UNIVERSITATEA „SPIRU HARET” BUCUREŞTI

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

LUCRARE DE DIPLOMĂ

Efectele psihologice ale bolii asupra personalităţii

femeilor bolnave de cancer mamar

Coordonator ştiinţific:
Prof. univ. dr. IRINA HOLDEVICI
Absolvent:

2005
 Planul lucrării

Introducere
- motivarea alegerii temei
- problematica
- istoricul cercetărilor
- argument metodologic
- structura lucrării

Partea I
Concepte teoretice privind impactul cancerului
asupra personalităţii femeilor bolnave
1. Noţiuni generale privind formarea şi dezvoltarea personalităţii
2. Cancerul mamar – obsesia femeii adulte
3. Urmările depistării cancerului mamar în planul dezvoltării
psihice a femeii
4. Aspecte de psihoterapie în tratarea pacientelor cu cancer mamar

Partea a II-a
Cercetare practică
1. Obiectivele şi ipotezele cercetării
2. Descrierea lotului experimental
3. Metode şi tehnici folosite
4. Prezentarea şi analiza datelor
5. Concluzii şi propuneri

2
 Introducere

Motivaţia alegerii temei. În literatura de specialitate problematica

psihoterapiei şi a impactului unei boli grave cum este cancerul mamar asupra
personalităţii este unul foarte răspândit, mai ales în ultima vreme. Astfel, deşi
există numeroase studii teoretice care reuşesc să surprindă foarte bine dinamica
acestor concepte luate singular, există puţine încercări de abordare în corelaţie a
cancerului mamar, a personalităţii femeii diagnosticate cu această boală şi a
psihoterapiei aplicate acestei persoane. Instrumentul care face obiectul acestei
lucrări îşi propune să măsoare (mai mult decât să epuizeze cognitiv) impactul
bolii asupra personalităţii femeii bolnave de cancer. Acest instrument este
construit folosind metodologia psihodiagnostică şi are menirea de a completa
din punct de vedere practic studiile teoretice precedente.

Importanţa problematicii analizate. În România de azi, cancerul

mamar capătă o amploare îngrijorătoare. Şi totuşi nu s-au elucidat o mulţime de
probleme atât medicale cât şi psihologice, legate de apariţia, evoluţia şi terapia
bolii. Dacă eşti femeie şi treci de o anumită vârstă începi deja să îţi pui întrebări:
oare nu voi avea şi eu asemenea probleme? Ce se întâmplă însă atunci când
cineva este diagnosticat cu cancer mamar? În afara evoluţiei bolii asupra
fizicului se mai poate înregistra şi un impact asupra psihicului. Acest impact se
relevă atât la persoana diagnosticată cu cancer mamar – apărând întrebarea dacă
are şi ce şanse are de a supravieţui – cât şi la aceea care a fost operată –
înregistrându-se adesea efecte în plan psihologic: scăderea stimei de sine,
sentimentul inutilităţii etc.

Istoricul studierii problemei. Pe fundalul unor schimbări psihosociale

care sunt evidente ne propunem să cercetăm nivelul impactului bolii asupra

3
psihicului, prin relevarea relaţiei dintre depistarea cancerului mamar şi evoluţia
personalităţii femeii.
Cancerul de sân este cea mai răspândită formă de boală canceroasă la
femei. Nici până în ziua de azi cercetătorii nu au ajuns la un consens în ceea ce
priveşte geneza şi factorii care provoacă cancerul mamar. Atunci când este
depistat de timpuriu şi localizat în zona sânilor, cancerul mamar este mai puţin
periculos, iar şansa de supravieţuire este foarte mare. Când boala este în stadiu
avansat şi se ajunge la operaţie, în plan psihic au loc procese care afectează grav
pacienta şi atunci se impune o terapie atentă, care să ţină seamă nu numai de
aspecte medicale, ci şi psihosociale.

Argument metodologic (structura lucrării). Aşa cum arătam la

începutul acestui demers introductiv, lucrarea de faţă îşi propune analiza din
perspectivă psihologică şi psihoterapeutică a femeii bolnave de cancer mamar,
măsurarea intensităţii impactului bolii asupra personalităţii femeii diagnosticate
cu cancer. Lucrarea este construită în manieră psihodiagnostică şi este
structurată în două părţi, dintre care prima analizează problematica luată în
studiu din punct de vedere teoretic, iar a doua este o cercetare a diagnosticului
de cancer mamar în corelaţie cu evoluţia psihică.
Partea teoretică a lucrării este structurată, la rândul ei, în patru secţiuni,
analizând formarea şi dezvoltarea personalităţii în condiţii de normalitate (1.
Noţiuni generale privind formarea şi dezvoltarea personalităţii), aspecte privind
cancerul mamar şi riscurile lui (2. Cancerul mamar – obsesia femeii adulte),
impactul diagnosticării cu cancer mamar asupra psihicului femeii bolnave (3.
Urmările depistării cancerului mamar în planul dezvoltării psihice a femeii) şi
aspecte de psihoterapie privind problematica analizată).
Cercetarea – construită după o structură clasică: ipoteze şi obiective,
prezentarea lotului experimental, analiza metodei de cercetare, prezentarea şi
interpretarea rezultatelor şi concluziile desprinse din cercetare – îşi propune să
evidenţieze relaţia dintre diagnosticul de cancer mamar şi profilul psihologic al

4
persoanelor care constituie eşantionul, aşadar să măsoare impactul bolii asupra
personalităţii pacientelor. Am pornit în elaborarea cercetării de la ideea-ipoteză
că în ce priveşte personalitatea, la persoanele diagnosticate cu cancer mamar au
loc procese psihice complexe legate de rolul de bolnav şi atitudinea faţă de
această situaţie, acceptarea bolii, regresia afectivă şi comportamentală, ideea
morţii, exprimat prin capacitate de raţionament moral, internalizarea valorilor şi
regulilor socio-morale şi autocontrolul impulsurilor. Am considerat că este
necesară aprofundarea educaţiei tineretului în scopul prevenţiei şi consilierea
psihologică a persoanelor diagnosticate cu cancer mamar şi aflate sub
supraveghere medicală.

5
 Partea I
Concepte teoretice privind impactul cancerului
asupra personalităţii femeilor bolnave

1. Noţiuni generale privind formarea şi

dezvoltarea personalităţii

Câteva precizări se impun în studiul personalităţii. Astfel, definim

individ totalitatea însuşirilor biologice (ereditare sau dobândite) care asigură
adaptarea la mediul natural sau entitatea vie care îşi pierde identitatea dacă este
dezmembrată. El se caracterizează prin aceea că este produs determinat biologic;
reprezentant al speciei (umană, animală, vegetală); noţiune aplicabilă tuturor
organismelor, fără conotaţii descriptive sau evaluative.
În decursul existenţei individuale însuşirile biologice se specializează, se
ierarhizează, se integrează, căpătând note distinctive. Individualitatea
desemnează individul cu organizarea sa specifică, diferenţială, irepetabilă,
ireductibilă. Noţiunea se foloseşte pentru a desemna organizările complexe.
Persoana este corespondentul în plan social al individului din planul
biologic. Persoana reprezintă ansamblul însuşirilor psihice care asigură
adaptarea la mediul social-istoric. Persoana este un produs determinat social-
istoric, omul luat în contextul relaţiilor sociale. Noţiunea de persoană este
aplicabilă doar omului dezvoltat din punct de vedere psihologic (copiilor la
naştere şi bolnavilor psihic nu li se poate acorda atributul de persoană).
Ansamblul însuşirilor psihice ale persoanei suportă de-a lungul timpului
un proces de structurare în urma căruia se diferenţiază între ele şi se valorizează,
devenind unice. Personalitatea este organizarea superioară a persoanei. Dacă
persoana se referă la forma fundamentală a fiinţei umane, personalitatea se
referă la particularităţile psihice individuale.

6
 Componentele personalităţii interacţionează unele cu altele, se
organizează, relaţionează reciproc, se ierarhizează dând naştere unei structuri cu
o arhitectonică specifică.
Între laturile personalităţii există relaţii de:
- ierarhizare, cu dominanţa netă a caracterului asupra celorlalte două
(temperament şi aptitudini) şi cu capacitatea acestuia de a le regla şi valorifica
maximal
- interinfluenţare, cu efecte pozitive /negative, de avantajare sau de
periclitare, rigidizare şi chiar anulare reciprocă
- compensare, astfel încât unitatea globală a personalităţii să nu fie
afectată
- feed-back, efectele produse de o latură în alta repercutându-se chiar
asupra laturii care le-a generat (Zlate, 2004, p. 106).
Structura personalităţii este dată nu numai de configuraţia
componentelor ei psihice şi a relaţiilor dintre ele, ci şi de modul de asimilare în
sine a influenţelor altor componente şi substructuri. Înţelegerea profundă a
structurii personalităţii se poate face prin luarea în considerare a punctelor de
vedere mai sus amintite, dar şi prin interpretarea personalităţii din perspectiva
sinergetică şi conform principiului „interacţiunilor dintre interacţiuni”.
În accepţiunea sa cea mai largă, termenul de personalitate denumeşte
fiinţa umană considerată în existenţa ei socială şi înzestrarea ei culturală. Ea
reprezintă realitatea complexă şi dinamică a fiecăruia. Personalitatea integrează
în sine (ca sistem): organismul individual, structurile psihice umane şi totodată
relaţiile sociale şi mijloacele culturale de care omul dispune. Ea este, la nivelul
său integral, un sistem bio-psiho-socio-cultural ce se constituie fundamental în
condiţiile existenţei şi activităţii din primele etape ale dezvoltării individului în
societate. Specificul uman aparţine biologicului pentru că este programat prin
ereditate şi aşa cum spunea un gânditor, „omul devine om pentru că se naşte
om”. El dispune de un potenţial uman nativ care va fi valorificat prin socializare
şi enculturaţie. Personalitatea umană se formează la confluenţa biologicului şi

7
socio-culturalului dar nu poate fi redusă la nici una dintre acestea. Nucleul
psihic al personalităţii umane este în acelaşi timp rezultat şi premisă a
dezvoltării. Însuşirile sistemului general-uman de personalitate sunt proprii
tuturor oamenilor, din toate timpurile şi din toate locurile, din toate societăţile şi
culturile.
În modelul general-uman de personalitate intră obligatoriu următoarele:
apartenenţa la speţa umană, calitatea de fiinţă socială şi de fiinţă conştientă,
dotată cu gândire şi voinţă; participarea la cultură, dotarea cu valori, potenţialul
creativ.
Personalitatea apare, se formează prin asimilarea şi interiorizarea
relaţiilor sociale astfel încât ea apare ca un ansamblu al relaţiilor sociale (însă nu
în expresia lor obiectivă ci transformate, asimilate de individ, personalitatea
constituind la un moment dat o oglindă a acestora).
Încercând să se stabilească care sunt substructurile personalităţii, se
poate face o analogie cu activitatea şi componentele acesteia: componente
substanţial-energetice, latura dinamico-energetică a personalităţii
(temperamentul), mijloace interne /externe utilizate în activitate - latura
instrumentală a personalităţii (aptitudini şi capacităţi), mecanisme rezolutive
puse în funcţiune în activitate - latura rezolutiv-productivă (inteligenţa), finalităţi
reconstructive, creative - latura transformativ-constructivă (creativitatea),
mecanisme de autoreglare - latura de autoreglaj, relaţională sau valorică a
personalităţii (caracterul).
Temperamentul reprezintă latura dinamico-energetică a personalităţii. El
furnizează informaţii cu privire la aspectele de ordin psiho-comportamental ale
individului: mobilitate /rigiditate etc.; „energetică” – pentru că dă informaţii
despre cantitatea de energie de care dispune individul şi modul de utilizare a ei.
Această latură a Pe este prima care intră în funcţiune (încă de la naştere) în plan
comportamental şi este cea mai stabilă (rămâne nemodificată de-a lungul întregii
vieţi în ce priveşte trăsăturile sale definitorii). Cei mai mulţi autori consideră

8
temperamentul ca fiind înnăscut (sau chiar transmis ereditar). Argumentele
aduse sunt următoarele:
- primordialitatea manifestării lui în conduită
- relativa lui constanţă de-a lungul întregii vieţi
- el reprezintă manifestarea tipului de activitate nervoasă superioară în
plan psiho-comportamental (deci dacă tipul de activitate nervoasă este înnăscut
şi temperamentul este înnăscut)
Consecinţa extremă a acestui punct de vedere este aceea că se ajunge la
excluderea temperamentului dintre laturile personalităţii, structurile psihice
nefiind înnăscute ci dobândite (Zlate, 2004, p. 119). Deşi larg determinat
genetic, temperamentul este, în expresia lui finală şi funcţională, modelat în
condiţiile socioculturale existenţiale ale individului, influenţa eredităţii nu e
directă ci mediată, filtrată prin socio-cultural.
Aptitudinile, latura instrumentală a personalităţii, reprezintă un complex
de procese şi însuşiri psihice individuale, structurate într-un mod specific,
original, care permit efectuarea facilă a uneia sau mai multor activităţi. Trebuie
precizat faptul că nu oricare însuşire psihică reprezintă o aptitudine ci numai
cele individuale, diferenţiatoare (nu cele comune tuturor oamenilor), de
asemenea aptitudinile contribuie direct, nemijlocit la realizarea unor activităţi la
un nivel calitativ superior (ceea ce diferenţiază aptitudinile de cunoştinţe,
priceperi, deprinderi etc.); de asemenea, aptitudinile presupun o organizare,
structurare, un grad înalt de operaţionalitate şi flexibilitate
Inteligenţa este considerată latura productiv-rezolutivă a personalităţii.
Ea s-ar defini ca o capacitate globală de cunoaştere a lumii, gândire raţională,
capacitatea de a învinge provocările vieţii. Inteligenţa nu constă doar în
capacitatea de a acumula cunoştinţe ci şi de a funcţiona raţional şi eficient. Ea a
fost considerată ca un sistem complex de operaţii sau ca aptitudine generală.
Caracterul ei operaţional şi abilităţile pe carele are îi conferă trei caracteristici:
capacitate de a soluţiona situaţiile noi (cele vechi, familiare fiind soluţionate cu

9
ajutorul deprinderilor, obişnuinţelor); rapiditate, supleţe, mobilitate şi
flexibilitate de care dispune; adaptabilitate şi eficienţa ei în diferite împrejurări.
Creativitatea este latura transformativ-creativă a personalităţii, poate fi
înţeleasă din patru perspective psihologice: ca produs, ca proces, ca
disponibilitate general-umană şi abilitate creativă şi ca dimensiune complexă de
personalitate. Mulţi psihologi au definit creativitatea în funcţie de caracteristicile
produsului creativ (noutate, originalitate, utilitate socială şi aplicabilitate) însă
noutatea, creativul şi utilul sunt lucruri diferite. Considerând creativitatea o
potenţialitate general-umană, se înlătură ipoteza conform căreia ea ar fi prezentă
doar la unii oameni. această ipoteză era bazată pe asumpţia caracterului ei
înnăscut sau chiar ereditar, sau chiar divin, ceea ce nu este conform cu realitatea;
în diferite grade, creativitatea este prezentă la fiecare individ.
Caracterul reprezintă latura relaţional-valorică a personalităţii. În sens
larg: exprimă schema logică, de organizare a profilului psiho-moral al persoanei,
considerată prin prisma unor norme şi criterii etice şi valorice. El include
concepţia despre lume şi viaţă, convingeri, mentalităţi, aspiraţii, idealuri,
conţinutul şi calitatea acţiunilor. În sens restrâns: caracterul este ansamblul
închegat de atitudini şi trăsături care determină o modalitate relativ constantă de
raportare la lume, la cei din jur, la sine însuşi, la activitatea desfăşurată în
societate.
Omul nu se naşte cu personalitate; la naştere el este un candidat pentru
dobândirea acestui atribut care se va realiza sub influenţa unei multitudini de
factori. Procesul construirii personalităţii începe din primele zile şi continuă
toată viaţa, desfăşurându-se discontinuu (salturi spectaculoase sau stagnări,
dezvoltări dizarmonice sau armonioase sau chiar haotice, etc.). Deşi procesul
structurării şi restructurării personalităţii se produce toată viaţa, există unele
perioade de vârstă când el este mai accentuat (având loc restructurări majore sau
stabilizări parţiale). Se consideră că în jurul vârstei de 3 ani se pun bazele
personalităţii. În adolescenţă personalitatea este constituită, în linii mari.
Procesul transformativ al personalităţii este multifazic, îndelungat, complex şi

10
presupune diferenţierea şi specializarea interioară a componentelor şi
interacţiunea /interdependenţa între factorii interni şi cei externi, de mediu.
Kurt Lewin distinge trei nivele de structurarea a personalităţii:
1) nivelul structurilor primare (insuficient diferenţiate, fără conexiuni
interne);
2) nivelul structurilor semi-dezvoltate (elementele fiecărui subsistem
sunt diferenţiate şi corelate);
3) nivelul structurilor dezvoltate (subsistemele personalităţii sunt
individualizate: cognitive, afectiv-motivaţionale, volitive + conexiuni de tip
reglator între ele, integrarea lor într-o structură funcţional-echilibrată).
Într-o opinie, se consideră 10 criterii relevante pentru devenirea
personalităţii. Omul dobândeşte o personalitate atunci când:
- devine conştient de lume, de alţii, de sine (ultima formă de conştiinţă e
cea mai importantă, este o formaţiune psihică complexă ce permite individului
să-şi dea seama cine şi ce este, ce reprezintă pentru sine şi pentru alţii, ce
scopuri şi idealuri are)
- îşi elaborează un sistem propriu, personal de reprezentări, concepţii,
motive, scopuri, atitudini, convingeri în raport cu lumea şi cu sine (care vor
determina o anumită direcţie de dezvoltare, adoptarea unei anumite conduite);
- desfăşoară activităţi socialmente utile şi recunoscute (nu gratuite,
inutile sau chiar destructive)
- emite, susţine şi argumentează judecăţi de valoare întemeiate, pornind
de la întrebări pe care şi le pune cu privire la modul său de a fi, de a gândi
(nevoia argumentării afirmaţiilor făcute îl conduc pe individ la elaborarea unor
seturi de criterii apreciative, valorizatoare; nevoia de îndoială îl împing la
reevaluări şi descoperiri de fapte şi relaţii noi);
- creează valori sociale (se transformă din consumator de valori în
producător de valori, desfăşurând o activitate în conformitate cu esenţa lui
creatoare);

11
 - are un profil moral bine conturat, nobil, coerent, ceea ce îi permite să
se dedice unor idei, idealuri şi traducerea lor în fapt;
- şi-a format capacitatea de control şi autocontrol în concordanţă cu
semnificaţia situaţiilor (cu cerinţele lor permisive şi restrictive); el îşi asumă
conştient consecinţele actelor sale şi pune stăpânire pe propria conduită;
- se integrează armonios şi util în colectivitate (omul este prin excelenţă
o fiinţă socială; izolat de alţii el nu s-ar forma niciodată ca personalitate);
- ştie să se pună în valoare, să se facă recunoscut de alţii; există două
sisteme de reuşită în viaţă - sistemul de merit (bazat pe cunoştinţe şi capacităţi,
pe învăţare şi muncă) şi sistemul de punere în valoare (bazat pe capacitatea de a
te valoriza, de a deveni cineva);
- poate fi luat drept model pentru formarea altor personalităţi
(personalitatea are valoare de model educaţional).
Pe baza acestor criterii pot fi explicate structurile echilibrate,
armonioase, dar şi cele dizarmonice, structurile consonante / disonante,
flexibile /rigide etc. Uneori pot apărea întârzieri, momente de derivă, accidente,
devieri. Când toate acestea se instalează pentru perioade relativ scurte, este un
fenomen de dezadaptare trecătoare, uşor de corectat. Când însă sunt constante şi
persistente în timp, sunt semnele unui proces de alterare a personalităţii (în acest
caz e foarte important tipul de personalitate).
Clasificarea poate fi făcută după o serie de criterii (evoluţia
ontogenetică, componenţa, structura şi funcţionalitatea personalităţii, criteriul
eficienţei personalităţii, capacitatea de adaptare a subiectului, gradul de
normalitate a personalităţii). Dacă se iau în considerare aspectele structural-
funcţionale şi cele care vizează finalitatea adaptativă rezultă personalităţi:
- imature psihologic şi social (caracterizate prin simplitatea structurilor
psihice componente, funcţionare neeficientă şi imprevizibilă, adaptare scăzută);
- mature psihologic şi social - mare complexitate structurală şi
funcţională, adaptare suplă la diferite situaţii, eficienţă sporită;

12
 - accentuate - au anumite caracteristici care ies din comun, cu tendinţa
de a aluneca în anormal, afectarea capacităţilor adaptative ale individului;
- destructurate - total diferite de media populaţiei, incapabile de a se
adapta solicitărilor mediului.
Caracteristici ale personalităţii mature şi imature. Comparaţie (Allport):
Personalităţi mature:
1) extensiunea simţului Eu-lui = încorporarea în personalitate a unor noi
sfere ale interesului uman, astfel încât ele să devină personale în mod
semnificativ
2) depăşirea egocentrismului, stabilirea relaţiilor cu alte pers,
manifestarea capacităţii de intimitate, compasiune, toleranţă
3) dispun de echilibru emoţional, de autocontrol, de simţul proporţiei, îşi
asumă conştient noi riscuri, sunt toleranţi la frustrare
4) percep, gândesc şi acţionează cu interese în conformitate cu realitatea
externă, pe care o reflectă veridic
5) sunt capabile de a fi ele însele, dispun de capacitatea de
autoobiectivare, de intuiţie, autocunoaştere, umor
6) trăiesc în armonie cu o filosofie de viaţă unificatoare, sunt capabile de
a-şi forma o concepţie generală despre lume pe care o vor transpune în practică
Personalităţi imature:
1) graniţe limitate ale Eu-lui, neimplicate în diverse activităţi,
neparticipante în mod autentic, nu doar fizic, ci şi psihologic
2) centrate pe ele însele, închise în ele însele, posesive, sufocante,
exclusiviste
3) emoţional zgomotoase, cu izbucniri de mânie şi pasiune, întâmpină
frustrările cu aversiune, sunt acuzatoare şi autoacuzatoare
4) modifică realitatea pe care o reflectă pentru a o adapta tendinţelor şi
fanteziilor lor
5) sunt afectate, „pozează”, caută să lase alte impresii asupra fondului
lor, contrare celor pe care le deţin

13
 6) acţionează fluctuant, ezitant, în funcţie de situaţii.
Dincolo de aspectul dinamic, Eul - ca instanţă a personalităţii - este cel
care îi conferă individului identitatea sa proprie, configuraţia ei specifică,
originalitatea şi unicitatea ei. Eul nu este un concept exclusiv psihologic. El are
multiple conotaţii, problematica sa intersectându-se cu filosofia, morala,
psihologia, psihanaliza, psihoterapia, psihiatria, religia, sociologia, pedagogia
etc. În sfera filosofiei, referindu-se la Eu, I. Kant îl defineşte în felul următor:
„Eul nu este un concept, ci numai un fel de a desemna obiectul simţului intern,
întrucât nu-l mai putem cunoaşte la rândul lui prin vreun predicat. Acest Eu
cugetător (sufletul), considerat ca subiectul ultim al cugetării, care nu mai poate
fi la rândul lui predicatul unui alt lucru, poate lua numele de substanţă”. După E.
Husserl, „Eul” are un caracter transcendental şi este pus în evidenţă în cadrul
experienţei transcendentale a unei persoane.
Din punct de vedere filosofic, „Eul” desemnează, dincolo de „Eul
empiric”, „Eul transcendental” sau „subiectivul substanţial”. În ceea ce priveşte
semnificaţia Eului, există mai multe direcţii, şi anume (Enăchescu, 2003, p. 65-
66):
■ Eul ontologic sau numenal este principiul filosofic, metafizic, imuabil,
căruia subiectul gânditor îi atribuie stările şi actele sale sau, cum spune
Descartes, „acest Eu este sufletul”. Punctul de vedere al lui L. Lavelle referitor
la Eu este deosebit de important: „Noi spunem despre Eu că nu este un obiect,
nici un obiect material, întrucât el nu se confundă cu corpul, nici cu un obiect
spiritual, întrucât nu există obiect spiritual. Eul este spirit şi, fiind spirit, el nu
este altceva decât un act care se realizează. Dar el este angajat într-o natură. în
consecinţă, noi putem opera o distincţie între virtualităţile de care dispune acesta
şi operaţia care-l actualizează. Aceste virtualităţi nu vor reuşi niciodată să se
realizeze”. Punctul de vedere al lui L. Lavelle este interesant întrucât el pune
problema „autodepăşirii” Eului, ca o tendinţă dinamică a acestuia, reprezentată
prin actul transcendenţei. Astfel, Eul actual tinde permanent să se proiecteze
„dincolo de realitate”, fapt care se concretizează, în sfera psihanalizei, prin

14
„idealurile Eului”, asupra cărora vom reveni. Idealul este dimensiunea sau
„aspiraţia” ontologică a persoanei umane prin „Eul” său.
■ Eul psihologic sau fenomenal este Eul simţit - sau „resimţit” - şi trăit,
realitate complexă şi mişcătoare, formată din stările şi actele de „a fi” şi de „a
avea” ale unei persoane şi de care aceasta are cunoştinţă.
■ Eul gândit sau reprezentat este ideea pe care un individ şi-o face
despre sine însuşi, conştiinţa de sine, actul de autoreflectare sau „persoana care
crede că este”.
■ Eul în psihanaliză este partea conştientă a aparatului psihic, a
structurii ca model de organizare a sistemului personalităţii şi care, prin calităţile
şi natura sa, se opune inconştientului.
■ Eul în morală - Eul moral - este conştiinţa morală din noi, este ideea
de conştiinţă de sine sau, din punct de vedere psihanalitic, este „idealul Eului”
sau Supra-Eul moral.
În psihanaliză, Eul este instanţa supremă a personalităţii, reprezentând
zona conştientului. Eul este expresia intereselor totalităţii persoanei. Din punct
vedere dinamic, acesta reprezintă conflictul nevrotic sau polul defensiv al
personalităţii, cel care pune în joc mecanismele de apărare. În sfera psihanalizei
se poate vorbi şi despre „Eul ideal”, legat de narcisism. Eul este voluntar,
conştient şi deliberativ. Caracteristica esenţială a Eului este fragilitatea. Toate
sursele de energie rezidă în sfera inconştientului, iar Eul trăieşte din energiile
luate cu împrumut din inconştient. În raport cu celelalte instanţe ale sistemului
personalităţii, Eul este supus unei triple influenţe, şi anume: a inconştientului; a
Supra-Eului; a lumii externe. Din aceste considerente, Freud susţine că Eul este
sediul conflictelor de următoarea factură: conflictele exterioare dintre persoană
şi lume; conflictele dintre Eu şi inconştient, de ordin interior; conflictele dintre
Eu şi Supra-Eu, de ordin moral.
În ceea ce priveşte tipologia Eului, ea poate avea forme variate, după
cum urmează (Enăchescu, 2003, p. 66):
1. Din punct de vedere pulsional, deosebim două tipuri de Eu:

15
 - Eul plăcere, privind propriile pulsiuni;
- Eul realitate, privind relaţia subiectului cu lumea exterioară şi
integrarea acestuia în realitatea lumii.
2. Din punctul de vedere al forţei, dinamismului şi structurii, Eul poate
fi de următoarele tipuri:
- Eul tare, dominant, anergic, autoritar şi voluntar;
- Eul slab, dominat, submisiv, anergic, supus, abulic;
- Eul ambivalent, nedecis, impus, imatur;
- Eul nevrotic, instabil, impulsiv, iritabil.
Cea mai importantă funcţie a Eului este autoconservarea organismului.
Pentru a o îndeplini este indispensabilă cunoaşterea realităţii externe şi
acumularea în memorie a experienţelor realizate. O altă funcţie esenţială a Eului,
legată de prima, o reprezintă testarea realităţii. Pentru adaptare, distingerea
realităţii psihice de realitatea externă este de primă importantă. Sănătatea
mentală a individului depinde de capacitatea de a discerne dacă preceptul
aparţine lumii interioare sau exterioare. Nevrozele şi psihozele se caracterizează
printr-o perturbare mai puţin pronunţată sau mai pronunţată a testării realităţii. A
treia funcţie importantă a Eului este modificarea realităţii în funcţie de scopurile
sale. Pentru aceasta, Eul îşi utilizează cunoştinţele despre realitate şi acţionează
prin intermediul aparatului muscular, al cărui control îl deţine. Maturitatea
psihică este atinsă în momentul în care Eul dobândeşte autonomie în raport cu
celelalte instanţe psihice (Se, Supraeu). Aşadar, vom vorbi de un eu matur atunci
când Eul nu mai este comandat de Se şi tutelat de Supraeu, reuşind să-şi
îndeplinească funcţia de comandă şi control a vieţii psihice (Zamfirescu, 2004,
p. 226).

16
 2. Cancerul mamar – obsesia femeii adulte

Cancerul de sân se află pe primul loc în ceea ce priveşte incidenţa bolii

canceroase la femei. Deoarece, în prezent, nu se cunoaşte cu precizie care sunt
factorii care provoacă cancerul mamar, nu se poate discuta de un anumit mod de
prevenţie. Totuşi, în situaţia în care cancerul de sân este depistat şi tratat în
stadiile timpurii ale bolii, înainte ca aceasta să avanseze, afectând alte organe ale
corpului, şansele de vindecare se ridică la 95%. De asemenea, tratamentul
devine mai eficace dacă cancerul este depistat în stadiul când acesta este
localizat într-o zonă restrânsă a sânilor. Deoarece cancerul mamar este o maladie
larg răspândită, şi depistarea precoce a acesteia este extrem de importantă,
fiecare femeie trebuie să-şi asume responsabilitatea de a efectua cu regularitate
un control pentru a depista la timp cancerul mamar. Există câteva mijloace de
depistare. Fiecare mijloc este extrem de important şi nu exclude celelalte. Ele
sunt:
- autoexaminarea sânilor efectuată de fiecare femeie lunar.
- o examinare mai minuţioasă efectuată în clinică de către un medic în
timpul examenului medical de rutină.
- mamografia (o radiografiere cu raze X a sânului)
O astfel de atitudine este foarte frecventă. Aproape fiecare femeie,
indiferent de cultura împărtăşită, se simte la început neconfortabil când vine
vorba de examinarea sânilor. Atunci când începe să realizeze faptul că un astfel
de examen îi poate salva viaţa, acest sentiment îşi pierde considerabil din
intensitate. În plus, de mare ajutor poate fi organizarea unei întâlniri cu un grup
de prieteni sau un medic specialist pentru a discuta despre temerile legate de
această problemă, importanţa efectuării regulate a examenului şi metodele de
adaptare la acesta.
Pentru femeile în etate, în general se recomandă efectuarea unei
mamografii (screening radiologic al sânilor). Mamografia poate depista tumorile

17
care sunt prea mici pentru a fi simţite la palpaţie, cât şi alte modificări în
structura sânilor care pot indica cancerul în faza incipientă.
De regulă, specialiştii recomandă ca fiecare femeie din grupa de vârstă
35-40 de ani să efectueze un examen de mamografie pentru a înregistra
formaţiunea normală a sânilor, iar după 40 de ani un examen anual de
mamografie pentru a depista orice semn de dezvoltare a cancerului mamar.
2/3 din femeile bolnave de cancer de sân sunt în vârstă de peste 50 de
ani. Trebuie să remarcăm însă în România ultimilor ani o proliferare alarmantă
a bolii în rândul femeilor de 35-40 de ani, fapt ce ridică multe semne de
întrebare dar naşte şi îngrijorare printre femei. Femeile cu un istoric familial de
cancer mamar (rudele apropiate au fost bolnave de cancer mamar) sunt supuse
unui risc dublu de a dezvolta ele înşişi cancer similar. Acestor femei li se
recomandă efectuarea examenelor mamografice suplimentare după vârsta de 25
de ani. La femeile care au avut cancer la unul din sâni, riscul de a dezvolta
cancer şi la celălalt sân este de trei ori mai mare decât cel uzual.
Niciodată nu este plăcut să reflectezi asupra bolilor canceroase. Dar, în
ceea ce priveşte cancerul mamar, cunoaşterea şi recunoaşterea bolii poate salva
multe vieţi. Marea majoritate de tumori ale sânului sunt benigne, adică nu sunt
neapărat canceroase. Depistarea timpurie a maladiei poate asigura un tratament
eficace şi ridica şansele de vindecare.
Mamografia are capacitate de a depista tumorile înainte ca acestea să
poată fi sesizate la palpare. Specialiştii recomandă un examen mamografic de
rutină anual pentru femeile cu vârsta de 40 de ani şi mai mult. Fiecare femeie
trebuie să ceară sfatul medicului sau în ceea ce priveşte necesitatea şi frecvenţa
efectuării examenului de mamografie în cazul său aparte.
Mamografia este o radiografie cu raze X a sânului. Ea se realizează cu o
doză foarte scăzută de radiaţii, care nu creşte riscul pentru cancerul de sân. În
timpul examenului de mamografie fiecare sân este fixat între două plăci şi
expuse la raze X din diferite unghiuri. Procedura de radiografiere poate provoca
o senzaţie minoră de disconfort, dar, de obicei, durează doar câteva secunde.

18
Dacă imaginea mamografică evidenţiază anumite anomalii, medicul curant vă va
aplica alte teste suplimentare pentru a determina natura afecţiunii. În timpul
examenului clinic al sânului, medicul palpează sânii şi ariile adiacente ale
ganglionilor limfatici axilari şi din vecinătatea claviculei. Examenul va continua
cu o inspecţie vizuală a sânilor.
În cazul când mamografia sau controlul sânilor evidenţiază vreo
anomalie, medicul poate aplica alte metode pentru a determina tipul de afecţiune
depistată. Aceste proceduri medicale pot include una sau mai multe din cele care
urmează:
- ultrasonografia. Ecografia mamară se realizează cu ajutorul
ultrasunetelor de înaltă frecvenţă pentru a obţine o imagine electronică a sânului.
Ultrasunetele sunt transmise prin glanda mamară, iar ecourile sale sunt compuse
într-o imagine electronică care poate fi vizualizată pe un monitor de computer.
În timpul acestei proceduri pacienta nu este expusă radiaţiei.
- biopsia prin puncţie-aspiraţie cu un ac fin. Nodulul sau masa de ţesut
este puncţionată cu un ac fin. Lichidul aspirat este examinat pentru identificarea
prezenţei eventualelor semne ale cancerului.
- biopsia masei centrale de ţesut. Un ac mare este folosit pentru a
extrage o probă de ţesut din nodul său masa de ţesut. Înainte de a începe
procedura se aplică anestezia zonală care, de regulă, este efectuată în condiţii
clinice (într-un cabinet medical sau spital)
- biopsia chirurgicală. În unele cazuri, pentru a determina dacă
formaţiunea este malignă poate fi necesară înlăturarea chirurgicală a unei
porţiuni sau a întregului nodul cât şi a ţesutului adiacent. Ţesutul recoltat este
examinat microscopic pentru identificarea prezenţei eventualelor celule
canceroase.
- autoexaminarea sânilor este un mijloc eficace de depistare timpurie a
tumorilor dacă este efectuată în combinare cu mamografia şi examenele clinice
de rutină. Examenele lunare ajută la familiarizarea cu aspectul şi consistenţa
normală a sânilor, şi, ulterior, la depistarea cu uşurinţă a eventualelor modificări

19
în ţesutul sânilor. Timpul cel mai recomandat pentru autoexaminare este la 7-10
zile după încheierea ultimului flux menstrual, când sânii sunt mai puţin tumefiaţi
sau sensibili. Autoexamenele lunare nu trebuie să elimine mamografia de rutină
În timp ce riscul pe viaţă de a dezvolta cancer mamar la femei este egal cu 1 din 8, riscul real variază
în funcţie de vârstă.

Vârsta Riscul (pe decade)

20-30 1 din 2,162
30-40 1 din 254
40-50 1 din 67
50-60 1 din 39
60-70 1 din 29

Un nodul obişnuit depistat la femeile care fac mamografii regulate este

de 0,3 cm. Dacă acest nodul este tratat când are o dimensiune mai mica de 0,5
cm, rata de supravieţuire la 5 ani de la diagnosticare constituie 95%.
Un nodul obişnuit evidenţiat la prima mamografie este de 0,5. Dacă este
tratat când dimensiunea creşte în limitele 0,5 cm - 1cm, rata de supravieţuire la 5
ani este de 90%. Un nodul obişnuit surprins în timpul autoexamenelor de rutină
este de 1,5 cm. Dacă este tratat când dimensiunea sa nu întrece 2 cm, rata de
supravieţuire la 5 ani este de 75-85%. Un nodul obişnuit surprins în timpul unui
autoexamen ocazional este de 2,5 cm. Dacă este tratat când dimensiunea sa
creşte în limitele 2 -3 cm, rata de supraveţuire la 5 ani este de 65-75%.
Multe femei sunt refractare la efectuarea unui autoexamen lunar al
sânilor sau a examenului mamografic din cauza spaimei de a fi diagnosticate cu
cancer mamar. Cu toate acestea, în prezent, ultimele noutăţi privind cancerul de
sân sunt mai îmbucurătoare ca oricând. Majoritatea femeilor diagnosticate cu
cancer mamar supravieţuiesc. Dacă cancerul este depistat în faza sa de debut,
rata de supravieţuire la 5 ani de la diagnosticare este de mai mult de 95 %.
Cercetările continue în acest domeniu contribuie la promovarea unei înţelegeri
mai bune de către medici a naturii cancerului, iar noile metode de tratament se
dovedesc a fi cu adevărat promiţătoare.

20
 Cu toate acestea, modul cel mai eficient de luptă împotriva cancerului
mamar continuă să fie depistarea precoce. Femeile care respectă un orar
recomandat pentru examenul de mamografie, efectuează un examen clinic
periodic de rutină, cât şi o autoexaminare lunară a sânilor sporesc la maxim
şansele de depistare şi vindecare de cancer sau de alte afecţiuni mamare.
Sânul este format din ţesutul glandular şi stromal (de suport). Ţesutul
glandular cuprinde între 15 şi 20 de lobuli care se suprapun. Fiecare din aceşti
lobuli conţine lobi, celule de dimensiuni mici care produc lapte şi care se unesc
cu mamelonul prin canale mici denumite ducte lactice. La femeile care
alăptează, laptele este transportat din lobuli prin ducte către orificiile minuscule
ale mamelonului. Ţesutul stromal este alcătuit din ţesutul gras şi fibroconjunctiv
(ligamente care susţin sânul). Aceste ţesuturi şi ligamente formează mediul
înconjurător al lobulilor, lobilor de dimensiuni mici, ductelor şi al vaselor
sanguine. De asemenea, sânul conţine o reţea de vase limfatice care se unesc cu
ganglionii limfatici axilari sau din zona axilară. Ganglionii limfatici sunt
concentraţii de celule mici în formă de bob care ajută organismul să lupte
împotriva infecţiei.
Apariţia modificărilor în structura sânului nu întotdeauna este un semn
de cancer. De fapt, leziunile benigne (necanceroase) sunt foarte comune şi
majoritatea femeilor suferă de anumite modificări în structura sânului de-a
lungul vieţii. Cu toate că leziunile benigne nu ameninţă viaţa, ele pot da o
simptomologie neplăcută care poate fi confuzionată cu cea a cancerului.
Uneori denumite “boala fibrochistică”, modificările fibrochistice
afectează cel puţin jumătate din toată populaţia feminină la diferite etape ale
vieţii. Diagnosticul acestei afecţiuni distinge noduli (tumefacţii), arii de
îngroşare a tegumentului, sensibilitate la durere şi chisturi. Unele femei descriu
ţesutul fibrochistic ca provocând la palpare o senzaţie de consistenţă “vâscoasă”
sau granulară. Prezenţa chisturilor, care pot să crească în volum doar înaintea
începerii fluxului menstrual, de obicei provoacă disconfort.

21
 Fibroadenomul este o tumoare benignă care se dezvoltă din ţesut
glandular şi fibros. De regulă, fibroadenoamele sunt formaţiuni rotunde, cu
margini conturate şi mobile, provocând la palpare senzaţia unei bile în interiorul
sânului. Cu toate că femeile de orice vârstă pot dezvolta această afecţiune, cel
mai frecvent ea apare la femeile tinere. De asemenea, ele sunt mai frecvente la
femeile de origine afro-americană.
Femeile care alăptează sunt cel mai mult supuse riscului de a dezvolta
mastita, o infecţie cauzată de pătrunderea bacteriilor prin fisurile mamelonare.
Pe măsură ce organismul luptă împotriva infecţiei, tegumentul sânilor se
tumefiază şi se accelerează torentul circulator. Pielea din jurul zonei infectate
poate deveni caldă, de culoare roşie şi provoacă dureri la atingere.
Când ţesutul gras al sânului suferă modificări, organismul înlocuieşte
ţesutul deteriorat cu ţesutul cicatrical de o consistenţă dură. Deoarece
majoritatea cancerelor mamare de asemenea au un aspect ferm, ţesutul cicatrical
poate fi cu greu diferenţiat clinic de o tumoare canceroasă. În acest caz, pentru a
determină dacă condiţia este benignă sau canceroasă se efectuează biopsia cu un
ac fin sau, în anumite cazuri, se recurge la o intervenţie chirurgicală.
Într-un organism sănătos diviziunea şi creşterea celulelor are loc numai
dacă organismul necesită celule noi. Atunci când celulele continuă să se dividă
anormal, ele formează o masă de ţesut suplimentar denumită tumoare. Tumorile
pot fi de două feluri: benigne sau maligne. Celulele care formează astfel de
tumori se împrăştie (metastaze) în alte părţi ale corpului şi perturbează
activitatea ţesuturilor şi organelor înconjurătoare. Tumorile maligne sunt
canceroase: celulele care se conţin în aceste tumori se împrăştie în alte părţi ale
organismului şi perturbează funcţionarea normală a ţesuturilor şi organelor
adiacente.
Există câteva tipuri de cancer mamar, dar două cele mai comune tipuri
sunt carcinomul ductal şi carcinomul lobular. Constituind aproximativ 80 % din
cazurile de cancer mamar, carcinomul ductal se dezvoltă pe traseul laptelui în

22
duct. Carcinomul lobular se dezvoltă în lobulile de dimensiuni mici sau glandele
producătoare de lapte matern.
Cu toate că există anumiţi factori de risc care supun unele femei unui
risc mai ridicat de a dezvolta cancer mamar, nu se ştie încă cu exactitate ce
anume cauzează cancerul de sân. Cercetătorii investighează posibilitatea că
unele cancere mamare sunt cauzate de anumite mutaţii genetice ereditare. Se
consideră că 5-10 % din tumorile mamare pot fi generate de modificările în
genele BRCA 1(Cancerulul Mamar1) şi BRCA 2 (Cancerulul Mamar 2).
Mutaţiile care au loc în aceste gene pot perturba capacitatea organismului de a
suprima tumorile.
Simplul fapt de a fi femeie reprezintă un risc vital de a dezvoltă cancer
de sân, chiar dacă această maladie afectează şi un număr mic de bărbaţi. De
asemenea, riscul de a dezvolta cancer de sân creşte odată cu înaintarea în vârstă.
Există însă şi factori de risc care nu pot fi modificaţi. Sunt expuse unui
risc mai înalt decât cel uzual de a dezvolta cancer de sân:
- femeile în vârstă de peste 50 de ani. Deşi femeile tinere pot fi
diagnosticate cu cancer de sân, 80 % din cazurile de cancer de sân apar la
femeile cu vârsta de peste 50 de ani.
- femeile cui un istoric personal de cancer mamar. Femeile, care au avut
cancer la unul din sâni sunt supuse unui risc ridicat de a dezvolta cancer şi la
celălalt sân
- femeile care au urmat un tratament radiologic în antecedente . Femeile
care au avut în copilărie sau la o vârstă tânără tratament radiologic (radioterapie)
la nivelul toracelui, au un risc crescut pentru cancer.
- femeile care au un istoric familial de cancer de sân. Riscul pentru
cancer este substanţial ridicat pentru femeile care au rudele de gradul I de sex
feminin (mama, sora sau fiica) cu un istoric de cancer de sân.
- persoanele cu predispoziţie ereditară la cancer de sân. Pentru unele
femei mutaţiile ereditare ale genelor poartă un risc anumit de dezvoltare a
cancerului

23
 - persoanele de origine caucaziană. Cu toate că femeile de orice rasă pot
dezvolta cancer de sân, femeile de origine caucaziană au un risc puţin mai mare
pentru cancer decât cele de origine afro-americană.
- femeile la care menstruaţia a avut un debut precoce şi menopauza a
apărut târziu. Femeile la care ciclul menstrual a început înaintea vârstei de 12
ani, cât şi cele cu menopauza tardivă (peste 50 de ani) au un risc mai ridicat
pentru cancer.
Anumite stiluri de viaţă, cât şi factorii mediului înconjurător par să
crească riscul pentru cancer de sân la femei, cu toate că cercetările în acest
domeniu sunt neconclusive. Potrivit unor studii riscul pentru cancer poate creşte
la femeile care:
- au un regim alimentar bogat în grăsimi. Deşi legătura dintre greutatea
corporală excesivă şi cancerul de sân nu este pe deplin studiată, incidenţa
cancerului mamar este mai scăzută în ţările unde alimentaţia tradiţională este
mai săracă în grăsimi. Oricum, sunt necesare studii noi pentru a clarifica
impactul regimului alimentar asupra riscului de cancer mamar.
- consumă alcool. Consumul zilnic de două sau mai multe porţii de
băuturi alcoolice poate creşte riscul de apariţie a cancerului de sân la femei.
- au folosit terapia de substituire cu estrogeni (ERT). Folosirea terapiei
de substituire cu hormoni pe termen lung (de 10 ani sau mai mult) poate induce
o creştere uşoară a riscului pentru cancerul de sân la femei.
- nu fac exerciţii fizice. Deşi unele studii au sugerat faptul că activitatea
fizică ar reduce riscul de apariţie a cancerului de sân, determinarea legăturii între
activitatea fizică şi prevenirea cancerului de sân necesită studii suplimentare în
acest domeniu.
Depisatarea timpurie este cheia succesului în tratamentul cancerului de
sân. În timp ce simptomele prezentate în continuare pot indica prezenţa unei
leziuni care nu este cancer, orice modificare în aspectul sau sesizată la palparea
sânului trebuie să fie comunicată în mod obligatoriu medicului pentru a stabili
diagnosticul.

24
 - formaţiune dură nedureroasă în glanda mamară
- formaţiune proeminentă în zona axilară sau sporirea volumului
ganglionilor limfatici
- modificare în aspectul mamelonului (retracţie, ulcerizare)
- creşterea anormală a volumului şi formei unui sân
- modificare în textura tegumentului sânului
- scurgeri neobişnuite mamelonare
Riscul de a dezvolta cancer de sân creşte considerabil pe măsură ce
femeia înaintează în vârstă. Femeile în etate trebuie să fie conştiente de
importanţa respectării unui grafic recomandat pentru examenul de mamografie,
efectuării examenelor clinice de rutină şi a autoexamenelor lunare.
Pentru pacientele diagnosticate cu cancer mamar sunt disponibile mai
multe opţiuni terapeutice de tratament care includ terapia chirurgicală şi
radiologică, chimioterapia şi terapia hormonală. Un tip de tratament sau o
combinaţie de tratamente disponibile sunt alese în funcţie de tipul tumorii
depistate sau gradul de avansare a acestuia.
Majoritatea pacientelor diagnosticate cu cancer mamar sunt supuse unui
tip de intervenţie chirurgicală. Extinderea procedurii chirurgicale este
determinată de stadiul bolii. Mai jos sunt prezentate câteva din cele mai uzuale
tipuri de intervenţii chirurgicale.
- lumpectomia este tipul cel mai puţin invaziv de intervenţie
chirurgicală, care, de regulă, se aplică în combinare cu tratamentul radiologic.
Formaţiunea tumorală împreună cu o zonă de ţesut sănătos adiacent se
îndepărtează printr-o incizie mică.
- mastectomia parţială. Această intervenţie chirurgicală presupune
îndepărtarea a mai mult de un sfert de sân. Aproape totdeauna este urmată de
şase săptămâni de radioterapie.
- mastectomia simplă sau totală. Mastectomia simplă implică
îndepărtarea întregului sân, dar fără ganglionii limfatici axilari sau ţesutul
muscular subiacent sânului.

25
 - mastectomia radicală modificată. În această intervenţie chirurgicală se
îndepărteaza întregul sân şi unii ganglioni limfatici din zona axilară.
- mastectomia radicală. Această intervenţie chirurgicală implică
îndepărtarea extensivă a întregului sân împreună cu musculatura peretelui
toracic subiacentă sânului. Astăzi, se practică rar datorită succesului
mastectomiei radicale modificate.
- chimioterapia se referă la utilizarea medicamentelor pentru distrugerea
celulelor maligne. Administrate intravenos sau pe cale orală, aceste droguri
ajung în fluxul sanguin şi ating toate părţile organismului. De obicei, pacientelor
supuse chimioterapiei li se administrează mai multe tipuri de medicamente
împotriva cancerului. Deoarece chimioterapia frecvent cauzează efecte
secundare, cum ar fi greaţa şi voma, tratamentele sunt programate astfel încât
fiecare perioadă de tratament să fie urmată de o perioadă de refacere.
- terapia radiologică Radioterapia este tratamentul cu radiaţii de energie
înaltă pentru a reduce sau distruge celulele canceroase. Radiaţiile pot fi emise
spre tumoare de aparate externe (iradiere externă) sau emise de materialele
radioactive plasate direct în tumoare (iradierea internă). Frecvent, pentru
tratamentul cancerului de sân este folosită iradierea externă, care este similară cu
expunerea la raze X, dar durează mai mult. Radioterapia poate fi utilizată
preoperator pentru reducerea dimensiunilor tumorii sau după intervenţia
chirurgicală (post operator) pentru distrugerea celulelor canceroase restante
- terapia hormonală. Dezvoltarea unor tumori canceroase se datorează
estrogenului, un hormon feminin care se produce în ovare. Estrogenul aderă la
anumite celule canceroase şi stimulează creşterea şi divizarea lor.
Medicamentele care blochează efectele estrogenului, precum tamoxifenul, se
administrează pentru a împiedica aceasta dezvoltare. Actualmente sunt testate şi
alte medicamente similare pentru tratamentul cancerului de sân, care se pot
dovedi mult mai eficiente în prevenirea cancerului mamar.
În prezent, şansele de supravieţuire şi vindecare de cancer pentru
femeile diagnosticate cu cancer de sân sunt mai ridicate ca oricând. O tumoare

26
depistată în faza sa de debut poate fi tratată cu efecte secundare minime. Chiar şi
atunci când sunt necesare proceduri radicale de tratament precum înlăturarea
unui sân, femeile pot duce un mod normal şi activ de viaţă graţie progreselor
atinse în chirurgia reconstructivă.
Cu toate că chirurgia reconstructivă ajută la reconstruirea formei
aproximativ normale a sânului şi chiar la restabilirea aspectului mamelonului şi
areolei mamare, totuşi, ea are şi anumite neajunsuri. Această procedură este
menită să reconstruiască sânul afectat astfel ca el să fie simetric cu cel sănătos
când femeia poartă sutien. Diferenţele în aspectul sânilor sunt mai vizibile când
sânii sunt expuşi. Opţiunea disponibilă pentru femeile care au refuzat să facă
operaţie este proteza mamară care simulează aspectul normal cât şi greutatea
unui sân şi poate fi purtată. Aceste forme artificiale în mod normal se introduc
într-un buzunar al sutienului.

3. Urmările depistării cancerului mamar în planul dezvoltării

psihice a femeii
3.1. Ecoul bolii asupra psihicului

Este cunoscut impasul în care ne aflăm în momentul în care suntem puşi

să dăm o definiţie exactă a bolii. Dacă privim boala ca expresie a unei
ameninţări sau chiar a unei ruperi efective a echilibrului biologic şi psihologic
dintre organism şi mediul său ambiant (care este nu numai biologic, ci şi social),
vom putea avea cel puţin o imagine corespunzătoare unei orientări terapeutice
îndreptate în sensul restabilirii acelui echilibru dinamic prin care se poate
desemna, ca o definiţie succintă, starea de sănătate.
Considerând diferitele abateri în plan statistic de la starea de sănătate,
vom avea - în cazul depăşirii unui anumit prag - noţiunea de boală „în general”,
nu perfect dar acceptabil superpozabilă abaterilor individuale prezentate de
diferiţi oameni, dintre care numai o parte - marea majoritate, dar nu toţi - vor
putea fi consideraţi bolnavi datorită abaterilor respective.

27
 Dată fiind capacitatea extraordinară a organismului animal şi a celui
uman, în special, de a-şi menţine în cadrul unor limite optimale diferiţii
„parametri funcţionali”, inclusiv aceia mai puţin luaţi în consideraţie, ai
psihicului, vom putea vorbi de boală încă din momentul în care apare o
modificare a unuia sau a mai multor parametri, chiar dacă modificările
adaptative cu caracter compensator vor continua să menţină neschimbat
echilibrul dintre organism şi mediul său înconjurător.
Din această perspectivă vom defini boala ca fiind totalitatea acelor
abateri statistice de la normal (apreciate atât din punct de vedere somatic cât şi
psihic şi social), abateri care, fie că alterează capacitatea omului de a activa în
planul vieţii sale personale, profesionale ori sociale (capacitatea văzută în dublă
ipostază: fizică şi psihică), fie că reprezintă (conţin), prin potenţialul lor
evolutiv, primejdia unei astfel de alterări (Plozza, Iamandescu, 2003, p. 115).
Desigur, o mare importanţă prezintă şi durata şi caracterul evolutiv a
bolii. Astfel, există o demarcaţie uneori foarte netă între bolile acute şi cele
cronice, între bolile cu mers reversibil sau staţionar şi cele progresive,
ireversibile. Aceste deosebiri îşi pun amprenta şi asupra bolnavilor.
În general, oamenii se împacă greu cu ideea că au devenit bolnavi. De
aceea, în faţa unor simptome de indispoziţie fizică (în special) sau psihică, omul
nu se gândeşte imediat la boală sau - dacă se gândeşte - are tendinţa de a
respinge această idee pentru simplul fapt că, obiectiv, boala este un rău şi aduce
suferinţă. În plus, chiar când a ajuns să accepte ideea că este bolnav, omul
suferind parcurge un traseu al întrebărilor şi deciziilor care ocoleşte sau întârzie
prezentarea la medic şi care poate fi rezumat, cu ajutorul unor exemplificări din
cazuistica noastră, după cum urmează:
- apariţia unor simptome interpretabile de către individ ca fiind semnele
unei boli noi sau agravarea uneia preexistente;
- apelul la cunoştinţele sale medicale - dar mai ales la cele ale unor semi-
profesionişti (farmaciste, asistente medicale) sau cunoscuţi - precum şi la date le
furnizate de mass-media;

28
 - automedicaţia, ca primă tentativă terapeutică, pe baza datelor obţinute
anterior;
- bagatelizarea simptomelor, în cazul persistenţei acestora;
- prezentarea, în ultimă instanţă, la medic, determinată de două
circumstanţe: agravarea simptomelor sau apariţia unor complicaţii; insistenţele
familiei, alarmată dar şi deranjată de boală;
- aflarea diagnosticului (în exemplul prezentat, cancer mamar) şi
aplicarea tratamentului.
Guy Clement rezumă atribuţiile profesionale ale medicului - purtând şi
însemnele unei veritabile arte - arta de a asculta, de a vorbi, de a prescrie şi de a
alina. Acelaşi autor pune la baza constituirii relaţiei interpersonale dintre medic
şi pacient cele trei întrebări kantiene ce rezumă interesul cunoaşterii, şi anume:
„Ce pot să ştiu? Ce trebuie să fac? Cât îmi este permis să sper?”. Prin răspunsul
pe care îl dă acestor întrebări medicul devine, în acelaşi timp, întruchiparea unui
mit, a cărui definiţie - conţinută în Dictionnaire Petit Robert, p. 1251 din 1990 -
este: „imaginea simplificată, adesea iluzorie, pe care grupele umane o
elaborează sau o acceptă în legătură cu un fapt şi care joacă un rol important în
comportamentul şi aprecierea lor”. Rădăcinile mitice ale medicului, desprins din
vechii vrăjitori ai triburilor preistorice sau marii preoţi ai antichităţii, unii chiar
zeificaţi (Apollo, Aesculap etc.), persistă în zilele noastre în comportamentul
bolnavului la întâlnirea cu cel care este desemnat de societate să-i risipească
neliniştile existenţiale - dar şi suferinţele fizice şi psihice - legate de boala sa.
Ele oferă medicului o inestimabilă şansă de a întinde o punte către pacient,
permiţând o comuniune optimă, menită să amortizeze asperităţile relaţiei
tehniciste inerente profesiei medicale dar şi să înlesnească un transfer de mesaje
verbale şi nonverbale, vehiculând tot ceea ce poate constitui elementele unei
psihoterapii simple de îmbărbătare şi de susţinere a moralului omului aflat în
suferinţă.
Pentru bolnav, răspunsurile la cele trei întrebări kantiene sunt influenţate
de modul în care răspunde medicul - acesta din urmă conservându-şi astfel, mai

29
mult sau mai puţin, imaginea sa mitică - de unde şi impactul diferit de la medic
la medic al psihoterapiei de susţinere a bolnavului. În esenţă, însă - după acelaşi
autor, Guy Clement - bolnavul primeşte răspunsuri oarecum simetrice cu cele pe
care le-a dat medicul, după cum urmează:
■ Ce posibilităţi are de a cunoaşte imaginea reală a propriului corp şi a
părţilor acestuia aflate în suferinţă? Adesea este atribuită unui organ o suferinţă
având altă cauză (răspunsul este dat potrivit posibilităţilor sale de înţelegere).
■ Ce poate face pacientul, alegându-şi drept interlocutor medicul? Să
asocieze efectul biomedical - mitului Ştiinţei, iar psihoterapia - mitului
Atotputerniciei.
■ Ce poate spera pacientul? Nu în nemurire, ci doar în alinarea suferinţei
şi în vindecare. Mitul speranţei în nemurire reprezintă, în cazul concret al
îmbolnăvirilor grave cu prognostic fatal (de ex. cancerul), speranţa vindecării
acelor boli chiar într-o etapă când ele sunt considerate incurabile.
Interesează pentru analiza de faţă modificările psihice şi psiho-
comportamentale asociate cu apariţia bolii.

3.2. Modificări în plan psihocomportamental generate de boală

Regresia afectivă şi comportamentală. Psihanaliştii au postulat un

adevăr greu de tăgăduit şi anume că, într-o situaţie percepută de un subiect adult
ca pe o primejdie, individul respectiv tinde să adopte instinctiv o conduită de tip
infantil menită să-i asigure un echilibru sufletesc - altfel grav perturbat prin
evaluarea situaţiei respective. Se cunoaşte reacţia instantanee de invocare a
numelui mamei observată la un soldat când este lovit de un glonte sau om în
toată firea la vederea unui urs, de exemplu.
Reacţia comportamentală de revenire (regresie) a unui individ la nivelul
afectiv-comportamental din stadiul infantil al dezvoltării sale nu este completă
(nici nu ar putea face abstracţie de nivelul intelectual şi nici de experienţa de
viaţă a adultului). Păstrând proporţiile, însă, anumite trăsături afective şi

30
comportamentale - scurtcircuitând achiziţiile în planul intelectual, afectiv şi
atitudinal, prezente la adultul aflat în faţa unei ameninţări grave (mai ales cea
vitală, ca în cazul unor intervenţii chirurgicale) - readuc în actualitate
comportamentul copilului dominat de dependenţă şi vulnerabilitate afectivă. în
cazul unei boli mai mult sau mai puţin grave, care creează un disconfort psiho-
somatic major sau având un prognostic rezervat ori incert, individul afectat,
bolnavul, adoptă un comportament regresiv de tip infantil, recunoscut ca atare
chiar de către anturaj. Această tactică inconştientă ajută pe bolnav „să-şi procure
o stare de intensă relaxare” (Popescu-Neveanu) de care el are nevoie într-un
moment destul de dificil din existenţa sa.
Revenind la trăsăturile definitorii pentru regresia afectivă şi
comportamentală, vom distinge următoarele trăsături generale, prezentate atât
într-o boală acută vindecabilă dar cu un disconfort sever, cât şi într-o boală
cronică, ameninţătoare în planul păstrării inserţiei profesionale a bolnavului sau
chiar a supravieţuirii acestuia.
a) egocentrismul - constituie rezultatul restrângerii preocupărilor
bolnavului la acelea legate doar de boală, inclusiv restrângerea orizontului şi
creşterea cenesteziei, centrul atenţiei devenind alimentaţia, digestia, excreţia, dar
şi senzaţiile sale referitoare la organul ce va fi supus operaţiei şi, desigur, la
simptomele generale cauzate de boala sa (febra, de ex.). În plus, datele obiective
reprezentate prin rezultatele analizelor şi ale celorlalte investigaţii paraclinice,
pot să contribuie la conturarea unei situaţii de maxim pericol în care se află
bolnavul, justificând, uneori insuficient, repetarea obsesivă de către unii bolnavi
a nenumărate investigaţii. Tot în planul egocentrismului, cu specific infantil, se
distinge şi o anumită capriciozitate, mergând până la terorizarea anturajului
(familial şi uneori medico-sanitar).
b) dependenţa - în contrast aparent cu prima trăsătură, bolnavul este
realmente dependent, atât faţă de medic, cât şi faţă de anturaj (deşi nu
întotdeauna faţă de acesta din urmă). În cadrul dependenţei bolnavul primeşte, în
schimb, marea satisfacţie pe care o atrage diminuarea responsabilităţilor sale,

31
ştiindu-se la adăpostul acelora pe care societatea, în mod formal-statuar
(medicul, de ex.) sau prin presiunea normelor morale (familia), i-a instituit ca
apărători ai intereselor bolnavului, angajaţi fiind în procesul tratării (eventual
vindecării) bolii.
c) predominanţa unor procese emoţionale de tipul afectelor – acestea
reprezintă „emoţii primare, caracterizate prin mare intensitate, expansivitate,
durată redusă, dezvoltarea unipolară şi exprimarea mijlocită prin comportament”
(Popescu-Neveanu). Izbucnirile în plâns, furie sau vaiete sunt frecvent întâlnite
la omul bolnav. în ceea ce priveşte relaţia cu stresul psihic, ele pot fi o dovadă
că, pe acest fundal al psihicului modificat de boală, bolnavul poate fi uşor stresat
de situaţii anterior tolerate.
d) agresivitatea - deşi este integrabilă adesea în comportamentul de tip
egocentric şi izvorăşte din situaţia de dependenţă a bolnavului, noi o considerăm
ca pe o notă de tip infantil. Credem că experienţa personalului medical, şi
desigur a psihologilor care au îngrijit ori studiat bolnavii conţine suficiente
exemple de agresivitate, cel puţin latentă, prezentă la aceştia din urmă. Forme,
adesea subtile, de manifestare a agresivităţii pot fi observate chiar şi în cursul
anamnezei (de ex., relatări critice la adresa medicilor care au tratat anterior
bolnavul).
e) anxietatea - reprezintă o stare de nelinişte, de teamă, chiar frică,
nemotivată de existenţa unui pericol real, identificabil („teamă fără obiect”). Se
consideră că anxietatea are la bază un deficit de informaţie care poate fi
amplificat de indivizii aflaţi în diferite circumstanţe extrem de dificile (la omul
normal) sau apreciate cvasiconstant ca dificile (la persoanele „anxioase”). în
cazul bolii, anxietatea este legitimă la pacienţii lipsiţi de informaţiile referitoare
la gravitatea şi prognosticul bolii, ca şi la efectele tratamentului. Dacă în limba
engleză există un termen identic (anxiety), în limba germană ea se exprimă prin
termenul „Angst (care înseamnă şi frică), iar în limba franceză mai există un
termen, „angoisse” preluat şi în limba română („angoasă”) - care complică puţin
înţelegerea termenului anxietate. Aceasta se datorează faptului că angoasa ar

32
reprezenta după Littre (citat de Athanasiu) - o stare afectivă cu conţinut somatic
intens exprimat (identificat de câtva timp prin dificultatea de a respira) şi
concomitentă cu o „mare tristeţe”, în timp ce anxietatea ar fi un prim stadiu al
angoasei sau o angoasă fără manifestările neuro-vegetative care o însoţesc de
obicei pe aceasta. Uzual se consideră că anxietatea - indiferent dacă atinge sau
nu gradul de angoasă sau limita extremă, denumită „atac de panică” - este
însoţită de acuze somatice, unele sugerând chiar adevărate boli, deşi examenul
clinic şi analizele de laborator nu îndreptăţesc aceste temeri. Consecinţele
somatice ale anxietăţii cele mai frecvente sunt dispneea (hiperventilaţie, uneori
neobservată de către pacient), hipersudoraţia, tremorul şi insomnia.
Se subliniază în literatura de specialitate necesitatea termenului de
„anxietate de caracter” (sau „caracter anxios” - „trait anxiety”) prin care traduce
o dimensiune a personalităţii unui subiect înclinat în mod obişnuit spre anxietate
(aceasta apare frecvent, uneori permanent, mai mult sau mai puţin motivat). La
omul bolnav aceste simptome reactive la situaţia sa „nouă” complică şi mai mult
tabloul clinic al bolii de bază, iar în cazul perspectivei intervenţiei chirurgicale
anxietatea este exacerbată de imprevizibilul actului operator.
f) depresia - constituie la omul bolnav o reacţie în plan afectiv, apărută
facultativ - în cazuri grave, lipsite de speranţă, şi mai ales la bolnavii cu evoluţie
cronică şi repetate eşecuri terapeutice. Ea este caracterizată printr-o dispoziţie
disforică, de „deprimare” şi se concretizează în plan psihic şi comportamental
prin senzaţii de neputinţă (de pierdere a energiei vitale), cu astenie - mergând de
la tulburări de concentrare a atenţiei până la imposibilitatea de a duce la capăt
acţiuni uzuale - până în momentul apariţiei depresiei -, de lipsă de interes pentru
probleme obişnuite ale vieţii (inclusiv nevoile biologice, alimentare, sexuale sau
cele legate de convenienţele sociale, ca de exemplu ţinuta vestimentară) şi prin
sentimente de autoreproş (în genere de culpabilitate sau desconsiderarea propriei
valori). Dintre numeroasele simptome psihice şi corelate somatice ale depresiei,
punând uneori serioase probleme de diagnostic diferenţial, menţionăm: scăderea
apetitului (inclusiv scăderea în greutate), constipaţia, insomnia (în special

33
trezirea foarte devreme, matinală) sau, din contră hipersomnia, pierderea
energiei (oboseală mai ales la trezire) şi - ceea ce în literatură abundă - prezenţa
a numeroase şi variate forme de dureri (cefalee, algii, cu sedii diferite etc.).
Termenul „depresie mascată” reprezintă o realitate clinică mult mai
frecvent întâlnită decât depresia tratată de psihiatru şi trebuie menţionat că
această „formă larvată” a depresiei se află la baza a cel puţin 5% din cazurile de
bolnavi care consultă un medic. Conceptul evidenţiază faptul că o multitudine de
simptome fizice pot constitui masca unei depresii pe care uneori pacientul o
ascunde cu grijă faţă de cei din jur dar, adesea, şi faţă de medic. Medicul trebuie
să deceleze această depresie, spre a putea încerca să o contracareze printr-o
multitudine de procedee (inclusiv apelul la psiholog). În cazul anamnezei unui
bolnav chirurgical, decelarea unei depresii are o anume valoare prognostică
deoarece un bolnav depresiv prezintă un risc operator şi mai ales postoperator
mai mare. Atunci când depresia devine manifestă, ea este de resortul medicului
psihiatru.
În plan psihic, depresia atinge un maxim prin înclinaţia către suicid a
subiecţilor respectivi.
Trebuie subliniat că „intrarea în boală”, acceptarea situaţiei de bolnav,
trăirea bolii (suferinţa propriu-zisă şi circumstanţele în care îşi desfăşoară viaţa
omul bolnav) - toate acestea multiplicate de anticiparea unor pericole posibile (şi
a altora imprevizibile)- constituie surse majore de stres psihic. În plus,
modificările comportamentale induse de boală măresc „permeabilitatea” faţă de
stres psihic şi lărgesc „zonele de impact” ale acestuia.
Regresia este considerată ca foarte utilă şi chiar necesară pentru bolnav
şi se relevă prin două consecinţe ale acestui tip de comportament în cadrul bolii:
- bolnavul îşi lasă la o parte grijile cotidiene şi îşi concentrează forţele
sale asupra lui însuşi;
- el acceptă ajutorul şi susţinerea din partea anturajului „fără a se opune
vindecării prin iniţiative intempestive sau un activism jenant.

34
 Refuzul regresiei denotă teama de pasivitate şi condamnă pe bolnav la o
supraadaptare costisitoare pentru sănătatea sa (în opinia noastră, cu preţul unui
stres considerabil).
La fel de dăunătoare este închiderea bolnavului într-o „carapace” a unui
comportament de tip regresiv dar, mai ales, încercarea medicului de a-i favoriza
- în mod exagerat - o astfel de conduită sub pretextul că, în caz contrar, bolnavul
ar pierde beneficiile regresiei. În realitate, o astfel de atitudine - de încurajare a
regresiei - are consecinţe nefavorabile asupra instalării vindecării, întârziind
mult acest proces care trebuie să se coreleze cu dispariţia progresivă a regresiei
bolnavului.
Regresia afectivă-comportamentală trebuie limitată în cazul bolilor
uşoare, dar încurajată de către medic în bolile cu un disconfort sever sau în cele
cu prognostic rezervat, cum sunt unele boli chirurgicale, în etapa preoperatorie şi
în primele zile postoperatorii. Prelungirea acestei stări privează bolnavul de o
revenire rapidă la exigenţele de zi cu zi, fiind pasibilă de o tentaţie a fostului
bolnav (medical sau chirurgical) vindecat de a se lăsa copleşit de dificultăţi,
altădată uşor de învins, prin justificări de ordin medical sau, pur şi simplu, de tip
infantil. O reprimare brutală a stării de regresie (uneori chiar de către bolnav, din
exces de zel) poate avea urmări grave, spre exemplu: mobilizarea intempestivă
în primele zile ale unui infarct miocardic ori mobilizarea precoce postoperatorie
inadecvată sau după scoaterea bandajului. La fel de nocivă este şi neglijarea
unor acuze subiective - astenie, cefalee - sau obiective: subfebrilitate, aspect
„neconvingător” al plăgii operatorii etc. la bolnavii chirurgicali ce încearcă să se
considere mai repede vindecaţi.
Evaziunea reprezintă un comportament de „evadare” din lumea, adesea
plină de dificultăţi, a bolnavului într-un climat al suspendării grijilor şi scutirii
de responsabilităţi, specifice unor boli cu evoluţie benignă şi controlată cu un
disconfort psiho-fizic infinit mai redus decât cel dinaintea îmbolnăvirii. într-o
primă fază, bolnavul gustă cu surprindere schimbarea de decor adusă de către
boală şi - înainte cu puţin de anunţata externare din spital (sau a opririi

35
tratamentului) - reacţionează în mod involuntar, total în dezacord cu mersul spre
vindecare înregistrat până atunci: agravarea nejustificată a simptomului bolii,
apariţia unor temeri nejustificate asupra vindecării, exagerarea simptomelor
restante (pasibile de reversibilitate) ca şi a unor efecte secundare ale
tratamentului. Uneori apar chiar uşoare ascensiuni termice. în cazul bolnavilor
„antrenaţi”, evaziunea poate deveni un scop în sine, putând fi manipulată
intenţionat (în special de către bolnavii cu personalitate isterică), generând
beneficii secundare pentru bolnavii respectivi.
Exaltarea eului. Boala poate exacerba unele trăsături primitive
narcisiste ale acestuia, în contextul unui statut social inferior, al unui nivel
intelectual redus, unii bolnavi utilizează boala ca pe un mijloc de valorizare
(„sunt un caz interesant”). De asemenea, copiii sau bătrânii, care solicită mai
intens afecţiunea celor din anturaj, vor utiliza boala ca pe un prilej de a focaliza
asupra lor atenţia şi grija celor apropiaţi.
Contagiunea informaţională. În saloanele de spital, pe culoarele
dispensarelor atrage atenţia un fenomen care este inerent comunicării dintre
oamenii bolnavi preocupaţi legitim de dimensiunile pericolului pe care îl
reprezintă boala lor, atât ca posibilităţi evolutive şi de prognostic, cât şi cu
privire la valoarea diferitelor remedii, unele paramedicale („tămăduitorii” de
exemplu). Apar adevărate „autorităţi în materie”, în special printre bolnavii cu
„state vechi de serviciu”, ajunşi să emită opinii „competente” despre valoarea
diferitelor medicamente, anumitor analize, adesea şi asupra pregătirii
personalului. Aceste informaţii contaminează pe toţi bolnavii implicaţi, iar
însuşirea lor - deşi, adesea neobligatorie - este favorizată de scăderea simţului
critic, ca şi de anxietatea prezentă constant la omul bolnav.

3.3. Elemente de statut şi de rol social ale bolnavului

Statutul social al unui individ delimitează drepturile şi obligaţiile

acestuia în legătură cu o poziţie pe care el o ocupă în cadrul relaţiei sociale, ca

36
de exemplu: profesiunea („fişa postului” + drepturile şi obligaţiile generale ale
unui angajat etc.), familia (statutul de părinte sau de soţ sau de copil etc.), sau
viaţa politică (alegător sau parlamentar etc.). Rolul reprezintă „aspectul dinamic
al statutului” (Parsons) adică modul în care individul înţelege şi reuşeşte - mai
mult sau mai puţin - să îndeplinească aceste obligaţii şi drepturi.
Întrucât îmbolnăvirea unui individ produce o serie de perturbări ce se
propagă în lanţ în mediul familial şi profesional al bolnavului (micro- şi
macrogrupul de care aparţine acesta), stabilirea unor norme, reglementate sau nu
juridic, impun o conformare atât din partea bolnavului, cât şi a grupurilor sale
sociale de apartenenţă.
Parsons enumera patru caracteristici de bază privind drepturile şi
obligaţiile (statutul) bolnavului.
■ dreptul la ajutor. Având acest drept, bolnavul poate primi sprijin din
partea acestor membri valizi ai societăţii, care instituţionalizează ajutorul
acordat acelor bolnavi.
■ scutirea de responsabilităţi. Reprezintă abdicarea de la orice
responsabilitate de ordin profesional, social şi familial. Dacă individul nu se
vindecă, această scutire devine o acceptare definitivă, un drept (pensionarea, de
exemplu). Concluzionând asupra acestor prime două „drepturi” ale bolnavului,
trebuie spus că, în general, bolnavul care se prevalează de ele încearcă, totuşi, o
atingere a personalităţii ce se poate chiar transforma într-un veritabil „complex
de inferioritate”, al cărui grad variază în funcţie de nenumăraţi factori, între care
personalitatea bolnavului şi factorii sociali sunt cei mai importanţi. Aici putem
vedea, de fapt, cum statutul este pus în mişcare, în funcţie de factorii enumeraţi
mai sus, sub forma rolului pe care şi-l asumă bolnavul, rol ce poate oscila între
tendinţa la exagerarea acestor drepturi (bolnavi care se prevalează de situaţia lor
de a obţine drepturi, uneori depăşind normele admise), şi cei care aproape
resping aceste drepturi, considerându-se realmente înjosiţi de acceptarea
acestora.

37
 ■ obligaţia pentru bolnav de a cere ajutor competent pentru vindecare.
Aceasta apare ca firească, date fiind demnitatea umană dar şi exigenţele
societăţii. Totuşi, există abateri de la această normă, fie în sensul exagerării
(bolnavi care resping - din exces de zel profesional sau altruism familial -
scutirea de responsabilităţi, continuându-şi activitatea şi întârziind prezentarea la
medic), fie al diminuării ei (bolnavi abuzând de concedii medicale, sanatorizări
sau terorizându-şi familia etc.).
În raport cu celelalte drepturi şi îndatoriri ale bolnavului, această
obligaţie este adesea îndeplinită într-un mod impropriu, ce depinde în mai mare
măsură de personalitatea sa, dar şi de condiţiile concrete de existenţă. Astfel
timizii, persoanele angrenate într-o activitate considerată de ei ca extrem de
importantă, dar şi oligofrenii, vor apela mai greu (indecis şi cu întârziere) la
ajutorul instituţiilor medicale. în schimb, persoanele isterice, ipohondre, ca şi
destul de larga categorie a bolnavilor „colecţionari de consultaţii” (pentru
aceeaşi boală) la mai mulţi medici (în condiţiile asistenţei medicale complet
gratuite din fostele ţări socialiste) vor efectua un adevărat consum de asistenţă
medicală şi de specialitate (cronofag şi costisitor în planul investigaţiilor de
laborator etc.).
■ obligaţia pentru bolnav de a considera această stare ca fiind
indezirabilă şl de a coopera în scopul vindecării sale. Există, în mod firesc, o
concordanţă între dorinţa de vindecare a bolnavului şi conformarea sa
cvasitotală la indicaţiile terapeutice ale medicului. Există, însă, situaţii în care
bolnavii se complac în situaţia lor - mai ales în cazul unor boli lipsite de un
disconfort psihic şi somatic major, dar beneficiare ale unor măsuri de protecţie
socială (inclusiv medicaţie gratuită) - încălcând prescripţiile sau manifestând o
pasivitate terapeutică de o aşa manieră încât să-şi poată menţine privilegiile. Tot
aici se încadrează bolnavii depresivi (sinucigaşii recidivişti, în primul rând) dar
şi bolnavii cu automutilări sau persoanele declasate, cu boli cronice, „abonate”
la internări în spital pe durata sezonului rece etc.

38
 3.4. Evaluarea trăsăturilor de personalitate ale pacienţilor

Evaluarea psihologică poate fi definită ca un proces prin care psihologul

- consilierul psihologic - obţine informaţii despre un pacient. Adesea scopul
principal al diagnozei poate fi descris prin: evaluarea problemelor persoanei,
descrierea comportamentului, anticiparea comportamentului în viitor, evaluarea
intervenţiilor terapeutice. Testele şi tehnicile se vor selecta în funcţie şi de
nivelul lor de validitate, în principal de capacitatea lor specifică de a furniza o
anumită informaţie necesară în luarea deciziei prin luarea în calcul a fundalului
specific şi caracteristicilor pacientului. Alegerea testelor se face şi în funcţie de
orientarea teoretică a psihologului şi de tipul de decizie cerut. în acest sens, cel
mai adesea, sunt necesare informaţii legate de: determinarea celei mai adecvate
încadrări clinice; pentru a determina dacă există unele afectări neurologice;
pentru a decide care formă de tratament, consiliere sau psihoterapie este cea mai
adecvată cazului în prezent; pentru a decide asupra unei strategii potrivite în
ceea ce priveşte instrucţiunile pe care pacientul trebuie să le urmeze; pentru a
identifica modul cum evoluează pacientul, realizările, aptitudinile, deprinderile,
structura şi dinamica în cadrul componentelor personalităţii, trăsăturile
dominante, aspecte semnificative pentru planificarea procesului de reabilitate,
terapie sau educaţie; evaluarea eficienţei programului de tratament, a
intervenţiilor terapeutice ori de consiliere, sau a şedinţelor de grup terapeutic.
În general, în cadrul diagnozei psihologice, există două orientări
complementare care, duse la extremă, pot deveni opozante: orientarea
psihotehnică centrată pe acurateţea instrumentului şi cea clinică propriu-zisă,
centrată pe specificul cazului. Această diferenţiere a avut impact şi asupra
instrumentelor de testare psihologică, unele probe şi tehnici fiind accentuat
legate de determinări cantitative şi răspunzând strict unor cerinţe psihometrice,
altele fiind construite pentru a răspunde unor cerinţe privind structura şi
dinamica psihică, fiind centrate mai ales pe aprofundarea factorilor psihici şi

39
dinamica specifică acestora, respectiv aspectele calitative mai puţin
cuantificabile.
Modelele psihometrice de psihodiagnoză presupun utilizarea unor probe
care răspund în primul rând cerinţelor psihometrice: fidelitate, validitate,
etalonare pe populaţia specifică şi generală. Metodele clinice implică un număr
de proceduri care evaluează diferite arii de funcţionare psihică, atât la nivelul
conştient al psihicului, cât şi la nivelul psihismului inconştient; utilizarea
tehnicilor proiective şi a instrumentelor vizând personalitatea; interpretarea se
bazează deopotrivă pe indici cantitativi, dar şi pe indici simbolici, calitativi şi
depinde de nivelul de pregătire şi profunzime al psihologului mai mult decât de
aspecte normative (etaloane).
În psihologia clinică, majoritatea practicienilor accentuează pe
particularizarea interpretării şi pe considerarea cu prioritate a specificului
calitativ al rezultatelor. De asemenea, sunt specialişti care argumentează
împotriva primatului evaluării formale pornind de la ideea că nici un lucru
descoperit despre un pacient nu va induce o diferenţă vizibilă în psihoterapie de
exemplu, atâta vreme cât informaţia respectivă nu va deveni vizibilă, evidentă şi
credibilă pentru clientul respectiv în cursul relaţiei terapeutice. Astfel de poziţii
ţin mai ales de orientările umaniste din psihologia americană şi tind să includă
pacientul în interpretarea testului, sau setului de rezultate la teste, cu o poziţie
egală cu cea a psihologului, ca şi co-evaluator. De asemenea, orientările
comportamentiste în psihologie pun accent mai puţin pe teste şi mai mult pe
indicatori de comportament în măsurarea trăsăturilor, impusurilor, motivelor,
atitudinilor şi chiar a con-ţinuturilor inconştiente.
Standardele sunt construite în cadrul fiecărei ţări şi au valoare legală,
instituite fiind de legi specifice privind profesia de psiholog. Printre prevederile
care privesc direct psihodiagnoză sunt importante cele privitoare la instrumente:
validitatea testelor şi interpretarea testelor (chiar şi metodologia clinică fiind
legată de astfel de cerinţe deontologice). De asemenea, există o serie de
standarde privind protecţia persoanei examinate şi evaluate psihologic, sau care

40
beneficiază de consiliere sau psihoterapie. Astfel, o serie de cerinţe se referă la
aspecte precum: aducerea la cunoştinţă a interpretărilor şi verificarea lor în
privinţa acurateţei, clarităţii, utilităţii; respectarea datelor tehnice; considerarea
situaţiilor în care trebuie folosite norme separate pentru femei şi bărbaţi, pentru
vârste diferite; urmarea unor proceduri standard - la care se face referinţă în
manualele probelor sau tehnicilor - pentru a determina motivul pentru
combinarea unora dintre testele utilizate şi justificarea legăturilor interpretative
între scorurile la teste diferite; distribuţia scorurilor în funcţie de sex, rasă, grup
etnic.
De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că indiferent cât este de valid
un test, interpretarea şi decizia nu se fac doar pe baza unui singur instrument ci
în corelaţie cu datele de observaţie şi interviu, cu alte informaţii relevante
privind deprinderile sociale, valorile, interesele, realizările şi experienţele
persoanei.
În psihodiagnoză se au în vedere şi câteva aspecte privind posibilele
erori în comportamentul faţă de pacient. Psihologii sunt antrenaţi în evitarea
unor astfel de erori şi comportamente contra-productive precum: a fi prea
sociabil în relaţia cu pacientul (sindromul „individului drăguţ” în sensul în care
unii examinatori sunt preocupaţi în principal de a avea o relaţie amicală şi a fi
„văzuţi bine de pacient” decât de a fi obiectivi şi profesionali în comportamentul
faţă de client); a se angaja într-o colaborare secretă cu pacientul, sau, extrema
cealaltă, a fi prea distant; alţii pun un prea mare accent pe respectarea strictă a
instrucţiunilor - acţionează prea tehnicist - şi uită să privească şi înţeleagă
persoana ca întreg; alţii se consideră „un salvator”, cel care este menit a salva
persoana, „sindromul puterii”; în fine, sunt şi psihologici care simt şi consideră
pacientul ca pe un opozant - ca şi când amândoi nu ar fi de aceeaşi parte a
baricadei în lupta cu anormalul, ci în tabere opuse.
În cadrul formării şi practicării psihodiagnozei intervine o atitudine
specifică conform căreia psihodiagnoză este în esenţa ei o cercetare ştiinţifică, o
investigaţie alimentată mereu pe de o parte de ipoteze, pe de alta de ultimele

41
rezultate ştiinţifice privind fondul metodologic şi posibilităţile de explicare a
fenomenelor observate. închiderea psihologului diagnostician în interiorul
aplicării şi interpretării probelor, uneori, şi mai restrictiv, a unei singure probe,
este o orientare complet depăşită. Investigarea psihologică nu poate utiliza
nediferenţiat orice modalitate de cunoaştere psihologică.
O altă condiţie care diferenţiază psihodiagnosticianul format de
evaluarea psihologică interumană obişnuită, face apel la diferenţa dintre
utilizarea unei evaluări psihologice explicite şi utilizarea unei „psihologii
implicite”. Această condiţie de psihologie implicită caracterizează mai ales
relaţia obişnuită interumană, în care răspunsul este o reacţie spontană la o
situaţie sau o atitudine percepute spontan. Specialistul trebuie să fie format în
evitarea unei astfel de condiţii; el este antrenat în evitarea utilizării unei
psihologii implicite cotidiene şi dezvoltarea unei atitudini profesionale care
favorizează atitudinea explicită. Psihologia explicită este mediată de
instrumente, dar şi de modele explicative, este centrată pe evaluarea şi
surprinderea semnificaţiilor conţinutului observat, a formei şi motivaţiei unei
reacţii psihice observate, diferenţiind-o de preconcepţiile obişnuite. Clarificările
continui permit un demers euristic, bazat pe evaluări între trecut - prezent -
viitor, pe anticipări şi utilizarea probabilităţilor ştiinţific motivate. De exemplu,
un specialist poate deosebi şi poate utiliza în evaluare atât un context şi o
explicaţie cauzală, cât şi o explicaţie finalistă prin care fenomenul pare să
implice şi vizeze mai degrabă direcţia unor transformări cu un anumit sens final,
decât un lanţ cauzal explicativ.
Noţiunea de normalitate are în centrul său referinţa la normă ca o
regularitate caracteristică sau acceptată de un număr semnificativ de persoane.
În psihologie, accepţiunile cele mai utilizate includ ideea unui nivel de excelenţă
necesar realizării unor scopuri determinate şi ideea unui model sau etalon în
raport cu care s-ar putea stabili o măsură sau formula o judecată (P. Lisievici,
1997). În psihodiagnoză, delimitările între normalitatea psihică şi ceea ce iese în

42
afara normalităţii includ măsurători cantitative, dar şi calitative, cel mai adesea
integrând cele două şiruri de judecăţi.
■ Perspectiva cantitativă. Variabilele care interesează practica
psihologiei tind să fie: comportamentul persoanei, cogniţiile, sentimentele sau
situaţiile; nivelul de funcţionare sau de destructurare al unor mecanisme şi
abilităţi psihice; scopurile tratamentului; dar şi concepte teoretice precum, eul,
stima de sine, starea de sine, calitatea vieţii etc. Problema este de a dezvolta un
proces sistematic prin care acestor tipuri de variabile li se pot cuantifica
atributele. Este important să avem în vedere măsurarea prin cuantificare pentru a
putea monitoriza schimbarea în termeni mai exacţi. O măsură bună este în
esenţă delimitată prin fidelitate şi validitate, respectiv instrumentele prin care se
măsoară trebuie să prezinte aceste două dimensiuni. Fidelitatea, în esenţă, se
referă la consistenţa instrumentului, la faptul că toate întrebările sau sarcinile
pentru respondent măsoară în acelaşi fel în orice moment; validitatea indică dacă
testul realmente măsoară ceea ce se presupune a evalua. Pentru ca scorurile
obţinute să poată fi interpretate, să aibă sens în raport cu comportamentul uman
în genere, se procedează la normarea gamei de rezultate posibile prin procedee
statistice. în principal, ceea ce se urmăreşte este modul de distribuţie al
rezultatelor de-a lungul unui continuum şi modul în care se comportă populaţia
de referinţă, respectiv aflarea tendinţei centrale şi a cuantumului abaterii
standard de la medie.
Multe dintre variabilele psihologice se supun unei astfel de distribuţii
descrisă matematic prin „curba lui Gauss”, unde valorile medii ale variabilei
reprezintă comportamentul majorităţii populaţiei (aproximativ 68,28%), iar
abaterile de la zona medie, în ambele sensuri sunt relativ egal distribuite. Astfel,
avem, în cele două direcţii de creştere şi de descreştere a rezultatelor: abateri
moderate, în termeni statistici a doua abatere standard de la medie, cuprinzând în
cele două direcţii câte 13,59% din populaţie (în total 27,18% din populaţie);
abateri extreme, reprezentând 2,14% (respectiv în total 4,28%) din populaţie
pentru a treia abatere standard de la medie; abateri reziduale, 0,13% (în total 0,

43
26%) din populaţie, pentru a patra abatere standard de la medie. Imaginea poate
fi reprezentată grafic sub forma unui „clopot”.
Cuantificarea rezultatelor sub formă de scoruri ne permite să ne
reprezentăm comportamentul unei persoane relativ la: comportamentul
majorităţii (cei 68,28% din zona medie); a unei minorităţi (cei 27,18% din
zonele imediat următoare); a unei excepţii semnificative de la medie (restul de
4,53% din zonele extreme). Pentru fiecare instrument şi fiecare condiţie de
folosire a instrumentului se construiesc astfel de etaloane după criterii bine
definite privind reprezentativitatea populaţiei.
Normalitate înseamnă, în această accepţiune cantitativă, determinarea
nivelului de eficienţă al unei abilităţi psihice sau al unei dimensiuni de
personalitate în raport cu modul în care se comportă acestea în populaţia de
referinţă.
Acest lucru este mai simplu de înţeles când privim capacităţi sau abilităţi
psihice, de exemplu, nivelul de eficienţă al inteligenţei, situaţie în care putem
diagnostica dacă performanţa subiectului intră în zona de normalitate, respectiv
are un nivel corespunzător tendinţei centrale prezent în 68,26% din populaţie.
Depăşirea acestui nivel de normalitate se poate face (corespunzător a
încă 13,59% din populaţie în ambele sensuri) fie spre rezultate mai bune, peste
medie, fie spre rezultate mai scăzute, sub medie, decât la majoritatea populaţiei.
Aceste rezultate sunt calificate ca un rezultat „bun”, sau, invers, ca un rezultat
„slab, submediu”. Pentru o depăşire şi mai extremizată, calificăm rezultatul ca
„foarte bun”, respectiv „foarte slab”. Pentru extreme, 0,13%, vorbim de situaţii
de excepţie, pozitivă sau negativă.
În aceşti termeni statistici, ieşirea în afara normalităţii poate însemna şi o
performanţă de excepţie, dar şi nivelele de retard mental aflate sub media
performanţei populaţiei generale.
În termenii dimensiunilor, factorilor sau caracteristicilor de personalitate,
în măsura în care aceştia se comportă parametric, evoluţia gradienţilor de
comportament se desfăşoară de asemenea în termenii curbei lui Gauss. Astfel, de

44
exempiu, o dimensiune precum stabilitatea extraversia - introversia poate fi
cuantificată în aceeaşi manieră: autoevaluarea subiectului ca răspuns la
chestionarele de personalitate poate prezenta un scor care se situează în zona
normalităţii, respectiv media plus /minus o abatere standard de la medie, situaţie
în care unii vorbesc de „ambiversie” termen ambiguu din punct de vedere
psihologic pentru că, în fond, indică nu o entitate diagnostică în sine ci o
nedeterminare, respectiv condiţia psihologică în care, în comportamentul
persoanei sunt integrate nespecific aspecte care ţin de introversie alături de
aspecte care ţin de extraversie.
În măsura în care scorul obţinut la chestionar depăşeşte media, de
exemplu creşte spre extrema extraversiei, putem vorbi (pentru două abateri de la
medie) de un comportament normal de tip extravert şi, când scorul este şi mai
ridicat, (pentru trei şi patru abateri de la medie) de un comportament extravert
extrem. Dar evaluarea nu se poate realiza asemeni diagnozei aptitudinilor pentru
că, dacă o doză crescută de extraversie reprezintă un comportament deschis
adaptabil, gregar etc., dimpotrivă, un comportament extrem aduce o serie de
inconveniente pentru că indică dependenţa de mediu şi evenimente, un grad de
instabilitate datorat tocmai acestei „adaptări” prea adezive, un grad de
inconstanţă afectivă în legăturile cu ceilalţi etc.
Acelaşi lucru este valabil şi pentru scorurile care cad sub medie, în
direcţia introversiei: în aceşti termeni, 13,59% din populaţie sunt introverţi,
centraţi pe lumea interioară, dar adaptabili la mediu. Scorurile extreme sunt
defavorabile adaptării, reprezintă o închidere în sine, o lipsă de adaptabilitate
prin lipsa de aderenţă la mediu, o stabilitate afectivă care poate friza dependenţa
de anumite legături etc.
De aceea, deşi statistica ne ajută să cuantificăm şi să avem o viziune mai
corectă asupra comportamentului individual în relaţie cu ceea ce pare a fi
caracteristic pentru un număr mare de persoane, nu întotdeauna interpretările
care privesc extrema pot fi luate, ad literam, ca „ieşiri în afara normalităţii”.

45
 ■ Perspectiva socioculturală. În aceşti termeni vorbim de norme sociale
şi culturale, respectiv de reguli sociale sau juridice instaurate de societate pentru
a conserva o relaţionare non-distructivă, şi de modele de comportament,
obiceiuri, cutume, prejudecăţi ce constituie standarde scrise („codul manierelor
elegante”) sau nescrise în interiorul grupului de indivizi. Evaluarea curentă
implicată în construirea instrumentelor, mai ales a chestionarelor psihologice,
dar şi în modul cum subiecţii răspund autoevaluându-se la acestea, implică astfel
de norme. Din acest punct de vedere, un comportament „normal” într-o zonă
geografică sau într-o comunitate poate fi socotit „anormal”, deviant în spaţiul
unei alte subculturi sau culturi. De asemenea, normele sociale şi juridice impun
limite de comportament dincolo de care se instituie sancţiuni, până la izolarea
socială a persoanei care „încalcă” normele. În cadrul unor astfel de norme
intervine conceptul de adaptare, comportament adaptativ, comportament cu risc
etc.
De exemplu, situaţia individului care se suie băut sau obosit la volanul
maşinii, ştiind că ambele condiţii îi pot afecta capacitatea de a conduce şi îl pot
duce la producerea unor incidente care contravin legii sau normelor.
Comportamentul de risc se poate manifesta în varii situaţii şi cercetarea
ştiinţifică a evidenţiat la nivelul tendinţelor temperamentale o dimensiune pe
care Zuckermann, a denumit-o „căutarea senzaţiei”.
Mai există şi alte dimensiuni care sunt responsabile de un astfel de
comportament prin care individul ajunge în mod constant să sfideze legea sau
norma socială. Aceste dimensiuni fac obiectul unor structurări de personalitate
particulare, grupate sub denumirea de „tulburări de personalitate”. Sunt indivizi
care cronic nu se pot supune normelor, nu se pot adapta şi sunt de regulă dintre
cei care comit infracţiuni repetitive sau bizare.
■ Perspectiva psihomedicală. În interiorul criteriilor de normalitate
intervine implicit diferenţierea între distructiv şi constructiv în abordarea
normalităţii. Condiţia de boală psihică, de ieşire în afara limitelor de
comportament sănătos, implică astfel şi riscul ca persoana să producă pentru ea

46
însăşi sau pentru cei din jur o stare majoră de disconfort şi pericol. Desigur, şi
aici există o condiţie de anormalitate relativă, în care gradul de pericol nu este
extrem; de exemplu, persoana este depresivă şi are tendinţa să se izoleze de
lume, să nu mai participe la viaţă, cu pericolul latent al unor ideaţii distructive
care o pot împinge spre sinucidere. Sau, în alt exemplu, o persoană este
dominată de o tendinţă spre interpretativitate şi suspiciozitate, ceea ce adesea
dezarticulează viaţa celor cu care vine în contact. Regăsim astfel de situaţii
grupate fie în personalităţi accentuate, fie în comportamente reactive la stres sau
la condiţii existenţiale extreme. Pentru astfel de situaţii intră în joc consilierea
psihologică, psihoterapiile de diferite orientări.
Sănătate mentală. În delimitarea conceptului de normalitate intervine şi
noţiunea de sănătate mintală definită, de regulă, prin următoarele caracteristici:
capacitatea de conştientizare, acceptare şi corectitudine în modul cum se
concepe pe sine; stăpânirea mediului şi adecvarea în modul de a face faţă
cerinţelor vieţii; integrarea şi unitatea personalităţii; autonomia şi încrederea în
sine; perceperea realistă şi sensibilitatea socială; continuitatea dezvoltării
personale spre auto-actualizare.
O persoană sănătoasă prezintă o structură unitară a personalităţii, în care
toate componentele complementare funcţionează integrat, nu disruptiv, este
conştientă de propriile limite şi poate face faţă acestora; de asemenea, include şi
capacitatea de a învăţa din experienţa de viaţă.
Maturitate psihică. Perspectiva ştiinţifică a impus utilizarea în
psihologie, relativ la problematica normalităţii, a termenului de maturitate
psihică. Avem în vedere aici faptul că nu există un model coerent unic aplicabil
în orice condiţii prin care să delimităm maturizarea. în psihologie, folosirea
termenului impune utilizarea unor criterii care vizează structura, funcţionarea şi
echilibrul psihic al persoanei. Cadrul cel mai general prin care putem defini
normalitatea psihică (Allport, Maslow, Rogers) implică concomitenta a trei
aspecte: capacitatea de a stăpâni activ mediul, manifestarea unei unităţi a
personalităţii şi capacitatea de a percepe corect lumea şi propria persoană.

47
Acestea se câştigă treptat de-a lungul dezvoltării de la copilărie spre vârsta
adultă, adolescenţa fiind în genere perioada celor mai dramatice căutări, definiri,
ieşiri din dependenţe parentale şi câştigarea condiţiei de autonomie şi punerea în
valoare a specificului personal.
Diferitele vârste presupun câştigarea treptată a unor competenţe.
Perioada vârstei şcolare, de exemplu, presupune formarea unui sentiment de
competenţă, dobândirea unui statut şi a unor îndemânări adecvate, acestea
putând constitui criterii de evaluare a „etapei de vârstă”. Perioada adolescenţei
are de rezolvat problema identităţii, ceea ce duce la constituirea autonomiei şi
încrederii în sine. Perioada adultului tânăr ar trebui să conducă psihologic la
rezolvarea crizei intimităţii, în sensul capacităţii de a empatiza, a stabili relaţii
apropiate cu semenii, a iubi. în perioada adultă, maturitate înseamnă rezolvarea
crizei caracteristice stagnării în sensul întăririi capacităţii generative a persoanei,
a formării structurilor atitudinal-afective care permit comportamentele de
asumare a responsabilităţii, a deciziei şi independenţa în evaluare. Perioada
senectuţii înseamnă dobândirea înţelepciunii prin depăşirea crizei disperării şi
conservarea integrării emoţionale.

4. Aspecte de psihoterapie în tratarea pacientelor cu

cancer mamar

Psihologul poate oferi mult în ceea ce priveşte fie baza psihologică a

condiţiei de boală (mai ales în bolile psihosomatice, dar şi în alte boli majore
care afectează întreg sistemul precum imunitatea, bolile endocrine, boala
canceroasă, bolile de inimă etc.). Psihologul poate orienta medicul spre
înţelegerea unor nivele psihologice ale problemei de sănătate cu care se
confruntă pacientul, o cale de ieşire din condiţia de „fixaţie somatică” (Huygen,
1981).

48
 De asemenea, psihologul poate interveni în reglarea condiţiei emoţionale
a pacientului sau a familiei şi, nu în ultimă instanţă, ca suport pentru condiţia
emoţională a medicului însuşi (S. McDaniel, 1995).
Corpul şi psihicul nu sunt entităţi separate şi nu pot fi tratate complet
independent cum tradiţional se avea în vedere atât în medicină cât şi în
psihologie. Trăirile şi experienţele biologice, psihice şi psihosociale ale
persoanei interacţionează şi în cadrul sistemului şi unităţii corp-psihic, pot afecta
pregnant sau difuz toate ariile. Este nevoie în prezent de un model de colaborare
care să recunoască această realitate şi să furnizeze bazele pentru a putea integra
problemele medicale cu capacitatea de a se mişca în analiză şi intervenţie de la
nivelul molecular la nivelul societal, în funcţie de natura problemei (S. H.
McDaniel, 1995).
Psihoterapia reprezintă în esenţă un ajutor psihologic instituţionalizat,
acordat de către o persoană calificată (cu noţiuni medicale şi psihologice), cu
responsabilităţi asumate acţionând într-un cadru reglementat juridic şi
instituţional şi având consimţământul bolnavului. Psihoterapeutul îşi foloseşte
disponibilităţile sale psihice (dar şi cunoştinţele tehnice de ordin
psihoterapeutic) în tratarea simptomelor psihice şi fizice ale bolnavilor (Luban-
Plozza, Iamandescu, 2003, p. 372). O psihoterapie corectă presupune şi însuşiri
intelectuale adecvate în scopul realizării unei comprehensiuni a bolnavului, prin
plasarea lui într-un context psihologic real.
Psihoterapia se traduce strict etimologic, pornind de la cuvintele
„psyche” şi „therapeuin”, ca fiind „tratament prin suflet”. Grasset o defineşte ca
„tratamentul bolii prin mijloace psihice”. Originea acestui mod de a trata
bolnavii trebuie căutată în existenţa unor boli, cel mai adesea pe plan mintal (dar
uneori destul de frecvent şi pe plan fizic), în care tratamentul fizic este fie
insuficient, fie inadecvat sau - pur şi simplu - inutil (boală „incurabilă”).
G. Ionescu (1990) defineşte, dintr-o perspectivă descriptiv-
comprehensivă, psihoterapia ca pe o formă de tratament psihologic, structurat în

49
tehnici şi metode, aplicate în mod deliberat, în grup sau individualizat, de către
un terapeut specializat.
Ea se adresează: omului sănătos, aflat în dificultate (îi conferă confort
moral şi o mai bună sănătate); celui cu dificultăţi de relaţionare (îl ajută spre o
mai bună integrare); celui suferind somatic (îi alină suferinţa); celui alienat (îi
dezvoltă capacitatea de orientare în viaţă şi de resocializare). Acea uşurare a
suferinţei pe care o încearcă bolnavul în situaţia în care vine în contact cu o
persoană, înzestrată cu puterea (sau arta) de a vindeca, stă la baza utilizării tot
mai extinse a psihoterapiei, ca şi faptul că bolile somatice în special cele
chirurgicale, se acompaniază de suferinţe importante de ordin psihic, care şi ele,
la rândul lor, pot fi influenţate de simpla prezenţă şi atitudine adecvată a
terapeutului.
În bolile cu rezolvare chirurgicală, fără acuze somatice chinuitoare (de
exemplu extirparea unei tumori mamare) unde suferinţa se manifestă primordial
pe plan psihic, întotdeauna actul chirurgical trebuie să fie completat de o
intervenţie corectoare din partea chirurgului, care să utilizeze din plin mijloacele
de ordin psihic - cum ar fi sugestia verbală, manifestarea unei înţelegeri
binevoitoare sau, din contră, a unei reprobări blânde etc. - sau să se apeleze la un
psihoterapeut care să-şi pună în valoare o serie de mijloace (tehnici) speciale,
menite să diminueze anxietatea sau depresia pacienţilor generate de boală şi
amplificată de perceperea riscului operator. Psihoterapia, utilizată la bolnavii
chirurgicali cu mari probleme psihologice, are un rol tot mai important în reuşita
actului operator.
Psihoterapia mai este definită şi ca o acţiune psihologică sistematică,
planificată şi intenţională, având la bază un sistem teoretic conceptual bine pus
la punct, exercitată de un psihoterapeut calificat (psiholog sau medic) asupra
pacientului (Holdevici, 2004, p. 5).
Diferenţierea tehnicilor psihoterapeutice - în strânsă dependenţă cu
implicarea a nenumărate verigi patogenice de natură psihică în determinismul
bolii şi vizând remediul unor simptome psihice, fie ele primare, fie în cadrul

50
unor boli somatice - a necesitat nuanţarea interrelaţiei dintre bolnav şi terapeut
în funcţie de cadrul, caracteristicile şi scopurile exprese ale procesului
terapeutic.
Se disting două mari grupe:
- Psihoterapii individuale: de susţinere (suportivă); hipnoide: hipnoză,
narcoanaliza, efectul sugestiv medicamentos şi psihoterapiile de relaxare cu
variantele: Schultz, Jacobson, Kretschmer, Aiginger; existenţiale; analitice:
freudiană, adleriană, a lui Jung; non-directivă a lui Cari Rogers.
- Psihoterapiile de grup: tip Slavson (copii şi adolescenţi); psihanaliza
colectivă; psihodrama; psihoterapia instituţională (ergoterapia, terapia
recreaţională, forme intermediare).
În ultimii ani amploarea utilizării diverselor forme şi tipuri de
psihoterapie, ca şi complexitatea unor metode moderne (de exemplu
biofeedback de relaxare facială în psihoterapia bolnavilor astmatici), au impus
noi clasificări, dintre care exemplificăm cu delimitarea radicală a formelor de
psihoterapie efectuată de G. Ionescu (1990): psihoterapii orientate emoţional
(afectiv) şi intelectual (cognitiv), şi cu cea efectuată de către Karasu şi Bellak în
1980: psihoterapii dinamice, comportamentale şi experienţiale. Cea mai recentă
clasificare avută la dispoziţie este cea propusă în 1999 de către Hoffmann şi
Hochapfel (1999): psihanalitică (psihanaliza şi psihoterapia psihanalitică
focală); cognitiv-comportamentală; experienţială; averbală (artterapia,
gestaltterapia, muzicoterapia, exerciţii de respiraţie, etc); de relaxare; hipnoza;
bio-feedback; psihoterapia de grup; convorbire medicală cu pacientul sau cu
„clientul” (terapie non-directivă C. Rogers).
Terapia cognitiv-comportamentală. Evaluarea stadiului schimbării este
un moment esenţial, pentru că edifică terapeutul dacă pacientul este gata de a
demara schimbarea, sau care este stadiul schimbării. Prin urmare, prima
problemă care trebuie rezolvată este dacă pacientul realizează că are o problemă,
şi ce gândeşte despre efectele respectivului comportament privind sănătatea, şi,
mai ales cum relaţionează respectivul comportament cu plăcerea, satisfacţia

51
vieţii (nu de puţine ori auzim afirmaţii de tipul „ţigara este singura plăcere care
mi-a mai rămas”: sau „X a fumat şi a băut-mai mult ca mine şi a trăit până la 87
de ani fără nici o problemă”). Uneori clinicianul este tentat să concluzioneze
prematur în privinţa stadiului în care se găseşte pacientul. Aşa de pildă, dacă un
băutor de tării face efortul de a înlocui băutura tare cu berea, înseamnă că el nu
se mai găseşte în faza de pre-contemplare, pentru că este de fapt conştient că are
o problemă cu consumul băuturilor, şi ar dori să opereze o schimbare.
Succesul oricărui demers terapeutic este condiţionat nu numai de nivelul
tehnic al intervenţiei medicale ci şi de o serie de variabile care ţin de pacient,
cum ar fi: atitudinea sa faţă de boală, faţă de tratament şi terapeut, şi nu în
ultimul rând de cât este de dispus să admită că are o problemă de sănătate, şi de
faptul că acţiunile sale îi influenţează sănătatea. Acest ultim aspect cuprinde o
gamă foarte variată de posibilităţi care merg de la o simplă negare a problemei
până la refuzul categoric chiar de a discuta despre stoparea fumatului sau
consumului de alcool, droguri sau a unor obiceiuri alimentare nesănătoase.
Pentru a reuşi producerea unei schimbări faţă de comportamentul nociv
pentru sănătate şi o eficientă angrenare a pacientului în tratament, este foarte
important ca terapeutul să poată evalua cât mai exact stadiul în care se găseşte
pacientul în ce priveşte conştientizarea problemei şi motivaţia de schimbare.
Daniel O'Connell (1995) readuce în atenţie modelul lui Prochaska şi
DiClemente (1970) privind dinamica schimbării comportamentelor privind
sănătatea, întrucât îl consideră a fi un ghid actual şi util pentru o intervenţie
eficientă a terapeutului în cazul acestei categorii de bolnavi. Modelul cuprinde
şase stadii succesive care dobândesc caracteristici specifice pentru fiecare tip de
problemă de comportament. Aceste stadii sunt:
1. Precontemplarea, în care pacientul neagă problema şi importanţa ei,
este reluctant faţă de discutarea problemei, iar încercarea de a fi abordat în acest
sens conduce la conflict. Pacientul încearcă să nu gândească nimic despre
problema sa, evită ascultarea sau lecturarea informaţiilor pertinente despre a
acea problemă şi doreşte ca şi ceilalţi să o ignore de asemenea. încercarea de a

52
aborda problema provoacă plictiseala şi iritare la adolescent şi mesaje mai mult
sau mai puţin directe despre lipsa de timp din partea adultului. Aceşti pacienţi se
pot simţi covârşiţi şi neputincioşi în atingerea unei soluţii. în realitate, destul de
mulţi pacienţi sunt de fapt vechi contemplatori sau recidivişti. Este important
pentru clinician să facă diferenţa dintre precontemplare şi reluctanţa de a purta o
discuţie. Aceasta din urmă poate indica ruşine, demoralizare sau lipsa de
încredere în clinician. Este recomandabil ca clinicianul să solicite cu multă
bunăvoinţă şi interes informaţii despre comportamentul nociv, despre atitudinea
pe care o are pacientul faţă de acesta şi să încurajeze atitudinea de reflexie
(contemplare) a pacientului. Nu trebuie uitat că în mod normal individul este
puternic motivat în a-şi menţine autonomia şi de a rezista coerciţiei celorlalţi,
fapt care justifică în mare parte rezistenţa pacientului.
În această etapă clinicianul este bine să ceară permisiunea de a discuta pe
această temă, să investigheze gândurile pe care pacientul le are faţă de problemă,
să evidenţieze cu tact eventualele discrepanţe, să-şi exprime îngrijorarea, să
invite pacientul la a medita, a se informa, asupra situaţiei.
2. Contemplarea este stadiul în care pacientul devine deschis spre
discuţie, este dispus să cântărească argumentele pro- şi contra, începe să fie
preocupat, chiar obsedat de problemă. Stadiul contemplării poate fii prelungit cu
căutări îndelungate ale momentului în care să demareze schimbarea şi poate
dobândi uneori note obsesive. Pacientul este preocupat de modul cum ar putea
acţiona, dar nu se angajează propriu-zis în depăşirea obstacolelor care apar. El
poate anticipa obstacolele foarte bine, îşi identifică motivaţiile, înţelege cât de
uşoară sau dificilă poate fi schimbarea, doreşte să fie informat, dar să nu fie
constrâns în a lua decizia. Anumite conduite contemplative cum ar fi: anticiparea
obstacolelor, identificarea motivaţiilor, înţelegerea a cât de uşor sau cât de greu
poate fi efortul de schimbare, sunt necesare pentru rezolvarea cu succes a
problemelor, în acest stadiu, clinicianul se interesează în primul rând de modul
în care vede problema pacientul. îl ajută apoi să identifice motivaţiile pro- şi
contra schimbării. Se interesează ce anume l-ar putea motiva pentru a se angaja

53
în schimbare. Sugerează angajarea într-un asemenea proces. Terapeutul poate să
ajute pacientul în luarea deciziei prin furnizarea unor motive care să încline
balanţa în favoarea dorinţei şi apoi a necesităţii de schimbare, dar trebuie să
evite exercitarea vreunei coerciţii.
După perioada de contemplare, care poate fi de ordinul zilelor sau anilor,
la mulţi pacienţi apare nevoia urgentă de schimbare. Acest fapt se petrece
probabil datorită convergenţei mai multor factori: presiune informaţională;
situaţia de pericol (de exemplu, soţia alcoolicului ameninţă cu divorţul);
prezenţa unui model intens valorizat; apariţia unei şanse de suport social crescut;
oportunitatea unui început nou (un transfer, o schimbare). Asemenea schimbări
conduc la stadiul următor, şi anume:
3. Pregătirea /hotărârea este etapa în care pacientul înţelege că este
nevoie de o schimbare. începe să se contureze angajarea spre ţinte specifice,
metode şi programe. Este capabil să şi figureze obstacolele şi ca urmare să ezite
în a lua startul spre schimbare. Aceasta este etapa în care pacientul exersează
/consumă experienţa luării angajamentului: este decis să se schimbe; îşi
formulează un scop precis („voi face exerciţii de trei ori pe săptămână”); îşi
precizează momentul demarajului schimbării („de ziua mea”, „când încep copiii
şcoala”); alege un mod specific de acţiune cum ar fi un anumit program de
slăbire; este hotărât să suporte costurile schimbării: timp, bani, disconforturi,
expunerile sociale; consideră posibilele reacţii negative ale unor persoane
importante pentru el, care ar putea reacţiona negativ la planurile sale de
schimbare (de exemplu: prietenii, vecinii care pot afla de slăbiciunea sa, sau
persoane apropiate la care apare teama faţă de capacitatea lor de a înfrunta
dificultăţi - pentru ca soţia să meargă la cursurile de aerobic soţul va trebui să
rămână cu copiii). Strategia clinicianului în acesta etapă constă în a-i face
pacientului o sinteză a motivelor de schimbare, de a negocia data de demarare a
activităţilor de schimbare. Îl încurajează să facă publică decizia sa, aranjează
ulterioara întâlnire, eventual la scurt timp după data de demarare. în acest stadiu
poate apărea, prin multiple presiuni exercitate, tendinţa de recul spre

54
contemplare. Terapeutul poate interveni pentru a da un suport mai mare în
momentul decizional şi trecerea la etapa următoare:
4. Acţiunea este etapa în care pacientul urmează un plan de activitate
orientat spre schimbare, pe care îl poate descrie amănunţit, înfruntă obstacolele,
rezistă derapajelor, dar este vulnerabil în faţa tentaţiei de a abandona impulsiv
orice efort. Aceasta este etapa de maxim efort şi concentrare în vederea depăşirii
disconfortului, tentaţiilor, reacţiilor anturajului şi situaţiilor neaşteptate,
neanticipate. Acţiunile sale pot fi cantonate în mici secvenţe care pentru el sunt
satisfăcătoare dar care pentru terapeut nu sunt compatibile cu atingerea propriu-
zisă a acestui scop (de exemplu: pacientul ar dori să reducă doza de drog în timp
ce terapeutul ar dori să o sisteze). Suportă mai bine disconfortul şi frustrarea
momentului prezent considerând pe de-o parte suferinţele generate de
comportamentul nociv anterior şi pe de altă parte beneficiile de lungă durată a
noului comportament.
Terapeutul se preocupă în această etapă de aspectele concrete ale
strategiei propuse pacientului, discută diferenţa dintre derapaj şi recidivă, ajută
anticipat, arătând cum se monitorizează derapajul, face o reîntărire
motivaţională rediscutând din nou argumentele pro- şi contra schimbării, ajută la
efectuarea unor modificări a planului de acţiune în cazul în care nu funcţionează
prea bine. Stabileşte următoarele întâlniri pentru a acorda suport.
Este util ca terapeutul să formuleze şi scopuri şi paşi de acţiune pe
termen scurt pentru a face mai bine faţă tentaţiilor; terapeutul trebuie să se arate
cald, empatic, plin de înţelegere, suport şi să formeze o echipă sudată de lucru.
5. Susţinerea reprezintă perioada în care schimbarea a fost realizată.
Poate avea nivele diferite de conştientizare privind importanţa vigilenţei pe
termen lung. Poate deja pierde teren prin derapaje sau fluctuaţii în angajamentul
său. Resimte în plan emoţional cât de mult a fost viaţa lui ameliorată prin
schimbarea operată. Poate dezvolta un stil de viaţă care să preîntâmpine
recidiva. Susţinerea este etapa de conservare a câştigurilor din etapa anterioară.
Pacientul este într-o stare de relativ echilibru fizic şi psihic. Stilul de viaţă este

55
complet modificat prin eliminarea conduitei nocive. Conştientizarea drumului
parcurs şi a câştigurilor obţinute îi conferă pacientului suport pentru continuarea
programului terapeutic. Totuşi, pericolele recidivei sunt prezente, generate de:
stresurile cotidiene, vechile probleme personale rămase nerezolvate (deşi a fost
pierdut plusul de kilograme, pacienta nu a găsit partenerul aşteptat) şi nu în
ultimul rând apariţia gândurilor de seducţie legate de comportamentul nociv.
În acest stadiu există riscul de a apărea o nouă dependenţă: de exemplu,
dependenţa de alcool înlocuită cu dependenţa de tranchilizante sau
antidepresive. Pentru a întări rezistenţa la recidivă este util ca pacientul să aibă
un bun nivel de informare, să i se dezvolte capacitatea de a face faţă pericolelor
predictibile şi mai puţin predictibile, frustrărilor, tentaţiilor.
În acesta etapă terapeutul oferă suport şi arată consideraţie. Se
interesează de trăirile şi aşteptările sale. Pune întrebări despre derapaje şi despre
orice semn de oscilaţie în angajamentele sale. Construieşte planuri prin care se
intensifică acţiunile de prevenţie a derapajelor ce se pot produce. Reflectează
asupra caracteristicii de „stadiu de lung termen” sau chiar de „stadiu permanent”
al acestei etape, atât de opus faţă de gratificarea imediată a succesului iniţial.
6. Recidiva indică reîntoarcerea masivă la problema de comportament,
după o perioadă de rezolvare a acestuia. începe ca un derapaj la care nu a mai
rezistat (poate începe cu o mică cedare în faţa tentaţiei). Se poate întoarce înapoi
la stadiul 1, 2 sau 3. Scurtarea timpului petrecut în această etapă este cheia
şansei de a face un progres consistent spre un succes deplin integrat şi pe termen
lung.
Prin analiza modului în care s-a produs recidiva, terapeutul poate învăţa
să pregătească următoarea etapă. Este bine să-şi pună întrebări despre aspectele
particulare ale schimbării şi recidivei. Pacientul este invitat să descrie
circumstanţele care au dus la acest derapaj şi să încerce contracararea
vulnerabilităţii. Pacientul revine la stadiul de precontemplare, iar terapeutul
uzând de empatie şi suport reia munca de reface rapidă a traseului (contemplare
şi acţiune). Terapeutul nu blamează, nu critică şi nu umileşte pacientul, ci

56
încearcă să-l încurajeze reamintindu-i reuşitele anterioare. Terapeutul
reaminteşte pacientului că munca din contemplare este utilă (motivaţia pentru
schimbare). Este de preferat ca atunci când se descrie următoarea tentativă de
schimbare, să se utilizeze „ când”, în loc de „dacă”. Consideră eşecul ca un
eveniment normal al trecutului spre schimbarea de succes de lung termen din
viitor.
O serie de indivizi ipohondrici dar şi din rândul celor cu personalităţi
anxioase, cu o preocupare maladivă pentru cele mai mici modificări ale
sănătăţii, ajung să dezvolte o teamă obsesivă de îmbolnăvire de cancer
(„cancerofobia”), fapt care se datorează în primul rând cunoaşterii simptomelor
pe care le-au prezentat bolnavii canceroşi la a căror suferinţă au asistat, în
calitate de rudă sau cunoştinţă. Cele mai mici asemănări ale simptomelor pe care
le prezintă cancerofobii cu ceea ce ei ştiu că au acuzat şi bolnavii de cancer
întâlniţi, declanşează preocupări intense concretizate în examinări medicale
repetate (mai ales abuz de investigaţii costisitoare, de la simple ecografii la
tomografii computerizate) spre a le risipi neliniştea. Din fericire, marea
majoritate a acestor cancerofobi confluează în marea masă a bolnavilor
neurotici, dificil de îngrijit, dar fără perspectiva morţii.
Reversul cancerofobiei este însă desconsiderarea factorilor de risc şi
diagnosticarea tardivă a bolii. În ţările dezvoltate, propaganda împotriva
fumatului, educarea femeilor privind autocontrolul precatamenial al sânilor, ca şi
necesitatea consultului ginecologic periodic după vârsta de 40-45 ani sau alte
măsuri privind modul de viaţă şi alimentaţie (de ex. reducerea grăsimilor şi
introducerea alimentelor bogate în fibre vegetale = profilaxia cancerului de
colon) - toate acestea constituie semnalele unei ofensive promiţătoare pentru
limitarea cumplitului flagel. Din nefericire, atât în aceste ţări, dar mai ales în
zonele cu o populaţie subeducată şi cu un nivel de trai sub limitele decenţei,
recomandările cu caracter profilactic menţionate sunt ignorate. Astfel ajung să
fie diagnosticaţi bolnavii de cancer în stadii avansate ale bolii când - datorită
unor mecanisme de apărare, crescute în cursul acestei situaţii de ameninţare

57
vitală - înşişi bolnavii respectivi se autoamăgesc cu ideea că au alte boli
curabile.
Cunoaşterea adevărului (a diagnosticului de cancer) agravează evoluţia
bolnavului. Deşi 95% din bolnavii de cancer doresc o comunicare sinceră a
diagnosticului (Popovici-Mârsu şi Nicolau, 1991), cunoaşterea adevărului
despre cancer reprezintă un stres major pentru orice bolnav, fapt ce obligă la
evaluarea rolului stresului psihic în cancer. Într-o cercetare, bolnavii cu acelaşi
tip de localizare şi în acelaşi stadiu de dezvoltare a tumorii, au fost împărţiţi în
două loturi: cei cărora li s-a spus adevărul despre boală şi cei cărora le-a fost
ascuns acest adevăr. Lotul de bolnavi „menajaţi” a supravieţuit în medie cu 6
luni mai mult decât cel care a fost stresat prin punerea în faţa crudului adevăr.
Nu se poate spune că există o personalitate primară a bolnavului de
cancer, dar, cu siguranţă, boala îşi pune pecetea (prin recul somato-psihic)
asupra psihologiei bolnavului iar cunoaşterea diagnosticului real poate conduce
la stări nevrotice sau chiar psihotice, mergând până la tentativa de suicid. De
regulă bolnavii canceroşi prezintă un sindrom neurasteniform secundar bolii iar
anxietatea şi starea de depresie se instalează pe măsură ce se epuizează progresiv
şansele de supravieţuire.
Evoluţia stărilor psihice prin care trece bolnavul, paralel cu stadiile
parcurse de boală, a fost descrisă în articolul „Reacţia psihologică a
canceroşilor”, de Coralia Popovici-Mârşu (1991) şi poate fi circumscrisă în
cadrul unor mecanisme de apărare exprimate sub forma unor „spaime arhaice”,
într-o formă specifică tipului de personalitate şi biografiei fiecărui bolnav
canceros.
Aceste mecanisme au fost astfel sistematizate:
- teama de mutilare (firească, mai ales în cancerul de sân) cu generarea
unor modificări ale schemei corporale;
- confruntarea subită cu propria sa mortalitate, generând anxietate,
depresie şi renunţările la luptă. Chiar dacă prognosticul este favorabil, moartea
apare mult mai apropiată decât viitorul;

58
 - teama de pierdere a controlului, cauzată de tumultul informaţiilor vitale
pentru bolnav şi legate, în primul rând de boala sa care-i ameninţă viaţa.

Wise (1988), pornind de la realitatea clinico-evolutivă că boala

canceroasă nu presupune iminenţa decesului (uneori putând fi chiar vindecată),
propune următoarea stadializare:
A. Momentul stabilirii diagnosticului
a) Bolnavul poate avea două atitudini:
- de ignorare a primejdiei prezente la orizont: neglijează investigaţiile
prescrise (mamografiile, în caz de suspiciune a unui neoplasm de sân);
- de jenă şi evitare a doctorului, când temerile acestuia s-au adeverit şi
bolnavul se teme că va fi dojenit şi, eventual, abandonat.
b) Medicul va căuta în această fază de tatonare diagnostică, să păstreze o
atitudine optimistă dar fermă, de îndrumare a bolnavului spre investigaţiile
necesare, fără a stresa suplimentar bolnavul prin comunicarea suspiciunii de
cancer.

59
 B. Momentul iniţierii tratamentului
B.1. Aspecte relaţionale. Bolnavul ajunge “pe mâna” specialistului
(chirurg sau oncolog), situaţie ce periclitează relaţia terapeutică cu medicul său
curant generalist. Acesta din urmă poate menţine benevol această relaţie prin:
vizite la /şi de către bolnav, convorbiri telefonice cu acesta şi acordarea unor
sfaturi când acesta i le cere.
B2. Reculul somato-psihic al terapiei oncologice. Cunoscându-se
numeroasele şi importantele efecte secundare ale terapiei cu citostatice sau ale
radioterapiei (vărsături, alopecie, stări confuzionale, anemii, etc.) este de aşteptat
ca bolnavul să intre într-o stare de depresie pe care sprijinul moral - dublat de
sfaturi competente profesional - al medicului său curant poate să i-o înlăture.
B3. Momentul remisiunii. Chiar dacă poate fi exploatat de către medicul
curant, în sensul accentuării speranţelor redobândite de către bolnav, chiar şi în
această etapă se cer respectate câteva principii:
- vigilenţă pentru a nu se opri tratamentul (de către bolnavii pripiţi care
se consideră deja vindecaţi - „falsa securitate”);
- încurajarea permanentă a bolnavului torturat de anxietatea recidivei.
B4. Momentul recidivei. Generează la bolnav o adevărată teroare
împingându-l în braţele disperării. Se poate încerca o încurajare cu substrat de
„sugestie armată” apelând la termeni care impresionează, susţinându-se astfel
argumente de tipul „controlul tumorii” sau „stoparea extinderii” tumorii (a
metastazării). Tot în această etapă se pot atribui (fals, desigur) agravările stării
generale a bolnavului efectelor secundare „previzibile” medicaţiei citostatice.
B5. Stadiul terminal. Deşi degringolada bolnavului ajunge la paroxism
iar medicul său curant, ca şi ceilalţi medici, şi-au pierdut orice credit, este
necesară o înţelegere a disperării bolnavului şi o susţinere în plan afectiv
conjugată cu un tratament simptomatic cât mai eficace asupra acuzelor
subiective ale bolnavului (durerile, în primul rând). În nici un caz bolnavul nu
trebuie abandonat iar conduita medicului trebuie să se conformeze unor noi
reguli, cele care privesc asistenţa psihologică a bolnavului muribund.

60
 Jeammet şi colab. recomandă în astfel de situaţii două atitudini, simetric
opuse celor menţionate, spre a se evita agravarea, prin disconfort psihic, a stării
bolnavului muribund:
- vizitarea regulată a bolnavului (neabandonarea lui pradă singurătăţii) şi
oferirea unei posibilităţi de a-şi exprima temerile, dorinţele sale;
- menajarea personalului de îngrijire stresat la maximum de situaţia
bolnavului şi antrenarea infirmierelor, asistentelor în discuţii care să ie ofere
posibilitatea exprimării - degajării - anxietăţii şi emoţiilor în faţa morţii
pacienţilor îngrijiţi de ele.
Familia necesită aceeaşi conduită de a nu fi abandonată şi de a i se
facilita un catharrsis emoţional cu rol de a diminua „reacţia de doliu” alcătuită
din nelinişte şi culpabilitate. Această culpabilitate poate fi uneori deplasată, sub
formă de agresivitate şi revendicări, asupra echipei terapeutice care nu trebuie,
însă, să riposteze în faţa unor reacţii emoţionale destul de scuzabile şi - cei mai
des - fără urmări, în afara unei reacţii depresive apărute la familia stresată.
B6. Strategii cu rol psihoterapeutic. Medicul care îngrijeşte un bolnav de
cancer trebuie să adopte o strategie care să aibă în vedere, cel puţin egală în
raport cu tratamentul, starea psihologică a bolnavului. Din acest motiv, atunci
când terapia patogenică medicală sau chirurgicală şi-a dovedit ineficienta se
recomandă modalităţile de acţiune prezentate în tabel.

61
 De asemenea, în cazul psihoterapiei sugestive simple - care trebuie
menţinută indiferent de asocierea psihologului şi/sau psihiatrului în tratarea
bolnavului - este necesară îndeplinirea unor măsuri minimale, menite să ofere un
confort psihologic substanţial pacientului.

62
 Nu trebuie pierdută din vedere familia, mai ales că medicul de medicină
de familie va continua relaţiile profesionale cu aceasta. Comportamentul
medicului faţă de familia unui bolnav neoplazic poate urma schema redată în
tabel.

63
 Partea a II-a
Cercetare practică

1. Obiectivele şi ipotezele cercetării

Psihoterapia femeilor cu diagnostic de cancer mamar nu mai are nevoie

de pledoarie. Necesitatea consilierii psihologice a acestei categorii de persoane
este determinată de faptul că de cele mai multe ori ele se simt neputincioase în
faţa bolii, neştiind de unde pot cere ajutorul, dacă îl pot cere. Femeilor aflate în
asemenea situaţie le este foarte greu să se gândească la viitor, nesperând că acesta
le va aduce vreo schimbare privind starea sănătăţii lor şi reintegrarea în societate
alături de ceilalţi, ca persoane normale, mai ales după intervenţia chirurgicală,
care induce o modificare în planul psihicului, adesea corelată cu modificări
comportamentale, de izolare, anxietate, chiar fobie socială. În faţa acestei situaţii,
femeile şi uneori familiile lor încearcă să ceară ajutorul, însă în România cu greu
se face simţită prezenţa unor specialişti precum psihologii sau psihoterapeuţii,
datorită istoriei de dată recentă a acestor domenii.
Ţinând cont de aspectele relevate în cele ce preced, mi-am propus
următoarea ipoteză de lucru pentru cercetare: Presupunem că procesul de
consiliere psihologică a femeilor diagnosticate cu cancer, preoperator sau
postoperator, ar putea să le ajute să rezolve problemele întâmpinate şi să
optimizeze relaţiile interpersonale.
Obiectivele urmărite sunt:
■ relevarea atitudinii bolnavelor de cancer mamar faţă de psihoterapie;
■ sistematizarea problemelor psihologice apărute la bolnavele de cancer
mamar;
■ identificarea corelaţiei dintre descoperirea bolii şi tulburările de
personalitate;
■ surprinderea receptivităţii bolnavelor la orice formă de ajutor oferit.

64
 2. Descrierea lotului experimental

Populaţia cuprinsă în cercetare şi căreia i s-au aplicat testele conţinute

în metodologia de investigare este reprezentată de un eşantion de 70 de femei
diagnosticate cu diferite forme de cancer mamar şi în diferite faze de evoluţie
ale bolii, precum şi de 5 psihoterapeuţi. În populaţia care formează eşantionul,
femeile au fost grupate în trei categorii de vârstă: 30-40 ani; 40-50 ani şi 50-60
ani, aceasta din urmă categorie fiind majoritară, cu o proporţie de 47,5%).

Cercetarea s-a desfăşurat la Spitalul de Oncologie Fundeni. Cercetarea a

fost realizată pe o perioadă de două luni.

3. Metode şi tehnici folosite

Prin metodele folosite am încercat să realizez trecerea treptată de la

problema de cercetare în plan teoretic, la reconstrucţia ei observaţională,
experenţială, acţională în vederea realizării obiectivelor.
1) Femeilor bolnave de cancer le-au fost aplicate chestionarele.
Ancheta pe bază de chestionar este o metodă utilă de colectare a datelor pentru
o serie de probleme, a căror dezlegare este necesară să se întemeieze pe studiul
informaţiei deţinute de membrii colectivelor implicate sau pe studiul opiniei,
atitudinii, comportamentului, motivaţiei acestora.

65
 Am ales această metodă pentru femeile cu cancer mamar pentru că
acestea nu sunt în general dispuse pentru un interviu individual de exemplu şi
completarea chestionarului nu necesită foarte mult timp. Aceste chestionare
au fost înmânate spre completare în timpul vizitelor făcute autorul lucrării la
spital sau le-au fost date acasă pentru completare, acolo unde situaţia a permis
acest lucru. De asemenea, unele din persoanele investigate nu doresc să stea de
vorbă despre problemele lor şi poate în faţa unui chestionar anonim, care le
păstrează confidenţialitatea îşi pot deschide sufletul. Chestionarul le-a dat
răgaz oamenilor să reflecteze la întrebări şi să se gândească la răspunsurile lor.
Prin faptul că pune tuturor aceleaşi întrebări se pot avea mai multe perspective
asupra unor probleme. Deşi de foarte multe ori unul dintre dezavantaje constă
în aceea că numai un procentaj redus este returnat, lucrurile nu s-au întâmplat
aşa.
Am urmărit în construcţia chestionarului câteva reguli, între care aceea
ca întrebările din chestionar să respecte următoarele cerinţe: să conducă la
răspunsuri utile rezolvării problemei, să fie clar formulate şi accesibile celor
cărora li se adresează, să fie adecvate situaţiei, să se refere la un aspect concret,
fără ca obiectivul anchetei să fie formulat explicit, acesta trebuie să rezulte
din toate întrebările luate la un loc şi să permită răspunsuri simple şi fără
echivoc. Respectarea unei logici interne a întrebărilor îl obligă pe cel care
răspunde să fie consecvent cu el însuşi şi să nu se contrazică de la o întrebare la
alta, pentru aceasta fiind recomandabil ca întrebările să nu fie citite în
prealabil, ci concomitent cu completarea răspunsului.
În elaborarea chestionarului am optat pentru întrebări cu răspuns
îngrădit, din mai multe răspunsuri posibile cel anchetat putând alege doar
unul şi cu răspuns mixt care pe lângă întrebările cu răspuns îngrădit au şi
întrebări cu răspuns liber când cel chestionat răspunde în termeni proprii şi
ancheta este mai cuprinzătoare deoarece nu-l îngrădeşte pe cel chestionat între
anumite răspunsuri, nu-i sugerează un anumit răspuns, dar este mai greu de
prelucrat.

66
 Am alcătuit un chestionar cu 18 itemi, cuprinzând seturi de întrebări ce
vizează următoarele aspecte: nivelul stimei de sine, autoizolarea lor, nevoia de
ajutor specializat în tratarea bolii, relaţiile sociale ale acestor persoane, situaţii
conflictuale în cuplu.
Pe baza şi cu ajutorul chestionarului am putut afla un număr mare de
informaţii şi mai ales opinii şi atitudini referitoare la o serie de aspecte privind
situaţia lor deosebită. Chestionarul a fost aplicat în prima parte a cercetării.
Eşantionul pe care a fost aplicat chestionarul fiind destul de mare, a permis
prezentarea lui sub formă de procentaje.
Chestionarul a fost alcătuit din 14 itemi cu răspuns închis şi 4 cu
răspuns mixt. Răspunsurile la întrebările deschise au fost foarte variate încât
separarea lor pe grupe de răspunsuri a fost foarte dificilă, multe persoane
completând pagini întregi despre problemele lor. O altă problemă a constat în
faptul că tot la itemii cu răspuns liber unele persoane nu şi-au argumentat
răspunsul.

2) O altă modalitate utilizată în cercetare a fost ghidul de interviu.

Ghidul de interviu a fost aplicat psihoterapeuţilor şi a presupus raporturi
verbale între persoanele aflate faţă în faţă, centrarea asupra temei cercetate,
direcţia unilaterală de acţiune fiecare participant păstrând locul de emiţător sau
de receptor. Dialogul şi interviul se presupun reciproc prin ele făcându-se
trecerea de la o stare la alta, totuşi interviul este mai mult decât un dialog,
pentru că prin el se capătă informaţii pe care nu le cunoaştem dinainte. În
cazul interviului se lasă la alegerea subiectului posibilitatea de a răspunde sau
nu. Întrebările incluse în ghidul de interviu au fost dinainte elaborate, ceea ce nu
înseamnă că pe parcurs nu te poţi abate de la întrebările fixate, în funcţie de
situaţiile neprevăzute ce pot apărea. Dialogul trebuie să fie cât mai natural, cel
care îl iniţiază trebuie să manifeste multă elasticitate, evitându-se întrebările
care angajează personalitatea interlocutorului, dar apelând la întrebări
colaterale menite să-l stimuleze pe acesta să-şi expună gândurile şi opiniile.

67
 Am aplicat ghidul de interviu pe un eşantion mic, de 5 psihoterapeuţi.

3) Am utilizat în cercetare şi metoda focus-grupului. Focus grupul

realizat cu bolnavele, a implicat un grup de femei cu diagnostic cancer mamar
care au fost interesate de subiectul discutat, permiţând participanţilor să
alimenteze şi să răspundă la comentariile celorlalţi. Este o tehnică bazată pe
faptul că fiecare participant nu emite doar propriile idei într-o formă abstractă,
ci se dezvoltă o construcţie de grup bazată pe interacţiunea şi influenţarea
reciprocă a membrilor grupului. Focus grupul urmăreşte colectarea de date şi
analiza procesului de influenţare a opiniilor în cadrul grupului. În timpul
focus grupului participanţii îşi pot modifica sau schimba total părerile
până la finalul discuţiilor. Scopul şi întrebările care se vor adresa trebuie
gândite dinainte. Important este ca moderatorul să-i informeze pe
participanţi că aceştia nu vin să primească răspunsuri ci doar să-şi exprime
opiniile în legătură cu problemele ridicate. Moderatorul nu oferă răspunsuri
ci îi orientează pe ceilalţi şi trebuie să-i facă pe toţi să participe. El trebuie să
obţină informaţii despre participanţi şi să valorizeze orice poziţie exprimată,
trebuie să insiste asupra faptului că nu există răspunsuri bune şi răspunsuri rele.
Metoda de lucru utilizată în cazul focus-grupului organizat a fost
modul cumulativ care presupune obţinerea unei palete mai largi de informaţii.
Prin aplicarea acestei metode am obţinut şi alte opinii faţă de altele colectate
prin alte metode. O astfel de tehnică, care s-a realizat într-un grup de 14
persoane, apropie participanţii şi cred că acest lucru este important mai ales
pentru aceste persoane care se află în situaţii mai delicate, impunând un
climat pozitiv de discuţie.
Am considerat că moderator al acestui grup nu poate fi decât un
psiholog, deoarece pentru formarea abilităţilor necesare pentru conducerea
unui astfel de grup este nevoie de experienţă. Problemele care au apărut au
constat în faptul că unii dintre participanţi doreau răspunsuri la unele din
problemele lor, deviind foarte mult de la subiectele de discuţie. De asemenea

68
au fost câteva persoane extrem de directe care au monopolizat discuţia în
defavoarea celor timide care au participat mai puţin.

4. Prezentarea şi analiza datelor

1) Chestionarul pentru femeile cu cancer mamar privind

atitudinea lor faţă de psihoterapie

Majoritatea femeilor cărora li s-a aplicat chestionarul se încadrau ca

vârstă între 50-60 de ani (45,7%), au familie 42,7%, şi prezintă în cea mai mare
parte boli asociate (51.3%) (itemi 1,2 şi 3.)
Pentru cele mai multe din aceste persoane (51,4%), boala le-a
schimbat parţial viaţa (item 4). Această întrebare cuprindea trei variante de
răspuns - radical, parţial şi nu s-a schimbat deloc - precum şi o întrebare privind
motivele pentru răspunsul ales. Acestea au fost destul de variate făcând
imposibilă împărţirea lor pe subgrupe de motive şi calcularea separată a
acestor procente. Proporţia celor care n-au răspuns la întrebarea deschisă a
fost de 64%, dintre cei care consideră că viaţa li s-a schimbat radical
proporţia e de 7,1%, cei care au răspuns parţial şi nu au motivat 32,8%, iar
pentru cei pentru care viaţa nu s-a schimbat deloc nu au argumentat 24,3%.
Cei care au afirmat că viaţa li s-a schimbat radical au invocat următoarele
motive:
- în asemenea situaţii apar foarte multe probleme, diferite de ale unui om
obişnuit şi care sunt legate de sănătatea lor, dar şi de relaţiile cu ceilalţi;
- datorită apariţiei bolii lor, multe din visele pe care le aveau s-au
spulberat;
- acestor persoane le este foarte greu să se descurce din punct de vedere
material;
- femeile investigate realizează dependenţa lor de altă persoană şi
manifestă teamă pentru apropierea morţii;

69
 - scopul manifestat din momentul diagnosticării este recuperarea şi
reintegrarea în societate pentru a avea o viaţă obişnuită, fiind nevoie de
foarte multe sacrificii, de renunţarea la anumite vechi obiceiuri;
- persoanele manifestă teamă faţă de un diagnostic pesimist şi faţă
de posibilitatea ca boala să fie incurabilă;
- este relevată durerea din sufletul lor atunci când realizează că cei din
jur nu înţeleg că această nenorocire li se poate întâmpla şi lor;
- cercetarea evidenţiază faptul că de cele mai multe ori aceste persoane
se izolează de cei din jur, aşadar inexistenţa unei vieţi sociale;
- femeile cu cancer mamar îşi manifestă adesea neîncrederea în viitor,
lipsa speranţei că poate acesta le va aduce o schimbare în starea sănătăţii.
Persoanele care au ales cea de-a doua variantă de răspuns, sunt mai
optimiste privind viitorul, au reuşit să accepte situaţia, considerându-se persoane
normale, dar totuşi apar unele probleme:
- în adaptarea la noua situaţie;
- recunosc că la început au existat unele neînţelegeri, dar apreciază că
lucrurile s-au schimbat în timp şi că au ajuns să accepte lucrurile aşa cum sunt;
- sunt relevate şi probleme care ţin de încadrarea în societate pentru a
putea fi înţeles şi pentru a se înţelege cu cei din jur;
- realizează existenţa unui tratament special şi faptul că de acum vor
necesita mai multă atenţie, îngrijire şi afecţiune decât ceilalţi;
- una din consecinţele bolii este renunţarea la profesie;
- relevă faptul că descoperirea bolii a tulburat liniştea familiei;
- chiar dacă s-au obişnuit cu noua situaţie, totuşi problema marginalizării
de către ceilalţi îi deranjează.
Au existat şi subiecţi care au răspuns că viaţa lor nu s-a schimbat deloc
(24.3%), dar nu şi-au motivat răspunsul.
Femeile cercetate se simt uneori marginalizate de cei din jur (45.7%),
uneori se simt evitate, după răspunsurile acestora (48.6%) (itemi 5 şi 6).

70
 Pentru a se împăca cu boala şi a-şi redobândi viaţa de dinainte,
persoanele cercetate au simţit uneori că nu ştiu cum să procedeze (57.1%),
apelând la psiholog sau psihoterapeut astfel: niciodată (64.3%), de multe ori
(18.6%) şi uneori (17.1%) (itemi 7 şi 8).
Cele mai multe persoane (40%), au nevoie de cunoştinţe medicale, de
psihologie şi sociologie, iar separat, de cunoştinţe exclusiv medicale în proporţie
de 30.1%, şi exclusiv de psihologie şi sociologie 29.9%. Astfel întrebarea 9
necesită şi determinarea dacă este cazul unor cunoştinţe în plus, altele decât cele
enumerate, dar cei chestionaţi nu au completat altele în afara celor cuprinse în
variantele de răspuns.
În momentele dificile legate de relaţiile interpersonale au răspuns că ar
putea fi ajutate de un psiholog uneori în proporţie de 38,6%, un procentaj foarte
apropiat fiind şi la varianta deseori şi anume 37,1%. Acest psiholog – femeile
intervievate – le-ar putea ajuta cel mai mult printr-un program de consiliere, în
proporţie de 31,4%, prin broşuri, informaţii şi sfaturi 21,4%, prin întâlniri cu
persoane aflate în aceeaşi situaţie 22,8% şi prin toate modalităţile enumerate
24,4% (itemii 10 şi 11).
Multe din persoanele chestionate (45%) au participat uneori la întâlnirile
cu persoane aflate în aceeaşi situaţie, dar există şi foarte multe persoane (41,4%)
care nu au participat niciodată. În proporţie de 67,1% consideră că este
important să se întâlnească cu persoane aflate în situaţie similară. La întrebarea
care se referea la motivele pentru care n-au participat n-au răspuns 54% şi
anume dintre cei au ales varianta da n-au răspuns 41,4%, iar dintre cei care au
ales nu 12,6% (itemii e 12 şi 13). Motivele pentru care consideră că este
important să se întâlnească cu alte persoane aflate în aceeaşi situaţie sunt:
- pentru a vedea cum se descurcă alţii în situaţii similare, pentru schimb
de experienţă;
- pentru că este important să auzi şi părerile celorlalţi faţă de propriile
probleme;
- pentru a învăţa din metodele folosite de ceilalţi

71
 - faptul că şi alţii se află în aceeaşi situaţie le dă curaj şi simt că nu sunt
singure;
- pentru a învăţa din greşelile celorlalţi.
Cele care au afirmat că nu sunt importante aceste întâlniri au răspuns
astfel:
- pentru ca aceste întâlniri să fie folositoare este nevoie ca mai întâi să se
schimbe mentalitatea faţă de persoanele bolnave incurabil;
- persoanele care au o vârstă înaintată consideră că deţin suficiente
informaţii încât aceste întâlniri nu au nici un folos;
- multe din femeile chestionate nu doresc să discute problemele lor şi
chiar neagă existenţa unei boli.
Cea mai mare înţelegere faţă de problemele lor medicale, după părerea
celor chestionaţi o dovedeşte o persoană cu acelaşi diagnostic 38,6%, dar şi
psihologul în proporţie de 34,3% (item 15). Trebuie ţinut cont însă de faptul că
41,4 % dintre persoanele chestionate nu au participat la întâlnirile cu persaone
cu diagnostic similar.
Majoritatea 55,6% consideră că neînţelegerile pe care le au în cuplu nu
s-au amplificat datorită situaţiei de sănătate (item 16).
Din 75,7% dintre persoanele cu familie, 43,4% consideră că faptul că au
cancer mamar nu le permite să se ocupe de familie; totuşi prezenţa familiei în
proporţie de 75,4% ajută la recuperarea postoperatorie (item 17 şi 18).

Datele înregistrate la întrebarea nr. 7

72
Datele înregistrate la întrebarea nr. 8

Datele înregistrate la întrebarea nr. 11

73
74
Datele înregistrate la întrebarea nr. 15

75
 Răspunsurile obţinute în urma administrării chestionarului
Nr. item Varianta a Varianta b Varianta c Varianta d Varianta e Varianta f Varianta g Varianta h
1 14,3 % 45,7 % 40,0 % - - - - -
2 24,3 % 42,7 % 33,0 % - - - - -
3 10,0% 23,0 % 4,3 % 0 1,4% 0 10,0% 51,3%
4 28,6 % 51,4% 20,0 % - _ - -
5 21,3% 45,7 % 33,0 % - - - -
6 17,1 % 48,6 % 34,3 % - - _ - -
7 30,0 % 57,1 % 12,9 % - ■

- -
8 18,6% 64,3 % 17,1 % -

_ - -
9 12,9 % 20,0 % 27,1 % 40,0 % -

- -
10 37,1 % 38,6 % 24,3 % - -

- -
11 31,4% 21,4% 22,8 % 24,4 % -

- - -
12 12,9% 45,0 % 41,4% - - - -
r
13 67,1 % 32,9 % - - -

- -
14 17,1 % 34,1 % 48,8 % - -

- - -
15 27,1 % 34,3 % 38,6 5 - -

- - -
16 28,4 % 16,0% 55,6 % - -

- - -
17 43,4% 39,6 % - - -

- - -
18 75,4 % 9,4 % 15,2% - -
- - -
 2) Ghid de interviu pentru psihologi

Ghidul de interviu a fost aplicat pe 5 psihoterapeuţi şi pentru că

numărul celor intervievaţi a fost mic datele obţinute pot fi prezentate sub
forma unor concluzii. Ghidul de interviu a fost constituit din 6 itemi.
A. La primul item, care se referă la problemele pe care le au bolnavele
când vin în cabinetul psihologului răspunsurile pot fi structurate astfel:
- pentru a cere sfaturi;
- necesitatea unui moment de relaxare, respiro;
- nevoia de a afla cum se descurcă şi alte bolnave de cancer mamar;
- pentru sprijin din partea psihoterapeutului în rezolvarea problemelor
pe care le întâmpină;
- evaluare psihologică;
- orientare profesională;
- organizarea timpului liber;
- sprijin pentru rezolvarea unor tulburări de comportament;
- sprijin pentru terapie complexă;
- pentru descărcarea psihică de problemele pe care le au;
B. Itemul 2 se referă la faptul că aceste persoane sunt sfătuite să vină
de alte persoane sau vin din proprie iniţiativă. De regulă aceştia vin atât din
proprie iniţiativă cât şi sfătuiţi de alte persoane dar şi la îndemnul unor
organizaţii nonguvernamentale.
C. Itemul 3 se referă la atitudinea faţă de psihoterapeut. De regulă sunt
încrezătoare în sprijinul pe care consilierul îl poate oferi, sunt cooperante.
Există şi cazuri când unele paciente sunt mai reticente, acesta de regulă este
cazul celor mai în vârstă care de multe ori consideră că au acumulat destule
cunoştinţe şi experienţă pentru a-şi rezolva singure problemele, cu acestea
colaborarea fiind mai dificilă.
D. Itemul 4 are în vedere modalităţile prin care pot fi ajutate cel mai
bine femeile cu diagnostic de cancer mamar. Aceste modalităţi sunt:
programele de consiliere individuală şi de grup, alături de alte persoane care
se confruntă cu aceleaşi probleme, toate acestea diferind de la caz la caz, dar
şi prin implicare directă în parteneriat cu programele derulate de diverse
instituţii, pondere mai mare având programele de consiliere psihologică de
grup, pentru că astfel pacientele află foarte multe din experienţa celorlalţi, se
pot sfătui privind tratamentul, iar faptul că nu sunt singurele persoane aflate în
situaţia respectivă le încurajează să meargă mai departe.
E. Răspunsurile date la itemul 5 arată că dacă au luat parte la
programe de consiliere psihologică, se vor implica până la final în derularea
programului, devenind cu adevărat interesate de rezultat.
F. Răspunsurile la itemul 6 ne indică faptul că după derularea unui
astfel de program femeile implicate sunt mulţumite de progresele obţinute
privind abilităţile de relaţionare cu familia şi cu ceilalţi membri ai societăţii,
de informaţiile pe care le-au primit. Ele sunt mult mai încrezătoare în viitor.

3) Focus-grup cu pacientele

Focus-grupul a fost realizat la Spitalul de Oncologie Fundeni, unde

psihologul care se ocupă de problemele persoanelor operate de cancer mamar
a realizat multe întâlniri cu aceste persoane, încât femeile din grup se
cunoşteau destul de bine iar atmosfera a fost destul de relaxată.
Răspunsurile care au fost date privind problemele cu care se confruntă
acestea se refereau la cele de ordin medical, la dificultăţile privind costul
tratamentelor de recuperare şi a medicamentelor necesare, a transportului mai
ales că deşi au făcut foarte multe demersuri nu întrevăd nici o soluţie privind
revenirea la situaţia anterioară bolii. O altă problemă cu care se confruntă este
cea a profesiei de care a fost îndepărtate odată cu depistarea bolii. În afară de
aceste probleme, simt şi marginalizarea şi dorinţa de izolare, mai ales acelea
cărora le-a fost extirpat un sân şi care se consideră adesea obiect de batjocură
şi de bârfă pentru cei din jur.
78
 Pacientele întâmpină greutăţi şi în modul de relaţionare cu copiii lor,
foarte multe din ele prezintă tulburări de comportament şi emoţionale, şi
constată de multe ori că nu ştiu cum să procedeze. Datorită faptului că de
multe ori îşi dau seama că nu sunt ca ceilalţi sau că nu pot face anumite
lucruri, devin irascibile şi uneori chiar violente.
Pacientele cred că pot fi ajutate de psihoterapeut privind problemele
medicale sau de reinserţie socială prin facilitarea unor întâlniri realizate în
prezenţa acestuia sau mediate de către psiholog cu reprezentanţi ai
ministerelor care se ocupă de aceste probleme şi cărora li se pot adresa.
Câteva persoane dintre cele prezente la focus-grup erau membrii unor
organizaţii nonguvernamentale şi i-au sfătuit pe cei care cred că aceste
organizaţii nu pot face nimic pentru ei să încerce să se înscrie, pentru că
multe dintre ele oferă gratuitate, precum şi unele ajutoare pentru familiile
aflate în situaţii dificile. Aceste organizaţii oferă şi un program de consiliere
prin întâlniri realizate cu specialişti în domeniu, psihoterapeut, consilier,
psiholog.
Bolnavele consideră că prin toate modalităţile enumerate - întâlniri cu
persoane în aceeaşi situaţie, consiliere individuală, precum şi programe de
educaţie - pot fi sprijinite. De altfel întâlnirile cu persoanele cu diagnostic
similar se realizează o dată sau de două ori pe lună, astfel încât acestea, în
prezenţa consilierului care mediază întâlnirile, pot afla multe informaţii utile
unele de la altele, cum s-a întâmplat şi la focus-grupul realizat, îşi pot
împărtăşi problemele pe care le au, pot fi sincere pentru că simt că şi celelalte
femei se confruntă cu aceleaşi probleme şi pot învăţa din experienţa celorlalte,
într-un cuvânt să se poată destăinui acolo unde se simt înţelese. Întâlnirile
acestea sunt apreciate pentru caracterul lor informativ dar mai ales pentru că le
dau ocazia pacientelor să se simtă în grup, să nu se mai simtă altfel decât
ceilalţi, să se simtă mai aproape unul de celălalt.
Consilierea individuală o solicită de obicei când au probleme în
relaţionarea cu familia, când din cauza unor tulburări emoţionale nu ştiu cum

79
să procedeze, când se simt descurajate, pentru a-şi descărca problemele,
pentru orientare profesională şi evaluare psihologică.
Pacientele care au luat parte păreau foarte deschise spre orice fel de
sprijin propus de psihoterapeut, foarte cooperante şi încrezătoare în cei care
doreau să le ajute.

5. Concluzii şi propuneri

Consilierea femeilor cu diagnostic cancer mamar, în faza preoperatorie

sau postoperatorie, în vederea rezolvării problemelor psihologice sau de
personalitate apărute după depistarea bolii reprezintă un prim pas în procesul
reabilitării şi recuperării fizice şi psihice în cadrul comunităţii şi cu ajutorul ei.
Pentru persoanele confruntate cu o asemenea situaţie este foarte greu dacă nu
sunt pregătite pentru asta. De aceea, pacientele trebuie informate cu privire la
gradul de risc al bolii, la evoluţia ei şi posibilităţile de diagnosticare şi
tratament. Pentru aceasta, femeile aflate în această situaţie trebuie sprijinite şi
din punct de vedere informaţional, prin broşuri, programe de pregătire,
pachete de informaţii legate de boala respectivă, prin înfiinţarea unor centre de
consiliere psihologică şi prin facilitarea accesului la acestea.
Prin programele de intervenţie timpurie se determină serviciile
necesare şi este consolidată încrederea individuală în rolul de partener în
intervenţia timpurie. Prin asemenea programe se asigură pacientelor cu boală
de natura celei analizate (şi nu numai) sprijin şi informare privind diagnosticul
şi consecinţele acestuia asupra lor, având în vedere evoluţia posibilă a bolii şi
găsirea unor modalităţi de a comunica informaţii asupra posibilităţilor de
tratament şi indicaţiilor pentru recuperare fizică şi psihică, se oferă cunoştinţe
despre evoluţia postoperatorie şi strategii pentru a ajuta familia să sprijine
reluarea activităţii normale de către bolnav şi integrarea sa în familie şi în
comunitate.

80
 Descoperirea faptului că au cancer mamar este experienţa cea mai
dureroasă prin care poate trece o femeie. Astfel, la nivelul familiei, ajutorul
oferit prin consiliere ar putea să le ajute să nu se mai simtă atât de
neputincioase în faţa situaţiei în care se află, mai ales că de foarte multe ori
imediat după aflarea diagnosticului ele au sentimentul trăirii unei mari
nenorociri. De aceea consilierea de transmitere a diagnosticului este foarte
importantă, fiind o acţiune care sprijină femeia cu cancer mamar în efortul de
a-şi găsi şi menţine un echilibru în viaţă. Serviciile oferite prin intermediul
psihoterapiei acestor femei trebuie să le facă să simtă că pot avea o viaţă
normală, fiind adecvate nevoilor lor, astfel subiecţii reuşind să înveţe să
rezolve problemele pe care le au şi din cauza cărora relaţia de cuplu şi de
familie ar putea fi afectată.
Aşa cum a reieşit şi din cercetarea realizată, de foarte multe ori cel mai
important sprijin pentru aceste femei sunt persoanele care trec prin aceeaşi
experienţă şi care le pot înţelege cel mai bine. Pentru aceste persoane, reţeaua
relaţiilor sociale tinde să fie foarte mică iar găsirea celor care trec prin aceeaşi
situaţie este foarte dificilă, de aceea consilierea acestor paciente trebuie să
cuprindă printre modalităţile de sprijin şi întâlniri cu persoane cu diagnostic
similar cu care pot discuta despre problemele pe care le întâmpină, să încerce
să le găsească rezolvare, să poată relata propria experienţă, într-un cuvânt să
se poată destăinui acolo unde simte că este înţeles.

81
 Concluzii generale

Pronosticul grav al bolii este un element cu impact psihic major. Chiar

dacă progresele medicinei au redus considerabil numărul bolnavilor care mor de
cancer (ex. cazurile cu localizare cutanată, mamară, uterină, unele hemopatii
maligne etc.), persistă - din nefericire - multe localizări ale bolii fără şanse reale
de evitare a cumplitului deznodământ. În plus, chiar în cazurile cu posibilităţi
practice de stopare a evoluţiei bolii, diagnosticul este adesea pus într-un stadiu
tardiv, fără probabilitatea salvării vieţii după instituirea terapiei oncologice.
Larga răspândire a bolii, ca şi înspăimântătoarele transformări ale
înfăţişării omului bolnav de cancer - atât de evidente pentru cei din jur - ajung să
constituie sursă de nelinişti permanente pentru toţi aceia care au asistat, până la
sfârşit, la cumplita dramă a bolii încheiată într-o zgomotoasă suferinţă a celui
condamnat, adesea fără motiv dar uneori şi din propria vină.
Există frecvente situaţii în viaţa de toate zilele când o persoană acuză o
gamă largă de simptome psihice şi psihosomatice generate de stresuri psihice
majore, capabile să le perturbe într-un mod neaşteptat de marcat şi persistent
echilibrul sufletesc. Dacă cineva încearcă şi reuşeşte să restabilească, prin
mijloace psihologice (de exemplu compătimire, încurajări, oferirea unor soluţii
viabile), - acest echilibru sufletesc perturbat al unei persoane (afectată de stres),
atunci se poate vorbi de psihoterapie.
Psihoterapia femeilor cu diagnostic de cancer mamar nu mai necesită
nici o pledoarie. Ea trebuie să faciliteze stabilirea unei relaţii de parteneriat
între paciente şi specialişti. Este foarte important ca specialiştii şi pacientele să
colaboreze. Femeile bolnave trebuie încurajate, ajutate să devină parteneri
egali ai specialiştilor. Programele de informare le uşurează sarcina dacă
informaţiile sunt transmise într-un limbaj simplu şi clar.
Studiile demonstrează eficacitatea consilierii psihologice a acestor
persoane. Ele frecventează mai mult acest tip de activităţi, se implică mai mult
în acest tip de activităţi, decât ceilalţi, pentru că sunt mai interesate şi deci mai
82
uşor de antrenat. Programele de consiliere conduc sau oferă o deschidere spre
noi idei şi tehnici importante în rezolvarea problemelor şi evitarea celor care
pot apărea. De foarte multe ori psihoterapeuţii trebuie să facă faţă unor
probleme care ar fi putut fi evitate dacă bolnavele erau pregătite pentru
anumite tulburări de comportament sau emoţionale cu care se confruntă foarte
des. Prin aceste programe se îmbunătăţesc comportamentele pacientelor atât
acasă cât şi în societate, relaţiile cu familia.

83
 Anexa 1

Chestionarul pentru pacientele cu cancer mamar

Intenţionez să scriu o lucrare despre cancerul mamar şi implicaţiile

psihologice ale descoperirii lui. Vă rog să răspundeţi sincer la toate întrebările,
încercuind litera variantei de răspuns care corespunde opiniei dumneavoastră, iar
acolo unde este cazul să argumentaţi opţiunea. Răspunsurile sunt confidenţiale şi
chestionarele anonime.
Vă mulţumesc pentru colaborare!

1. În ce categorie de vârstă vă încadraţi?

a) 30-40 ani;
b) 40-50 ani;
c) 50-60 ani;

2. Aveţi:
a) un singur copil;
b) doi copii;
c) mai mulţi copii;

3. Ce diagnostic aveţi:
a) cancer mamar;
b) boli asociate;

84
 4. Credeţi că după ce aţi fost diagnosticată, viaţa dumneavoastră s-a
schimbat?
a) radical;
b) parţial;
c) nu s-a schimbat deloc
De ce?

5. După depistarea bolii v-aţi simţit vreodată marginalizată?

a) deseori;
b) uneori;
c) niciodată;

6. V-aţi simţit vreodată evitată de ceilalţi?

a) deseori;
b) uneori;
c) niciodată;

7. Încercând să reveniţi la viaţa de dinainte aţi simţit vreodată că nu

ştiţi cum să procedaţi?
a) deseori;
b) uneori;
c) niciodată;

8. Aţi apelat vreodată la un psihoterapeut pentru a vă ajuta în

rezolvarea unor probleme pe care le întâmpinaţi?
a) de multe ori;
b) uneori;
c) niciodată;

85
 9. Pentru a vă recupera fizic şi psihic aţi simţit nevoia unor cunoştinţe
în plus? Ce fel de cunoştinţe?
a) medicale;
b) de psihologie şi sociologie;
c) de toate aceste cunoştinţe;
Determinaţi alte cunoştinţe de care credeţi că aveţi nevoie.

10. Credeţi că v-ar putea sprijini un psiholog sau psihopeterapeut în

momentele dificile?
a) deseori;
b) uneori;
c) niciodată;

11. Prin ce credeţi că v-ar putea ajuta psihoterapeutul?

a) program de consiliere;
b) broşuri, informaţii şi sfaturi când aveţi nevoie;
c) întâlnirile cu persoane aflate în aceeaşi situaţie;
d) prin toate modalităţile enumerate;

12. Aţi participat la întâlniri cu persoane care se află în aceeaşi

situaţie?
a) deseori;
b) uneori;
c) niciodată;

13. Consideraţi că este important pentru dumneavoastră să vă întâlniţi

cu persoane care se află în situaţie similară?
a) da;
b) nu;
De ce?

86
 14. Dacă aţi participat la astfel de întâlniri discuţiile pe care le-aţi avut
v-au ajutat?
a) foarte mult;
b) mult;
c) puţin;

15. Cine credeţi că dovedeşte mai multă înţelegere faţă de problemele

dumneavoastră?
a) medicul;
b) psihologul;
c) altă femeie cu acelaşi diagnostic;

16. Credeţi că eventualele neînţelegeri pe care le aveţi în cuplu s-au

amplificat datorită situaţiei dumneavoastră?
a) da;
b) nu ştiu;
c) nu.

17. Consideraţi că faptul că aveţi această boală nu vă permite să

acordaţi aceeaşi atenţie pe care o acordaţi înainte familiei?
a) da;
b) nu;

18. Consideraţi că prezenţa familiei ajută la recuperarea fizică şi

psihică a dumneavoastră?
a) da;
b) nu ştiu;
c) nu.

87
 Anexa 2
Ghid de interviu pentru psihoterapeuţi

Intenţionez să scriu o lucrare despre efectele cancerului mamar asupra

psihicului şi modalităţile psihoterapeutice de utilizat în asemenea situaţii. Prin
realizarea acestui ghid de interviu individual se doreşte sistematizarea
problemelor pe care le au femeile cu cancer mamar, identificare atitudinii lor
faţă de psihoterapie şi dacă sunt receptive la orice formă de sprijin acordată de
specialişti.
Vă mulţumesc pentru colaborare!

1. Care sunt cele mai frecvente probleme cu care vin femeile bolnave
de cancer mamar la dumneavoastră în cabinet?

2. Aceste persoane vin din proprie iniţiativă sau sfătuite de alţii?

3. Care este de atitudinea acestora faţă de psihoterapeut?

4. Cum credeţi că pot fi cel mai bine ajutate femeile bolnave de cancer
mamar?

5. Dacă au luat parte la un program de consiliere psihologică,

pacientele se vor implica până la final în derularea programului respectiv?

6. După derularea unui astfel de program femeile bolnave de cancer

mamar sunt mulţumite de progresele obţinute?

88
 Anexa 3

Focus grup pentru paciente

Întrebările care s-au adresat participanţilor au fost:

Care sunt principalele probleme cu care se confruntă femeile bolnave
de cancer mamar?
Cum sunt relaţiile dintre femeile bolnave de cancer mamar şi familia
lor?
Cum cred că ar putea fi ajutate ele de către psihoterapeut?
Care este cea mai bună modalitate prin care consideră că pot fi
sprijinite femeile cu diagnostic de cancer mamar?
a) întâlnirile cu persoane aflate în situaţii similare;
b) consiliere individuală;
c) programe de consiliere psihologică (de grup) alături de alături de
alte persoane care suferă de aceeaşi maladie.

89
 Bibliografie

Dafinoiu Ion, „Elemente de psihoterapie integrativă”, Editura Polirom,

Iaşi, 2000;
Enăchescu Constantin, „Tratat de psihanaliză şi psihoterapie”, Editura
Polirom, Iaşi, 2003
Holdevici Irina, „Elemente de psihoterapie”, Editura MAR, Bucureşti,
2005;
Holdevici Irina, „Psihoterapia – tratament fără medicamente”, Editura
Ceres, Bucureşti, 2004;
Ionescu G., „Psihoterapie”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1990
Jung C. G. „Tipuri psihologice”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997
Lisievici P., „Calitatea învăţământului”, Editura Didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1997
Luban-Plozza Boris, Iamandescu Ioan-Bradu, „Dimensiunea
psihosocială a practicii medicale”, Editura InfoMedica, Bucureşti, 2003;
McDaniel S., Doherty W. J., Hepworth J., Mihăiescu V., „Psihoterapia
ca sistem”, Editura Polirom, Iaşi, 1996;
Minulescu M., „Chestionarele de personalitate în evaluarea
psihologică”, Garell Publ. House, Bucureşti, 1996
Minulescu M., „Bazele psihodiagnosticului”, Editura Universităţii „Titu
Maiorescu”, Bucureşti, 2001
Sen Al., „Laboratorul de psihologie clinică”, Editura Ştiinţifică şi
enciclopedică, Bucureşti, 1975
Şchiopu Ursula, „Dicţionar de psihologie”, Editura Babel, Bucureşti,
1997
Şchiopu Ursula, „Introducere în psihodiagnostic”, Editura Fundaţiei
Humanitas, Bucureşti, 2002

90
 Zamfir C., Vlăsceanu L., „Dicţionar de sociologie”, Editura Babel,
Bucureşti, 1993;
Zlate M., „Eul şi personalitatea”, Editura Trei, Bucureşti, 2004
Zlate M., „Fundamentele psihologiei”, Editura Pro Humanitate,
Bucureşti, 2000
Zlate Mielu, „Introducere în psihologie”, Editura Şansa, Bucureşti,
1996.

91