EU

Aparent, inima şi mintea, sensibilitatea şi raţiunea, abstractul şi concretul nu

pot fi puse alături. Ce au în comun matematica şi poezia? Aş aminti contemplaţia,
gratuitatea, bucuria pură de a simţi şi înţelege.
TU
Matematica este o scrisoare a Divinității, redactată într-o limbă frumoasă.
EU
Poezia ţine de Pathos, de partea fiinţei care e înflăcărată, care se minunează,
care se întreabă, care nu moare în banalitate, în sărăcia unei lumi lipsite de sens.
Dinamizează fiinţa. Spiritul integrator creează omul complet.
TU

Matematica şi poezia, două domenii aparent paralele, au de fapt o infinitate de

puncte comune. În primul rând, ambele sunt rezultate ale gândirii, amândouă sunt
abordări ale lumii înconjuratoare în care ideea de structurare este fundamentală.
Ambele presupun un anumit stil, în care corectitudinea exprimării este
caracteristica principală. Atât în matematică, cât şi în poezie, întâlnim posibilitatea
de a exprima „ceva mult” în „ceva puţin”.

EU

Înţelegerea unei poezii este asemănătoare cu rezolvarea unei probleme din

matematică, în reuşita înţelegerii mesajului unei poezii fiind nevoie de o
structurare matematică a ideilor.

În poezia lui George Coşbuc, de exemplu, e un joc de cuvinte inedit:

Câte ouă vechi şi câte nouă?
Câte nouă, câte vouă?
Vechi sunt nouă, nouă două;
Două nouă, vouă nouă;
Nouă două ouă nouă
Vouă nouă ouă vechi!
TU

Influenţa matematicii în gândirea eminesciană este ilustrată în mai multe poezii:

În Scrisoarea I, de exemplu…
EU

„Iar colo batrînul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate,

Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate
------------------------------------
Şi din roiuri luminoase izvorând din infinit,
Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit,
------------------------------------
Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsoară cu cotul,
În aceea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul.
------------------------------------
TU
Poezia „Glossă” seamănă cu o demonstraţie matematică, în care trecutul exprimă
ipoteza, viitorul este concluzia, iar zădărnicia este demonstraţia.

„Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.”

TU

Poetul român Ion Barbu, adică matematicianul Dan Barbilian, afirma că există
un punct luminos unde poezia se întalneşte cu geometria: ,,Oricât ar părea de
contradictorii aceşti doi termeni la prima vedere, există undeva, în domeniul înalt
al geometriei, un loc luminos unde se întâlneşte cu poezia".
Pentru matematicieni este un reper în geometrie, fiind savantul care a
redimensionat trigonometria într-o perioadă de mare efervescenţă
culturală şi ştiinţifică, ….
EU

… iar pentru literaţi devine o piatră de încercare prin încriptarea

sensurilor într-un limbaj redus la esenţă.

Între poeţii modernismului interbelic, matematicianul – poet Dan

Barbilian, cu pseudonimul său literar Ion Barbu, ocupă un loc aparte.

Pentru profesorul de literatură română, textul barbian e o provocare

didactică, din pricina dificultăţii universului său poetic şi a aspectului
dublei determinări a autorului ei: matematicianul – poet.

Am considerat întotdeauna că textul poeziei Din ceas, dedus (Joc

secund) din volumul omonim al poetului nu poate căpăta o deplină
receptare şi înţelegere din partea elevilor, decât abordat într-o predare
interdisciplinară şi în echipă cu un profesor de matematică.

Textul supus discuţiei este construit din două catrene

„Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,

Intrată prin oglindă în mântuit azur,

Tăind pe înecarea cirezilor agreste,

În grupurile apei, un joc secund, mai pur.

Nadir latent! Poetul ridică însumarea

De harfe resfirate ce-în sbor invers le pierzi

Şi cântec istoveşte: ascuns, cum numai marea,

Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.”

.
TU

Profesorul de matematică este cel carele va explica sensul matematic al

termenilor subliniaţi în poezie, iar profesorul de română va găsi
conotațiile.

Matematic vorbind, crestele sunt vârfuri (maxime relative din

matematică), puncte cu proprietatea că există o vecinătate a acestui
punct, astfel încât funcţia ia cea mai mare valoare în punctul respectiv pe
acea vecinătate.

EU

„Adâncul calmei creste” e creaţia care dă în forma ei de finalizare

artistică starea de „catharsis”, de liniştire. Poezia devine astfel o poezie
de cunoaştere şi despre cunoaştere în forma sa „pură”, asumată total.

EU

Calma creastă a poeziei este scoasă (dedusă) din timp şi spaţiu, adică din
universul real (din ceas), este nu un joc prim ci un joc secund, o imagine
ireală într-o apă sau într-o oglindă.

Oglinda nu e văzută doar ca un instrument fizic, ea putând să devină

poarta de transformare a zenitului în nadir, a înaltului în adânc, a
geometriei în poezie, aşadar a celor două jocuri, unul într-altul.

TU

Ceas = referirea este evidentă la timp, mişcare, noţiuni legate de fizica

teoretică, precum şi de informatică (ştiindu-se că Ion Barbu a avut
contribuţii şi la dezvoltarea informaticii).

Invers= apare în diferite domenii ale matematicii: în teoria grupurilor, a

funcţiilor inverse, a matricelor inversabile. Astfel, un element compus cu
inversul său dă un element neutru.

Ceasul invers = în matematică se foloseşte noţiunea de „sens invers

trigonometric” sau într-o formă populară „în sensul invers mişcării acelor
de ceasornic”, noţiune elementară si fundamentală a geometriei si a
trigonometriei.
TU

Dedus = implicaţie logică folosită în logica matematică (propoziţia p

implică propoziţia q este o propoziţie falsă doar când p este adevărată şi
q falsă şi adevărată în rest)

EU

Dedus- încercare de evadare în interior. Poetul nu trăieşte la zenit,

simbolul existenţei în contingent, ci la nadir, adică în interior, în eul
absolut, care nu e efectiv, ci numai latent.

TU

Nadirul şi zenitul marelui poet-matematician sunt, de fapt, minus infinit şi,

respectiv, plus infinit, adică cele două simboluri între care aleargă toate visele
noastre, fiecare axă a oricărui sistem ortogonal, rectangular, cartezian sau
cum vrei să-l numeşti, fiind înzestrată cu o sfântă treime: origine, sens şi
unitate de măsură.

Nu ţi-ai pus problema ce caută marea şi clopotele (verzi) în acest joc? Marea,
cu al ei nivel, este originea la care ne raportăm, borna zero, punctul de plecare
al oricărui demers, orice altitudine comparându-se cu nivelul mării.

EU

Marea- liniștea, infinitul, senzația de libertate… termenii neologici uzitaţi

în poezie, în ciuda ermetismului textului, deschid noi perspective
lecturii interdisciplinare: la Barbu matematica a devenit metaforă,
iar poezia un exerciţiu al minţii.

TU

Nu întâmplător, Dan Barbilian spunea: „Mă stimez mai mult ca practician

al matematicilor şi prea puţin ca poet, şi numai atât cât poezia aminteşte
de geometrie”.

EU

Și tot el spunea „Ion Barbu este cel mai mare matematician dintre poeţi şi
cel mai mare poet dintre matematicieni!”