul"... Prin
urmare, "partitura" bacoviană, una a zgomotelor (e şi remarca lui Alexandru George), se desparte de
melosul simbolist. Încă o dată, autorul Scînteilor galbene se îndepărtează de "poza" simbolistă în
care a fost încercuit. "Bacovia, afirmă Daniel Dimitriu, nu are forţă, abilitate, capacitate de invenţie.
Tot timpul pare a reproduce ceea ce scriau simboliştii, a fotografia decorul tîrgului, al mahalalei în
care a trăit, a repeta plînsul şi rîsul său "în hâ, în ha"". Aparent, doar aparent nu are "forţă, abilitate,
capacitate de invenţie". De fapt, stoarce din această imagistică iluzoriu împrumutată seve
imprevizibile, adînc tulburătoare, de factură mai curînd expresionistă (haosul, coşmarul, stihiile
răzvrătite, discordanţele), purtînd marca de fabricaţie proprie.
La fel interesantă ni se pare insistenţa criticului ieşean asupra reificării în cadrul poeziei
bacoviene, proces tutelar, derivînd din starea ei agonică, din ceea ce Ion Caraion a numit "sfîrşitul
continuu". Dacă în alte creaţii lirice întîlnim adesea însufleţirea, personificarea, aci stăpîneşte
tranziţia din organic în anorganic, mineralizarea. E un fapt scos în evidenţă încă de Vladimir
Streinu: "Mişcarea poeziei bacoviene nu se ridică din amorfism spre organizare, ci, dimpotrivă, se
înscrie ca o cădere din uman în mineral". Daniel Dimitriu precizează: "Distrugerea vieţii înseamnă
reificare, dar şi lichefiere, pulverizare a acesteia în vid. (...) Acel proces al mineralizării s-a
declanşat chiar de la început. Bineînţeles, el se accentuează pe parcurs, devenind o realitate
mascată, subînţeleasă. În Scîntei galbene, de pildă, "Verdele crud", mugurul "alb, şi roz, şi pur" sînt
ca nişte oase în deşert, într-un spaţiu sufocat de artefacte, de construcţii, de asfaltul din tîrg, spaţiu
în care forfoteşte o lume, o gloată agonică. Avem aici o confirmare a ceea ce a spus Petre Pandrea
referitor la poezia bacoviană "a asfaltului", care a înlocuit-o pe cea a "pajiştilor verzi"".
Fireşte că în acest plan al devitalizării, al "dispariţiei", al aneantizării, eul liric capătă
conotaţiile corespondente. Spre deosebire, bunăoară, de "demiurgicul" Arghezi, Bacovia se
identifică cu individul frustrat, şters, anonim, suferind. E "naufragiatul" din arhaicele locuinţe
lacustre, elevul palid şi terorizat dintr-un "liceu-cimitir", frecventatorul de cavouri, muşteriul
cîrciumilor sordide, supravieţuind mai mult decît vieţuind, combustibilul său fiind de "tăceri şi
singurătate". În consonanţă cu acest ritual al reducţiei existenţiale, nu şovăie a-şi minimaliza, în
unele împrejurări, şi arta, declarînd, în 1927, într-un interviu acordat lui I.Valerian: "N-am nici un
fel de crez poetic. Scriu precum vorbesc cu cineva(...). Trăind izolat, neputînd comunica prea mult
cu oamenii, stau adesea de vorbă cu mine însumi, fac muzică şi, cînd găsesc ceva interesant, iau
note pentru a mi le citi mai tîrziu. Nu-i vina mea că aceste notiţe sînt în formă de versuri şi cîteodată
par vaiete. Nu sînt decît pentru mine". E oare o conştiinţă de artist ratat? Mai curînd, crede Daniel
Dimitriu, se află în chestiune "un deconspirator iscusit al ratării, al eşecului care i-a fost viaţa, "un
piccolo la frizeria vieţii", care mătură cu "măturica durerilor semnele bucuriilor prezentului pentru
unii...". De asemenea, s-a văzut un iubitor de poezie care a devenit poet pentru ca să moară: "Eu sînt
poet... să pier". Într-adevăr, redactarea textelor poate fi asemuită cu un gest de sinucidere lentă,
odată ce se consumă cuvinte, se consumă şi viaţa. Prin apropierea de tăcere a vrut să dovedească şi
faptul că, asemenea lumii în care trăieşte, se apropie de vidul morţii". După cum nu i se poate
atribui limbajului poetic bacovian o dezagregare care e a lumii aşa cum o percepe poetul, avem
impresia însă că nu putem vorbi nici de o "cădere în vid" a acestuia, în calitatea sa de creator, ci de

5
o "contaminare" a lui de vid, care se exprimă prin cultul tăcerii (exprimate!), prin nonretorica
absolută asumată... declarativ. Nu e o "afazie", cum consideră un comentator, ci mimarea unei
afazii, nu e o "formă ideală" a poeziei ce se autoanulează, aşa cum socoteşte altul, ci o formă a
poeziei în toată puterea cuvîntului. Nonretorica nu e mai puţin o retorică. Prin acelaşi sistem
metaforic mineralizant trecut, verbul se obiectivează: "Poezia lui Bacovia nu este doar un lanţ de
semne, ci şi un obiect, ale cărui componente sînt grafemele, acele inscripţii pe suportul colii albe de
hîrtie ale căror forme se contrag, se fărîmiţează". E vorba, în consecinţă, de un proces productiv al
poeziei, iar nu de un deces al ei. Indepent de tabloul universului în decompoziţie, poezia rămîne un
obiect ale cărui elemente, grafemele, se comportă conform unei discipline proprii, care mimează
neantul fără a-i ceda.
O dovadă suplimentară a faptului că Bacovia nu este "identic" cu descompunerea pe care o
tratează ca pe o temă, o constituie intenţia sa de performanţă, intenţia de-a face din rostirea
dezarticulată, sincopată, din tăcere, o textură sui-generis. Vorbind cu sine însuşi, ca interlocutor, a
dorit a-şi transforma discursul într-un obiect estetic valid, în felul său atractiv. A intenţionat a-şi
construi, din rebuturi, din deşeuri, din negativităţi existenţiale, o existenţă fictivă. De unde, în acest
mediu rebarbativ, un anume narcisism. Ceea ce admite şi Daniel Dimitriu: "Nu este exclus ca
această autoexaminare, autoreflecţie care face ca actul creator să apară dictat de exigenţele
cititorului, să fie o manifestare narcisiacă, să exprime tentaţia autorului-cititor de a-şi vedea creaţia
o performanţă (chiar un exerciţiu de virtuozitate), aceea de a capta în cuvînt ceea ce tinde să
dispară, să nu existe, de a face din însăşi această captare o reprezentaţie, un spectacol ce aduce la
lumina rampei criza, neputinţa, o scenă goală pe care se rătăceşte un personaj care vorbeşte delirant
sau tace. Pentru Bacovia afazia este un stimulent care-l face să construiască din reziduurile
lingvistice o imagine cutremurătoare". Simptomatic, în însemnările intitulate Divagări utile, întîlnim
un Bacovia conştient de valoarea sa. Poetul copleşit de discreţie, ros de o rea conştiinţă, alienat,
marginalizat, nu ezită a-şi adresa elogii: "Eu sînt Dumnezeul şi judecătorul meu". Sau: "George
Bacovia, artist înmormîntat şi nemuritor în acelaşi timp". Sau: "Un fenomen din naştere... superior
oamenilor". Creaţia a fost steaua polară a lui Bacovia, inalienabilă într-un univers şubred,
enigmatic, pîndit de goluri sinistre, căci "acolo sînt de neîntrecut", aşa cum s-a rostit cu integră
conştiinţă de sine.
Imaginarul poetic bacovian se circumscrie arhetipalităţii dialectice a căderii, în care
componentele imagiste bacoviene se integrează organic mişcării de disoluţie, degradare şi
descompunere exercitate constant asupra macro şi microcosmosului bacovian. Premisa de bază a
demersului nostru critic este ideea că poeziile se convertesc în tablouri ale căderii din afară şi ale
căderii lăuntrice, imagini ale unui univers terorizat de spectrul morţii. În acest sens, criticul V.
Fanache constată prezenţa unei feminităţi individualizate, a cărei discursivitate se structurează în
trei etape lirice. Prima aparţine unui eu, a cărui dominantă constă în “voinţa de a trăi, sau mai bine,
de a nu muri” [V.Fanache, 118], care potenţează accente alienante, salvarea cuplului înscriindu-se
ca fapt fundamental al existenţei. În această ipostază primă, singur, indrăgostitul, ca simbol al ieşirii
din sine în căutarea identităţii cu celălalt, este “un damnat inghiţit de pustiu” [V.Fanache, 120]. A
doua treaptă spre disoluţie a discursului bacovian atestă anularea voinţei existenţiale sub
agresivitatea universului în deconstrucţie. Conştiinţa nonapartenenţei dezvoltă o psihologie a
cuplului orientată spre resemnare şi neutralitate volitivă, exemplul cel mai elocvent al celei de-a
doua trepte a discursivităţii feminine fiind ilustrat de poema Nevroză, care oferă imaginea unei
astfel de „iubiri paralizate de spectrul unui doliu irevocabil”: „Neliniştea erotică vine din frica de
iminenţa unui doliu care deja a avut loc, de la originea amorului. Ar trebui ca cineva să-mi poată
spune: Nu mai fi neliniştit, iubirea voastră e deja pierdută” [V.Fanache, 125]. Ultima etapă
ilustrează destrămarea perechii, semnele căderii spre neant egalizându-se în amorfismul plumbului.
Centrul imaginar al orientării imaginarului din această categorie este “amorul meu de plumb” (un
veritabil termen sinonim cu “amorul meu defunct”), iar existenţa erotică se neuralizează în
amorfismul mineral.
Pornind de la schema critică bachelardiană, o astfel de inventariere triunitară descoperă în
universul bacovian o reverie a materiei, a elementarului în particular, analizand funcţionalitatea lui

6
în cadrul discursivităţii bacoviene. Astfel, imaginarul bacovian utilizează în structura lirică
procedeul însuşirii în sensul transformării creative, operaţie ce determină deconstrucţia întregului
spaţiu bacovian: eul utilizează instrumentarul arhetipal al viziunii poetice pentru a provoca disoluţia
perspectivei existenţiale, acţionând deci complementar la expansiunea thanatică. Fiinţa nu mai este
un sprijin sau un univers compensatoriu ce ar putea atenua nihilomelancolia poetică, ci devine
factor întrinsec al disoluţiei universale: viaţa elementelor domină inconştientul poetic, prin
sinonimiile sale existenţiale, dictând astfel proteismul universal. Dar este vorba de o reflectare
negativă a acestor categorii, conştiinţa poetică rezonand mai ales la negativitatea existenţială,
circumstanţială la toate nivelele imaginarului. Simbol al nonexistenţei, acumulând toate sensurile
negativităţii ontologice, neantul-plumb, un spaţiu în expansiune, se insinuează treptat în interiorul
universului bacovian, mai ales prefigurat de diferitele ipostazieri ale viziunii dominante thanatice,
de altfel circumscrise dialecticii căderii în moarte. Simbol izomorf vârstelor căderii eului (materiei
întrate în vârtejul degradării ce coasociază imaginile pămantului mineralizat, apei stihinice, aerului
mortifer şi calorismului apocaliptic), plumbul simbolizează în poetica bacoviană un cumul de forme
involutive, circumscrise abisalităţii regresive, indiferent de actualizarea sintagmatică: „amor de
plumb”, „plumb de iarnă”, „plumb de toamnă” etc. Exilul interior bacovian, respingând orice
transcendenţă conceptualizată, încorporând dramatismul elementelor pe care le adoptă drept model
metaforic, emană dintr-o demonie a individualizării elementarităţii în sensul regresivităţii acestuia.
La Bacovia, individualizarea acţionează asupra aerului, negându-i calitatea de verticalitate,
transformându-l, de fapt, în ipostaziere a psihismului descensional. Aerul bacovian nu mai
potenţează veleităţi cathartice elementare (claritate, luminozitate), ci este utilizat apocaliptic de
imaginarul thanatic în tentativa sa de deconstrucţie poetică. În acest sens, Adriana Mitescu
descoperă în spaţiul poetic motivul predominant al prăbuşirii, afirmând că „Poezia bacoviană este o
singură poezie care încheagă în fragmente o singură metaforă psihologică şi anume metafora
fundamentală a căderii” [Mitescu, p. 13]. În mod similar, Ion Simuţ notează: „Surparea lumii
insoţită de pierderea propriei identităţi situează viziunea filozofică a lui Cioran şi pe cea poetică a
lui Bacovia la locul de intersecţie a două suferinţe: una a poetului care aude <>, alta a filozofului
care aude <<şiroindu-i lacrimi prin vene>>” [Apud Opriş, p.11] Se poate constata că metaforele
căderii posedă la Bacovia un realism psihologic indiscutabil. Ele dezvoltă o impresie psihică ce
marchează inconştientul poetic: teama de a cădea este o teamă primitivă, care exilează individul în
propria interioritate, tocmai din dorinţa de a-şi asigura securitatea. Dar, tocmai acest gest al
recluziunii metamorfozează imaginarul bacovian într-un plurimorfism al instanţelor căderii. În
legătură cu această idee, Gaston Bachelard dezvoltă o teorie a dublei personalităţi umane:
personalitatea onirică şi cea raţională care diferenţiază profund existenţa diurnă de cea nocturnă:
„Probabil că o altă personalitate, distinctă, cade când noi dormim, o personalitate care are deja
experienţa acelei căderi, care are de fapt o amintire despre întâmplări trăite de o rasă din trecut.
Amintirea rasială cea mai comună pe care o avem este visul căderii în spaţiu” [Bachelard, p.94]. Eul
bacovian, coexistând regimului nocturn al existenţei, poartă imanenţa acestei căderi, generând
simultan şi percepţia abisalităţii, dar într-o manieră neutrală ca dat ontologic implacabil. În
imaginarul poetic, ipostaza fiinţei se subsumează unui adevăr paradigmatic: lumea este cădere.
Alunecarea, curgerea, pierderea de sine în exilare mută, ori în nebunia asumată, toate sunt feţele
metaforice ale aceleiaşi căderi, active pretutindeni, ca şi cum ar fi vorba de un numitor simbolizant
comun al limbajului: tot ceea ce se verbalizează poetic este exil în şi prin discurs. Este o „cădere
vie”, spune Bachelard: este necesar ca „poetul să ştie să comunice diferenţiala căderii vii, adică
schimbarea insăşi a substanţei care cade şi care, căzand, în clipa insăşi a căderii sale, devine mai
apăsătoare, mai grea, mai eronată” [Bachelard, p.96]. Relaţia conştiinţă-lume cu sugerarea
similitudinii de destin îşi află la Bacovia un mod de tratare asemănător cu al lui Mallarme. La poetul
francez, după cum remarcă Hugo Friedrich, „conştiinţa de sine sau dialogul interior sfarşeşte prîntr-
o identificare cu lumea exterioară. Peisaj şi conştiinţă nu diferă decât prin aceea că unul il exprimă
pe celălalt. Graţie peisajului, conştiinţa se recunoaşte” [Friedrich, p.109]. Dar, exilul spaţial
bacovian transformă radical oraşul şi metamorfozele citadinului într-un topos al claustrării absolute,
o virtuală incintă mortiferă, expresie a iremediabilei căderi în amorfismul interiorităţii, asumandu-

7
şi, în acelaşi timp, şi calitate de axis mundi a citadinismului mortifer. În acest context de idei, exilul
interior bacovian acutizeză senzaţia izolării simboliste, pană la extreme, congurand, conform
pelerinajului mortifer al elementarităţii, un traseu regresiv al căderii, o simbolică recluziune
progresivă spre cavernele interiorităţii şi depăşind astfel autoritatea modelului simbolist.(Nicoleta
IFRIM, Valențe ale imaginarului arhtipal în discursul poetic bacovian. Reconfigurări ale modelului
simbolist, în Intertext 1-2, 2008)
Un simbolism, cel al lui Bacovia, prezidat de motivaţia efectelor scontate, dar şi de conştiinţa
dramatică a caducităţii, a istovirii fatale a formelor supralicitate. Conştiinţă ce i-a netezit calea spre
Sfârşitul continuu, sinonim cu tropul epigramatic, tahigrafic, cules în arena realului imediat,
tangibil, biografic, social, politic, dovadă stând multele sale poeme din presa primelor decenii ale
secolului XX. Poeme ce, incluse în volumele ulterioare debutului, vor proba la rândul lor schisma
lui Bacovia faţă de estetica simbolismului, memorabil formulată de Nicolae Manolescu: „Putem
vorbi la Bacovia de un veritabil anti-simbolism. La un capăt al poeziei lui se produce o dezintegrare
a limbajului prin sincopă, prin recurgerea la forme voit prozaice şi nearticulate. La un altul, poetica
simbolistă este supralicitată şi uneori compromisă prin patetism”.(Bucovina Literara,nr 6 (224),
iunie 2011, Eseu Bacovia 130)
Poezia lui Bacovia e, în primul rând, o poezie de atmosferă, în care cadrul evocator trădează o
sensibilitate acută la „stimulii” realului. E, cum remarcă Lovinescu, o atmosferă „de copleşitoare
dezolare, de toamnă cu ploi putrede, cu arbori cangrenaţi, limitată într-un peisagiu de mahala de
oraş provincial, între cimitir şi abator, cu căsuţele cinchite în noroaie eterne, cu grădina publică
răvăşită, cu melancolia caterincilor şi cu bucuria panoramelor în care «prinţese oftează mecanic în
racle de sticlă»; şi în această atmosferă de plumb, o stare sufletească identică; o abrutizare de alcool,
o deplină dezorganizare sufletească prin obsesia morţii şi a neantului, un vag sentimentalism banal
(...)”. Apărută în volumul omonimdin 1916, Plumb e, mai mult ca sigur, cea mai citită şi mai citată
poezie a lui Bacovia. Nu ştiu dacă, în ciuda atâtor interpretări, e şi cea mai bine înţeleasă. În această
creaţie reprezentativă poetul configurează, în expresia minimală şi repetitivă atât de caracteristică, o
realitate în primul rând psihologică, în sensul că sugestiile cromatice, muzicalitatea grea, scrâşnită
ne pun în faţa universului lăuntric al poetului, un univers traumatizat, dizarmonic şi alienat în
raporturile sale cu lumea exterioară. Evident, găsim aici întreaga poetică simbolist-expresionistă a
lui Bacovia, modul său de reprezentare a lumii şi de figurare a propriilor sale emoţii în vers, un
anume stil inconfundabil prin care autorul s-a impus în istoria poeziei româneşti. Plumb e, cu alte
cuvinte, o poezie programatică, tocmai în sensul acesta al reflectării unui mod de a scrie şi a unui
mod de a resimţi datele realului în expresie lirică.
Lirica bacoviană e structurată în formula unui monolog elegiac, în care senzaţia de absurd şi
atmosfera tragic-crepusculară sunt dominante. Ele ţin de sensibilitatea enormă a lui Bacovia, o
sensibilitate atentă la cele mai subtile nuanţe ale mecanismului lumii, la cele mai mici stridenţe ale
devenirii universale. În plan ideatic, poezia lui Bacovia închipuie un univers alienant şi restrictiv,
lipsit de orice urmă de idealitate, în care eul îşi resimte acut lipsa de identitate, cu sine şi cu ceilalţi,
dar şi neputinţa de a fiinţa în mod autentic, plenar. Căderea e, cum observă V. Fanache, cuvântul-
cheie al creaţiei bacoviene, un cuvânt paradigmatic pentru reprezentările ontico-poetice ale
autorului Plumbului: „De oriunde am decupa o secvenţă şi indiferent dacă obiectul ei ar fi materia
cosmică, spectacolul uman sau fiinţa poetică, dincolo de scenariul textual prezidează, asemenea
unui fatum, căderea. Alunecarea, dispariţia, curgerea, declinul, îngălbenirea, degradarea, pierderea
de sine, în alienare mută ori în nebunie răcnită, scufundarea în «hăul» care «toate adună», ca o
groapă insaţiabilă, sunt feţele (metaforice) ale aceleiaşi căderi, activă pretutindeni, ca şi cum ar
corespunde unui numitor simbolizant comun al limbajului: tot ce se poate închipui în rostire se
derulează ca o ratare”. Şi în Plumb traiectoria imaginilor poetice are în ea un sens declinant, axul
poeziei nu are însemne ale ascensiunii, ci, dimpotrivă, accente foarte clare ale regresiunii, căderii,
alienării şi mineralizării – toate acestea aducând în scena lirică demonia morţii, sugestia extincţiei şi
a inerţiei insuportabile.
Cuvintele-cheie ce trasează datele acestui univers liric sunt plumb, cavou şi singur. Sunt
cuvinte ce sugerează o solitudine totală, tragică a eului liric, o singurătate esenţială ce-l plasează

8
într-un spaţiu de dincolo de lucruri şi de oameni, un spaţiu metafizic, în care fiinţa îşi regăseşte
izolarea sa fundamentală în faţa ilimitatului lumii şi se închide în propriile sale trăiri. Se poate ca
însăşi această teroare în faţa infinitului şi a unei lumi ce înspăimântă tocmai prin lipsa de repere
suficient de clare să conducă eul liric la o atitudine retractilă, la recluziunea în spaţii închise, de
tipul cavoului. Cavoul e, dacă psihanalizăm puţin, un simbol al regresiunii ad uterum, prin care
putem înţelege retragerea eului liric într-un spaţiu protector, din faţa agresiunii lumii exterioare,
oprimante şi lipsite de noimă. O altă interpretare ar putea pune accent tocmai pe dimensiunile
restrictive, procustiene al unor simboluri spaţiale de tipul cavoului ori al sicriului. Putem considera
că toate aceste spaţii minimale, în care fiinţa se regăseşte izolată, împuţinată, cu idealurile amputate,
sunt tot atâtea spaţii ale căderii, alienării, apăsării şi damnării. Dintr-o astfel de perspectivă, poezia e
structurată într-o viziune centripetă, în care energiile semnificante se strâng într-un punct de
convergenţă, se focalizează într-un centru semantic de pură emergenţă negativă. Dovadă stau
termenii cu rezonanţă funerară prezenţi aici (sicrie, funerar, cavou, mort, plumb) ce ne trimit la o
lume a închiderii, claustrării, a lipsei de orizont existenţial şi, în cele din urmă, la un spaţiu infernal
prin dimensiunile sale minimale, mortificante.
Pretextul liric e dat de pierderea iubirii (iubitei), pentru că, spre deosebire de poezia
romantică, la Bacovia, şi mai ales în Plumb, dragostea pierde orice urmă de idealitate, orice contur
utopic, ea capătă accente mecanice şi reificante, se transformă într-o senzaţie alienantă de cădere, de
tumult îngheţat, de pasionalitate mineralizată, stearpă. Dintr-un atare unghi, poezia Plumb e
epilogul unei iubiri pierdute („Dormea întors amorul meu de plumb”), o iubire ce nu mai oferă
poetului şansa redempţiunii, ocazia evaziunii din spaţiul constrângător al cimitirului, cavoului,
sicriului. Singurătatea esenţială a eului liric, punctată de sintagma – repetată – „stam singur” e
amplificată de reprezentarea obsesivă a cadrului spaţial minimal, alienant şi restrictiv, dar şi de
senzaţia de frig, notată în imagini halucinante. Între spaţiul interior al unei dureri agonice, al unei
tristeţi metafizice şi al unei suferinţe aproape fiziologice şi decorul exterior, răvăşit de vânt şi de
frig, se stabileşte o corespondenţă desăvârşită.
Interiorul şi exteriorul comunică şi-şi accentuează ecourile; pe de o parte, viziunea e contrasă
la starea minimală a sufletului încătuşat în propriile obsesii şi viziuni aneantizante şi, pe de altă
parte, poetul pune în scenă un decor marcat de solitudine şi de apăsare grea, de monotonie şi
dezolare acută. Plumbul, cuvântul-cheie al poeziei, repetat de trei ori în fiecare strofă, devine o
metaforă şi, în acelaşi timp, un simbol pentru o realitate sufletească devastată de nelinişte şi
accentuat sentiment al neantului. Se sugerează aici lipsa de orizont şi senzaţia de cădere a unui
suflet chinuit, strivit de limitele uman-prea umanei sale alcătuiri. Ce poate sugera versul ultim („Şi-i
atârnau aripele de plumb”) decât că însăşi imaginea zborului e una declinantă şi iluzorie, imposibil
de înfăptuit. Zborul e o înălţare amputată, o ascensiune „întoarsă”, una nu spre înalt, ci spre adânc,
spre zonele abisale ale propriului sine, marcat de angoasă şi de nevroză. Scindat între zădărnicia
înălţării şi conştiinţa damnării, poetul nu resimte decât realitatea abuzivă exterioară şi pe cea
interioară – devastată de deziluzie şi sentiment al neantului.
Apărută la rândul ei în volumul de debut, Plumb (1916), Lacustră exprimă aceleaşi obsesii ale
unui eu liric apăsat de singurătate şi disperare difuză. Sentimentul izolării eului într-o lume cu
repere nesigure e copleşitor. Poetul are senzaţia – de o acuitate tulburătoare – că universul, în
imensitatea lui strivitoare, îi aboleşte făptura, sentimentele, individualitatea, amputându-i
identitatea, dizolvată într-o realitate precară, fără determinaţii precise. Atmosfera poeziei rezultă
tocmai dintr-o astfel de nedeterminare, spaţială şi temporală deopotrivă. „Plânsul materiei” trebuie
înţeles ca o modalitate de reprezentare a substratului profund al lumii; e vorba de o realitate
preformală sau supraformală, originară, ce-şi dezvăluie identitatea cu sine şi, în acelaşi timp,
transpunerea în diversele modalităţi ale fiinţării. Lucrul e observat, între alţii, de V. Fanache: „Cine
este «materia» al cărei plâns este auzit de poet? Avem de-a face, precum şi în alte texte bacoviene,
cu o imagine generalizatoare, de însumare şi transcendere într-o suprarealitate sensibilă a diferitor
forme ale existenţei. «Aud materia plângând» numeşte o entitate originară situată dincolo de lume şi
dincolo de om, din care derivă orice fiinţare, existarea in actu (...). Glasul ascultat vine din
interioritatea profundă a universului, e un semn al esenţei dezvăluite în şi prin vers, care în limbajul

9
bacovian se cheamă plâns”. E aşadar un „plâns” metafizic, o suferinţă a materiei ce-şi dezvăluie
precaritatea şi disoluţia sub imperiul ploii, al apei. De altfel, spre deosebire de poeţii romantici, ce
acordau apei un rol benefic şi purificator, Bacovia învesteşte elementul acvatic cu o forţă malefică,
cu însemne destructive, dezagregante. Universul întreg e ameninţat de dispariţie, lumea se găseşte
într-un vădit declin, iar materia îşi surpă tot mai clar formele, organizarea, starea firească.
Într-un astfel de context, fiinţa însăşi nu mai resimte natura ca pe o „locuire”, ci, dimpotrivă,
se simte ameninţată tot mai mult, supusă unei tot mai accentuate crize de comunicare – cu sine şi cu
exterioritatea. Singurătatea poetului, starea sa de solitudine, de izolare extremă aduc cu sine
impresia unui timp imemorial, lipsit, ca şi spaţiul acvatic, de repere sigure, liniştitoare. „Locuinţele
lacustre” precizează mai mult acest tablou poetic dezolant, al situării omului faţă cu stihiile naturii,
agresive şi inacceptabile. Umiditatea şi acvaticul sunt atotprezente aici, ele sugerează dizolvarea
lucrurilor şi fiinţelor sub imperiul apei destructive, lichefierea formelor stabile, extincţia sub semnul
ploii terorizante. Somnul e, la rându-i, unul de coşmar, un somn ce întreţine angoasa în faţa forţelor
malefice ale materiei dezlănţuite, alimentează teroarea fiinţei umane în faţa naturii ieşite din matcă:
„De-atâtea nopţi aud plouând, / Aud materia plângând... / Sunt singur şi mă duce-un gând / Spre
locuinţele lacustre. // Şi parcă dorm pe scânduri ude, / În spate mă izbeşte-un val – / Tresar prin
somn şi mi se pare / Că n-am tras podul de la mal”.
Tabloul exterior, al dezlănţuirii naturii, îşi află un corespondent în fiinţa interioară, răvăşită,
lipsită de apărare, repliată într-un sine ameninţat de dezagregare şi alienare. „Golul istoric”
sugerează ieşirea din timp, atemporalitatea metafizică a situării fiinţei umane în univers. Omul
bacovian e iremediabil singur, e, în fond, un arhetip al umanului dintotdeauna şi de pretutindeni,
rupt de orice relaţionare socială şi de orice determinare istorică. Pe de altă parte, imaginea
adăpostului lacustru ameninţat de furia apelor ne conduce la ipoteza unei continue căderi a fiinţei, a
unei alunecări treptate în neant, în neantul apelor şi în neantul interior deopotrivă.
Disoluţiei materiei îi corespunde, în acest fel, o dezagregare a fiinţei, ameninţată în chiar
structura ei intimă de o natură incontrolabilă, demonică. Senzaţiile auditive („aud plouând”, „aud
materia plângând”) şi cele tactile („scânduri ude”, „în spate mă izbeşte-un val”) se îmbină aici,
pentru a crea în modul cel mai apăsat sugestia neantului, a golului, a ameninţării venite dinafară, a
furiei malefice a apei. E, în modul cel mai cert, cum observa Florin Mihăilescu, vorba de un triumf
al materiei în faţa dimensiunii metafizice, aceasta deoarece starea de angoasă şi de nesiguranţă a
eului liric reiese din „imposibilitatea de adaptare la structurile sociale întemeiate pe triumful
materialităţii asupra idealităţii în raporturile umane, ceea ce explică persistenţa simbolului
existenţial al şubrezeniei umane şi al ameninţării perpetue şi, compensativ, al aspiraţiei latente sau
uneori revoltate.(Revista romana, Nr 1-2,anul XVIII, 2008, Bacovia. Reprezentările eului poetic)
În concluzie, poezia „Plumb” de George Bacovia este o artă poetică şi se înscrie în lirica
simbolistă modernă prin folosirea simbolurilor, a repetiţiei, prin valorificarea cromaticii, a sugestiei
şi prin exprimarea propriei concepţii despre condiţia artistului într-o lume ostilă, monotonă şi
sufocantă.

Bibliografie:

http://www.bacauexpres.ro/revista-plumb-intre-bacovia-si-restul-lumii
Cuvinte celebre.ro
“Bucovina Literara”,nr. 6 (224), iunie 2011, Eseu Bacovia 130
“Romania literară”-revistă culturală, 2001, nr 20, Bacovia sau universul degradării;

1. Bachelard, Gaston, Apa şi visele, Bucureşti, Ed. Univers, 1999.

2. Boldea, Iulian, . Reprezentările eului poetic, în Revista română, Nr 1-2, anul XVIII, 2008.
3. Dimitriu, Daniel, Bacovia, Iaşi, Ed. Junimea, 1998.

10
4. Durand, Gilbert, Structurile antropologice ale imaginarului, Bucureşti, Ed. Univers
Enciclopedic, 2000.
5. Fanache, V., Bacovia. Ruptura de utopia romantică, Cluj, Ed. Dacia, 1994.
6. Friedrich, Hugo, Structurile liricii moderne, Bucureşti, Editura pentru literatură universală,
1969.
7. Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii române contemporane, vol. I, Bucureşti, Ed. Minerva,
1973. 7. Mitescu, Adriana, Imagini şi materie poetică bacoviană, în Revista de istorie şi
teorie literară, nr. 2/1972.
8. Opriş, Tudor, Actualitatea lui Bacovia, Prefaţă la George Bacovia. Poezii, ed. a II-a,
Bucureşti, Ed. Rai, 1999.
9. Manolescu, Nicolae, Ce înseamnă plumb ?, în Plumb-revista culturală, nr.78/septembrie,
2013.
10. Nicoleta IFRIM, Valențe ale imaginarului arhtipal în discursul poetic bacovian.
Reconfigurări ale modelului simbolist, în Intertext 1-2, 2008
11. Papadima, Ovidiu, G. Bacovia, în Convorbiri literare, nr. 6/1934. 12. Paz, Octavio, Dubla
flacără. Dragoste şi erotism, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1998.

11