UNIVERSITATEA VALAHIA DIN TÂRGOVIȘTE DEPARTAMENTUL PENTRU

ÎNVĂȚĂMÂNT LA DISTANȚĂ ȘI FORMARE CONTINUĂ

Nume: Grigore
Prenume: Nicoleta
Specializare: Pedagogia Învățământului Primar și Preșcolar (conversie profesionala)
An de studiu: I
Data:25.10.2020
Ultimele sonete
de Vasile Voiculescu

ULTIMELE SONETE ÎNCHIPUITE ALE LUI SHAKESPEARE ÎN TRADUCERE

IMAGINAR DE V. VOICULESCU - volum de poezii de Vasile Voiculescu, publicat ă
postum, în 1964. Cuprinde 90 de sonete, numerotate de autor (cu cifre romane) în
continuarea ultimului sonet al lui William Shakespeare. Referintele comentatorilor se
fac, în schimb, cu precadere, la numarul fiecarui poem în interiorul acestui ciclu (numar
desemnat cu cifre arabe).
Este, probabil, pân astazi, opera cea mai fascinanta a autorului, fapt datorat nu
numai valorii literare, incontestabile, a ciclului în sine, cât caracterului sau de pastişă
înalta, de replica (extrem de puternica, prin coerenta vocii care se construieste cu ă ă ă ţ ş
ajutorul textelor) data unuia din cele mai celebre modele ale sonetului european.
Poeme ale unui sentiment plenar, erosul, sonetele lui Voiculescu sunt, totodata, in chip
caracteristic liricii moderniste europene, poeziile unei crie a cuvantului, ale unei limite a
limbajului confruntat cu unicitatea trairii.
Literatura major a sonetului european (modelul declarat este Shakespeare, dar cititorul rafinat
poate regasi si accente dantesti, sfâsieri ale erosului alaturat mortii în traditia lui Petrarca,
trimiteri la Michelangelo, etc.) este convocata pentru a da seama despre gloria unui sentiment si
despre umilinta expresiei lui.
Este semnificativ atât faptul ca Voiculescu recurge la o specie literar cu form fixa, puternic
canonizat în algebra sa, la o forma care trebuie sa fie preeminenta sensului (de exprimat), cât si
optiunea sa foarte precisa pentru sonetul renascentist, unde abund metaforele,
comparatiile,alegoriile, un întreg registru stilistic la fel de obligatoriu ca si constrângerile
formale.

Mitologia complet a erosuluiî (I. Apetroaie, 1975) din ă Ultimele... este

concretizat în teme prestigioase ale tradi iei eruopene: androginul, perechea (sonetele
10, 13, 36, 44), gelozia si tradarea (sonetele 47, 53, 73, 85, 88), minciuna iubirii
(sonetul 27) dar i for a ei transfiguratoare (sonetele 31, 32, 33 etc.) ce se deschide spre
tema alchimica , unde întâlneste aurul, întruparea (sonetul 50), orbirea, labirintul - si se
întoarce apoi în chinurile sentimentului (care sunt totodata ale creatiei poetice), din
sonetele 52, 90, 87 etc.
Geniul lui Voiculescu st în capacitatea, unic în literatura noastr , de a face ă ă ă
aceast triad senisbil în unitatea fiec rui sonet, pe care concomitent îl organizeaz la ă ă ă ă ă
nivelul for

Poetul găseşte singura soluţie de supravieţuire spirituală care să învingă timpul şi să eternizeze
simţirea umană: „Şi încă nu-nţelegem că fără de iubire / Se vestejeşte Timpul în noi ca floarea-n
glastră”. Accesul la iubire are valoare supremă, conferind sens profund existenţei umane,
dragostea având puteri demiurgice „Dragostea-i unica vecie dată nouă”, sugerând ideea că numai
iubirea poate eterniza sufletul omului, pe când absenţa ei l-ar vesteji „în noi ca floarea-n glastră”,
comparaţiile care sugerează uscăciunea interioară a omului lipsit de dragoste fiind de natură
vegetală. Viaţa efemeră a omului este sugerată prin simboluri semnificative pentru trecerea
implacabilă a timpului: „piericiunea noastră”, „se vestejeşte Timpul”, „floarea-n glastră”, „altoiul
şubred”, „răsădim în cremeni”. Partea a doua transferă iubirea în planul concretului, poetul
imaginând o ceartă între îndrăgostiţi („Ci-n van acum te mânii pe mine şi m-alungi”), accentuând
prin acest pretext trăinicia sentimentului de dragoste („Minunile iubirii n-au stavile pe lume”).
Iubirea capătă dimensiuni sacre, energia şi forţa acestui sentiment pot face minuni, asemenea
celei bilblice, a scoaterii din moarte a lui Lazăr: „Ca Lazăr la auzul duioaselor porunci, / Oricând
şi ori de unde mă vei striga pe nume, / Chiar de-aş zăcea în groapă cu lespedea pe mine, / Tot m-
aş scula din moarte ca să alerg la tine”. Iubita capătă, aşadar, şi ea dimensiuni sacre, este Iubita
Christ şi are puteri demiurgice. În concluzie, sacralizarea iubirii smulge omul de sub tirania
efemerităţii, dăruindu-l cu eternizare. Sonetul CLXXXIII are tendinţa de a depăşi teluricul,
aspirând spre zona esenţelor pure, spre sacru. Iubirea devine un proces iniţiatic prin intermediul
căruia omul accede spre marile taine cosmice, o tentativă dramatică a individului de a-şi depăşi
condiţia umană
Poezia conceptuala voiculesciana, se poate spune, ca oglindeste o realitate, care alimenteaza
metafizicul in aspiratia spre absolut. Iubirea mistificata primeste sacralitatea si ii descopera fata
ascunsa prin "lectura" poetica a lumii, in prezenta concreta a existentei.
Bibliografie: