1.

Unitatea bugetului şi abateri de la acest principiu

În temeiul acestui principiu, se impune elaborarea în fiecare an a unui buget unic de
stat, în care să fie înscrise toate veniturile şi toate cheltuielile publice ale statului.
Oferă o imagine globală și clară asupra veniturilor și cheltuielilor publice și a
raporturilor dintre ele, respectiv a stării de echilibru a bugetului.
Dacă toate veniturile și cheltuielile sunt cuprinse într-un document sunt mai ușor de
controlat. Unitatea bugetului constituie o regulă de ordine şi claritate, care permite să se
prezinte starea reală a bugetului, fără artificii de disimulare.
Unitatea bugetului a fost realizată, cel mai adesea, în perioadele de stabilitate
economică şi prosperitate, în timp ce acest principiu nu a mai putut fi respectat în perioadele
în care statele s-au confruntat cu dificultăţi financiare, perioade în care s-a manifestat tendinţa
multiplicării autorizaţiilor bugetare şi trecerea la aplicarea procedeului pluralităţii
bugetare.
Există astfel, alături de bugetul propriu-zis, în foarte multe ţări, bugete extraordinare,
bugete anexe şi autonome, o mulţime de conturi speciale:
a) Bugetele extraordinare se elaborează ca alăturate bugetului ordinar al statului,
fiind adoptate de parlament odată cu acesta. Ele se practică în situaţii deosebite,
când apar vremelnic cheltuieli excepţionale ca cele privind asanarea crizelor,
prevenirea şi ducerea războaielor sau înlăturarea efectelor acestora. Pentru
acoperirea unor cheltuieli de această natură, se instituie adesea venituri speciale
sub forma impozitelor sau contribuţiilor speciale, se apelează la împrumuturi
speciale, adesea forţate, sau la aşa-zisa manipulare (emisiune) monetară.
b) Bugetele anexe sunt bugetele proprii pe care le întocmesc unele instituţii sau
servicii publice ale statului care au o autonomie financiară relativă şi nu dispun
obligatoriu de personalitate juridică. Ele îşi acoperă cheltuielile din veniturile
proprii şi au legături cu bugetul statului după regula bugetului net, per sold,
figurând în buget fie cu subvenţiile pe care urmează să le primească în completarea
veniturilor proprii, fie cu vărsăminte la buget (excedentul), dacă veniturile lor
depăşesc eventual cheltuielile. Aceste unităţi îşi întocmesc bugete proprii care se
anexează bugetului general, fiind aprobate odată cu acesta de către Parlamen.
c) Bugetele autonome, spre deosebire de cele anexe, se întocmesc de către anumite
unităţi de stat, care au personalitate juridică şi autonomie funcţională. Este vorba
despre întreprinderile publice cu caracter industrial sau comercial organizate în
 prezent la noi ca societăţi comerciale cu capital de stat, companii naţionale sau ca
regii autonome, unele instituţii publice, colectivităţile locale.
d) Conturile speciale de trezorerie şi alte conturi speciale, reprezintă o altă abatere
de la principiul unităţii bugetului. În principiu, este vorba despre conturile deschise
la Trezoreria Publică, prin care se efectuează execuţia de casă a bugetului, dar care
face şi alte încasări şi plăţi în contul statului, cu titlu provizoriu, şi care nu
reprezintă venituri propriu- zise ale bugetului sau nu sunt cheltuieli definitive
pentru buget.

2. Anualitatea bugetului, problemele ridicate de acest principiu şi soluţii de

rezolvare
Principiul anualităţii defineşte dimensiunea în timp a bugetului, anualitatea
reprezentând prima regulă aplicată în domeniul bugetar. Ea a fost introdusă mai întâi
în Anglia, apoi treptat şi în alte ţări (Belgia, Olanda, Luxemburg, Franţa, Italia),
dobândind aplicabilitate generală.
Principiul anualităţii bugetului se referă, pe de o parte, la periodicitatea
întocmirii şi aprobării bugetului (deci la anul bugetar) iar pe de altă parte, la perioada
de timp în care bugetul aprobat trebuie să fie executat, respectiv încasarea veniturilor
şi alocarea lor (deci la durata exerciţiului bugetar).
Potrivit acestui principiu, guvernul trebuie să întocmească proiectul bugetului
de stat pentru o perioadă de un an iar Parlamentul trebuie să-l analizeze şi să-l aprobe
anual.
Referitor la aplicarea principiului anualităţii, se ridică două probleme
importante : prima se referă la stabilirea datei de începere a anului bugetar, iar cea
de-a doua priveşte stabilirea operaţiunilor bugetare ale unui an.
a) Data începerii anului bugetar se stabileşte prin Constituţie şi Legea organică a
finanţelor publice, având în vedere o serie de factori, între care : caracterul
economiei, nivelul de dezvoltare al economiei şi gradul de complexitate, tradiţia,
regimul de lucru al parlamentului, etc.
Astfel, în ţările cu pronunţat caracter agricol, la întocmirea bugetului se au în
vedere perspectivele recoltei, în timp ce, în cazul ţărilor industrializate, alegerea
datei de începere a bugetului este influenţată de mersul activităţii industriale şi din
alte ramuri, de gradul de cunoaştere a conjuncturii de pe piaţa internă şi externă.
 b) Principiul anualităţii vizează şi durata exerciţiului bugetar, respectiv perioada de
timp în care executivul trebuie să încaseze veniturile şi să efectueze cheltuielile
înscrise în bugetul aprobat de către Parlament.
Uneori, veniturile înscrise în bugetul aprobat nu se pot încasa integral până la
sfârşitul anului bugetar iar unele cheltuieli angajate pe baza bugetului sunt
decontate abia în anul următor. Practica financiară a consacrat două soluţii pentru
rezolvarea problemei:
1) Sistemul de gestiune, în acest caz durata exerciţiului fiind limitată la aceea a
anului bugetar, în ultima zi a anului bugetar conturile bugetului se închid în mod
automat, în ele evidenţiindu-se doar veniturile efectiv încasate şi cheltuielile
finalizate în cursul anului respectiv. Veniturile restante şi cheltuielile neefectuate
se vor înscrie pe măsura realizării lor în bugetul anului următor. În consecinţă şi
creditele bugetare aprobate şi neachitate se anulează, sumele virându-se la bugetul
statului.
2) Sistemul de exerciţiu, aplicat în ţările în care durata execuţiei bugetului o
depăşeşte pe aceea a anului bugetar, continuând execuţia încă o perioadă de trei
sau şase luni în anul următor pentru lichidarea operaţiunilor restante din anul
precedent. Potrivit acestui sistem, veniturile bugetare şi utilizările aferente unui an
bugetar se reflectă integral în bugetul respectiv, chiar dacă acestea nu s-au realizat
în perioada de 12 luni ale anului bugetar.

3. Echilibrarea bugetului şi metode ale asigurării echilibrului bugetar la nivelul

unui ciclu economic.
Presupune atât întocmirea şi aprobarea bugetului echilibrat, cât şi încheierea
acestuia cu egalitate între venituri şi cheltuieli, deci cu sold zero. “regula de aur” a
gestiunii bugetare.
În vederea asigurării echilibrului bugetar la nivelul unui ciclu economic, se
consideră că ar putea fi utilizate trei metode, şi anume :
a) Metoda fondului de rezervă, care ar trebui constituit în anii de prosperitate ai
ciclului economic, când se înregistrează o sporire importantă a produsului intern brut,
urmând ca apoi, fondul de rezervă astfel constituit să fie utilizat pentru acoperirea
creşterii alocaţiilor bugetare în perioadele nefavorabile ale ciclului economic;
b) Metoda fondului de egalizare care este concepută pentru a fi utilizată începând cu
faza de depresiune a ciclului economic, când deficitul bugetar, înregistrat în această
 fază, se va acoperi pe seama împrumuturilor publice şi a emisiunii băneşti. În fazele de
prosperitate, statul îşi va spori veniturile sale fiscale, într-o sumă egală cu cea a
deficitului înregistrat în trecut, iar din excedentul astfel înregistrat se va crea un fond
de egalizare care se va utiliza pentru rambursarea împrumuturilor contractate şi
angajate de către stat în perioadele nefavorabile ;
c) Amortizarea alternativă a datoriei publice, presupune obţinerea de către stat, a
acordului subscriitorilor la împrumuturile publice ca rambursarea efectivă să se facă
atunci când va fi posibil.

4. Specializarea bugetară şi abaterile de la acest principiu ce se manifestă în

practica bugetară.
Acest principiu pretinde aprobarea de către parlament şi înscrierea în bugetele
anuale de stat a veniturilor bugetare pe surse de provenienţă şi a cheltuielilor bugetare
pe categorii de obiective şi activităţi.
Abateri:
a) Transferurile, acestea nu modifică natura utilizărilor (cheltuielilor) bugetare, ele
reprezintă doar treceri ale unor sume de la unii ordonatori de credite bugetare la
alţii, creditul bugetar păstrându-şi natura iniţială;
b) Viramentele de credite bugetare, constau în reducerea prevederilor iniţiale la
unele capitole de cheltuieli şi majorarea corespunzătoare a altora, în cadrul
aceluiaşi titlu, modificându-se astfel natura cheltuielii prevăzută iniţial în legea
anuală a bugetului public ;
c) Creditele globale, reprezintă sume prevăzute în buget fără o destinaţie precisă,
destinate să facă faţă unor cheltuieli eventuale sau accidentale, care nu au putut fi
cunoscute în momentele discutării şi votării legii bugetului public;
d) Fondurile speciale, sunt o categorie particulară de credite bugetare non-afectate,
atribuite Primului ministru pentru a fi repartizate diverselor ministere (în special
Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului de Interne, Ministerului Finanţelor),
dimensiunea acestor fonduri fiind scăzută (în multe ţări reprezintă sub 0,05% din
cheltuielile bugetului general), iar Primul ministru trebuie să fie informat asupra
utilizării lor.

5. Realitatea bugetului şi metodele generate în practica financiară clasică pentru

punerea în practică a principiului.
 Principiul impune a fi avute în vedere - cu ocazia întocmirii proiectului de
buget - variantele cele mai apropiate de realitate, în sensul prevederii unor cifre de
venituri care se vor putea realiza efectiv, respectiv a unor cheltuieli a căror acoperire
se poate prevedea ca posibilă în anul fiscal pentru care se stabilesc.
a) Metoda automată sau a penultimei, constă în evaluarea forfetară a veniturilor şi
alocaţiilor bugetare pentru anul următor, pe baza rezultatelor obţinute în
penultimul an, al cărui exerciţiu bugetar a fost încheiat.
b) Metoda majorării sau diminuării, se bazează pe luarea în considerare a
rezultatelor execuţiei bugetare pe un interval de 5 sau mai mulţi ani consecutivi,
din perioada premergătoare anului pentru care se elaborează bugetul de stat, în
funcţie de care se stabileşte rata medie de creştere sau descreştere a veniturilor şi
alocaţiilor bugetare, rată care apoi se aplică asupra cifrelor bugetare ale anului în
curs, obţinându-se astfel indicatorii bugetari pentru anul următor ;
c) Metoda evaluării directe, constă în determinarea mărimii fiecărui venit şi a
fiecărei alocaţii bugetare în parte, pe baza unor calcule analitice. În acest scop, se
ia în considerare execuţia preliminată a bugetului pe anul în curs, precum şi
influenţa acţiunii factorilor economici şi sociali, care se apreciază că este posibil să
se manifeste în anul următor.

6. Neafectarea veniturilor bugetare şi abateri admise în practica financiară actuală

de la respectarea acestui principiu.
Un principiu complementar celui al universalităţii. Veniturile bugetare se
depersonalizează, adică servesc la acoperirea cheltuielilor publice privite în ansamblul
lor. Ca atare, nu este admisă perceperea unui venit public pentru finanţarea unei
anumite cheltuieli publice.
Abateri:
a) scoaterea în afara bugetului ordinar a unor venituri provenite din anumite surse în
vederea finanţării anumitor servicii publice, considerate de interes major;
b) lăsarea la dispoziţia ministerelor a unor cote-părţi din unele venituri proprii sau a
sumei totale aferente unor încasări directe, pentru acoperirea cheltuielilor aferente
unor acţiuni specifice;
c) întocmirea bugetelor extraordinare, anexe şi autonome şi a conturilor speciale de
trezorerie;
d) garantarea unor împrumuturi publice cu anumite venituri bugetare sigure;
 e) indicarea destinaţiei încasărilor provenite din introducerea unor noi impozite;
f) posibilitatea utilizării sumelor vărsate benevol la buget de către persoane fizice sau
juridice, pentru acoperirea unor cheltuieli de interes public, de largă utilitate, expres
precizate.

7. Definirea şi trăsăturile procesului bugetar

Procesul bugetar reprezintă un ansamblu de operaţiuni care se succed anual şi
privesc: elaborarea şi aprobarea proiectului legii bugetare anuale, execuţia curentă a
bugetului, încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară, precum şi controlul
bugetar
Trăsături: Procesul bugetar...
. este un proces decizional, deoarece conţinutul său constă în alocarea unor
resurse bugetare limitate în raport cu nevoile societăţii pentru bunuri şi servicii
publice;
 este un proces democratic, deoarece în cursul derulării etapelor sale se
manifestă atât atributele statului de drept, între care cel al separaţiei puterilor în
stat, cât şi posibilitatea impunerii intereselor economicosociale ale diferitelor
grupuri de cetăţeni care deţin majoritatea politică de decizie;
 este un proces preponderent politic, deoarece opţiunile reflectate în buget
reprezintă un act de decizie politică al forţelor majoritare din Parlament;
 este un proces ciclic, cu o etapizare riguroasă;
 are un larg impact public, cu implicaţii la nivel macro şi microeconomic, atât în
plan economic, cât şi în plan social.

8. Fazele procesului bugetar şi conţinutul acestora

a) Procesul bugetar este unul de decizie, care constă în ordonarea priorităţilor şi în
alocarea resurselor necesare finanţării obiectivelor vizate, având utilitate publică.
Decizia ce trebuie luată este una dintre cele mai grele, întrucât resursele mobilizabile
sunt limitate şi se situează, în toate cazurile, sub nivelul necesităţilor publice ale
perioadei;
b) Procesul bugetar este predominant politic, întrucât deciziile privind alocarea
resurselor bugetare mobilizabile nu se întemeiază pe criterii sau informaţii ale pieţei,
ci au la bază obiectivele din programul de guvernare fixate de partidul sau coaliţia de
 partide care deţine majoritatea parlamentară. În consecinţă decizia finală concretizată
în legea bugetară anuală, este adoptată prin mecanismul reprezentării şi al votului;
c) Procesul bugetar are caracter complex, ca urmare a faptului că este realizat prin
participarea unui număr mare de subiecţi de natură diferită (şcoli, spitale, universităţi,
departamente, ministere, societăţi comerciale, regii autonome, partide politice, etc.),
fiecare cu interesele, nevoile şi posibilităţile sale;
d) Procesul bugetar este ciclic, realizându-se succesiv şi după un calendar riguros,
potrivit cerinţelor principiilor anualităţii şi publicităţii bugetare;
e) Procesul bugetar este strict reglementat, astfel că în derularea sa concretă, se
impune respectarea legislaţiei în materie şi a normelor metodologice elaborate în acest
scop de Ministerul Finanţelor (sau Ministerul Bugetului).
9. Execuţia părţii de cheltuieli a bugetului de stat: etapele ce se parcurg.
4 etape: angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata
a) Angajarea reprezintă asumarea de către un organism public a obligaţiei de a plăti
unei terţe persoane fizice sau juridice o anumită sumă de bani repartizată din
bugetul de stat.
b) Lichidarea constituie operaţiunea prin care se verifică şi se constată realitatea în
legătură cu realizarea furnizării, a lucrării sau serviciului prestat în favoarea
statului, în funcţie de care se stabileşte cuantumul plăţii ce urmează a fi efectuată
din creditul bugetar aprobat.
c) Ordonanţarea presupune emiterea unui ordin de plată sau a unei dispoziţii de
plată, prin care, pe baza evaluării realizate prin lichidare, se dispune plata unei
sume de bani, în favoarea unui terţ îndreptăţit la aceasta.
d) Plata este operaţiunea prin care are loc stingerea obligaţiei băneşti a statului faţă
de persoanele fizice şi/sau juridice îndreptăţite care au efectuat anumite prestaţii în
favoarea unei instituţii sau a unui organism public.

10. Execuţia părţii de venituri a bugetului de stat: etapele ce se parcurg. 63

4 etape care se referă la: aşezarea impozitelor, lichidarea, emiterea titlului de percepere a
impozitelor şi perceperea propriu-zisă a acestora.
a) Aşezarea impozitului se referă la stabilirea obiectului impunerii, la constatarea existenţei
materiei impozabile de care dispune o persoană fizică sau juridică, precum şi la evaluarea
mărimii acesteia.
b) Lichidarea este operaţiunea prin care se determină cuantumul impozitului datorat de o
persoană fizică sau juridică. În acest scop se iau în considerare mărimea materiei
impozabile, care face obiectul impunerii, tipul asietei impozitului cuprinzând: cotele legale
de impunere şi sumele fixe de impozit, dacă este cazul, situaţia personală a
 contribuabilului, facilităţile exprese acordate de stat şi alte prevederi ale legilor fiscale în
vigoare.
c) Emiterea titlului de percepere a impozitului constă în înscrierea cuantumului impozitului
datorat, calculat prin operaţiunea de lichidare anterioară, într-un act sau dispoziţie, pe baza
căreia se autorizează perceperea sa ca venit al bugetului de stat, la nivelul administraţiei
centrale (federale) sau la nivel local.
d) Perceperea propriu-zisă a impozitului presupune încasarea efectivă a acestuia, în
cuantumul şi la termenul stabilit. Prin această operaţiune are loc stingerea obligaţiilor
fiscale ale persoanelor fizice sau/şi juridice faţă de bugetul de stat.
11. Factorii care influenţează veniturile bugetare. 77
a) factorii economici, aceştia se bazează pe evoluţia crescătoare a produsului intern brut, pe
seama căruia se asigură o creştere a veniturilor bugetare ca urmare sporirii veniturilor
impozabile;
b) factorii monetari, reprezentaţi de credit, dobândă şi masa monetară, influenţa acestora
fiind resimţită asupra nivelului preţurilor;
c) factorii sociali, care se manifestă în strânsă legătură cu accentuarea rolului statului în
această direcţie;
d) factorii demografici, îşi manifestă influenţa prin sporirea numărului de contribuabili, ca
urmare a creşterii numerice a populaţiei ţării;
e) factorii politici, cu o influenţă deosebită rezultată din punerea în practică a deciziilor
macroeconomice impuse prin lege, care vizează dezvoltarea activităţilor economice în anumite
ramuri sau zone şi care vor conduce şi la creşterea veniturilor;
f) factorii militari, având în vedere consumul de resurse financiare publice generat de
înzestrarea şi menţinerea forţelor armate, consum care este definitiv şi dependent ca volum de
situaţia din ţara respectivă dar şi de climatul internaţional;
g) factorii de natură financiară, care reprezintă sinteza influenţelor tuturor celorlalţi factori,
şi aceasta se concretizează în nivelul veniturilor bugetare mobilizate la buget pentru acoperirea
cheltuielilor publice, în cazul apariţiei deficitului bugetar statul fiind nevoit să caute soluţii de
creştere a volumului resurselor bugetare.
12. Clasificarea veniturilor bugetare.77
A. Din punct de vedere al conţinutului economic
a) Cea mai mare parte a resurselor financiare publice o constituie veniturile cu caracter
fiscal. Se instituie de stat (impozite, taxe și contribuții);
b) Resursele de trezorerie intervin pentru acoperirea temporară a deficitului curent al
bugetului de stat;
c) Resursele financiare provenind din împrumuturi publice se gestionează tot prin
sistemul trezoreriei publice;
d) Emisiunea bănească fără acoperire, ca mijloc de finanţare a deficitului bugetar, este
posibilă, dar în acelaşi timp produce efecte negative.
B. Structura organizatorică a statelor, un alt criteriu de grupare a resurselor publice
a) În statele de tip federal, resursele se structurează pe trei niveluri:
- resurse ale bugetului federal;
- resurse ale bugetelor statelor, regiunilor sau provinciilor membre ale federaţiei;
- resurse ale bugetelor locale.
b) În statele de tip unitar, se deosebesc:
- resurse publice ale bugetului central;
- resurse ale bugetelor locale.
C. Prin prisma bugetului general consolidat, structura resurselor financiare publice include:
a) Resursele fin. ale bugetului de stat, din care fac parte veniturile curente și capitale;
b) Resursele financiare ale bugetului asigurărilor sociale de stat;
 c) Resursele financiare cu destinaţie specială, constând, în principal, din contribuţii ce
alimentează fondurile speciale constituite la nivel central.
d) Resursele financiare ale bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale, (cum sunt:
impozitele și taxele)
D. În funcţie de ritmicitatea încasării lor la buget, res. umane pub. => două categorii:
a) Resursele ordinare sau curente sunt acelea la care statul apelează în mod obişnuit, în
condiţii considerate normale şi care se încasează la buget cu o anumită regularitate.
b) Resursele extraordinare, incidentale sau întâmplătoare sunt cele la care statul recurge
în situaţii excepţionale, când practic resursele curente nu acoperă cheltuielile publice.
E. În funcţie de provenienţă, resursele financiare publice se grupează în:
a) Resursele externe sunt, în principal, împrumuturile de stat externe;
b) Resursele interne sunt considerate toate celelalte resurse, (de tipul impozitelor, taxelor)
13. Factorii care influenţează creşterea cheltuielilor publice. 86
La fel ca şi în cazul veniturilor bugetare, cheltuielile publice sunt influenţate de o serie de
factori, de natură diferită, ceea ce impune o delimitare a acestora în următoarele categorii:
a) Factori demografici, care conduc la creşterea populaţiei şi la modificarea structurii acesteia
pe vârste şi categorii socio-profesionale. O astfel de evoluţie determină creşterea cheltuielilor
publice pentru învăţământ, sănătate, securitate socială, ordine publică etc., precum şi a celor
legate de sporirea numărului de locuri de muncă în sectorul public;
b) Factori economici, referitori la dezvoltarea economiei şi la modernizarea acesteia pe baza
cercetării ştiinţifice, a noilor cerinţe ale utilizării resurselor şi a creării de bunuri materiale şi
servicii. Pe lângă faptul că pe seama bugetului de stat se asigură finanţarea unor acţiuni
economice costisitoare, redistribuirea resurselor financiare publice ajută la repararea
prejudiciilor create de repartiţia concurenţială în economia de piaţă. Astfel, bugetul joacă rolul
de filtru şi asigură redistribuirea pe principii mai echilibrate şi bazate pe eficienţă;
c) Factori sociali. Creşterea venitului mediu pe locuitor în societate antrenează preocuparea
statului ca, prin efort financiar, să aloce resurse pentru armonizarea veniturilor categoriilor
sociale cuprinse în sectorul public, inclusiv a persoanelor în vârstă sau care necesită asistenţă
socială;
d) Urbanizarea. Aceasta reprezintă un factor de creştere a cheltuielilor publice, antrenând
resurse financiare atât pentru crearea şi dezvoltarea centrelor urbane, cât şi pentru finanţarea
unor utilităţi publice caracteristice mediului respectiv;
e) Factori militari, care prin pregătirea sau purtarea de războaie, conduc la creşterea
cheltuielilor legate de apariţia unor conflicte armate sau de eliminarea efectelor nefavorabile
ale acestora pe plan economic şi social;
f) Factori de ordin istoric, care acţionează prin transmiterea de la o perioadă la alta a nevoilor
sporite de cheltuieli şi de suportare a poverii celor făcute în anii anteriori, prin împrumuturi
publice;
g) Factori politici, care se referă la creşterea considerabilă a complexităţii sarcinilor statului
contemporan, la transformarea concepţiei politice cu privire la funcţiile statului, pentru
îndeplinirea cărora este necesară sporirea cheltuielilor publice.
14. Elementele tehnice ale veniturilor bugetare. 75
 denumirea venitului bugetar;
 subiectul venitului bugetar (contribuabilul);
 plătitorul venitului bugetar;
 obiectul venitului bugetar sau materia impozabilă;
 unitatea de impunere;
 baza impozabilă;
 asieta sau modul de aşezare, calcul şi vărsare a venitului bugetar;
 termenele de plată (vărsare) la bugetul public;
  facilităţile acordate la stabilirea şi plata obligaţiilor către bugetul public;
 obligaţiile şi răspunderile subiecţilor venitului bugetar;
 dreptul de contestaţie al subiecţilor venitului bugetar şi modul de soluţionare a contestaţiilor.
15. Criteriile de grupare a cheltuielilor publice. 88
a. Clasificaţia administrativă
Această clasificaţie are la bază criteriul instituţiilor prin care se efectuează cheltuielile
publice: ministere (departamente, agenţii guvernamentale), instituţii publice autonome,
unităţi administrativ-teritoriale.
b. Clasificaţia economică
În cadrul acesteia se folosesc două criterii de grupare: primul, conform căruia cheltuielile
se împart în cheltuieli curente (de funcţionare) şi cheltuieli de capital (cu caracter de
investiţii); al doilea, care împarte cheltuielile în cheltuieli ale serviciilor publice sau
administrative şi cheltuieli de transfer (de redistribuire).
c. Clasificaţia funcţională
Aceasta foloseşte drept criteriu domeniile, ramurile, sectoarele de activitate, spre care sunt
dirijate resursele financiare publice sau alte destinaţii ale cheltuielilor legate de efectuarea
unor transferuri între diferitele niveluri ale administraţiilor publice, plata dobânzilor la
datoria publică sau constituirea de rezerve la dispoziţia autorităţii executive. Ele reflectă
obiectivele politicii financiare a statului.
d. Clasificaţia financiară
Această clasificaţie are în vedere momentul în care se efectuează cheltuielile publice şi
modul în care sunt afectate resursele financiare publice, grupând cheltuielile publice în:
cheltuieli definitive; cheltuieli temporare şi/sau operaţiuni de trezorerie şi cheltuieli
virtuale sau posibile.
16. Principalii indicatori ai cheltuielilor publice. 98-108
17. Elementele impozitului. 122-123
În vederea realizării obiectivelor financiare, economice şi sociale urmărite de către stat
la introducerea impozitelor, este obligatoriu ca prin actele normative prin care acestea se
instituie să se precizeze cu exactitate persoanele supuse la plata impozitelor, materia supusă
impunerii, modul de calcul şi termenele de plată, sancţiunile aplicabile contribuabililor care nu
îşi respectă obligaţiile fiscale ce le revin, toate acestea constituind de fapt elemente ale
impozitelor.
Subiectul impozitului este persoana fizică sau juridică care este obligată prin lege la
plata acestuia, respectiv contribuabilul sau subiectul impozitului, existând şi situaţii în care
plătitorul impozitului nu coincide cu subiectul acestuia.
Suportătorul (destinatarul) impozitului este persoana care suportă efectiv impozitul,
în practică sunt frecvente cazurile în care suportătorul impozitului este altă persoană decât
subiectul acestuia.
Obiectul impunerii îl reprezintă materia supusă impunerii, în cazul impozitelor directe
aceasta fiind reprezentată de veniturile realizate sau averea deţinută, în timp ce în cazul
impozitelor indirecte materia supusă impunerii este 123 produsul care face obiectul vânzării,
serviciul prestat, bunul importat sau cel exportat.
Sursa impozitului indică din ce anume se plăteşte impozitul, respectiv din venit sau
din avere. În situaţia impozitelor pe venit, obiectul impunerii coincide cu sursa, în timp ce, la
impozitele pe avere, nu apare întotdeauna această coincidenţă, deoarece, impozitul se plăteşte,
de regulă, din venitul realizat de pe urma averii respective, numai întâmplător aceasta
diminuând substanţa averii propriu-zise.
Unitatea de impunere este unitatea de măsură folosită pentru exprimarea dimensiunii
obiectului impozabil şi ea poate fi unitatea monetară, în cazul impozitelor pe venit, metrul
 pătrat de suprafaţă utilă, hectarul de teren, în cazul impozitelor pe avere, sau litrul, hectolitrul,
bucata, etc., în cazul taxelor de consumaţie.
Cota de impunere sau cota impozitului reprezintă impozitul aferent unei unităţi de
impunere şi acesta poate fi stabilit în sumă fixă, cote procentuale sau cote proporţionale
(progresive sau regresive).
Asieta sau modul de aşezare a impozitului, cuprinde totalitatea măsurilor luate de
organele fiscale în legătură cu fiecare subiect impozabil, pentru identificarea obiectului
impozabil, evaluarea materiei impozabile, calcularea şi încasarea impozitului.
Termenul de plată arată data până la care trebuie plătit impozitul statului, precizându-
se totodată şi măsurile de sancţionare a celor care nu respectă aceste obligaţii, cum sunt:
amenzi contravenţionale, majorări, penalităţi şi dobânzi pentru plata cu întârziere, până la
executarea silită a acestora.
18. Principiile moderne de echitate fiscală ale impunerii şi conţinutul lor. 125
Principiile de echitate fiscală presupun o impunere diferenţiată a veniturilor şi a
averilor, în funcţie de puterea contributivă a fiecărui subiect impozabil, stabilirea unui minim
neimpozabil pentru a asigura scutirea de plata impozitului a persoanelor cu venituri mici,
impunerea să fie generală, respectiv să cuprindă toate persoanele care realizează venituri sau
care posedă un anumit gen de avere, iar sarcina fiscală a unei persoane să fie stabilită în
comparaţie cu sarcina altei persoane din aceeaşi categorie socială.
Modul de dimensionare a impozitului:
A) În cazul impozitelor stabilite în sume fixe nu poate fi vorba de echitate fiscală deoarece, la
stabilirea acestora, nu se are în vedere mărimea veniturilor sau a averii şi nici situaţia
personală a contribuabilului.
B) La impunerea în cote procentuale stabilirea cotei impozitelor depinde de orientările
politicii fiscale şi implică luarea în considerare a ponderii prelevărilor fiscale în raport cu
produsul intern brut.
În funcţie de ritmul creşterii cotei în raport cu creşterea valorii bazei impozabile, în
impunerea veniturilor se pot utiliza mai multe cote, astfel:
 cote proporţionale, care reprezintă o manifestare nemijlocită a principiului egalităţii în
faţa impozitelor, cota rămâne neschimbată indiferent de venitul realizat;
 cote progresive, în cazul cărora nivelul cotei impozitului nu rămâne constant, acesta
creşte pe măsura sporirii materiei impozabile
a) Impunerea în cote progresive simple, are la bază principiul potrivit căruia se
aplică aceeaşi cotă de impozit asupra întregii materii impozabile aparţinând unui
contribuabil, cota de impozit fiind cu atât mai mare, în limitele progresivităţii
stabilite prin lege, cu cât volumul materiei impozabile este mai mare.
b) Impunerea în cote progresive compuse, presupune divizarea materiei impozabile în
mai multe părţi (tranşe), pentru fiecare tranşă de venit sau avere fiind stabilită o
anumită cotă de impozit. Impozitul total de plată ce revine în sarcina unui
contribuabil se obţine prin însumarea impozitelor parţiale, calculate pentru fiecare
tranşă de venit sau avere în parte.
c) Impunerea în cote regresive, caracteristică impozitelor indirecte, în cazul cărora,
la cumpărarea unei mărfi sau când se apelează la un anumit serviciu, impozitul
indirect plătit este acelaşi pentru toţi cumpărătorii, ponderea impozitului indirect în
venitul cumpărătorului fiind invers proporţională cu venitul acestuia.

19. Principiile moderne de politică financiară ale impunerii şi conţinutul lor. 128
Principiile de politică financiară se referă la cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească
un impozit nou introdus, respectiv : randament fiscal ridicat, stabilitate şi elasticitate, o
 problemă importantă fiind şi cea referitoare la numărul şi tipul (felul) impozitelor utilizate
pentru procurarea resurselor financiare necesare statului.
Randament fiscla:
- caracter universal;
- să nu dea posibilitatea sustragerii;
- cheltuielile să aibă un volum cât mai redus.
Stabilitatea unui impozit este asigurată atunci când randamentul său rămâne constant
de-a lungul întregului ciclu economic, respectiv acesta nu trebuie să crească odată cu sporirea
volumului producţiei şi a veniturilor, în perioadele favorabile ale ciclului, dar nici să scadă în
perioadele de recesiune sau de criză ale economiei.
Elasticitatea impozitului presupune adaptarea continuă a acestuia necesităţilor de
venituri ale statului, prin majorarea sau diminuarea lui după nevoile bugetului.
Numărul și timpul impozitului:
a) Un singur impozit reprezentativ
b) Un sistem pluralist de impozite fiind aplicată în practica fiscală a majorităţii ţărilor lumii.
20. Metode de evaluare a materiei impozabile. 138
A) Metodele declarative
a) Metoda de evaluare prin intermediul declaraţiilor fiscale ale contribuabililor, se
bazează pe sinceritatea declaraţiilor contribuabililor şi pe dreptul de control ulterior a
administraţiei şi permite stabilirea situaţiei exacte a contribuabilului pe baza tuturor
veniturilor şi cheltuielilor acestuia înregistrate în evidenţa pe care este obligat să o ţină
şi în bilanţul fiscal încheiat;
b) Evaluarea prin intermediul declaraţiilor fiscale făcute de terţe persoane, care
cunosc mărimea exactă a veniturilor realizate de contribuabilii plătitori.
B) Evaluarea forfetară
Prin cadrul legislativ se stabileşte tipul forfetei pentru fiecare impozit în parte:
a) În cazul forfetei legale, prin cadrul legislativ se stabilesc elementele reprezentative ale
venitului, valabile pentru toţi contribuabilii care realizează venituri din aceeaşi sursă şi
în aceleaşi condiţii;
b) Forfeta convenţională sau individuală se stabileşte pe baza discuţiilor dintre
contribuabil şi administraţie, şi încearcă să ţină cont de particularităţile activităţilor
desfăşurate de fiecare contribuabil;
c) Forfeta colectivă combină evaluarea pe bază de declaraţii cu cea forfetară, veniturile
sunt evaluate conform declaraţiilor, iar cheltuielile forfetare conform prevederilor
legale.
C) Evaluările corective
a) Procedura de corectare a evaluărilor anterioare, se aplică în cazul contribuabililor
care respectă obligaţiile legale ce le revin referitor la organizarea şi conducerea
evidenţelor contabile;
b) Procedura de evaluare din oficiu, se declanşează în situaţia în care contribuabilii refuză
ţinerea evidenţei contabile, nu întocmesc sau nu respectă termenele legale de întocmire
şi depunere a declaraţiilor fiscale.
21. Procedee de ajustare a cuantumului impozitului şi conţinutul acestora. 146
Abaterile constituie un procedeu prin care se diminuează baza impozabilă astfel că nu
se supune acţiunii impozitului o parte prestabilită a venitului, abateri care se pot întâlni fie sub
forma unei sume fixe, fie sub formă procentuală.
Deducerea reprezintă un procedeu de diminuare a bazei impozabile prin scăderea din
aceasta, fie a valorii reale a unor elemente deductibile, fie în limita sumei rezultată din
aplicarea unei cote procentuale asupra venitului.
 Reducerile şi majorările, spre deosebire de abateri şi deduceri, nu influenţează baza
de impozitare, deoarece ele se acordă după stabilirea finală a acesteia, recurgerea la aceste
procedee având drept scop scăderea sau creşterea cuantumului monetar al prelevărilor fiscale
pentru realizarea unor obiective de natură economică şi socială.
22. Modalităţi de percepere a impozitelor utilizate în trecut şi în prezent. 147
De-a lungul timpului au fost utilizate mai multe metode de percepere a impozitelor, astfel:
a) Încasarea impozitelor prin aparatul fiscal propriu direct de la plătitori, care se poate
realiza în cele două variante:
 Impozitul portabil, când plătitorul este obligat să se deplaseze la sediul organelor fiscale
pentru a-şi achita impozitele datorate statului;
 Impozitul cherabil, situaţie în care organul fiscal are obligaţia să se deplaseze la
domiciliul plătitorului pentru a-i solicita să-şi achite impozitele datorate.
b) Stopajul la sursă, constă în aceea că impozitul pe venit se calculează, reţine şi se varsă la
stat de către o terţă persoană, care este de fapt şi plătitorul venitului supus impunerii,
c) Perceperea prin aplicarea de timbre fiscale mobile, se practică în cazul taxelor datorate
statului pentru acţiunile în justiţie, pentru taxele privind actele, certificatele şi diferitele
documente elaborate de notariatele publice şi de organele administraţiei de stat.
23. Clasificarea impozitelor. 149
Ca și la punctul 24.
24. Trăsăturile impozitelor directe şi clasificarea acestora. 149
Impozitele directe îmbracă două forme:
 Impozitele reale sau obiective
1) Impozitul financiar (pe pământ);
2) Impozitul pe clădiri
3) Impozitul pe activităţi industriale, comerciale şi profesii libere
4) Impozitul pe capitalurile băneşti
 Impozitele personale sau subiective
1) Impozit pe venit;
2) Impozit pe acere.

25. Impozitul pe veniturile persoanelor fizice: caracteristicile şi clasificarea veniturilor

impozabile. 150
Venitul impozabil prezintă următoarele caracteristici:
 Venitul impozabil este un venit anual;
 Venitul impozabil este un venit global, include totalitatea veniturilor şi câştigurilor
indiferent de sursa;
 Venitul impozabil este un venit net;
 Venitul impozabil este un venit disponibil (poate fi încasat dacă se dorește).
Clasificarea veniturilor impozabile:
1) Veniturile capitalurilor mobiliare;
2) Beneficii obţinute din activităţi sau profesiuni de natură industrială, comercială, artizanală
şi afaceri diverse;
3) Beneficii şi venituri din profesiuni liberale şi alte activităţi asimilabile;
4) Beneficiile agricole;
5) Venituri funciare;
6) Venituri salariale, pensii şi rente viagere;
7) Drepturi salariale acordate administratorilor şi asociaţilor de către societăţi;
8) Plusvalorile impozabile.
26. Impozitul pe veniturile persoanelor fizice: etapele parcurse în determinarea venitului
impozabil. 155
a) Determinarea venitului global
Principiul general pentru determinarea venitului global constă în însumarea veniturilor nete
stabilite la nivelul fiecărei categorii fiscale de venituri, conform regulilor stabilite pentru
fiecare, obţinându-se astfel venitul global sau venitul brut.
b) Determinarea venitului brut global
Prin scăderea din venitul global sau venitul brut a deficitelor care pot fi imputate asupra sa,
precum şi a altor sume pentru evitarea dublei impuneri, se obţine venitul brut global sau
venitul brut ajustat.
c) Determinarea venitului net global
Prin scăderea din venitul brut global sau brut ajustat a elementelor deductibile fiscal
reprezentând obligaţii personale şi abateri cu caracter social, se obţine venitul net global
sau venitul net.
d) Determinarea venitului net impozabil
Venitul impozabil este un venit net care corespunde atât structural cât şi ca valoare finală
teoriei venitului net, principiului personalizării şi principiului impunerii universale.
27. Impozitul pe venit în România: categorii de venituri impozabile şi cote de impozit
utilizate. 167

28. Impunerea veniturilor din salarii, modalitatea de impunere în sistemul valabil până la 31
decembrie 2004 şi în actualul sistem de impunere. 166
29. Impozitul pe profitul persoanelor juridice: tehnici de impunere, determinarea profitului
impozabil şi calcularea impozitului pe profit. 172-181
30. Impozitul pe profit în România: determinarea rezultatului economic, a rezultatului fiscal
şi calcularea impozitului pe profit. 191
31. Impozitele pe avere: forme şi conţinut. 204
A) Impozitele asupra averii propriu-zise:
a) Impozitele pe proprietăţi imobiliare, care îmbracă forma impozitelor asupra clădirilor
şi terenurilor;
b) Impozitul asupra activului net, care are ca obiect întreaga avere mobilă şi imobilă pe
care o deţine un contribuabil;
B) Impozitele pe circulaţia averii:
a) Impozitul pe succesiuni, în cazul căruia obiectul impunerii îl constituie averea primită
drept moştenire de către persoana fizică;
b) Impozitul pe donaţiuni, a fost introdus pentru a preveni ocolirea plăţii impozitului pe
succesiuni;
c) Impozitele pe actele de vânzare-cumpărare;
d) Impozitul pe hârtiile de valoare;
e) Impozitul pe circulaţia capitalului şi a efectelor comerciale.
C) Impozitele pe sporul de avere:
a) Impozitul pe plusul de valoare imobiliară (diferenţa între preţul de vânzare şi preţul de
cumpărare);
b) Impozitul pe sporul de avere dobândit în timp de război;
În România principalele forme ale impozitelor pe avere sunt:
 Impozitele pe clădiri şi pe terenuri, ca impozite pe averea propriu-zisă;
 Impozitele pe circulaţia averii:
- impozitele pe succesiuni;
- impozitele pe donaţiuni;
- impozitele pe vânzarea-cumpărarea de bunuri imobile şi mobile.
32. Metode de evitare a dublei impuneri: conţinut. 209
În vederea evitării propriu-zise a dublei impuneri, practica fiscală internaţională a consacrat
utilizarea următoarelor procedee tehnice sau metode:
1. Procedeul exonerării sau scutirii de la impunere: a) progresive b) totale
În cazul procedeului sau metodei exonerării (scutirii) totale, venitul realizat de
rezidentul unei ţări în cealaltă ţară contractantă, în care acesta a fost impozitat, nu se mai
supune impozitării în statul de rezidenţă, respectiv nu se va mai include în venitul impozabil al
acestuia în ţara de domiciliu, dacă el face dovada plăţii impozitului în străinătate.
Conform procedeului sau metodei exonerării (scutirii) progresive, venitul realizat de
către cetăţeanul unui stat în străinătate se adaugă la veniturile realizate în ţara de domiciliu, iar
la suma astfel rezultată se stabileşte cota de impozit aferentă care, însă, se va aplica numai
asupra venitului realizat în statul de rezidenţă. Drept urmare, această metodă are doar rolul de
a stabili o cotă progresivă majorată cu care se vor impozita veniturile interne realizate de
persoana în cauză.
2. Procedeul creditării fiscale: a) ordinare sau obişnuite b) totale
Metoda creditării (imputării) ordinare sau obişnuite, constă în aceea că impozitul plătit
în statul străin, pentru venitul realizat pe teritoriul acestuia, se scade din impozitul datorat în
statul de rezidenţă, însă numai până la limita impozitului intern care revine la un venit egal cu
venitul realizat în străinătate.
În situaţia aplicării procedeului creditării (imputării) totale, din impozitul datorat în
statul de rezidenţă se deduce integral impozitul plătit în străinătate, chiar şi în cazurile în care
acesta este mai mare decât impozitul aferent aceluiaşi venit în statul de rezidenţă.
33. Clasificarea taxelor de consumaţie. 216
a) Impozitele asupra cheltuielilor globale de consum, denumite în literatura de specialitate
şi taxe generale pe vânzări, se întâlnesc sub forma impozitului pe cifra de afaceri, care
a fost introdus după primul război mondial:
 Dacă se are în vedere veriga la care se încasează, impozitul poate îmbrăca două forme:
 Impozitul cumulativ sau multifazic, când mărfurile se supun impozitării la toate
verigile pe la care trec din momentul ieşirii lor din producţie şi până la consumatorul
final, impozitul fiind cu atât mai mare cu cât o marfă trece prin mai multe verigi;
 Impozitul pe cifra de afaceri unic sau monofazic, se încasează o singură dată,
indiferent de numărul verigilor prin care trece o marfă, de la producător la consumator.
 Din punctul de vedere al soluţiilor tehnice utilizate pentru determinarea bazei de calcul:
 Impozitul pe cifra de afaceri brută, care se calculează prin aplicarea cotei de impozit
asupra întregii valori a mărfurilor vândute;
 Impozitul pe cifra de afaceri netă (taxă pe valoarea adăugată), când baza de
impunere este reprezentată de diferenţa între preţul de vânzare şi preţul de cumpărare,
respectiv valoarea adăugată
b) Impozitele speciale asupra anumitor cheltuieli de consum, întâlnite în literatura de
specialitate sub denumirea de taxe de consumaţie pe produs, taxe speciale de
consumaţie sau accize, sunt aşezate asupra unor produse care se consumă în cantităţi mari
şi care nu pot să fie înlocuite de către consumatori cu altele, tocmai ca în acest fel
impozitul să aibă un randament fiscal ridicat.
34. Accizele: produse supuse impunerii, baza de calcul, determinare. 229
Accizele au apărut în perioada aşa-numitei acumulări primitive a capitalului, astăzi ele
cuprind o sferă mai mare sau mai mică de produse, care diferă de la o ţară la alta, din acest
punct de vedere obiectul impunerii îl reprezintă trei categorii de bunuri:
 bunuri de primă necesitate (ape minerale, zahăr, ceai, etc.);
 bunuri de lux (blănuri naturale, bijuterii, articole din cristal, etc.);
  bunuri de consum curent (tutun, cafea, produse petroliere, etc.).
Taxele de consumaţie pe produs se calculează fie în sumă fixă pe unitatea de măsură,
fie în baza unor cote procentuale aplicate asupra preţului de vânzare, nivelul cotelor utilizate
diferă de la o ţară la alta şi de la un produs la altul, acestea având un nivel mai ridicat la
bunurile de lux şi la cele care, consumate abuziv, dăunează sănătăţii, în schimb, bunurile de
primă necesitate sunt impozitate cu cote mai reduse.
Impozitele asupra cheltuielilor de consum sunt foarte productive, ele au un randament
fiscal ridicat şi deţin un loc important în totalul veniturilor fiscale, dar pe de altă parte ele sunt
cele mai inechitabile, deoarece nu au în vedere capacitatea contributivă a celor care le suportă,
devenind regresive în raport cu aceştia, apăsând mai ales asupra familiilor numeroase şi a celor
cu venituri reduse.
35. Taxa pe valoarea adăugată: regularizarea taxei la finele perioadei fiscale. 219
La ora actuală, în majoritatea ţărilor se întâlneşte doar impozitul pe cifra de afaceri netă
sau taxa pe valoarea adăugată, ca impozit unic încasat fracţionat, şi care reprezintă o sinteză a
impozitului unic asupra producţiei şi a impozitului multifazic asupra tranzacţiilor, ale cărui
avantaje sunt multiple, în ciuda complexităţii metodelor de impozitare.
La baza aplicării taxei pe valoarea adăugată poate sta, în general, unul din următoarele
principii:
 Principiul originii, conform căruia se impozitează valoarea ce este adăugată bunurilor şi
serviciilor interne, inclusiv a celor ce vor fi ulterior exportate, însă nu se impozitează valoarea
adăugată în străinătate care este încorporată în bunurile supuse impozitării. În acest caz, se va
impozita doar valoarea adăugată în interiorul ţării, respectiv exporturile sunt impozitate iar
importurile sunt scutite.
 Principiul destinaţiei, în cazul aplicării acestuia se impozitează atât valoarea adăugată în
ţară cât şi în străinătate, pentru toate bunurile sau serviciile destinate consumului ţării
respective. Drept urmare, exporturile vor fi scutite de la plata taxei pe valoarea adăugată în
timp ce importurile sunt impozitate.
Numărul şi nivelul cotelor taxei pe valoarea adăugată diferă de la o ţară la alta, în
aceeaşi ţară putându-se utiliza diferite cote în aceeaşi perioadă sau de la o perioadă la alta.
36. Clasificarea taxelor vamale. 236
1) După natura bunurilor şi produselor la care se aplică, pot fi:
a) Taxe vamale de export, se întâlnesc sporadic, atunci când totuşi se percep astfel de
taxe au fie un scop pur fiscal, fie unul economic.
b) Taxe vamale de tranzit, se instituie asupra mărfurilor care fac obiectul comerţului
exterior, cu ocazia trecerii acestora pe teritoriul unei terţe ţări.
c) Taxe vamale de import, sunt cele mai frecvente şi se instituie asupra importului de
mărfuri, calculându-se asupra valorii acestora în momentul în care ele trec frontiera
ţării importatoare.
2) După forma lor de exprimare, taxele vamale pot fi de trei feluri:
a) Taxe vamale ad-valorem, se exprimă ca procent din valoarea mărfurilor importate.
b) Taxe vamale specifice, sunt stabilite ca sumă fixă pe unitatea fizică de marfă importată
(de exemplu: pe tonă, pe bucată, etc.).
c) Taxe vamale compuse, apar ca o combinaţie a primelor două şi se aplică împreună prin
însumare.
3) În funcţie de nivelul lor, întâlnim:
a) Taxe vamale în condiţia clauzei naţiunii celei mai favorizate, se aplică la importul de
mărfuri pe care o ţară membră a Organizaţiei Mondiale a Comerţului îl efectuează din
ţările membre ale aceluiaşi organism.
b) Taxe vamale autonome, se aplică la importul pe care o ţară îl efectuează din ţări cu care
nu întreţine relaţii bazate pe condiţia clauzei naţiunii celei mai favorizate,
 c) Taxe vamale preferenţiale, se practică în relaţiile comerciale dintre ţările care fac parte
din diferite uniuni vamale cu caracter închis.
4) În funcţie de tarifele vamale practicate pentru protecţia vamală, rezultă următoarele tipuri
de taxe vamale:
a) Taxele vamale liberale, în cazul cărora nivelul preţului extern al unui produs se
majorează cu o taxă care permite ca preţul intern să fie mai mic decât preţul de
producţie internă a produsului respectiv.
b) Taxele vamale egalizatoare, aduc la acelaşi nivel preţul intern cu preţul de producţie
internă a produselor.
c) Taxele vamale prohibitive, fac ca nivelul preţului intern să crească foarte mult, scăzând
interesul consumatorilor pentru produsul respectiv.
5) După scopul urmărit, taxele vamale sunt:
a) Taxe vamale fiscale, sunt acele taxe care se percep cu scopul de a aduce venituri la
bugetul statului.
b) Taxe vamale protecţioniste, au ca scop crearea unei bariere pentru mărfurile străine,
bariere prin intermediul cărora se urmăreşte eliminarea concurenţei străine pe piaţa ţării
respective.
c) Taxe vamale preferenţiale, se acordă de preferinţă comerţului cu anumite ţări sau cu
anumite mărfuri, acestea fiind acordate de ţările donatoare de preferinţe vamale şi care
în general sunt ţări dezvoltate.
d) Taxe vamale de retorsiune (de răspuns), reprezintă răspunsul dat unui alt stat care
impune restricţii la importul de mărfuri dintr-un alt stat.
37. Clasificarea şi conţinutul taxelor şi contribuţiilor. 251
A) După natura lor, taxele se împart în:
 Taxe judecătoreşti, acestea se încasează de către instanţele jurisdicţionale în
legătură cu diversele acţiuni introduse spre judecare, de către persoanele fizice
sau juridice;
 Taxe de notariat, plătite pentru eliberarea, legalizarea, autentificarea sau
încheierea unor acte, copii, documente, etc., încasate de către notarii publici;
 Taxe consulare, se încasează de către consulate pentru eliberarea certif. de
origine sau a altor documente, precum şi pentru acordarea de vize;
 Taxe de administraţie, care se percep de diferite organe ale administraţiei de
stat pentru eliberări de autorizaţii, permise, legitimaţii, acordarea unor vize,
etc., la cererea persoanelor fizice sau juridice.
B) Având în vedere obiectul operaţiunii care se efectuează şi pentru care se
datorează taxele, acestea îmbracă două forme:
 Taxe de timbru, ele se percep la efectuarea unor operaţii de către instituţiile
publice. Încasarea acestor taxe se face prin aplicarea de timbre fiscale;
 Taxe de înregistrare, acestea se încasează în cazul vânzărilor de imobile,
pentru operaţiunile de vânzare-cumpărare la bursă şi în alte cazuri.