CURS 3

Notiunea de comportament a fost elaborata si implementata in

cercetarea stiitifica de scoala behaviorista. Ea era definita ca
multime a reactiilor de raspuns ale organismului uman la
stimulii externi. Toate segmentele corpului apar in acest caz ca
verigi de executie, care realizeaza miscari sau secretii pe baza
comenzilor receptionate de la creier, respective, de la centrii
nervosi motori sau secretori. Mecanismul reactiilor
comportamentale este reflex, deci o interactiune intre centrii
nervosi .
Sistemul comportamental al omului reprezinta un ansamblu
coerent de valori, stari, actiuni sau transformari prin care
subiectul intra intr-o relatie cu mediul ambient, cu altii si cu
sinele. Comportamentul poate fi inconstient, cand el
reprezinta materializarea unui algoritm innascut si poate fi
constient cand el este urmarea unei decizii, cand este voluntar.
Decizia are la baza o motivatie sau o configuratie
motivationala, care in fundal are o stare atitudinala.
Comportamentul uman trebuie considerat o activitate dirijata si
nu o reactie oarecare, scopul fiind cel, care in mare parte
regleaza aceasta dirijare.
a) Temperamentul sangvinic (al bunei dispoziţii):
Nota dominantă → mobilitate, ritmicitate, echilibru pe
fondul vioiciunii, rapiditatea reacţiei.
În plan emoţional → efervescenţă emoţională; sensibil dar
fluctuant şi inegal în trăirile afective, manifestând o oarecare
superficialitate în acest plan.
În plan intelectual → productiv în activităţile de scurtă durată,
îşi fixează greu scopurile, flexibilitate şi mobilitate intelectuală.
În planul activităţii → se angajează uşor în activitate, dar nu o
finalizează; este vioi, mobil, dar nepersistent.
În plan relaţional → reacţii prompte; vesel, vorbăreţ, destins,
spiritual; influenţabil, nestatornic, renunţă uşor (fără a suferi);
sociabil, se adaptează repede, dar nu este persistent.
b) Temperamentul flegmatic (apatic):
Nota dominantă → inerţia.
În plan emoţional → pare a fi indiferent, dar este capabil
de stări afective foarte intense şi durabile.
În plan intelectual → datorită răbdării realizează
performanţe de lungă durată.
În planul activităţii → se angajează greu în activitate, dar
este perseverent; are o mare capacitate de muncă.
În plan relaţional → foarte calm, răbdător, temperat,
perseverent, imperturbabil, inert; reacţii întârziate,
stereotipe, puţin încordat; uşor nesociabil (deşi doreşte
socialul), capacitate de adaptare redusă la situaţii noi.
c) Temperamentul coleric (irascibil):
Nota dominantă → neechilibrul, inegalitatea în manifestări,
trecerea de la o extremă la alta.
În plan emoţional → sentimente intense, dar de scurtă durată;
nestăpânit, cu stări de teamă, panică, furie, alarmă; înclinat spre
exagerare.
În plan intelectual → productiv în activităţile de scurtă durată;
omul marilor iniţiative, dar şi oscilant.
În planul activităţii → activ, rezistent, dar manifestă risipă de
energie; o evoluţie sinusoidală a capacităţii de muncă (cu
ascensiuni şi căderi, cu entuziasm şi stări de decepţie).
În plan relaţional → reactivitate promptă, nerăbdare,
agresivitate, impulsivitate, iritabilitate, schimbător, neliniştit;
predispus la explozii afective, la furie violentă, dar şi la trăiri
afective deosebite; exagerează fie ambiţia, fie ostilitatea.
d) Temperamentul melancolic (trist, hipotonic):
Nota dominantă → tonus scăzut, posibilităţi energetice
scăzute.
În plan emoţional → hipersensibilitate, stări afective
intense, de lungă durată; înclinaţii spre depresie; blocaj, în
special la suprasolicitări.
În plan intelectual → productiv în muncile migăloase,
tendinţa de subapreciere.
 În planul activităţii → se angajează cu toată fiinţa sa; este
persistent, dar se descurajează des.
În plan relaţional → interiorizat, conştiincios, meticulos;
liniştit, sobru, retras, anxios, pesimist, nesigur, rigid,
nesociabil; dificultăţi de adaptare socială (datorită lipsei
încrederii în sine şi autoexigenţei).
Stresologia (medicina stresului) a descris 5 (tipuri)
comportamentale diferențiate prin răspunsul/reacția la
stres (distres): A, B, AB, C şi D.
De-a lungul timpului (vieții), modalitățile comportamentale
diferite, prin răspunsul la stres - adaptativ/sau
maladaptativ, dezadaptativ - generează următoarele efecte
(consecințe):
 modulează personalități reactive deosebite (vulnerabilizate
sau antrenate) la distres și accentuează tulburările de
personalitate și comportament ale adultului
 provoacă tulburări nevrotice corelate cu stresul și tulburări
somatoforme
 provoacă tulburări/patologie stres-dependentă și boli
somatice.
Schema comportamentală de tip A sau Type A behavior (TAB) -
comportament de tip A - reprezintă tipul de individ (persoană) care este
angajată într-o luptă continuă cu timpul şi cu ceilalţi şi care este
dedicată muncii (workaholic), adică, care este ocupată excesiv cu munca,
cu preţul (în detrimentul) timpului liber, recreerii, odihnei, relaţiilor
umane, familiei şi prietenilor etc.
Acesta este în sinteză profilul psihologic tipic al indivizilor care în decursul
timpului vor prezenta afecţiuni coronariene (infarct de miocard).
Individualizarea şi caracterizarea TABP a rezultat în urma cercetărilor a
3500 de subiecţi sănătoşi care au fost studiaţi, urmăriţi şi evaluaţi
periodic timp de 8 ani şi jumătate. Concluzia certă a fost că sănătatea şi
patologia cardiacă sunt puternic influenţate de trăsăturile de
personalitate, individualizându-se tipul A, în corelaţie directă cu
infarctul de miocard, în contrast cu tipul B, cu caracteristici
comportamentale şi psihologice opuse tipului A.
 Tipul A - îl putem numi jucătorul/omul de pe teren - este tipul luptătorului :
fight or flight (luptă sau fugi), acţionând mai tot timpul prin reacţia de
urgenţă.
Tipul A trăieşte continuu într-o stare ridicată de stres şi manifestă
numeroase reacţii maladaptative la stres, centrate, somatizate pe sistemul
cardio-vascular: nivel ridicat al adrenalinei, hipertensiune arterială,
colesterol şi trigliceride crescute, cardiopatie ischemică şi ateroscleroză.
Remodelarea comportamentului tipului A către tipul B determină efecte
pozitive asupra stării de sănătate şi longevităţii.
Această modificare comportamentală se poate realiza prin schimbarea de
atitudine:
- faţă de timp (a privi timpul mai degrabă ca un prieten, decât ca un inamic);
- faţă de ceilalţi (intelocutori sau colaboratori consideraţi prieteni şi nu
duşmani);
- faţă de probleme (abordare echilibrată şi înţeleaptă); şi
- faţă de sine (prin creşterea introspecţiei, auto-stimei şi valorificării propriei
persoane).
 Comportamentul de tip A are profilul psihologic direcţionat în
trei planuri:
 o luptă continuă împotriva timpului, obsesia de a face cât mai
multe lucruri în cât mai puţin timp, ceea ce presupune: nelinişte,
nerăbdare, nervozitate; urgenţă (presiunea) timpului, care cauzează
iritare şi exasperare; rapiditate în acţiune, competitivitate; mai multe
activităţi în acelaşi timp;
 o luptă permanentă împotriva celorlalţi: ambiţie mare, până la
nemăsurată; competitivitate crescută; nevoia de a domina şi
controla oamenii şi situaţiile; emoţii ostile şi agresiune
(nemulţumire, mânie, furie); insecuritate intrinsecă şi/sau nivel
insuficient de auto-stimă; îşi acordă puţin timp pentru auto-
reflecţie;
 o luptă şi muncă permanentă pentru obţinere de rezultate
maxime şi imediate: mergând până la sindromul de burn-out şi
sindromul Karoshi; implicare puternică (totală) în acţiune; consum de
energie continuu şi ridicat; dependent (dedicat) muncii - workaholic;
incapabil de relaxare.
Comportamentul de tip B este exact opusul comportamentului de tip A şi
din această cauză face faţă mult mai bine distresului - fapt pentru care îl
putem numi spectatorul/omul din tribună.
Indivizii aparţinând tipului B prezintă următoarele caracteristici:
 nu sunt presaţi de timp:
calmi şi relaxaţi cu privire la lucruri, situaţii şi persoane;
îşi desfăşoară viaţa într-un ritm mai lent; lejeri şi tacticoşi;
abordează problemele cu serenitate şi absenţa agitaţiei, uneori chiar cu
detaşare;
 nu sunt în permanentă luptă cu ceilalţi:
satisfăcuţi şi senini;
deschişi cooperării, persoane prietenoase;
 lucrează în linişte:
cu seriozitate şi continuitate;
având momente de relaxare, reflecţie şi introspecţie;
se bucură de realizări, dar nu devin stresaţi când nu-şi îndeplinesc
obiectivele.
Comportamentul de tip AB reuneşte o categorie largă de
persoane care au trăsături atât din tipul A cât şi din tipul
B.
Pentru aceştia este important de a modifica sau diminua
caracteristicile tipului A, care în timp influenţează negativ
sănătatea şi longevitatea.
Tipurile comportamentale B şi AB sunt mai adecvate
sanogenetic.
Ele permit motivaţia, randamentul şi atingerea obiectivelor,
cu un preţ mult mai scăzut pentru sănătate, fără a da
dovadă de nerăbdare, nesiguranţă, ostilitate şi
agresivitate, trăsături definitorii pentru tipul A.
Comportamentul de tip C delimitează practic 2 (două)
temperamente - comportamente complet diferite.
Practic, sub aceeaşi entitate (noţiune, denumire) se găsesc 2
(două) domenii (cu interpretările adiacente) total deosebite.

Comportament (personalitate) predispus(ă) la cancer

Comportament (personalitate) celor cu stres Cronic şi nivel

ridicat de Cortizol
Comportament (personalitate) predispus(ă) la cancer
Un comportament distinctiv, specific şi anume tipul C - Type C (cancer-
prone) (personality) behavior a fost descris la bolnavii cu risc crescut şi
suferind de boli neoplazice.
În ţările dezvoltate cancerul este o cauză majoră de mortalitate, fiind a doua
după bolile cardio-vasculare. De aceea, corelarea bolilor neoplazice cu
un anumit profil comportamental este foarte importantă. În primul rând
pentru a influenţa riscul de apariţie a cancerului şi apoi pentru a
ameliora (şi scurta) faza de recuperare, fapte posibile prin schimbarea
acestui tip de comportament.
Persoanele având comportament de tip C asociază mecanisme represive
puternice:
au dificultăţi în exprimarea emoţiilor, sunt incapabile să-şi exteriorizeze
emoţiile (îndeosebi furia, mânia, nemulţumirea), având tendinţa la
introversiune, de a ţine totul în ele, în special orice îi deranjează;
reprimarea sentimentelor negative, de ostilitate reprezintă o caracteristică
importantă.
Persoanele având comportament de tip C au mijloace necompetitive
de adaptare şi împotriva stresului (de-stresare) şi cu reacţii
secundare :
rareori utilizează mijloace uzuale de apărare anti-stres şi
minimalizare a distresului sever, cum ar fi să ţipe, să arunce
lucruri (ca orice individ normal); aceasta, deşi persoanele simt că
ar trebui să acţioneze în acest mod, ele sunt capabile să execute
un control extrem asupra cuvintelor şi comportamentului;
sentimente de neputinţă, autodepreciere;
care din punct de vedere biologic (neuro-endocrin şi imunitar) se
manifestă prin:
scăderea secreţiei de adrenalină şi noradrenalină;
diminuarea activităţii celulelor NK (Natural Killer);
şi hiperfuncţia axei hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenale, care
prin excesul de cortizol induc inhibiţia celulelor NK.
Comportament (personalitate) celor cu stres Cronic şi nivel ridicat de
Cortizol
Conexiunea Cortizolului, semnifică cantitatea ridicată de cortizol timp
prelungit (nivelurile prea ridicate de cortizol vreme prea îndelungată),
determinată şi permanetizată de stresul cronic, pe care la rândul lui îl
întreţine. Aceasta suprasolicitare de lungă durată stres (cronic) -
hormonală (cortizol):
 reprezintă un factor cu nocivitate crescută, care se accentuează progresiv
asupra organismului, producând o patologie stres-dependentă
caracteristică, în continuă agravare; şi o personalitate (comportament)
specifica, rezultat al nivelului hormonal (cortizolic) crescut, asociat cu
polipatologia pe care a determinat-o.
Complexitatea vieţii şi diversitatea stresorilor determină la mulţi indivizi
apariţia tipului C de personalitate (sintetizat prin stres cronic şi nivel
înalt de cortizol). Aceasta deoarece, cel mai adesea, distresorii vieţii
moderne nu permit un răspuns normal, clar şi simplu la stres (în principal
reacţia de urgenţă „luptă sau fugi”), cu manifestarea tipurilor A şi B de
personalitate.
În creier, aceste efecte sunt caracteristice şi se manifestă prin:
 pierderi celulare selective în hipocamp;
 scăderea receptorilor glucocorticoizi, odată cu înaintarea în vârstă;
 reducerea sintezei de neurotransmiţători cerebrali, cu afectarea memoriei
şi capacităţii de concentrare;
 perturbarea metabolismului neurotransmiţătorilor, implicând modificări
de dopamină şi serotonină, cu apariţia stărilor anxioase şi depresiilor.
La nivelul organismului provoacă:
 afecţiuni cardio-vasculare, hipertensiune, creşterea nivelului de colesterol
şi trigliceride;
 diabet zaharat, glicemie ridicată şi rezistenţă la insulină;
 obezitate prin apetit crescut, reducerea oxidării (degradării) grăsimilor şi
creşterea depozitelor;
 osteoporoză prin accelerarea pierderii de masă osoasă;
 atrofie a muşchilor, prin pierderi de masă musculară;
 infecţii virale, bacteriene şi fungice, prin scăderea capacităţii imunitare, a
numărului şi activităţii celulelor imunitare.
În acest mod, bolile de (mal)adaptare şi patologia stres-dependentă
îşi pun amprenta asupra organismului, şi ca o consecinţă a
creşterii vulnerabilităţii biologice.
Prin permanetizarea stresorilor, procesul de răspuns la stres se
cronicizează, iar valorile continuu crescute ale hormonilor de
stres, în special de adrenalină şi cortizol determină modificări şi
leziuni ale ţesuturilor organismului, inclusiv ale creierului.
În consecinţă, vulnerabilitatea biologică la stres este rezultatul în
principal a stării hiperadrenergice şi nivelului ridicat cronic al
cortizolului.
În concluzie, stresul cronic prelungit, combinat, suprapus şi
continuu determină producerea cronică de cortizol şi
menţinerea acestuia permanent la o valoare ridicată, cu efecte
nocive, toxice şi lezionale în SNC cât şi în alte structuri ale
organismului.
Conceptul tipul D de personalitate, în care litera D exprimă cuvântul
Distressed, este definit ca o tendinţă combinată a afectivităţii negative
(îngrijorare, iritabilitate, tristeţe), cu inhibiţia socială (reticenţă,
reţinere, lipsă de încredere în sine). Acest disstres emoţional a fost
corelat cu mortalitatea pacienţilor suferind de boli de inimă
coronariene (CHD).
Cercetările au arătat că bolnavii cu CHD şi tip D de personalitate au un
prognostic mai prost (mai defavorabil) după infarctul de miocard,
comparativ cu pacienţii cu CHD fără tipul D de personalitate. De
aceea, acest tip de personalitate devine un predictor (anticipator,
prevestitor) semnificativ al mortalităţii la bolnavii cu CHD,
independent de ceilalţi factori de risc bio-medicali. Tipul D este
asociat cu un risc (de mortalitate, infarct miocardic recurent sau
moarte subită) crescut de 4 până la 8 ori.
Tipul D de personalitate poate fi identificat cu ajutorul unei scale
(chestionar) denumită DS-14 şi reprezintă o evaluare standard a
afectivităţii negative, inhibiţiei sociale şi tipului D de personalitate.
Comportamentul, în sens larg, este orice activitate pe care o
realizează un organism, internă sau externă, care este observabilă şi
măsurabilă. E ceea ce face un organism. În acest sens larg chiar şi o
bună parte din cogniţie – cea observabilă şi măsurabilă este un
comportament.
Este adevărat că principala caracteristică a cogniţiei este prelucrarea
de informaţie, ceea ce diferă foarte mult de comportamentul motor, de
pildă sau acţiunile intenţionate de schimbare a mediului fizic.
O parte din prelucrarea de informaţie, în măsura în care e
observabilă şi măsurabilă, poate fi socotită ca şi comportament
intern, spre deosebire de comportamentele care pot fi observate de
un observator extern şi se numesc comportamente externe.
Evident, o mare parte din procesările de informaţie nu sunt direct
observabile şi măsurabile. De pildă, schemele cognitive sau
procesările inconştiente de informaţie nu pot fi observate decât prin
efectul lor asupra cogniţiilor conştiente sau asupra performanţei în
sarcină
În sens restrâns, prin termenul de comportament se desemnează o
acţiune, o activitate externă, măsurabilă şi observabilă, care are
impact direct asupra mediului fizic sau social.
În această categorie intră majoritatea activităţilor pe care le facem în
decursul unei zile, care au o anumită frecvenţă, durată, intensitate
sau alte dimensiuni măsurabile.
Un comportament are câteva caracteristici care pot fi observate
şi măsurate, anume:
frecvenţa, durata, intensitatea, latenţa şi calitatea.
Frecvenţa unui comportament se stabileşte raportând
numărul de apariţii a unui comportament ţintă la unitatea
de timp. Astfel, putem stabili, de pildă, câte pagini de
literatură de specialitate am citit pe zi, câte pagini am scris
pe săptămână, de câte ori am iniţiat noi o conversaţie cu
partenerul într-un cuplu, cu ce frecvenţă răspundem la
nevoile celor din jurul nostru (comportamentul prosocial),
cât de frecvent ne-am abandonat în reverie pe parcursul
unui curs etc.
Durata unui comportament este intervalul de timp
cuprins între momentul iniţierii şi cel al încetării unui
comportament. De pildă, pentru a modifica programul
zilnic al unui elev din clasa I e important să ştim care e
durata zilnică pe care el o alocă pentru a-şi pregăti lecţiile,
cât timp stă în faţa televizorului, cât timp se joacă etc.
Optimizarea unui program zilnic presupune, adesea,
modificarea timpului acordat diverselor activităţi.
Intensitatea unui comportament se referă la magnitudinea cu care
el se manifestă. Această dimensiune este mai greu de măsurat decât
durata şi frecvenţa. Cea mai frecvent utilizată metodă este scala de
evaluare, caz în care intensitatea e exprimată printr-o cotă a acestei
scale. În terapia cognitiv-comportamentală, de pildă se utilizează
astfel de scale în care pacientului i se cere să-şi observe intensitatea
unui simptom (ex.: “senzaţia de panică”) sau a unei convingeri (ex.:
“Nu sunt bun de nimic”, “Viitorul meu e sumbru”) pe o scală de la 1
la 100. Progresul psihoterapiei se evaluează, printre altele, prin
diminuarea intensităţii unor simptome sau a convingerilor
dezadaptative.
Latenţa comportamentului se referă la intervalul de timp dintre
stimulul sau situaţia care induce un comportament şi manifestarea
efectivă a acestuia. Stimulul poate fi, de pildă, o rugăminte, iar
latenţa – intervalul dintre momentul în care am adresat rugămintea
şi momentul în care celălalt a început să o îndeplinească. E
informativ din punct de vedere psihologic, să ştim dacă un prieten
ne-a îndeplinit rugămintea promt sau după îndelungi şi repetate
amânări, dacă acceptăm imediat sau după o îndelungată latenţă
asumarea unui risc, dacă o organizaţie sau un manager rezolvă
imediat sau cu întârziere o disfuncţie semnalată etc.
Toate dimensiunile comportamentale prezentate mai sus pot avea o
expresie cantitativă, numerică. Ele ne ajută să exprimăm şi aspectele
calitative ale unui comportament, pentru că adesea calitatea se
poate exprima cantitativ. De pildă, un “student bun” este un student
care studiază un anumit număr de ore pe zi, care oferă răspunsuri
corecte la un număr de întrebări, care participă la sesiunile de
comunicări ştiinţifice etc. Tot astfel, un “stil de viaţă sănătos” se
poate exprima în frecvenţa şi durata activităţilor fizice, cantitatea de
proteine sau glucide asimilate pe zi, cantitatea de consum de alcool
pe săptămână, frecvenţa implicării în activităţi sociale etc.
O calitate nu se epuizează în operaţionalizările ei cantitative, dar
dacă o calitate (ex.: “inteligenţa”, “creativitatea”, “tandreţea”,
“loialitatea” etc.) nu se exprimă la un moment dat într-o serie de
comportamente observabile şi măsurabile atunci e o simplă formă
fără fond. Suntem ceea ce facem. Limbajul are o forţă aparte. Prin
cuvinte putem construi o reprezentare a realităţii care, pe nesimţite,
ne îndepărtează, în loc să ne apropie de fenomenul real.
Operaţionalizarea etichetelor verbale prin comportamente şi
investigarea dimensiunilor cantitative ale acestora este o bună
metodă de a nu ne lăsa seduşi de forţa înşelătoare a cuvintelor, în
dauna realităţii.
Avantajele înregistrării datelor comportamentale.

Precizarea problemei. În psihoterapie mai ales, mecanismele de

apărare ale pacientului determină adesea, distorsiuni semnificative în
prezentarea problemelor sale. El poate nega anumite manifestări,
poate exagera prezentarea unor simptome şi minimaliza altele, poate
să prezinte o problemă-substitut în locul celei reale (fie pentru că încă
nu are încredere în terapeut, fie pentru că nu este încă pregătit să şi-o
recunoască), poate recurge la proiecţii şi raţionalizări, poate construi
false-probleme etc.
Recursul la date cantitative despre comportamentele relevante ne
ajută să trecem dincolo de distorsiunile defensive şi să circumscriem
mai precis problema. Înregistrarea datelor comportamentale este la fel
de importantă în intervenţia psihologului şcolar sau a celui care
lucrează în organizaţii.
Calibrarea intervenţiei. Datele cantitative despre un comportament
sau o clasă de comportamente ne ajută în precizarea strategiei de
intervenţie. Ele ne oferă informaţii despre: ce anume trebuie schimbat
și efectele intervenţiei.
Astfel, avem repere precise despre situaţia iniţială şi feed-backuri
clare despre mersul intervenţiei pe care am iniţiat-o. Ele sunt însă la
fel de importante pentru beneficiarul intervenţiei (client), pentru că îşi
poate cuantifica progresele în ameliorarea simptomatologiei.
Pe scurt, cu cât problema pacientului nostru este mai clar exprimată
în comportamente măsurabile şi observabile, cu atât mai multe date
putem culege despre ea. Cu cât avem mai multe date, cu atât mai
rapid e progresul intervenţiei psihologice.
Ameliorarea comportamentului.

Uneori simpla înregistrare a unui comportament poate produce

ameliorarea lui. În general, dacă există o motivaţie iniţială
suficientă, feed-back-ul despre performanţele proprii
favorizează în mod clar îmbunătăţirea acestora.
E. Hemingway, de pildă, pentru a-şi îmbunătăţi producţia
scriitoricească, făcea zilnic un grafic cu numărul de cuvinte pe
care le scria. Când graficul “arăta bine”, adică scria suficient (în
jur de 1250 de cuvinte pe zi), îşi dădea o recompensă, petrecând
câteva zile la pescuit .
Pentru planificarea unei intervenţii nu e nevoie de colectarea
datelor referitoare la toate dimensiunile comportamentale.
Culegem date pentru a obţine informaţii relevante; uneori e
nevoie să avem informaţii doar despre frecvenţa unui
comportament, alteori doar despre durata sau latenţa lui şi aşa
mai departe.
Pentru a reduce consumul de alcool sau fumatul e mai puţin
relevantă latenţa sau durata acestor comportamente cât
frecvenţa cu care ele apar pe unitatea de timp
Aşadar, pentru realizarea unei intervenţii nu avem nevoie de
toate datele comportamentale ci doar de acelea care au valoare
diagnostică, cele care sunt mai informative.
Orice comportament, în sens larg, produce diverse consecinţe,
imediate sau pe termen lung. Unele dintre consecinţe au, la rândul
lor, un impact semnificativ asupra manifestărilor viitoare ale
comportamentului respectiv, făcându-l mai probabil ( întărindu-l) sau
mai puţin probabil (penalizându-l). O întărire este acea situaţie /
stimul care survine după executarea unui comportament şi care îi
sporeşte manifestările viitoare. O mare parte din comportamentele
noastre sunt rezultatul unor întăriri trecute sau actuale.
Anumite comportamente se produc pentru că au fost sau se scontează
că vor fi întărite; anumite întăriri se utilizează pentru că prin ele se
controlează manifestările comportamentale.
Atenţia celorlalţi, banii, statutul social, satisfacţia proprie sau alte stări
afective pozitive sunt tot atâtea situaţii care, dacă survin după un
comportament, întăresc manifestările lui viitoare.
Întărirea este definită funcţional, prin efectele pe care ulterior le are
asupra comportamentului. Putem că presupunem că anumiţi stimuli
(ex.: hrana, sexul, ascensiunea socială, laudele etc.) sunt întăriri pentru
un anumit comportament, dar putem să fim siguri de acest lucru abia
după ce observăm efectele pe care le au asupra acelui comportament.
Doar dacă un comportament sporeşte (în intensitate / frecvenţă /
durată) după administrarea unor stimuli putem considera validă
prezumpţia că acei stimuli sunt întăriri.
Un stimul poate funcţiona ca întărire pentru o persoană, într-un
anumit context, legat de un anumit comportament dar îşi poate
această funcţie, fie dacă un singur parametru s-a schimbat. Atenţia
socială poate fi o întărire pentru modul în care mă îmbrac, dar ea nu
are nici un impact asupra modului în care studiez literatura de
specialitate.
Scurt spus, întărirea este o funcţie pe care o poate dobândi un
stimul, nu o calitate intrinsecă, invariabilă a acestuia. De aici
rezultă şi faptul că nu trebuie să identificăm întărirea cu
recompensa.
Recompensele formează numai o parte din întăriri, ele se referă
la stimuli pozitivi.
O întărire însă poate fi realizată şi de un stimul aversiv, prin
comportamentul evitativ pe care îl produce.

În literatura de specialitate se face distincţie între întăriri

pozitive şi întăriri negative. Calitatea de “pozitiv” sau
“negativ” nu se referă la efectul indus de întărire (benefic versus
aversiv), ci la modul de aplicare al întăririi.
Întărire pozitivă vizează menţinerea sau intensificarea unui
comportament prin producerea sau prezentarea unei stimulări.
Întărirea negativă se referă la menţinerea sau intensificarea unui
comportament prin încetarea sau reducerea unei stimulări aversive.
O mare parte din comportamentele noastre sunt rezultatul unor
întăriri negative. De pildă, ca să “scape” de bârfele colegilor, X îşi
schimbă “look-ul” şi comportamentul; ca să nu ne mai plângă copilul
în magazin, îl luăm în braţe, ca să evităm o conversaţie lungă şi
neplăcută – evităm subiectul, ca să nu fim amendaţi – respectăm
regulile de circulaţie şi ne plătim impozitele etc.
Întărirea negativă intensifică două clase de comportamente:
evaziunea şi evitarea.
Evaziunea se referă la clasa de comportamente prin care
organismul scapă de sub incidenţa unei situaţii aversive
prezente, actuale. Luăm o aspirină ca să scăpăm de durerea de
cap, schimbăm subiectul unei conversaţii ca să scăpăm de
ironiile celorlalţi, punem capăt unei relaţii cu o persoană de sex
opus ca să scăpăm de “costurile” ei, care sunt o povară etc.
Evitarea se referă la un comportament (clasă de comportamente) care
are funcţia de a preîntimpina o situaţie aversivă prezumptivă,
viitoare. Nu ne prezentăm la un examen, ca să evităm un eşec, suntem
claustrofobi şi evităm să intrăm în lift ca nu cumva să avem o nouă
criză, ne plătim impozitele locale la începutul anului ca să evităm
penalităţile etc.
În toate aceste cazuri, există, în mod actual sau prezumptiv, un stimul
aversive
Întărirea negativă constă, aşadar în intensificarea
comportamentelor de evitare sau de evadare de sub incidenţa unei
situaţii aversive, negative.

Întăririle, din punct de vedere al conţinutului lor, pot fi extrem de

variate, de la bunuri obiectuale, la activităţi sau stimulări sociale.
 Întăriri obiectuale: hrană (dulciuri, în special), cadouri, premii
în obiecte, scutire de plata unor taxe sau impozite, dobânda bancară.
O categorie aparte de întăriri (pozitive / obiectuale) sunt banii. Dată
fiind capacitatea lor de a se preschimba pe diverse alte obiecte sau
activităţi, inclusiv situaţii sociale recompensative, funcţia lor de
întărire este extrem de puternică, aşa cum se poate vedea în viaţa
economico-socială de zi cu zi.
O altă categorie mai specială de întăriri vizează întăririle simbolice,
adică obiecte care au o anumită semnificaţie şi se pot preschimba în
obiecte cu valoare recompensativă. În această categorie intră
“steluţele”, “bilele albe”, “punctele” pe care le putem acorda unor
subiecţi care apoi pot fi preschimbate pe întăriri directe (obiecte,
premii, activităţi dezirabile etc.). Utilizarea lor constituie nucleul unei
intervenţii comportamentale în cazul pacienţilor instituţionalizaţi –
economia de simboluri (token economy).
Activităţile: Activităţile preferate se pot uşor constitui în întăriri. Aşa cum a
fost subliniat, întărirea pozitivă nu trebuie redusă la recompensă. O activitate
frecventă poate constitui o întărire pentru o activitate mai puţin frecventă.
Această întărire a unei activităţi mai puţin frecvente printr-o activitate cu
frecvenţă mai mare poartă numele de principiul lui Premack.
El suna astfel: dacă implicarea într-o activitate de mare frecvenţă este
condiţionată de executarea prealabilă a uneia cu frecvenţă redusă, prima
activitate devine întărire pentru cea din urmă. Condiţionând realizarea
unor activităţi frecvente de îndeplinirea prealabilă a unora mai puţin
frecvente, practic realizăm întărirea celor din urmă. Pentru ca întărirea să
apară, activitatea frecventă trebuie planificată imediat după realizarea celei
nefrecvente.
Principiul lui Premack este utilizat uneori în terapia depresiei, când
pacientul este asistat să realizeze anumite activităţi, pentru care altfel cu
greu ar simţi o minimă plăcere. Tocirea afectivă, lipsa de interes pentru
orice gen de activitate este, dealtfel, una dintre caracteristicile tipice ale
episoadelor de depresie severă. În acest caz, activităţile de mare frecvenţă
pot întări pozitiv activităţile dezirabile de frecvenţă redusă.
Întăririle sociale sunt acele întăriri care apar în relaţiile
interpersonale, în mod curent. În această categorie intră: lauda,
aprobarea, atenţia acordată, conferirea unor privilegii, a unei
poziţii speciale într-un grup. Pe de altă parte, critica,
dezaprobarea din partea celorlalţi funcţionează ca întăriri
negative
Metodele prin care colectăm informaţia despre comportamente
(interviul, observaţia etc.) sunt folosite şi pentru identificarea
întăririlor. Prin observarea activităţii copiilor de grădiniţă, de
pildă, putem nota care sunt întăririle pozitive (ex.: jucăria
preferată, un zâmbet din partea educatoarei, o activitate în care
se angajează mai frecvent şi întăririle negative (ex.:
dezaprobarea educatoarei, un anumit loc, în spaţiul clasei, pe
care îl evită etc.).
De subliniat încă o dată că o consecinţă a unui comportament
devine întărire doar dacă există o contingenţă, adică o relaţie
sistematică între producerea comportamentului şi consecinţa
respectivă. În ultimă instanţă, doar prin intervenţie putem
valida funcţia de întărire pe care o poate avea un stimul sau o
situaţie.
În condiţiile în care identificarea întăririlor este mai
dificilă, se pot utiliza liste de întăriri probabile, marcându-se în
dreptul fiecăreia, măsura în care ea este o întărire pentru un
anumit comportament, al unui anumit subiect, într-un anumit
context.
Extincţia (“stingerea”) constă în reducerea frecvenţei unui răspuns
prin eliminarea întăririlor care anterior au fost asociate cu apariţia
răspunsului. Întâi, extincţia trebuie deosebită de pedeapsă. Această
deosebire e mai clară în cazul întăririi negative. Extincţia este o
situaţie în care comportamentele nu mai sunt contingente cu întăririle
lor anterioare.
Subiectul învaţă că contingenţa a dispărut şi, prin urmare,
comportamentul se reduce, pentru că nu se mai justifică. Pe scurt,
extincţia are ca efect reducerea unui comportament şi se datorează
dispariţiei acestei contingenţe.
În al doilea rând, o extincţie eficientă necesită identificarea
prealabilă a întăririlor care au influenţat comportamentul. Dacă de
pildă, un profesor se decide să nu mai acorde atenţie unui elev
turbulent, în timpul orei, nu înseamnă că reacţiile acestuia se vor
reduce. Doar dacă atenţia profesorului a constituit anterior o întărire
pentru elevul respectiv, suspendarea acesteia va antrena diminuarea
comportamentului
Extincţia presupune, aşadar, doi paşi:
1) identificarea întăririlor care influenţează un comportament;
2) crearea unei situaţii de învăţare din care subiectul învaţă că
relaţia anterioară comportament – întărire nu mai este valabilă.
Extincţia e mai eficientă dacă survine după o întărire continuă (
fiecare răspuns e întărit), decât dacă apare după o întărire
intermitentă (comportamentele sunt întărite din când în când).
Perspectiva informaţională ne ajută să înţelegem cu uşurinţă această
situaţie.
Dacă încetarea întăririlor survine după o perioadă de întăriri continue
subiectul învaţă mai rapid că contingenţa anterioară nu mai este
valabilă. Dacă însă suspendarea întăririlor survine după o perioadă
de întăriri intermitente, mesajul e ambiguu; subiectul poate crede că e
doar o nouă intermitenţă, nu o modificare completă a contingenţei: în
consecinţă, el va continua să execute comportamentul respectiv.
Pe scurt, extincţia are mai puţine şanse de reuşită după o perioadă
de întăriri intermitente.
Adesea, în practicarea extincţiei, în faza iniţială, comportamentul
creşte în frecvenţă (durată etc.), înainte de a scădea. În plus, iniţierea
extincţiei induce, la început, agresivitate medie şi reacţie afectivă
negativă din partea subiectului (organismului) al cărui comportament
este supus extincţiei. De pildă, dacă decidem să nu mai acordăm
atenţie plânsului copilului, pentru a-l reduce în durată / frecvenţă, la
început vom constata o intensificare, chiar reacţii de nervozitate,
înainte de a constata o evoluţie în sens dezirabil. Aplicând extincţia
trebuie să ne aşteptăm ca lucrurile să meargă prost, înainte de a
merge bine.
O parte din aceste inconveniente se pot reduce dacă practicarea
extincţiei unui comportament se face în paralel cu întărirea
comportamentului alternativ, dezirabil. Spre exemplu, încetăm să
mai ascultăm autocompătimirile pacientului şi, în acelaşi timp, ne
arătăm atenţia, aprobarea, preţuirea pentru enunţurile pozitive,
optimiste, pe care le face despre sine şi despre viitor.
Multe dintre comportamentele noastre pozitive: să spunem
adevărul, să fim generoşi, să schimbăm structuri disfuncţionale,
retrograde, să muncim intens, onest şi performant nu sunt în mod
deosebit întărite. Chiar dacă, cândva, ele au fost recompensate de
părinţi sau educatori, ulterior în viaţa socială întăririle pentru astfel
de comportamente dezirabile sunt retrase. Iniţiativele noastre de
schimbare se izbesc de indiferenţa sau criticile celor din jur, o
informaţie adevărată este mai puţin apreciată decât una senzaţională,
adesea reuşita şcolară nu are în spate munca performantă şi
onestitatea, şi exemplele ar putea continua.
Cum să ne menţinem comportamentele pozitive, valoroase, când ele
sunt atât de frecvent supuse extincţiei?
Cum să continui să faci binele când ţi se răspunde cu indiferenţă
sau cu răul?
Problema aceasta a apărut în mintea multor oameni, de-a lungul
zbuciumatei istorii a umanităţii. E adevărat că majoritatea se defineşte
prin inducţie cu realitatea: “cum sunt ceilalţi, aşa sunt şi eu”; “dacă
ceilalţi sunt aşa, de ce aş fi eu altfel?”
A existat însă întotdeauna o minoritate, personalităţi de mare forţă,
care s-au definit altfel, prin contrapoziţie cu realitatea în care trăiau.
Deşi faptele lor bune (ex.: să spună adevărul, să ajute semenul, să
schimbe vechiul) erau supuse extincţiei sau penalizării de către
ceilalţi, ei au continuat să le facă. Şi au reuşit acest lucru pentru că şi-
au pus comportamentele sub controlul altor întăriri, ne-situaţionale.
Cineva poate continua să facă binele – în condiţiile unui mediu social
punitiv, extinctiv sau indiferent – pentru că îşi pune comportamentul
sub controlul unor factori transcedenţi, nesituaţionali. Acestea pot fi
convingerea sa religioasă sau credinţa fermă în anumite valori.
Întăririle nu mai vin din exterior, ci din satisfacţia conformării
cu anumite valori fundamentale, care chiar dacă nu sunt eterne,
sunt mai puţin trecătoare decât lumea în care trăim la un
moment dat: Fundamentalismul axiologic, credinţa fermă în
valori fundamentale (Adevăr, Libertate, Iubire etc.) anihilează
extincţia socială a comportamentului, perpetuează binele (vezi
Miclea, 1999, Mărgineanu, 1999). Fundamentalismul axiologic a
apărat umanitatea în situaţiile sale limită.
Regula ar fi: puneţi comportamentele pe care vrei să le fereşti
de la extincţie sub controlul unor întăriri nesituaţionale (ex.:
valori, credinţe religioase, modele exemplare etc.).