Jocul în viaţa omului

1. Definirea jocului

Ce este jocul, de ce se joacă copiii, sunt întrebări pe care şi le-au pus psihologii şi
pedagogii cu mai bine de un secol în urmă. Profesorul Paul-Popescu Neveanu considera
că ”sub acţiunea jocului se formează, se dezvoltă şi se restructurează întreaga
activitate psihică a copilului”.
Psihologul german K. Gross afirma că ”jocul este un instinct care pregăteşte
copilul pentru activitatea serioasă de mai târziu”.
Psihologul austriac K. Buhler considera că ”jocul este un mijloc prin care
copilul îşi provoacă plăcerea acţiunii”.
„Omul nu este întreg decât atunci când se joaca”, scria Schiller.
„Copilăria serveşte pentru joc şi pentru imitare”, spune Eduard Claparède. Nu ne
putem imagina copilăria fără râsetele şi jocurile sale.
Jocul este activitatea esenţială a copilului, tot ce întreprinde copilul mic este
inclus în joc. Jocul este activitatea în care copilul se angajează cu plăcere şi bucurie
nemăsurată, iar dacă îl privim, vedem cât serios si devotat este acţiunii pe care o
desfăşoară. Jocul este realitatea proprie numai pentru copil, în care este implicat total şi
din care este scos cu dificultate.
Pentru copil, aproape orice activitate este joc. Ed. Claparède spunea „jocul este
munca, este binele, este datoria, este idealul vieţii. Jocul este singura atmosferă în care
fiinţa sa psihologica poate să respire şi, în consecinţă, poate să acţioneze.”
Jocul poate fi considerat un fenomen antropologic, cu forme şi conţinuturi
influenţate social. El constă în implicarea unui individ într-o activitate lipsită de un scop
practic, din nevoia de destindere psihologică. Specificul acestei activităţi umane rezultă
din faptul că motivul ei constă nu în rezultatul acţiunii, că în însăşi desfăşurarea acţiunii.
Unii teoreticieni au luat în considerare pentru definirea jocului caracteristicile sale:
- jocul este în mod esenţial plăcut şi asociat cu afectele pozitive;
- este o activitate executată de dragul ei, este recompensatoare în sine şi nu
depinde de executarea scopurilor din afara situaţiei de joc;
- este spontan şi voluntar şi nu este provocat sau controlat de altcineva;
- necesită implicarea activă a participantului;
- nu este acelaşi lucru cu viaţa reală şi nu trebuie luat în sensul strict.
Structura psihicului uman cuprinde o dispoziţie naturală spre loisir, activitatea
ludică este însă mai intensă la vârstele copilăriei şi tinereţii. Activitatea de bază în
copilărie se ştie că este jocul, aceasta conferind conduitelor lor flexibilitatea şi
creativitate. În tinereţe şi la maturitate, jocul şi distracţiile devin complementare muncii,
o exagerare a activităţilor ludice caracterizând o personalitate puerilă, nematurizată.
(Verza, 1981, pag. 315).
Potrivit lui Gardner, scopurile jocului în dezvoltarea copilului sunt:
- o mai bună cunoaştere a lumii;
- un control mai adecvat al problemelor şi temerilor;
- o înţelegere superioară a propriei persoane şi a raportului cu lumea;
- oferă posibilitatea explorării relaţiilor dintre realitate şi fantezie.
Din punct de vedere psihologic, jocul este esenţa şi raţiunea de a fi a copilăriei.
Prin joc, copilul aspiră la condiţia de adult. Jocul are o însemnătate decisivă pentru istoria
psihologică a individului. În joc şi prin joc se realizează cunoaşterea realităţii şi exersarea
funcţiilor psihomotrice: jocul este un agent al transmiterii experienţei. Jocul contribuie la
dezvoltarea personalităţii copilului prin crearea şi rezolvarea unor situaţii diverse.
1
 Mijloacele jocului sunt acţiunea şi cuvântul. Scopul jocului este de fapt acţiunea
de joc, este pregătirea pentru viaţă, pregătirea viitorului. Jocul – susţine Jean Piaget –
„este o asimilare a rolului la activitatea proprie, oferindu-i acestei activităţi alimentaţia
necesară şi transformând realul în funcţie de multiple trebuinţe ale eului”. El satisface în
cel mai înalt grad trebuinţele copilului de mişcare, de acţiune, de exprimare. În joc totul
devine posibil, totul este permis, fiind un mijloc de cunoaştere şi autocunoaştere.
Tot J. Piaget, în lucrarea „Psihologia copilului”, mai remarca faptul că jocul se
caracterizează prin plăcerea acţiunii, prin dorinţa de manifestare activă şi de stăpânire a
activităţii şi are funcţia de a realiza adaptarea copilului la realitate.
Dezvoltarea jocului trebuie legată de diferite momente ale dezvoltării umane.
Jocul a căpătat treptat anumite caracteristici, mereu noi, datorită influenţelor directe şi
indirecte ale procesului evolutiv, care au dus la formarea omului şi la perfecţionarea lui
continuă. Indirect, alături de influenţa muncii, şi jocul a contribuit la dezvoltarea
numeroaselor caracteristici psihologice ale personalităţii umane. Jocul pregăteşte terenul
psihologic şi motor al muncii în copilăria omului, îl învaţă abecedarul matematicilor
creatoare, adaptarea, învingerea dificultăţilor si antrenarea în exerciţii şi activitate.

2. Categorii de jocuri şi rolul lor psihologic la copii

Copilul se joacă din primele clipe ale vieţii, dar jocul diferă în funcţie de vârstă şi
de dezvoltarea a copilului. În funcţie de criteriul ales, putem vedea stadialitatea jocului
din perspectiva următoarelor criterii: socializare, cunoaştere şi simbolizare.

Socializarea exprimă gradul în care copilul se relaţionează cu ceilalţi copii.

- Jocul solitar este specific bebeluşului şi copilului până în jur de 30 de luni.
Copilul desfăşoară activităţi cu obiecte, jucării, imită singur fără a împărţi acţiunile cu
ceilalţi copii din jur. Copilul loveşte obiecte, împinge şi trage maşina, suprapune cuburi,
răsfoieşte cartea.
- Jocul paralel: doi copii se joacă unul lângă altul şi din când în când se privesc.
În parc este uşor de văzut cum la groapa cu nisip fiecare copil se joacă, preocupat numai
de ce face el.
- Jocul asociativ: copii stau tot unul lângă altul dar de multe ori se imită unul pe
celălalt. Din această activitate de imitaţie apar uneori conflicte. Uneori copilul îl vede pe
cel de lângă el jucându-se cu o jucărie şi îşi doreşte să facă şi el, tot atunci, acelaşi lucru,
cu aceeaşi jucărie si conflictul s-a declanşat.
- Jocul cooperativ: copii îşi propun o ţintă şi îşi fixează reguli de care ţin seama
pentru atingerea ţintei. Prima regulă de respectat este fiecare la rândul său. După 36 luni
acest tip de joc este primordial în viaţa copilului. Împărţind şi aşteptând, amânând un
impuls, se antrenează pentru a-şi forma autocontrolul.

După criteriul cunoaşterii avem:

- Jocul funcţional: copilul asociază un obiect cu funcţia pe care obiectul o are. Ia
telefonul şi îl pune la ureche. În acest fel, învaţă sensul lucrurilor din jur şi înţelege
semnificaţia acestora.
- Jocul de construcţii: copilul suprapune cuburi, aranjează formele, execută o
construcţie pe care o şi denumeşte.
- Jocul dramatic: unul sau mai mulţi copii se joacă ceva imaginar, de exemplu,
fac cumpărături, îngrijesc copilul care este o păpuşă etc.
- Jocul de roluri: copii se joacă împreună, urmând un plan mintal şi o regulă.
Exemplu ar fi jocul cu mingea.
2
 În funcţie de evoluţia capacităţii de simbolizare a copilului, se succed stadiile:
- Jocului simbolic: schemele presimbolice apar când bebeluşul arată că a înţeles
semnificaţia unor obiecte, acţionând adecvat cu ele, de exemplu pune căciula pe cap,
duce linguriţa spre gură etc.
- Jocul de autosimulare, în care copilul pretinde, simulând, de exemplu, că bea,
ducând paharul gol la gură, sau se preface că doarme, închizând ochii.
- Jocul de simulare - în grup, copii se joacă pretinzând că hrănesc păpuşa.
Jocul de simulare combinat, copii se implică în acţiuni înlănţuite: merg la cumpărături, se
întorc acasă, pregătesc mâncarea, mănâncă.
- Jocul de rol – jocul de-a mama şi de-a tata; jocul de-a doctorul etc, Transpun în
joc realitatea adulţilor, prin modul copiilor de a o vedea şi o înţelege. Prin reluările
jocurilor iar şi iar, copii îşi ajustează acţiunile şi apoi le rafinează şi îşi antrenează
imaginaţia şi raţionamentele logice.

Prin joc sunt satisfăcute mai multe nevoi ale copilului. Ştiinţa modernă recunoaşte
că jocul este principala nevoie a copilului. El este important pentru buna dezvoltare a
copilului, pentru relaxarea, echilibrul şi bucuria lui. Astfel, putem spune că se manifestă
în timpul jocului şi prin joc:
Nevoia de a crea. Creaţia începe din momentul simplei observaţii a obiectului şi
ia sfârşit o dată cu exprimarea concepţiei pe care şi-o formează copilul despre lumea din
jurul său. Această concepţie este exprimată prin reconstruirea sau copierea de obiecte, cu
greu recunoscute în desenele sau în alte creaţii ale copilului, de cele mai multe ori. Pe
măsură ce copilul creşte şi abilităţile sale se dezvoltă, este în măsură să se exprime cu mai
multă exactitate.
Nevoia de mişcare. Copilul învaţă prin joc să-şi folosească membrele şi corpul şi
să comunice mai bine cu mediul. Mobilitatea copilului, controlul mişcărilor sale,
reprezintă factorul de bază pentru dezvoltarea sa corectă şi completă. Înaintea împlinirii
vârstei de un an, de o importanţă deosebită pentru copil sunt libertatea de mişcare,
curiozitatea acestuia de a cunoaşte şi de a cerceta spaţiul care îl înconjoară cu propriile
sale "instrumente": mâini, picioare şi gură pentru încercarea gusturilor. Diferitele obiecte,
jucăriile, adeseori, sunt neglijate sau se află pe un loc secundar faţă de părţile propriului
corp.
Nevoia de a fi acceptat şi de a-i fi recunoscute meritele. Copilul are nevoie de
acceptare pentru tot ceea ce face, chiar si pentru acele lucruri care nu le plac pe părinţilor.
Pentru a se dezvolta corect, copilul are nevoie sa-i fie recunoscute meritele.
Nevoia de a distruge. De obicei, nevoia copilului de a strica nu este înţeleasă şi,
din acest motiv, nu este privită de părinţi cu dezaprobare. Tendinţa copilului de a sparge
şi de a distruge jucăriile exprimă deseori spiritul său de cercetare. Copiii sunt foarte
dornici să afle, nu numai identitatea obiectelor pe care le au în mână, dar şi cum sau din
ce sunt făcute acestea. Jucăriile de construit şi de asamblat pot satisface această tendinţă
pe deplin justificată a copilului.

3. Caracteristici sociale ale jocului in funcţie de vârstă

În funcţie de complexitate şi ordinea evoluţiei în ontogeneză, Piaget sintetizează 4

categorii de jocuri: jocurile exerciţiu, jocurile simbolice, jocurile cu reguli şi jocurile de
construcţii. În literatură se mai vorbeşte şi despre jocurile de mişcare, jocurile de creaţie,
jocurile didactice ş.a. De menţionat este faptul că jocurile sunt de cele mai multe ori
compuse din elemente ce aparţin mai multor categorii.
3
 Jocul-exerciţiu este caracteristic stadiului senzoriomotor (0-2 ani) al dezvoltării
cognitive şi constă în reproducerea unor conduite motorii achiziţionate de curând, pentru
simpla plăcere funcţională. Jocurile-exerciţiu încep prin a fi jocuri de mânuire (tras,
împins, răsucire, divizat, scuturat) şi continuă după acest stadiu sub forma unor jocuri de
exercitare a gândirii (comunicări verbale).
Jocul simbolic este caracteristic gândirii preoperaţionale şi începe pe la 2-3 ani.
Acum copilul simte nevoia să retrăiască evenimente pe care le-a observat sau le-a trăit.
Deoarece limbajul interior nu este deplin constituit, copilul îşi construieşte simboluri aşa
cum îşi doreşte, pe care numai el le înţelege, pentru a înlocui lucrurile pe care nu poate să
le exprime prin simboluri verbale. Jocul simbolic nu are doar funcţie evocativă, dar şi de
rezolvare a conflictelor.
Jocul simbolic este argumentul lui Piaget de susţinere a teoriei că gândirea
precede dezvoltarea limbajului, în sensul că limbajul nu este condiţia indispensabilă a
accesului la gândirea logică şi nici a formării operaţiilor mintale, limbajul fiind o formă
particulară a gândirii simbolice. Jocurile de construcţii sunt considerate de Piaget o
formă de dezvoltare a jocurilor simbolice şi se pot manifesta lucrări în nisip, modelare,
construcţii, desenare, decupare lipire ş.a. Până la 3 ani sunt simple jocuri de manipulare,
apoi se transformă în construcţii după o temă dată sau din imaginaţie.
Jocurile cu reguli pot fi senzoriale (cu mingea, cu beţişoare, cu bile), intelectuale
(cărţi, table) cu competiţii, cu reguli complicate. Aceste jocuri au o incidenţă mai mare
după 5 ani. Deşi apar în perioada preşcolarităţii, se vor extinde şi intensifica în mica
şcolaritate şi se vor dezvolta toată viaţa. Evoluţia jocului cu reguli este strâns legată de
gradul de socializare a copilului. La preşcolari, respectarea regulilor nu este întotdeauna
obligatorie, fiecare joacă cum înţelege, nimeni nu pierde şi toţi câştigă în acelaşi timp,
scopul fiind de a se amuza în grup. După 6 ani apar deosebiri semnificative, legate de
modul în care se stabilesc regulile şi cum ele sunt respectate.
Jocul didactic începe odată cu implicarea tot mai activă a adultului în jocul
copiilor, pe care îl organizează riguros. Jocul didactic constituie calea de trecere la
activitatea şcolară.
Jocul reprezintă, în perioada preşcolară, principalul mijloc de dezvoltare în
domeniile: fizic, cognitiv, social, emoţional şi lingvistic. Jucându-se, preşcolarii îşi
dezlănţuie creativitatea şi imaginaţia, învaţă să gândească şi să se descurce în situaţii
problematice, achiziţionează noi aptitudini, îşi dezvoltă personalitatea şi stabilesc o bază
importantă pentru învăţare.
Copiii încep să înveţe noi aptitudini prin joc. La început, preşcolarul mic încă se
joacă manevrând obiectele, urmând apoi să îşi dezvolte imaginaţia şi să imite, în joacă
rolurile adulţilor - "de-a doctorul", "de-a mama şi de-a tata", etc. Abia în jurul vârstei de 5
- 6 ani copilul descoperă jocul cu reguli şi învaţă să creeze legături armonioase cu ceilalţi
copii şi să se supună regulilor; toate acestea îl vor ajuta pe preşcolar să se integreze în
societate şi să îşi dezvolte personalitatea.
De subliniat este şi faptul că la 4 ani jocul nu mai este izolat, ca în perioada
anterioară. În general preferă să se joace cu copii mai mari ca el, care îşi asumă rolul de
organizator şi conducător de joc sau cu copiii mai mici, pe care îi conduce în joc.
Participarea adultului în jocurile preşcolarului poate fi de mai multe feluri:
confecţionarea sau repararea jucăriilor, explicarea funcţionării lor sau explicarea etapelor
jocului, prin securizarea jocului prin participare activă.
Interesant este şi evoluţia modului de a juca jocul „de-a ascunselea”. Preşcolarul
mic reţine doar regula de a se ascunde şi o face de multe ori considerând că dacă el nu îi
vede pe ceilalţi, nici aceştia nu îl văd pe el. Preşcolarul mijlociu este prea preocupat de a
se ascunde cât mai bine, încât pierde în vedere celelalte aspecte ale jocului. Preşcolarul
4
mare se ascunde cât mai aproape de locul de numărătoare, scopul jocului important la el,
acela de a-l atinge înaintea celorlalţi.
Perioada preşcolară este dominată de trebuinţa de joc în care se manifestă
combinaţii mintale, reprezentări de imaginaţie şi sunt acţionate de forme de experienţă
complexe. Preşcolaritatea este, după opinia lui E. Verza dominată de socializarea
subiectelor jocului şi de socializarea rolurilor.
Dezvoltarea fizică şi a aptitudinilor motorii prin joc
Jocul este un mijloc de dezvoltare fizică şi refulare a energiei pentru preşcolar –
aspect remarcat în timpul pauzelor, în curtea grădiniţelor prin gălăgia extraordinară;
copilul îşi fortifică muşchii şi în acelaşi timp îşi descoperă gustul pentru performanţă. La
aceasta vârstă este obligatoriu ca cea mai mare parte din timpul acordat jocului să fie
petrecută în aer liber. Există şi o multitudine de jocuri, cum ar fi înşiratul mărgelelor pe
aţă, prin care preşcolarul îşi poate dezvolta aptitudinile motorii care îl vor ajuta să scrie.
Dezvoltarea imaginaţiei prin joc
Utilizându-şi imaginaţia şi "dramatizând" anumite situaţii prin joc, preşcolarul
reuşeşte să îşi testeze dorinţele, temerile şi speranţele, fără riscul de a fi judecat şi fără a fi
restricţionat de limitările lumii reale. Lumea imaginară creată se află în totalitate sub
controlul copilului şi îi va satisface acestuia nevoia de independenţă. Folosindu-şi
creativitatea, copilul învaţă să anticipeze şi să aibă anumite aşteptări - imaginarea
dezvoltării ulterioare a unor evenimente face parte din exersarea procesului de gândire.
Copiii care sunt restricţionaţi şi nu îşi pot folosi imaginaţia în joc vor fi privaţi de
experimentarea sentimentului de speranţă.
Aptitudini matematice şi de rezolvare a problemelor
Construcţiile realizate din cuburi şi rezolvarea puzzle-urilor îl ajută pe copil să
înveţe concepte matematice de bază şi să acumuleze experienţa în rezolvarea situaţiilor
problematice.
Dezvoltarea limbajului
Copiii ascultă şi învaţă elemente de vocabular, gramatică şi sintaxă chiar fără a-şi
da seama; este suficient un mediu propice, de interacţiune cu adulţii. Jocurile care
încurajează dezvoltarea limbajului la preşcolar sunt cele cu maşinuţe şi animale, precum
şi jocul cu păpuşile. Părinţii trebuie să îi stimuleze pe copii să povestească evenimentele
prin care au trecut, dar şi să creeze propriile scenarii.
Dezvoltare socială şi morală prin joc
Elementul cheie în dezvoltarea socială a preşcolarului este jocul cu reguli. Prin
joc preşcolarul învaţă despre parteneriat, munca în echipă şi "fair play". Interesant este
faptul că, deşi în general, mediul familial presupune reguli flexibile, în cadrul jocului,
abaterile nu sunt tolerate şi sunt aspru penalizate de către partenerii de joc.
Modul în care se joacă un copil scoate la iveală forţa sau slăbiciunea sa morală -
un copil care se îmbufnează pentru ca nu a câştigat, sau îşi bate joc de copiii mai mici,
manipulează, ori părăseşte jocul atunci când nu câştigă, trădează neînţelegerea simţului
dreptăţii şi al cooperării. Aceste atitudini morale se dezvoltă devreme si continuă să se
fortifice prin "lecţii morale".
Dezvoltarea personalităţii prin joc
Învăţarea respectării regulilor presupune cooperarea cu ceilalţi copii; din aceste
interacţiuni preşcolarul învaţă să perceapă calităţile şi defectele celorlalţi. Astfel,
preşcolarul îşi dezvoltă sensibilitatea, egoismul, încăpăţânarea, aroganţa, altruismul -
trăsături de personalitate care îi diferenţiază pe copii la aceasta vârstă. Preşcolarii care nu
se joacă cu alţi copii de aceeaşi vârstă îşi dezvoltă personalitatea în mod deficitar.
Poate cel mai important aspect al jocului este posibilitatea ca acesta să fie utilizat
ca instrument al educaţiei. În timp ce se joacă, preşcolarul învaţă diverse forme, culori
5
şi dimensiuni ale obiectelor, precum şi modalităţile prin care părţile componente se
îmbină pentru a forma un întreg. Cu timpul, preşcolarul învaţă să îşi facă planuri de
acţiune, să dezvolte strategii şi să evalueze situaţia pentru a găsi soluţii la diverse
probleme.
Este important să remarcăm că jocul îl pregăteşte pe copil pentru muncă: îl
fortifică fizic şi-i permite formarea de însuşiri şi calităţi de ordin psihologic, dar şi dorinţa
obţinerii performanţelor; creează deprinderile necesare desfăşurării activităţilor în grup
pentru realizarea unui scop comun; creează un tonus bun şi o stare de bună dispoziţie
prezente şi în distracţiile adultului.
Problemele jocului la adolescenţă au fost mai puţin abordate. În direcţia evoluţiei
activităţilor ludice, se manifestă următoarele aspecte:
- Jocul de mânuire evoluează, sub influenţa cunoştinţelor oferite de disciplinele tehnice,
- Jocul cu subiect, aflat în declin în perioada pubertăţii, se interiorizează foarte mult,
luând forma reveriilor în care adolescentul devine personaj principal al unor aventuri
fantastice, explorări etc.
- Jocul sportiv se manifestă sub forma activă, de practicare a unor sporturi şi sub forma
pasivă, prin poziţia de suporter pentru anumite echipe sportive.
- Jocurile intelectuale de tipul şahului, tablelor, biliardului, cărţilor, al jocurilor strategice
pe computer, se menţin pe primele locuri în topul preferenţial al jocurilor adolescentului,
pentru că-i permit să-şi măsoare capacităţile intelectuale aflate în plină creştere.
Jocurile si distracţiile adolescentului stau sub semnul schimbărilor majore produse
în plan intelectual, afectiv, comportamental, social şi cultural. Oscilând între copilărie şi
maturitate, el visează şi este preocupat de viitor, trăieşte intens sentimental, este dornic de
a şti şi a învăţa, se antrenează în elaborarea de lucrări originale în literatură, artă, ştiinţă,
tehnică, participă cu responsabilitate la activităţi cu caracter social.
Specific pentru această vârstă este faptul că funcţia de cunoaştere a jocului scade
considerabil, astfel încât în majoritatea situaţiilor, el este înglobat în activitatea
distractivă şi este o formă a acesteia, după Ursula Şchiopu.
În perioadele tinereţii şi apoi în cele ale vieţii de adult, jocul se transformă într-o
specie a distracţiei, prezenţa lui devenind mai difuză şi mai greu de identificat (vizionarea
unui film, lectura unei reviste, plimbarea pe strada etc.).
Distracţia, ca şi jocul, ca activitate complementară muncii, are câteva însuşiri
particulare din punct de vedere psihic:
- Tensiunea responsabilităţii şi a efortului psiho-fizic implicate în activitatea de muncă
creează necesitatea de reechilibrare şi stimulare a tuturor rezervelor psihicului uman.
Jocul şi distracţiile au funcţii similare cu ceea ce se numeşte “odihna activă” ( jocurile
sportive, hobby-uri etc.
- Jocul şi distracţia la tineri şi adulţi prezintă o importantă funcţie de divertisment şi
deconectare, realizând eliberarea rezervelor emoţionale, prin activităţi artistice şi de
creaţie.
- Jocul şi distracţiile constituie condiţii pentru dezvoltarea culturală, intelectuală, de
creaţie în domenii variate. Distracţiile constituie o problemă socială, dar şi economică,
dezvoltându-se o adevărată industrie a construcţiilor destinate relaxării şi distracţiei
adulţilor. Emisiunile de radio si TV, filmele, cluburile, cafenelele, jocurile de şah, table,
cărţi etc., intră în sarcina unor instituţii sociale.
- Jocurile şi distracţiile specifice tinerilor se exercită în mediul familial sau în afara lui,
pasive sau active, individuale sau colective, mai bine organizate sau nu. Este vorba
despre jocul şi distracţia artistic-intelectuală, care presupun antrenarea inteligenţei,
aptitudinilor şi cunoştinţelor (jocuri de societate, baluri, scenete, şarade, bancuri, cuvinte
încrucişate etc.); distracţiile de evaziune corespund pe plan psihic odihnei active în care
6
sunt solicitaţi alţi centri nervoşi decât cei antrenaţi în ocupaţia obişnuită a individului.
Aşa sunt: vizionarea de filme, de emisiuni TV, lectura, jocuri de cărţi, şah, table, domino,
dansul, dar şi ieşirile la restaurant, cafenea, concerte, excursiile, plimbările etc.
Distracţiile sportive, legate de caracterul sportului de a fi spectacol sau joc, constituie, de
asemenea, o categorie foarte vastă.
Jocul şi distracţia la vârstele adulte
Adultul, implicat mult mai mult socio-profesional, familial, dispune de un timp
liber mai limitat. Omul adult, devenit părinte, începe să acorde o parte din timpul sau
jocurilor copiilor, stimulării, dezvoltării lor. Jocurile şi distracţiile în familie au o pondere
foarte însemnată în viaţa adulţilor. Se achiziţionează jucării adaptate diferitelor vârste ale
copiilor, se organizează plimbări, excursii, petreceri cu ocazia diferitelor evenimente din
familie. Distracţiile sportive se menţin şi au un loc important, diferenţiat. Adulţii devin
spectatori pasionaţi, în schimb, practicarea sportului este mai puţin activă
Jocul şi distracţia la vârstele înaintate
Jocul cu nepoţii, plimbările prin parc, jocurile de isteţime sunt caracteristice
acestei perioade de viaţă. De asemenea, colecţionarea ocupă un loc important, aceasta şi
în contextul diminuării şi deteriorării progresive a auzului, văzului, ceea ce determină
restrângerea loisirului de tip lectură, film etc. Important este că, aşa cum spunea Ursula
Şchiopu, “jocul însoţeşte omul întreaga viaţă”.
4. Teorii ale jocului

H. Spencer (1861) susţinea că jocul are rolul de a-l ajuta pe copil să-şi cheltuiască
energiile de prisos („teoria prisosului de energie”).
R.S.Lazarus (1883) susţine „teoria recreaţiunii”, văzând în joc activitatea de
recreaţie, opusă activităţii de muncă.
K.Gross (1896) susţine „teoria exerciţiilor preliminare”, potrivit căreia jocul este
o manifestare de natură instinctuală, comună tuturor animalelor,legată de exercitarea
instinctelor specifice vieţii adulte, a bagajului de mişcări utile în viaţa adultă.
Stanley Hall (1904) susţinea că prin joc, copilul recapitulează şi retrăieşte în mod
instinctiv activităţile care s-au succedat în special umană (Teoria repetiţiunii).
Freud consideră jocul un mod de eliberare a emoţiilor îngrădite, un mecanism de
apărare împotriva problemelor şi ca modalitate de control a comportamentului. După
Freud, copiii explorează prin joc şi controlează propriile sentimente despre viaţă, într-o
situaţie sigură.
A. Adler explica jocul ca pe o expresie a complexului de inferioritate a copilului
care, neputând stăpâni lumea, se refugiază în joc.
Primele teorii ale jocului pierd din vedere caracterul social şi specific uman al
jocului, faptul că este o formă accesibilă de reflectare şi reproducere a lumii reale. A.N.
Leontiev (1964) era de părere că acele teorii sunt prea generale şi nu ţin seama de faptul
că „Jocul are o evoluţie, iar felul în care se joacă preşcolarul nu seamănă deloc cu cel al
şcolarului sau al adultului” şi nu evidenţiază specificul jocului în fiecare etapă de
dezvoltare.
Cea mai mare contribuţie în acest sens a avut-o Piaget (1966), care vedea în joc o
modalitate de a obţine un echilibru afectiv şi intelectual, prin desfăşurarea unor activităţi
care nu sunt motivate de adaptarea la lumea socială a celor mari sau la lumea fizică, jocul
fiind o expresie a procesului de asimilare, prin care copilul încearcă să înţeleagă lumea şi
să o modifice pentru a corespunde propriei înţelegeri şi experienţe.
Piaget a studiat legătura dintre evoluţia jocului şi dezvoltarea gândirii, susţinând
că nivelul de dezvoltare al copiilor poate fi dedus, parţial, din activităţile de joc. El a
formulat trei stadii ale activităţii de joc:
7
 1. Deprinderea de joc, de la naşterea până la 2 ani, corespunzător stadiului
senzoriomotor, când se pune accentul pe exersarea şi controlul mişcărilor, a
cunoaşterii obiectelor din jur prin observare şi atingere.
2. Jocul simbolic, corespunzător stadiului preoperaţional (2-7 ani), când copilul
transpune realul prin fantezia jocului şi dă semnificaţii noi obiectelor. Un baston
devine cal, un pix devine telefon etc.
3. Jocul cu reguli, specific stadiului operaţional, după 7 ani, când procesele de
gândire ale copilului devin tot mai logice jocul implicând utilizarea regulilor şi a
procedeelor specifice.
Erikson (1963) afirmă că jocul copilului este forma infantilă a abilităţii umane de
a face faţă experienţei prin crearea situaţiilor model şi de a domina realitatea prin
experimentare şi planificare.
Vîgotsky (1967) consideră jocul ca fiind principalul factor al dezvoltării generale,
creând o zonă de dezvoltare proximală, unde copilul poate opera la un nivel superior
vârstei sale (de exemplu, executarea, pentru prima dată, a mişcărilor de scriere).
Pentru Bruner (1976), jocul este mijlocul de formare a deprinderilor fizice şi
cognitive la copii, subliniind deosebitul potenţial de învăţare al jocului. Activitatea de joc
contribuie la rezolvarea problemelor şi la înţelegerea modului de utilizare a
instrumentelor.

Referinţe bibliografice
Chateau, J., Copilul si jocul, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967.
Claparède, E., Psihologia copilului şi pedagogia experimentală, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1975.
Diaconu, M., Educaţia şi dezvoltarea copilului, Editura ASE, Bucureşti, 2007.
Elkonin, D.B., Psihologia jocului, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980.
Piaget, J., Inhelder, Barbel, Psihologia copilului, Editura Cartier, Bucureşti, 2005.
Şchiopu, Ursula,Verza, E., Psihologia vârstelor, Editura Didactică, Bucureşti, 1981.