Cooperare Judiciară Internaţională În Materie Penală - Final

Adrian-Milutin Truichici Cooperare judiciară internațională în materie penală
UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT
DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂȚĂMÂNT LA DISTANȚĂ1
COOPERARE JUDICIARĂ INTERNAȚIONALĂ ÎN MATERIE

PENALĂ2
ANUL DE STUDIU IV
SEMESTRUL II
CADRU DIDACTIC,
Conf.univ.dr.Adrian-Milutin TRUICHICI
București
2021
1
Învățământul la distanță și învățământul cu frecvență redusă se bazează pe tehnologii educaționale flexibile
privind predarea, învățarea și evaluarea, care presupun atât activități didactice față în față, cât și la distanță
prin intermediul platformelor informatice. În cadrul ambelor forme de învățământ, predarea, învățarea și
evaluarea rezultatelor învățării se realizează pe baza unor materiale de studiu special proiectate pentru a
asigura un grad ridicat de autoinstruire și autoevaluare, STANDARDE, STANDARDE SPECIFICE ȘI
GHIDUL PRIVIND EVALUAREA EXTERNĂ A CALITĂȚII PROGRAMELOR DE STUDII
UNIVERSITARE LA FORMELE DE ÎNVĂȚĂMÂNT LA DISTANȚĂ (ID) ȘI ÎNVĂȚĂMÂNT CU
FRECVENȚĂ REDUSĂ (IFR), 3.3.2 Structura și relevanța programelor de studii ID/IFR, p. 21,
https://www.aracis.ro/wp-content/uploads/2020/08/Standarde-ARACIS-Comisia-13-ID-IFR-30-iulie-2020.pdf
2
Suportul de curs pentru autoinstruire aferent unei discipline poate fi proiectat ca un material de studiu care
integrează diferite resurse de învățare în acord cu fișa disciplinei și ghidează studentul pentru utilizarea lor.
Materialele de studiu aferente programelor de studii ID/IFR sunt adaptate autoinstruirii și se realizează integral
în tehnologie ID. Acestea au în vedere diversitatea de conținut a disciplinelor din planul de învățământ.
Materialele de studiu în tehnologie ID nu se rezumă în mod limitativ doar la simple documente narative în
format tipărit sau digital, ci includ un nivel de interactivitate care să permită autoinstruirea și autoevaluarea
studenților, fără a fi necesară prezența formatorului. Materialele de studiu destinate unei discipline pot include:
1) site-uri/pagini web/platforme dedicate, integrate și administrate în cadrul infrastructurii instituției de
învățământ; 2) cursuri pentru autoinstruire/seminare/lucrări practice/laboratoare înregistrate urmare a
activităților online; 3) instrumente informatice/electronice destinate autoevaluării și îmbunătățirii progresive/
graduale a performanțelor/competențelor studenților, 3.4.3 Proiectarea materialelor de studiu, pp. 27-28.
1
© Toate drepturile pentru această lucrare sunt rezervate autorului. Reproducerea ei

integrală sau fragmentară este interzisă.
2
I. INTRODUCERE
Cursul de cooperare judiciară internațională în materie penală se adresează
studenților din anul IV și se studiază în semestrul II, constituind o aprofundare a noțiunilor
acumulate pe parcursul anilor anteriori de studiu, în care s-au studiat dreptul penal, dreptul
procesual penal, dar și o modalitate de a cunoaște și înțelege mecanisme de cooperare la
nivel statal în materia dreptului penal și procesual penal. Evoluția societății contemporane a
condus la apariția unor noi fenomene care necesită o cunoaștere a noilor realități socio-
juridice. Formarea completă a unui viitor jurist implică înțelegerea mecanismelor existente
atât la nivelul politicii penale a statului, dar, și a mecanismelor pe care un stat le poate uzita
în relația cu un alt stat în ceea ce privește cooperarea juridica internațională. Dezvoltarea
unei societăți într-un stat de drept presupune reglementarea și aplicarea unor situații de
natură penală pliate pe fiecare palier în parte, astfel încât fiecare domeniu, prin lege, are
posibilitatea de a prevedea infracțiuni specifice, iar hotărârile de condamnare rezultate din
săvârșirea unei infracțiuni să poată fi executate împotriva oricărei persoane, indiferent unde
aceasta s-ar afla.
II. OBIECTIVELE DISCIPLINEI

 analiza şi evaluarea problemelor generale şi speciale în legătură cu sistemul
cooperării judiciare internaționale în materie penală;
 identificarea cadrului juridic care stabileşte modul în care îşi desfăşoară activitatea
organele cu atribuții specifice în cooperarea judiciară internațională în materie
penală;
 înţelegerea modului de acţiune în cazul cooperării judiciare internaționale în materie
penală;
 analiza cazurilor în care intervine extrădarea;
 identificarea sancţiunilor şi cazurile în care acestea se aplică;
 aprofundarea conceptelor dreptului penal și procesual penal în aplicarea
mecanismelor de cooperare judiciară internațională în materie penală;
 înțelegerea rolului statului român în ceea ce privește recunoașterea și executarea
hotărârilor represive europene.
III. CONȚINUTUL ȘI STRUCTURA CURSULUI

Unitatea de învățare nr. I
Introducere în studiul cooperării judiciare internaționale în materie penală
1.Considerații generale privind cooperarea judiciară internațională în materie penală
2.Cooperarea statelor europene în lupta împotriva criminalității
3.Rezumatul unității de învățare
4.Teste de autoevaluare
5.Răspunsuri la testele de autoevaluare
6.Lucrare de verificare
7.Bibliografie minimală
Unitatea de învățare nr.II
3
Convenții în domeniul cooperarării judiciare internaționale

1.Convențiile internaționale pentru combaterea criminalității
2.Convenția europeană pentru reprimarea terorismului
3.Convenția europeană privind imprescriptibilitatea crimelor împotriva umanității și a
crimelor de război
4.Convenția penală privind corupția
5.Convenția referitoarea la ‘’spălarea’’, depistarea, reținerea și confiscarea produselor
infracțiunilor
6.Convenția europeană pentru reprimarea infracțiunilor rutiere
7.Convenția europeană privind infracțiunile ce vizează bunurile culturale
8.Convenţia europeană referitoare la despăgubirea victimelor infracţiunilor
violente
9.Convenția europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane
ori degradante
10.Convenția europeană privind controlul achiziționării și deținerii armelor de foc de către
particulari
11.Convenția asupra criminalității informatice
12.Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane cu privire la
aplicarea biologiei şi medicinei: Convenţia privind drepturile omului şi biomedicina
13.Convenția asupra substanțelor psihotrope
14.Convenţia contra traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope
15.Convenția Consiliului Europei pentru acţiune contra traficului de fiinţe umane
16.Convenţiile Consiliului Europei privitoare la asistenţa juridico-penală internaţională şi
importanţa cunoaşterii acestora
Unitatea de învățare nr. III

Considerații generale referitoare la extrădare ca principală modalitate de asistență
judiciară internațională în combaterea criminalităţii
1.Convenţia europeană de extrădare, cadrul juridic general al extrădării între statele membre
ale Consiliului Europei
2.Noţiunea de extrădare în lumina Convenţiei europene de extrădare
3.Condiţiile de acordare şi de solicitare a extrădării potrivit Convenţiei europene de extrădare
4.Obligaţia de extrădare asumată de părţile contractante
5.Infracţiuni care dau loc la extrădare
6.Infracţiuni pentru care nu se acordă extrădarea
4
Unitatea de învățare nr. IV
Noțiuni aprofundate privind extrădarea
1.Situaţii în care nu se acordă extrădarea
2.Persoane care pot fi extrădate
3.Persoane exceptate de la extrădare
4.Transferul procedurilor penale în cazurile de refuz al extrădării
5.Extrădarea naţionalilor
6.Principiul specialităţii extrădării şi reextrădarea către al treilea stat
Unitatea de învățare nr. V

Procedura extrădării din România
1.Cererea de extrădare şi examenul de regularitate internaţională a acesteia
2.Etapele procedurii extrădării pasive
3.Declanşarea etapei judiciare a procedurii extrădării pasive şi competenţa de soluţionare a
cererii de extrădare
Unitatea de învățare nr. VI

Soluționarea cererilor de extrădare și punerea în executare
1.Arestarea provizorie în vederea extrădării
2.Procedura la curtea de apel
3.Concursul de cereri de extrădare
4.Soluţionarea cererii de extrădare
5.Punerea în executare a hotărârii de extrădare
6.Tranzitarea extrădaţilor
Unitatea de învățare nr. VII

Solicitarea extrădării de către România
1.Condiţii pentru solicitarea extrădării
5
2.Procedura de solicitare a extrădării

3.Efectele extrădării în România
Unitatea de învățare nr. VIII

Dispoziții comune privind extrădarea
1.Cheltuielile ocazionate de extrădare
2.Frauda la extrădare
Unitatea de învățare nr. IX

Cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene
1.Simplificarea procedurii de extrădare între statele membre U.E
2.Dispoziţii generale privind mandatul european de arestare
Unitatea de învățare nr. X

Mandatul european de arestare. Soluționare și executare
1.Condiţii privind emiterea şi transmiterea mandatului european de arestare
2.Soluţionarea şi executarea mandatului european de arestare
Unitatea de învățare nr. XI

Recunoașterea și executarea hotărârilor represive europene
1.Importanţa recunoaşterii şi a executării hotărârilor penale străine
2.Convenţia europeană privind valoarea internaţională a hotărârilor represive
3.Condiţiile generale de fond şi de formă pentru executarea hotărârilor represive europene
4.Condiţiile generale de executare
6
5.Efecte ale transmiterii executării

6.Tranzitul persoanelor deţinute
7.Condiţiile de formă ale cererii de executare
8.Cazul hotărârilor date în lipsă şi al ordonanţelor penale
9.Măsurile provizorii în vederea executării
Unitatea de învățare nr. XII

Dispoziții referitoare la executarea hotărârilor represive europene
1.Executarea sancţiunilor
2.Hotărârea de executare
3.Clauze specifice executării sancţiunilor privative de libertate
4.Clauze specifice executării amenzilor şi confiscărilor
5.Clauze specifice executării decăderilor
6.Efectele internaţionale al hotărârilor represive europene
7.Regula ne bis in idem
8.Luarea în considerare a hotărârilor represive europene
9.Recunoaşterea şi executarea hotărârilor represive europene potrivit legii române
IV. SURSE BIBLIOGRAFICE

A. Tratate.Cursuri
1. Florin Răzvan Radu, în Cooperarea judiciară internaţională în materie penală.
Aspecte teoretice şi practice, coordonator Anastasiu Crişu, Editura Universităţii din
Bucureşti, 2011;
2. Norel Neagu, Cooperarea judiciară internaţională în materie penală. Teorie şi
practică judiciară, Editura Universul Juridic, Bucureşti,2012;
3. A.Boroi,I.Rusu,M.I.Rusu, Tratat de cooperare judiciară internaţională în materie
penală,Editura C.H.Beck,Bucureşti,2016.
B. Legislație națională. Convenţii

1. Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală;
2. Legea nr. 286/2009 privind Codul penal;
3. Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală;
4. Convenția europeană pentru reprimarea terorismului;
7
5. Convenția europeană privind imprescriptibilitatea crimelor împotriva umanității și

a crimelor de război;
6. Convenția penală privind corupția;
7. Convenția referitoarea la spălarea, depistarea, reținerea și confiscarea produselor
infracțiunilor;
8. Convenția europeană pentru reprimarea infracțiunilor rutiere;
9. Convenția europeană privind infracțiunile ce vizează bunurile culturale;
10. Convenţia europeană referitoare la despăgubirea victimelor infracţiunilor violente;
11. Convenția europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor
inumane ori degradante;
12. Convenția europeană privind controlul achiziționării și deținerii armelor de foc de
către particulari;
13. Convenția asupra criminalității informatice;
14. Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane cu
privire la aplicarea biologiei şi medicinei;
15. Convenția asupra substanțelor psihotrope;
16. Convenţia contra traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope;
17. Convenția consiliului europei pentru acţiune contra traficului de fiinţe umane;
18. Convenţia europeană de extrădare;
19. Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală;
20. Convenţia europeană privind supravegherea persoanelor condamnate sau liberate
condiţionat;
21. Convenţia europeană privind valoarea internaţională a hotărârilor represive;
22. Convenţia europeană privind transferul de proceduri în materie penală;
23. Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate
24. Convenţia privind extrădarea între statele membre ale uniunii europene;
25. Convenţia privind protecţia intereselor financiare ale comunităţilor europene.
V. METODE ȘI INSTRUMENTE DE EVALUARE

Studiul cooperării judiciare internaționale în materie penală în anul IV, semestrul II se
încheie cu susţinerea unui examen. Examenul este scris şi se bazează pe tratarea a două
subiecte.În cazul desfăşurării examenului on line se utilizează aceeaşi procedură de
examinare.
De-a lungul activităţii tutoriale, sub conducerea tutorelui, studenţii pot participa activ la
dezbaterile teoretice şi aplicative. Lucrările de control, desfăşurate conform planificării
cuprinse în calendarul disciplinei, reprezintă 20% din nota finală obţinută de student. Pe
parcursul desfășurării activității didactice, studenții la învățământ la distanță vor fi evaluați
prin susținerea a două teste, dar și prin lucrări de verificare care au ca obiectiv înțelegerea
aspectelor practice identificate în curs. În derularea activităților specifice învățământului la
distanță vor fi utilizate toate instrumentele puse la dispoziție de platforma informatică
utilizată în cadrul universității. Notarea finală se face cu note între 10 şi 1, potrivit actualului
sistem existent în învăţământul universitar. Nota obținută în urma susținerii examenului final
este formată din suma punctajului acordat pentru fiecare aspect tratat în mod corect și
complet de către student, conform baremului, la care se adaugă punctul din oficiu. Punctajul
acordat în baza evaluărilor pe parcurs se adaugă la notă finală numai în cazul în care
studentul a obținut nota de trecere, adică 5.
8
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR.I
INTRODUCERE ÎN STUDIUL COOPERĂRII JUDICIARE INTERNAȚIONALE ÎN

MATERIE PENALĂ
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 3 ore
9
Cuprins
OBIECTIVE SPECIFICE…………………………………………………………………11
1.Considerații generale privind cooperarea judiciară internațională în materie penală…….12
2.Cooperarea statelor europene în lupta împotriva criminalității…………………………...13
3.REZUMATUL UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE ..............................................................................14
4.Teste de autoevaluare..........................................................................................................14
5.Răspunsuri la testele de autoevaluare..................................................................................15
6.Lucrare de verificare............................................................................................................15
7.Bibliografie minimală...........................................................................................................16
10
OBIECTIVE SPECIFICE
La finalizarea studiului unității de învățare studentul va fi în măsură să:
înțeleagă noțiunile care intră în cooperarea judiciară

internațională
realizeze caracterizarea generală a formelor de cooperare

judiciară internațională la care România este parte
înțeleagă reglementările interne prevăzute în Legea nr.

302/2004
coreleze dispozițiile naționale cu normele internaționale

referitoare la cooperarea judiciară în materie penală
1. Considerații generale privind cooperarea judiciară internațională în

materie penală
SEDIUL MATERIEI / TEXTE LEGALE DE REFERINȚĂ
11
Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în

materie penală.
Vom include în noţiunea de cooperare judiciară internaţională în

materie penală următoarele forme de cooperare: extrădarea,
asistenţa judiciară în materie penală, transferul de proceduri în
materie penală, recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale
străine, transferarea personelor condamnate în alte state.
Cooperarea judiciară internaţională în materie penală trebuie analizată pe de o parte

din perspectiva normelor de drept substanţial şi procedural penal reglementate în tratate
internaţionale,multilaterale şi bilaterale,şi instrumentele juridice ale Uniunii Europene,iar pe
de altă parte din punctul de vedere al fiecărei forme de cooperare internaţională3.
Cooperarea judiciară internaţională în materie penală,reglementată prin Legea
nr.302/2004 ,constituie o provocare de maximă actualitate în domeniul dreptului ,atât datorită
4
importanţei,cât şi complexităţii pe care le implică,cu consecinţe pe plan naţional şi

internaţional5.Cooperarea judiciară în materie penală nu este numai unul din pilonii
fundamentali ai Uniunii Europene,ci crează astăzi chiar şi în afara spaţiului de
libertate,securitate şi justiţie,contextul unei cunoaşteri aprofundate a sistemelor de drept ale
statelor implicate6 .
În sens larg,noţiunea de cooperare judiciară internaţională în materie penală include,

desigur, cooperarea între statele membre ale Uniunii Europene7.
2. Cooperarea statelor europene în lupta împotriva criminalității
3
Florin Răzvan Radu , în Cooperarea judiciară internaţională în materie penală.Aspecte teoretice şi practice,
coordonator Anastasiu Crişu,Editura Universităţii din Bucureşti,2011,p.7.
4
Republicată în Monitorul Oficial nr.411din 27 mai 2019, cu modificările şi completările aduse de: Legea nr.
51 din 26 martie 2021.
5
Norel Neagu,Cooperarea judiciară internaţională în materie penală.Teorie şi practică judiciară,
EdituraUniversulJuridic,2012,Bucureşti,p.10.
6
Ibidem.
7
Florin Răzvan Radu , în Cooperarea judiciară internaţională în materie penală.Aspecte teoretice şi
practice, op cit.p.8.
12
Încă de la crearea sa, Consiliul Europei a inclus printre

obiectivele sale necesitatea salvgardării şi respectării
permanente a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului
împotriva faptelor periculoase pentru aceste valori. Crearea
Consiliului Europei în 1949 şi adoptarea a numeroase convenţii
internaţionale care dovedesc strânsa cooperare dintre statele
membre nu au împiedicat, din păcate, evoluţia îngrijorătoare a
criminalităţii, în special sub forma crimei organizate
transfrontaliere vizând traficul ilicit de stupefiante, traficul de
arme şi de persoane şi alte forme de criminalitate organizată.
Cooperării statelor membre ale Consiliului Europei pentru prevenirea şi combaterea

criminalităţii.
De altfel, în domeniul combaterii în comun a criminalităţii şi în realizarea de către
fiecare din statele membre a unei justiţii penale corespunzătoare idealurilor şi principiilor
înscrise în Statutul Consiliului Europei, cooperarea statelor membre s-a manifestat prin
adoptarea unui mare număr de convenţii europene privind reprimarea unor categorii de
infracţiuni, precum şi prin ajutorul pe care statele membre se obligă să şi-l acorde reciproc
pentru realizarea justiţiei penale. S-a creat în felul acesta o adevărată legislaţie penală
europeană, un drept penal european, care completează în mod necesar sistemele de drept
naţionale ale statelor semnatare ale convenţiilor şi care se completează, la rândul său, cu
convenţiile adoptate în materie de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Din analiza conţinutului convenţiilor adoptate de Consiliul Europei în materie penală,
se constată existenţa a două forme de cooperare a statelor membre în lupta împotriva
criminalităţii. Una dintre acestea constă în conlucrarea statelor la elaborarea unor instrumente
juridice internaţionale pentru reprimarea în mod unitar a unor categorii de infracţiuni, după
aceleaşi principii de drept penal şi de politică penală. Statele semnatare se obligă să aplice
aceste convenţii nemijlocit, adică aşa cum sunt, sau prin introducerea în legislaţia proprie a
dispoziţiilor acestora, în toate cazurile acţionând singure, fără ajutorul altor state.
A doua formă de cooperare constă în ajutorul sau asistenţa judiciară pe care statele şi-
o acordă reciproc pentru înfăptuirea sau înfăptuirea în cele mai bune condiţii a justiţiei penale
de către fiecare stat în parte. Şi această formă de cooperare se realizează prin adoptarea de
către statele membre ale Consiliului Europei a unor convenţii, care însă nu se referă la
incriminarea şi pedepsirea anumitor categorii de infracţiuni, ci la diferite modalităţi de
asistenţă judiciară pe care statele semnatare se obligă să şi le acorde reciproc în vederea
prinderii, judecării, condamnării şi supunerii la executarea pedepsei a persoanelor care au
încălcat legea penală.
Deşi amândouă conduc la cooperarea mai eficientă a statelor membre ale Consiliului
Europei în lupta împotriva criminalităţii, cele două forme de cooperare se deosebesc între ele.
În cadrul primei forme, statele colaborează la adoptarea unor convenţii pentru reprimarea unor
categorii de infracţiuni, după reguli comune, în timp ce, în cadrul celei de a doua, îşi acordă
reciproc asistenţă judiciară, pe baza unor convenţii internaţionale, pentru a realiza fiecare, în
mod corect şi complet, justiţia penală prin aplicarea legilor penale interne şi a convenţiilor
internaţionale menţionate.
13
În prezentul curs ne propunem să analizăm tocmai modul cum se realizează asistenţa

judiciară penală între ţările membre ale Consiliului Europei, felurile acestei asistenţe şi
condiţiile în care poate fi acordată, potrivit convenţiilor internaţionale încheiate în acest scop.
Cu toate acestea, considerăm că nu este lipsită de interes o scurtă prezentare a
convenţiilor internaţionale adoptate de statele membre ale Consiliului Europei ca formă de
cooperare în lupta împotriva criminalităţii. Pe de o parte, asistenţa juridică internaţională se
acordă în vederea aplicării nu numai a dreptului penal intern, dar şi a acestor convenţii, iar pe
de altă parte acestea din urmă cuprind, aşa cum se va vedea, şi unele dispoziţii referitoare la
asistenţa judiciară internaţională.
3. Rezumatul unității de învățare
• Vom include în noţiunea de cooperare juduiciară internaţională în materie penală

următoarele forme de cooperare: extrădarea, asistenţa judiciară în materie penală,
transferul de proceduri în materie penală, recunoaşterea şi executarea hotărârilor
penale străine, transferarea personelor condamnate în alte state:
• Cooperarea judiciară internaţională în materie penală este reglementată prin Legea
nr.302/2004;
• În sens larg,noţiunea de cooperare judiciară internaţională în materie penală include,
desigur, cooperarea între statele membre ale Uniunii Europene;
• Încă de la crearea sa, Consiliul Europei a inclus printre obiectivele sale necesitatea
salvgardării şi respectării permanente a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului împotriva faptelor periculoase pentru aceste valori. Crearea Consiliului
Europei în 1949 şi adoptarea a numeroase convenţii internaţionale care dovedesc
strânsa cooperare dintre statele membre nu au împiedicat, din păcate, evoluţia
îngrijorătoare a criminalităţii, în special sub forma crimei organizate transfrontaliere
vizând traficul ilicit de stupefiante, traficul de arme şi de persoane şi alte forme de
criminalitate organizată.
4. Teste de autoevaluare
1. Actul normativ cu maximă importanță în domeniul cooperării judiciare

internaționale în materie penală este:
a) Legea nr. 303/2003;
b) Legea nr. 302/2004;
c) Legea nr. 304/2004.
14
2. Care forme de cooperare intră în noțiunea de cooperare judiciară

internațională:
a) extrădarea;
b) asistența judiciară în materie penală;
c) transferul de proceduri în materie penală.
3. Noțiunea de cooperare judiciară internațională în materie penală:
a) include, în sens larg, și cooperarea între statele membre ale Uniunii
Europene;
b) nu include și cooperare statelor membre ale U.E.;
c) include, în sens restrâns, și cooperarea între statele membre ale Uniunii
Europene.
4. Reprezintă forme de cooperare a statelor membre Consiliului Europei în lupta
împotriva criminalității:
a) conlucrarea statelor la elaborarea unor instrumente juridice internaționale;
b) asistența judiciară pe care statele și-o acordă reciproc;
c) nicio variantă de răspuns nu este corectă.
5. Răspunsuri la testele de autoevaluare
1.b; 2.a, b, c; 3.a; 4.a,b
6. Lucrare de verificare
Redactează un eseu structurat pe 20370 rânduri (TNR, 12, spațiere 1,5 rânduri), în care să
dezvoltați următoarele aspecte: Asemănări și deosebiri între cele două forme de cooperare ale
statelor membre Consiliului Europei în materie penală.
N.B.: Lucrarea va fi încărcată în Platforma Microsoft Teams, în canalul aferent

disciplinei de studiu, în termen de 2 zile de la data solicitării rezolvării acesteia.
15
7. Bibliografie minimală
 Florin Răzvan Radu, în Cooperarea judiciară internaţională în materie

penală. Aspecte teoretice şi practice, coordonator Anastasiu Crişu, Editura
Universităţii din Bucureşti, 2011;
 Norel Neagu, Cooperarea judiciară internaţională în materie penală.
Teorie şi practică judiciară, Editura Universul Juridic, 2012, Bucureşti.
 LEGEA NR. 302/2004 PRIVIND COOPERAREA JUDICIARĂ

INTERNAȚIONALĂ ÎN MATERIE PENALĂ.
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE
NR.II
16
CONVENȚII ÎN DOMENIUL COOPERARĂRII JUDICIARE INTERNAȚIONALE
Cuprins
OBIECTIVE SPECIFICE………………………………………………………..................19
1.Convențiile internaționale pentru combaterea criminalității..................................................20
2.Convenția europeană pentru reprimarea terorismului............................................................20
3.Convenția europeană privind imprescriptibilitatea crimelor împotriva umanității și
a crimelor de război...................................................................................................................21
17
4.Convenția penală privind corupția.........................................................................................22

5.Convenția referitoarea la “spălarea”, depistarea, reținerea și confiscarea produselor
infracțiunilor..............................................................................................................................23
6.Convenția europeană pentru reprimarea infracțiunilor rutiere...............................................24
7.Convenția europeană privind infracțiunile ce vizează bunurile culturale..............................25
8.Convenţia europeană referitoare la despăgubirea victimelor infracţiunilor
violente......................................................................................................................................26
9.Convenția europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane
ori degradante...........................................................................................................................26
10.Convenția europeană privind controlul achiziționării și deținerii armelor de foc de către
particulari..................................................................................................................................27
11.Convenția asupra criminalității informatice.........................................................................28
12.Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane cu privire la
aplicarea biologiei şi medicinei: Convenţia privind drepturile omului şi biomedicina............29
13.Convenția asupra substanțelor psihotrope............................................................................30
14.Convenţia contra traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope..............................31
15.Convenția Consiliului Europei pentru acţiune contra traficului de fiinţe umane.................32
16.Convenţiile Consiliului Europei privitoare la asistenţa juridico-penală internaţională şi
importanţa cunoaşterii acestora................................................................................................33
17. REZUMATUL UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE .............................................................................36
19.Răspunsuri la testele de autoevaluare................................................................................38
20.Lucrare de verificare...........................................................................................................38
21.Bibliografie minimală..........................................................................................................38
OBIECTIVE SPECIFICE
înțeleagă aspectele principale cuprinse în câteva din cele

mai reprezentative convenții internaționale cuprinse în
domeniul cooperării judiciare internaționale în materie
penală
18
diferențieze cooperarea la nivel european de cooperarea la

înțeleagă noțiunile specifice utilizate în acest segment de
drept
1. Convenţiile internaţionale pentru combaterea criminalităţii
Activitatea Consiliului Europei, ca inspirator al unei legislaţii

europene, s-a manifestat şi în adoptarea unor convenţii privitoare
la combaterea în comun a criminalităţii - în manifestările
contemporane specifice ale acesteia - în scopul apărării drepturilor
şi libertăţilor fundamentale ale omului;
Au fost adoptate în acest sens mai multe convenții.
2. Convenția europeană pentru reprimarea terorismului
19
Convenția europeană pentru reprimarea terorismului, deschisă

semnării statelor membre ale Consiliului Europei la Strasbourg la
27 ianuarie 1977 și intrată în vigoare la 4 august 1978.
România a ratificat Convenţia europeană pentru reprimarea

terorismului prin Legea nr. 19 din 28 februarie 1997;
Legea nr. 19/1997 a fost publicată, împreună cu textul
Convenţiei, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 34 din
4 martie 1997.
Convenţia enumeră în articolul 1 lit. a) - f) infracţiunile pe care părţile se angajează

să nu le considere ca infracţiuni politice sau conexe la o astfel de infracţiune ori ca infracţiuni
inspirate de scopuri politice pentru care să se refuze extrădarea autorilor lor. Este vorba despre
infracţiuni de o gravitate deosebită cum sunt deturnările de avioane, răpirea, luarea de ostatici,
infracţiuni săvârşite prin folosirea de bombe, grenade, rachete, arme de foc automate ori
scrisori sau colete-bombă, în măsura în care prezintă pericol pentru persoane. Părţile pot
considera că au acest caracter şi alte acte de violenţă gravă îndreptate contra vieţii, integrităţii
corporale sau libertăţii persoanelor. România a elaborat Legea nr. 535/2004 privind
prevenirea şi combaterea faptelor de terorism.
3. Convenţia europeană privind imprescriptibilitatea crimelor împotriva

umanităţii şi a crimelor de război
Convenția europeană privind imprescriptibilitatea crimelor

împotriva umanității și a crimelor de război, deschisă semnării
statelor membre ale Consiliului Europei la Strasbourg la 25 ianuarie
1974 și intrată în vigoare la 27 iunie 2003.
România a ratificat Convenţia prin Ordonanţa Guvernului nr. 91

din 30 august 1999;
Ordonanţa Guvernului nr. 91/1999 a fost publicată, împreună cu
textul Convenţiei, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
425 din 31 august 1999 şi a fost aprobată prin Legea nr. 68 din
20 aprilie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 192 din 4 mai 2000.
20
În articolul 1 sunt enumerate infracţiunile pentru care statele contractante se angajează

să prevadă prin lege imprescriptibilitatea răspunderii penale şi a executării pedepsei şi anume:
1. crimele împotriva umanităţii prevăzute în Convenţia pentru prevenirea şi pedepsirea crimei
de genocid, adoptată la 9 decembrie 1948 de către Adunarea generală a ONU; 2. a)
infracţiunile prevăzute în articolul 50 din Convenţia de la Geneva din 1949 pentru ameliorarea
situaţiei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate de pe câmpul de luptă, în articolul 51 din
Convenţia de la Geneva din 1949 pentru ameliorarea situaţiei răniţilor, bolnavilor şi
naufragiaţilor forţelor armate, în articolul 130 din Convenţia de la Geneva din 1949 privind
tratamentul prizonierilor de război şi în articolul 147 din Convenţia de la Geneva din 1949
privind protecţia persoanelor civile în timp de război; b) orice încălcări similare ale legilor
războiului în vigoare la momentul intrării în vigoare a Convenţiei şi a cutumelor de război
existente în acel moment, care nu au fost prevăzute de dispoziţiile mai sus menţionate ale
Convenţiilor de la Geneva, atunci când infracţiunea în speţă este considerată deosebit de
gravă, fie din cauza elementelor sale materiale şi intenţionale, fie din cauza întinderii
consecinţelor sale previzibile; 3. orice altă infracţiune la legi şi cutume din dreptul
internaţional, aşa cum se va stabili în viitor şi pe care statul contractant interesat le consideră,
printr-o declaraţie făcută conform articolului 6, ca fiind de natură analoagă celor prevăzute la
punctul 1 sau 2 din acest articol.
4. Convenția penală privind corupția
Convenția penală privind corupția, deschisă semnării statelor

membre ale Consiliului Europei la Strasbourg la 27 ianuarie 1999 și
intrată în vigoare la 1 iulie 2002.
România a ratificat Convenţia penală privind corupția prin Legea

nr. 27 din 16 ianuarie 2002;
Convenţiei, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din
30 ianuarie 2002.
Convenţia, după unele precizări terminologice (Capitolul I), prevede, în Capitolul

II, măsuri ce trebuie luate la nivel naţional privind: corupţia activă a agenţilor publici
21
naţionali, corupţia pasivă a agenţilor publici naţionali, corupţia membrilor adunărilor publice
naţionale, corupţia agenţilor publici străini, corupţia membrilor adunărilor publice străine,
corupţia activă în sectorul privat, corupţia pasivă în sectorul privat, corupţia funcţionarilor
internaţionali, corupţia membrilor adunărilor parlamentare internaţionale, corupţia
judecătorilor şi a agenţilor curţilor internaţionale, traficul de influenţă, „spălarea" produselor
obţinute din infracţiunile de corupţie, infracţiunile contabile, actele de participare, dispoziţii
privitoare la imunitatea de jurisdicţie, la competenţa legislativă a statelor membre în materie,
la responsabilitatea persoanelor juridice, la sancţiuni şi măsuri aplicabile, la autorităţile
specializate, la cooperarea între autorităţi naţionale, la protecţia colaboratorilor justiţiei şi a
martorilor, la măsuri ce vizează facilitarea strângerii probelor şi confiscarea produselor
infracţiunii. În Capitolul III se prevede că urmărirea punerii în aplicare a Convenţiei se
asigură de către Grupul Statelor Împotriva Corupţiei (GRECO), instituţie creată în acest scop
de Comitetul miniştrilor Consiliului Europei în 1998 8. În Capitolul IV, intitulat „Cooperarea
internaţională", sunt cuprinse dispoziţii privind principiile generale şi măsurile care se aplică
pentru cooperarea internaţională, privitoare la asistenţa judiciară, la extrădare, la furnizarea de
informaţii, la autoritatea centrală desemnată cu aplicarea cooperării internaţionale împotriva
corupţiei, la corespondenţa directă dintre autorităţile centrale şi altele.
5. Convenția referitoarea la „spălarea”, depistarea, reținerea și

confiscarea produselor infracțiunilor
Convenția referitoarea la spălarea, depistarea, reținerea și

confiscarea produselor infracțiunilor, deschisă semnării statelor
membre ale Consiliului Europei la Strasbourg la 8 noiembrie 1990
și intrată în vigoare la 1 septembrie 1993.
România a ratificat Convenția referitoarea la spălarea,

depistarea, reținerea și confiscarea produselor infracțiunilor prin
Legea nr. 263 din 15 mai 2002;
Convenţiei, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353
din 28 mai 2002.
8
Ordonanţa Guvernului nr. 46 din 19 august 1999 pentru aprobarea participării României la Grupul de State
Împotriva Corupţiei (GRECO), instituit prin Rezoluţia Consiliului Europei nr. (99)5 din 1 mai 1999, Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 401 din 24 august 1999. În aplicarea Convenţiei europene, Parlamentul
României a adoptat Legea pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie nr. 78 din 8 mai
2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, cu modificările şi
completările aduse de:Ordonanţa Guvernului nr.83din 29 august 2000;Ordonanţa de Urgenţă aGuvernului nr.43
din 4 aprilie 2002;Legea nr.161 din 19 aprilie 2003;Legea nr 521 din 24 noiembrie 2004;Ordonanţa de Urgenţă a
Guvernului nr.124 din 6 septembrie 2005; Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.50 din 28 iunie 2006;Legea
nr.69 din 26 martie 2007;Legea nr.187 din 24 octombrie 2012;Legea nr.255 din 19 iulie 2013;Decizia Curţii
Constituţionale nr.458 din 22 iunie 2017;Legea nr.160 din 26 iulie 2019;Legea nr.283 din 8 decembrie 2020.
22
Convenţia, după unele precizări de ordin terminologic (Capitolul I), prevede, în

Capitolul II, măsurile la nivel naţional pe care statele participante urmează să le ia în vederea
realizării obiectivului propus: măsuri de confiscare, măsuri de investigare şi măsuri provizorii,
stabilirea de competenţe şi folosirea de tehnici speciale de investigare, asigurarea dreptului de
recurs persoanelor afectate de măsurile prevăzute. Convenţia enumeră faptele care ar putea fi
incriminate ca infracţiuni de „spălare" a banilor şi condiţiile incriminării. În Capitolul III,
intitulat „Cooperarea internaţională", sunt prevăzute reguli referitoare la principii generale şi
măsuri de cooperare internaţională, la asistenţa reciprocă între state în faza cercetării penale,
la măsurile provizorii, la obligaţia de confiscare, la executarea confiscării şi la bunurile
confiscate, la privarea de libertate, la refuzul şi amânarea cooperării, reguli privind notificarea
şi protecţia drepturilor terţilor, la recunoaşterea hotărârilor străine, la reguli de procedură şi
alte reguli generale.
În Legea nr. 263/2002 pentru ratificarea Convenţiei se fac, în temeiul prevederilor
acesteia, unele declaraţii privind aplicarea ei9.
6. Convenția europeană pentru reprimarea infracțiunilor rutiere
Convenția europeană pentru reprimarea infracțiunilor rutiere,

deschisă semnării statelor membre ale Consiliului Europei la
Strasbourg la 30 noiembrie 1964 și intrată în vigoare la 18 iulie
1972.
România a ratificat Convenția europeană pentru reprimarea

infracțiunilor rutiere prin Legea nr. 183 din 12 noiembrie 1997;
din 18 noiembrie 1997.
9
În România a fost adoptată Legea nr. 21 din 18 ianuarie 1999 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 18 din 21 ianuarie 1999, înlocuită prin Legea nr. 656 din
7 decembrie 2002, pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor ,precum şi pentru instituirea unor măsuri de
prevenire şi combatere a finanţării terorismului, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702
din 12 octombrie 2012,înlocuită prin Legea nr.129 din 11 iulie 2019, pentru prevenirea şi combaterea spălării
banilor şi finanţării terorismului,precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu
modificările şi completările aduse de: Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.68 din 6 noiembrie
2019 ;Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului.nr.29 din 18 martie 2020;Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.70
din14 mai 2020;Legea nr.108 din 3 iulie 2020 ;Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.111 din 1 iulie
2020 ;Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.142 din 19 august 2020 ;Legea nr,208 din 23 septembrie
2020;Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.191 din 28 octombrie 2020;Legea nr.101 din 26 aprilie
2021;Legea nr.102 din 26 aprilie 2021;Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.43 din 27 mai 2021.
23
Convenţia prevede reguli de cooperare a statelor semnatare cu privire la urmărirea,

judecarea şi executarea sancţiunilor aplicate pentru infracţiuni rutiere. Se instituie regula că
statul semnatar al Convenţiei, pe al cărui teritoriu s-a comis infracţiunea, are posibilitatea fie
de a urmări şi judeca el însuşi pe autorul unei infracţiuni rutiere, fie să solicite statului de
reşedinţă, atunci când este cazul, să judece pe făptuitor. De asemenea, se prevede că, în cazul
săvârşirii infracţiunii de către un străin, statul pe al cărui teritoriu s-a comis infracţiunea poate,
după ce l-a judecat şi condamnat pe infractor, să ceară statului de reşedinţă să execute
hotărârea. Condiţia cerută este ca fapta să fie pedepsită atât de legea statului în care a fost
comisă, cât şi de legea statului de reşedinţă. Convenţia prevede reguli pentru efectuarea
urmăririi în statul de reşedinţă şi reguli de executare în acest stat a hotărârilor de condamnare,
precum şi reguli generale privitoare la cererile de urmărire şi de executare.
În Anexa nr. 1 la Convenţie, intitulată „Fondul comun de infracţiuni rutiere" şi care
este parte integrantă a Convenţiei, se prevede o listă de infracţiuni cărora aceasta li se aplică,
statele părţi putând să adauge la această listă sau să declare că se limitează la cele prevăzute în
legislaţia sa internă. Sunt prevăzute în fondul comun al infracţiunilor rutiere: uciderea sau
vătămarea corporală din culpă, săvârşite în domeniul circulaţiei rutiere, părăsirea locului
accidentului, conducerea unui vehicul de către o persoană aflată în stare de ebrietate sau sub
influenţa alcoolului ori a stupefiantelor de orice fel sau inaptă, ca urmare a unei oboseli
excesive, conducerea unui vehicul cu motor fără asigurare de răspundere civilă, refuzul de a
se supune ordinului unui agent de circulaţie, nerespectarea regulilor privind: viteza, poziţia
vehiculelor în mişcare şi sensul deplasării lor, întâlnirea cu vehicule în sens opus, depăşirea,
schimbarea de direcţie şi trecerea pasajelor de nivel, prioritatea de trecere, prioritatea de trafic
pentru anumite vehicule, cum ar fi cele ale pompierilor, ambulanţele, vehiculele de poliţie,
nerespectarea semnalelor şi marcajelor rutiere, staţionarea şi oprirea vehiculelor, accesul
vehiculelor sau al anumitor categorii de vehicule pe unele căi rutiere, în special datorită
greutăţii sau dimensiunilor lor, echipamentul de securitate al autovehiculelor şi al încărcăturii
lor, semnalizarea vehiculelor şi a încărcăturii lor, sistemul de lumină al vehiculelor şi folosirea
farurilor, încărcătura şi capacitatea vehiculelor, înmatricularea vehiculelor, plăcile de
înmatriculare şi semnul distinctiv al ţării de înmatriculare, conducerea fără permis de
circulaţie valabil.10
De la 1.02.2014 infracţiunile la regimul siguranţei circulaţiei rutiere au fost preluate
din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.195/2002 şi sunt introduse în Codul penal.
7. Convenția europeană privind infracțiunile ce vizează bunurile culturale
10
În dreptul român, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195 din 12 decembrie 2002 privind circulaţia pe
drumurile publice (cu aplicare de la 1 februarie 2003) era în parte în acord cu această Convenţie. Diferenţele
constau în considerarea de către legea română drept contravenţii a unor fapte considerate ca având un pericol
social mai redus, iar în sistemul de drept românesc contravenţiile nu sunt cuprinse (încă?) în dreptul penal, căile
judiciare de atac privind contravenţiile fiind judecate potrivit procedurii civile, de către instanţe civile şi nu
penale.
24
Convenția europeană privind infracțiunile ce vizează bunurile

culturale, deschisă semnării statelor membre ale Consiliului Europei
la Delphi la 23 iunie 1985.
Convenţia are la bază conceptul de răspundere comună şi de solidaritate în ceea ce

priveşte protecţia patrimoniului cultural european şi are ca obiectiv apărarea acestui
patrimoniu împotriva activităţilor criminale. În vederea atingerii obiectivului, părţile
semnatare se angajează să promoveze conştientizarea publicului asupra necesităţii protejării
bunurilor culturale, recunoaşterea de către aceştia a gravităţii infracţiunilor vizând aceste
bunuri, iar atunci când este cazul să aplice sancţiuni adecvate sau să coopereze pentru
descoperirea şi recuperarea bunurilor culturale dispărute.
8. Convenţia europeană referitoare la despăgubirea victimelor

infracţiunilor violente
Convenţia europeană referitoare la despăgubirea victimelor

infracţiunilor violente, deschisă semnării statelor membre ale
Consiliului Europei la Strasbourg la 24 noiembrie 1983 și intrată în
vigoare la 1 februarie 1988.
Statele semnatare ale Convenţiei se obligă să prevadă în propria legislaţie şi să

introducă în practica administrativă un regim de compensare pentru despăgubirea din fonduri
publice a victimelor infracţiunilor de violenţă intenţionate şi care au condus la grave vătămări
corporale sau la decesul victimelor. Convenţia, care stabileşte reguli minimale pentru acest
regim, enumeră acele elemente ale prejudiciului cauzat care trebuie să fie despăgubite în mod
obligatoriu, cum ar fi pierderea veniturilor de către o persoană imobilizată ca urmare a unei
leziuni, cheltuielile medicale, cheltuielile de spitalizare, cheltuielile de înmormântare şi, în
cazul persoanelor aflate în întreţinere, pierderea pensiei alimentare.
Convenţia are la bază principiul justiţiei sociale, care impune ca un stat să-şi
indemnizeze nu numai cetăţenii proprii, dar şi alte victime ale unei violenţe produse pe
teritoriul său, cum ar fi lucrătorii migranţi, turiştii, studenţii etc. Părţile pot stabili limite
25
maxime şi minime pentru plata unei indemnizaţii, putând, totodată, să refuze acordarea
vreunei indemnizaţii unor persoane aparţinând unor grupuri ale criminalităţii organizate sau
victimei care este ea însăşi un criminal notoriu.
Parlamentul României a adoptat, în sensul Convenţiei, Legea nr. 211 din 27 mai 2004
privind unele măsuri pentru asigurarea protecţiei victimelor infracţiunilor11, Capitolul V al
acestei legi preluând principiile Convenţiei în ceea ce priveşte obligaţiile ce revin statului
pentru compensarea financiară a victimelor infracţiunilor de violenţă intenţionate.
9. Convenția europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau

tratamentelor inumane ori degradante
Convenția europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau

tratamentelor inumane ori degradante, deschisă semnării statelor
membre ale Consiliului Europei la Strasbourg la 26 noiembrie 1987
și intrată în vigoare la 1 februarie 1989.
România a ratificat Convenția europeană pentru prevenirea

torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante
prin Legea nr. 80 din 30 septembrie 1994;
din 7 octombrie 1994.
Convenţia prevede instituirea unui comitet internaţional (Comitetul

european pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane ori
degradante) care este abilitat să viziteze toate locurile unde se găsesc persoane privatede
libertate de către o autoritate publică. Acest Comitet, alcătuit din personalităţi independente,
poate să formuleze recomandări şi să sugereze îmbunătăţiri în vederea consolidării, după caz,
a protecţiei persoanelor respective împotriva torturii şi a pedepselor sau tratamentelor
inumane ori degradante.
Consiliul Europei a adoptat două Protocoale adiţionale la Convenţia europeană pentru
prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante. Protocolul nr. 1,
deschis spre semnare statelor membre semnatare ale Convenţiei la Strasbourg, la 4 noiembrie
11
Legea nr. 211 din 27 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 4 iunie 2004,
cu modificările şi completările aduse de:Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.113 din 17 octombrie
2007;Legea nr.76 din 24 mai 2012;Legea nr.255 din 19 iulie 2013;Legea nr.97 din 27 aprilie 2018;Ordonan’a de
Urgenţă a Guvernului nr,24 din 3 aprilie 2012.
26
1993, şi intrat în vigoare la 1 martie 2002, permite Comitetului miniştrilor al Consiliului

Europei să invite orice stat nemembru la Convenţie să adere la aceasta. Protocolul nr. 2,
deschis semnării şi intrat în vigoare la aceleaşi date ca şi Protocolul nr. 1, introduce în
Convenţie modificări care permit împărţirea membrilor Comitetului european pentru
prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante în două grupe, în
scop electiv, pentru a asigura ca jumătate din Comitet să fie realeasă la fiecare doi ani.
Totodată, Protocolul nr. 2 prevede că membrii Comitetului pot fi realeşi de două ori, în loc de
o singură dată.
10. Convenția europeană privind controlul achiziționării și deținerii

armelor de foc de către particulari
Convenția europeană privind controlul achiziționării și deținerii

armelor de foc de către particulari, deschisă semnării statelor
membre ale Consiliului Europei la Strasbourg la 28 iunie 1978 și
intrată în vigoare la 1 iulie 1982.
România a ratificat Convenția europeană privind controlul

achiziționării și deținerii armelor de foc de către particulari prin
Legea nr. 116 din 3 iulie 1997;
din 8 iulie 1997.
Convenţia cuprinde dispoziţii privind notificarea tranzacţiilor, autorizarea dublă

privind tranzacţiile şi corecta aplicare a reglementărilor sale. Într-o anexă la Convenţie se
cuprind dispoziţii explicative privitoare la termenii utilizaţi în legătură cu armele de
foc şi tipurile acestora.
11. Convenția asupra criminalității informatice
27
Convenția asupra criminalității informatice, deschisă semnării

statelor membre și nemembre care au participat la elaborarea sa ale
Consiliului Europei la Budapesta la 23 noiembrie 2001 și intrată în
vigoare la 1 iulie 2004.
România a ratificat Convenția asupra criminalității informatice

prin Legea nr. 64 din 24 martie 2004;
din 20 aprilie 2004.
Convenţia stabileşte măsurile ce trebuie luate la nivel naţional atât în domeniul

dreptului penal, pentru incriminarea faptelor îndreptate împotriva confidenţialităţii, integrităţii
şi disponibilităţii datelor şi sistemelor informatice, cât şi în domeniul dreptului procesual
penal, ca şi principiile generale referitoare la cooperarea internaţională în materie penală în
scopul investigării sau al aplicării procedurilor privind infracţiunile în legătură cu sisteme şi
date informatice ori pentru a culege dovezile unei infracţiuni în format electronic. Sunt
prevăzute principii privind extrădarea, asistenţa mutuală şi informarea spontană a statelor
părţi.
La data de 28 ianuarie 2003, s-a deschis spre semnare statelor părţi Protocolul
Adiţional la Convenţia asupra criminalităţii informatice, referitor la incriminarea actelor de
natură rasistă sau xenofobă comise prin sisteme informatice
12. Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei

umane cu privire la aplicarea biologiei şi medicinei: Convenţia privind drepturile
omului şi biomedicina
Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei

umane cu privire la aplicarea biologiei şi medicinei: Convenţia
privind drepturile omului şi biomedicina, deschisă semnării statelor
membre ale Consiliului Europei la Ovideo la 4 aprilie 1997 și
intrată în vigoare la 1 decembrie 1999.
28
România a ratificat Convenţia pentru protecţia drepturilor

omului şi a demnităţii fiinţei umane cu privire la aplicarea
biologiei şi medicinei: Convenţia privind drepturile omului şi
biomedicina prin Legea nr. 17 din 22 februarie 2001;
din 28 februarie 2001.
Este primul instrument juridic internaţional care stabileşte obligaţii de natură să

protejeze demnitatea, drepturile şi libertăţile fiinţei umane împotriva aplicării abuzive a
progreselor biologiei şi medicinei.
Convenţia consfinţeşte ideea că interesul fiinţei umane trebuie să prevaleze asupra
interesului ştiinţei sau societăţii. Ea cuprinde o serie de principii şi interdicţii care privesc
genetica, cercetarea medicală, necesitatea consimţământului persoanei respective, dreptul la
respectarea vieţii private şi dreptul la informare, transplantarea de organe, organizarea
dezbaterilor publice asupra acestor probleme etc. Convenţia interzice orice formă de
discriminare faţă de o persoană din cauza zestrei sale genetice şi nu autorizează teste
predictive ale bolilor genetice decât în scopuri medicale. Convenţia permite ingineria genetică
numai pentru motive preventive, diagnostice sau terapeutice şi doar în cazul în care nu
urmăreşte să schimbe zestrea genetică a descendenţilor unei persoane. Folosirea tehnicilor de
asistare medicală a procreării nu este admisă pentru alegerea sexului copilului la naştere, cu
excepţia cazului în care este necesară evitarea unei boli ereditare grave.
Convenţia stabileşte reguli referitoare la exercitarea cercetării medicale, prevăzând
condiţii detaliate şi precise, în special pentru persoanele care nu au capacitatea de a-şi da
consimţământul pentru o cercetare. Convenţia interzice constituirea de embrioni umani în
scopuri de cercetare şi, în ţara în care cercetarea cu privire la embrionii in vitro este admisă
prin lege, aceasta trebuie să asigure o protecţie adecvată a embrionului.
În Convenţie este consacrat principiul că persoana în cauză trebuie să-şi dea în mod
explicit consimţământul înaintea oricărei intervenţii, cu excepţia situaţiilor de urgenţă, şi că ea
poate, în orice moment, să-şi retragă consimţământul. Nu trebuie să fie efectuată o intervenţie
asupra unei persoane care nu are capacitatea de a-şi da consimţământul, de exemplu asupra
unui copil sau a unei persoane care suferă de o tulburare mintală, decât în avantajul direct al
acesteia.
Convenţia prevede că orice pacient are dreptul de a cunoaşte orice informaţie cu
privire la propria sa sănătate, în special rezultatele testelor genetice predictive. Totodată,
Convenţia recunoaşte că voinţa unei persoane de a nu fi informată trebuie să fie respectată.
Prin Convenţie, se interzice prelevarea de organe sau ţesuturi neregenerabile de la o
persoană care nu are capacitate de consimţământ. Singura excepţie admisă priveşte
prelevarea, în anumite condiţii, de ţesuturi regenerabile între fraţi şi surori.
La 12 ianuarie 1998, a fost deschis la Paris semnării statelor părţi la Convenţie
Protocolul adiţional la Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei
umane faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei, care interzice clonarea fiinţei umane, intrat în
vigoare la 1 martie 2001. El completează Convenţia în ceea ce priveşte clonarea fiinţelor
umane, interzicând „orice intervenţie care are drept scop să creeze o fiinţă umană identică din
punct de vedere genetic cu o fiinţă umană vie sau moartă". Protocolul exclude orice derogare
de la dispoziţiile sale.
29
La Strasbourg, la 24 ianuarie 2002, a fost deschis semnării statelor părţi Protocolul

adiţional nr. 2 la Convenţia privind drepturile omului şi biomedicina, referitor la transplantul
de organe şi ţesuturi de origine umană, acesta urmând a intra în vigoare după 5 ratificări.
Cu privire la combaterea traficului ilicit de droguri, deşi nu figurează printre
convenţiile adoptate de Consiliul Europei, nu putem să nu menţionăm aici convenţiile de la
Viena de sub egida O.N.U., care sunt obligatorii şi pentru statele membre ale Consiliului
Europei.
13. Convenția asupra substanțelor psihotrope
Convenția asupra substanțelor psihotrope, deschisă semnării statelor

membre ale Organizației Națiunilor Unite la Viena.
România a ratificat Convenția asupra substanțelor psihotrope

prin Legea nr. 118 din 15 decembrie 1992;
din 30 decembrie 1992.
A fost deschisă pentru semnare până la 1 ianuarie

1972 şi urma să intre în vigoare la 90 de zile după ce 40 de state vor fi semnat-o fără
vreo rezervă în ceea ce priveşte ratificarea sau vor fi depuse instrumentele de
ratificare ori de aderare.
Pentru realizarea scopurilor sale, Convenţia prevede, în anexă, listele cu
substanţele psihotrope, care figurează în Tabelele I - IV, iar în conţinut, reguli privind sfera de
aplicare a controlului substanţelor, dispoziţii speciale referitoare la substanţele din tabelul I,
reguli privind operaţiile comerciale cu substanţe psihotrope, la lupta împotriva traficului ilicit
cu aceste substanţe, inclusiv dispoziţii cu caracter penal.
14. Convenţia contra traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope
30
Convenţia contra traficului ilicit de stupefiante şi substanţe

psihotrope, a fost deschisă semnării între 20 decembrie 1988 și 20
februarie 1989, la Oficiul Națiunilor Unite de la Viena și apoi, până
la 20 decembrie, la sediul Organizației Națiunilor Unite de la New
York spre semnare de către toate statele.
România a ratificat Convenţia contra traficului ilicit de

stupefiante şi substanţe psihotrope prin Legea nr. 118/2002.
În conţinutul său, Convenţia prevede, în special, dispoziţii referitoare la infracţiuni şi

pedepse şi alte sancţiuni în domeniul traficului de stupefiante şi substanţe psihotrope:
producţia, extracţia şi orice operaţiuni cu stupefiante şi substanţe psihotrope, încălcându-se
prevederile Convenţiei asupra stupefiantelor din 1961 şi ale Convenţiei din 1971; cultura
macului opiaceu, coca sau plantei de canabis în scopul producerii de stupefiante, contrar
Convenţiei din 1961 modificată în 1972; orice operaţiuni cu stupefiante sau substanţe
psihotrope. Convenţia obligă părţile să adopte măsurile necesare pentru a califica drept
infracţiune, potrivit dreptului său intern, orice act intenţionat de deţinere şi cumpărare de
stupefiante şi substanţe psihotrope, de cultivare de plante conţinând stupefiante destinate
consumului personal, constituind o încălcare a prevederilor Convenţiei din 1961 privind
substanţele psihotrope.
Trebuie precizat că, în aplicarea articolului 17 din Convenţia Naţiunilor Unite
împotriva traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope, întocmită la Viena la 20
decembrie 1988, Consiliul Europei a adoptat Acordul referitor la traficul ilicit pe mare, la
Strasbourg, la 31 ianuarie 1995. Acordul a fost ratificat de Parlamentul României prin Legea
nr. 394 din 14 iunie 200212.
15. Convenția Consiliului Europei pentru acţiune contra traficului de

fiinţe umane
12
Legea nr. 394/2002 a fost publicată, împreună cu textul Acordului, în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 494 din 10 iulie 2002.
31
Convenția Consiliului Europei pentru acţiune contra traficului de

fiinţe umane, deschisă semnării statelor membre, statelor ne-
membre care au participat la elaborarea sa și Uniunii Europene și
pentru acces oricăror state ne-membre la Varșovia, la 16 mai 2005
și intrată în vigoare la 1 februarie 2008.
România a ratificat Convenția Consiliului Europei pentru

acţiune contra traficului de fiinţe umane prin Legea nr.
300/2006;
din 19 iulie 2006.
16. Convenţiile Consiliului Europei privitoare la asistenţa juridico-penală

internaţională şi importanţa cunoaşterii acestora
Având în vedere modalităţile în care statele membre ale Consiliului

Europei îşi pot acorda reciproc asistenţă în lupta împotriva
criminalităţii, Consiliul Europei a adoptat, până în prezent, un
număr de 6 convenţii principale privind asistenţa juridică
internaţională în materie penală.
32
Cea mai urgentă şi una dintre cele mai eficiente măsuri de

asistenţă juridico-penală este extrădarea reciprocă a
persoanelor urmărite în vederea judecării sau executării
pedepselor pronunţate împotriva lor, motiv pentru care
Consiliul Europei a adoptat Convenţia europeană de extrădare,
încheiată la Paris la 13 decembrie 1957, precum şi Protocoalele
adiţionale la această convenţie, încheiate la Strasbourg la 15
octombrie 1975 şi la 17 martie 1978. La 1 mai 2012 intră în
vigoare Protocolul adiţional trei, deschis spre semnare la
Strasbourg, la 10.11.2010. Convenţia şi protocoalele sale
adiţionale reglementează condiţiile în care pot fi
extrădatepersoanele urmărite pentru săvârşirea unei infracţiuni
sau căutate în scopul executării unei pedepse.
Convenţia europeană de extrădare, împreună cu protocoalele sale adiţionale unu s i

doi, a fost ratificată de Parlamentul României prin Legea nr. 80 din 9 mai 1997. 13 Protocolul
aditional trei nu a fost semnat de România (până la 25.03.2012, data ultimei noastre
actualizări).
Tot în ordinea urgenţei şi a necesităţii înfăptuirii justiţiei penale în ţările
membre ale Consiliului Europei, s-a considerat necesară reglementarea asistenţei
judiciare reciproce între aceste state. Reglementarea a avut loc prin Convenţia
europeană de asistenţă judiciară în materie penală, adoptată la Strasbourg la 20 aprilie
1959, precum şi prin primul Protocol adiţional la această convenţie, adoptat la
Strasbourg la 17 martie 1978. Prin această convenţie, părţile semnatare se obligă să-şi
acorde reciproc, în măsura cea mai mare cu putinţă, sprijin judiciar în vederea
strângerii probelor, audierii martorilor, experţilor şi inculpaţilor şi în efectuarea altor
acte de procedură penală.
Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală şi primul său Protocol
adiţional au fost ratificate de Parlamentul României prin Legea nr. 236 din 9 decembrie
1998.14
La 8 noiembrie 2001 a fost elaborat şi supus semnării statelor membre sau nemembre
ale Consiliului Europei care au aderat la Convenţie al doilea Protocol adiţional la Convenţia
europeană de asistenţă judiciară în materie penală. Protocolul a fost avut în vedere de
legiuitorul român la elaborarea Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională
în materie penală.
Asistenţa juridico-penală internaţională poate consta şi în supravegherea de
către fiecare stat a persoanelor străine aflate pe teritoriul lor şi care sunt condamnate
în alt stat cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau care au fost
liberate condiţionat în ţara de condamnare. Asistenţa de acest gen are ca obiectiv
realizarea până la capăt a hotărârilor judecătoreşti penale, condiţionată de buna
conduită a persoanelor aflate sub supraveghere sau în probaţiune.
Această modalitate de asistenţă a fost reglementată prin Convenţia europeană privind
supravegherea persoanelor condamnate sau liberate condiţionat, deschisă semnării statelor
13
Legea nr. 80/1997 a fost publicată, împreună cu textul Convenţiei şi protocoalelor adiţionale, în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 14 mai 1997, cu modificările şi completările aduse de:Legea nr.74 din 7
aprilie 2005;Legea nr.224 din 1 iunie 2006.
14
Legea nr. 236/1998 a fost publicată, împreună cu textul Convenţiei şi al Protocolului adiţional, în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 21 decembrie 1998.
33
membre ale Consiliului Europei la Strasbourg, la 30 noiembrie 1964, şi intrată în vigoare la

22 august 1975.
Tot ca modalitate de asistenţă internaţională în vederea executării hotărârilor
judecătoreşti pronunţate în străinătate, s-a impus şi necesitatea aplicării hotărârilor
represive străine de către statul pe al cărui teritoriu executarea acestor hotărâri se
poate face cu maximă eficienţă. Realizarea acestei modalităţi de asistenţă
presupunerecunoaşterea şi pe plan internaţional a autorităţii hotărârilor penale de condamnare
pronunţate de instanţele unui anumit stat. De aceea, recunoscând necesitatea folosirii, în lupta
împotriva criminalităţii, a unor mijloace moderne şi eficiente, Consiliul Europei a adoptat şi
deschis semnării statelor membre la Haga, la 28 mai 1970, Convenţia europeană privind
valoarea internaţională a hotărârilor represive, care a intrat în vigoare la 26 iulie 1974.
Convenţia a fost ratificată şi de România, prin Ordonanţa Guvernului nr. 90 din 30
august 1999,15 aprobată prin Legea nr. 35/2000.16
O aprofundare a mecanismului de întrajutorare internaţională în domeniul
dreptului penal, pentru a se ajunge la o sancţionare mai justă şi mai eficientă, se
realizează prin transferul de proceduri în materie penală. Acest transfer presupune
existenţa unor drepturi şi obligaţii reciproce, respectiv dreptul unui stat de a cere altui
stat să iniţieze, în locul său, urmărirea penală împotriva unei persoane aflate pe
teritoriul acelui stat ori domiciliate pe teritoriul acestuia sau, în general, dacă statul
solicitant apreciază că atât procesul penal, cât şi executarea eventualei sancţiuni
penale aplicate se desfăşoară în cele mai bune condiţii pe acest teritoriu, chiar şi în
ipoteza în care statul solicitant are la dispoziţie calea extrădării.
Răspunzând acestei necesităţi, Consiliul Europei a adoptat la Strasbourg, la 15 mai
1972, Convenţia europeană privind transferul de proceduri în materie penală, convenţie care a
intrat în vigoare l a 3 0 martie 1978. Această convenţie a fost ratificată de România prin
Ordonanţa Guvernului nr. 77 din 30 august 1999, 17 aprobată prin Legea nr. 34 din 12 aprilie
200018.
Pentru asigurarea eficienţei depline a pedepselor privative de libertate
pronunţate de vreunul dintre statele membre ale Consiliului Europei, s-a impus
concluzia că aceste pedepse pronunţate în străinătate trebuie să fie executate, pe cât
cu putinţă, în statele de origine ale condamnaţilor. Pentru aceasta este necesar ca
persoanele condamnate în străinătate să fie transferate, cu acordul acestora, în statele
ai căror cetăţeni sunt şi unde urmează să execute pedepsele ce le-au fost aplicate.
Pentru reglementarea acestei modalităţi de asistenţă juridico-penală între statele
membre ale Consiliului Europei şi chiar între statele nemembre care aderă la principiile sale,
Consiliul Europei a adoptat la Strasbourg, la 21 martie 1983, Convenţia europeană asupra
transferării persoanelor condamnate, deschisă semnării statelor membre ale Consiliului
Europei şi statelor nemembre care au participat la elaborarea sa. De asemenea, Consiliul
Europei a adoptat Protocolul adiţional la Convenţia asupra transferării persoanelor
condamnate, deschis la Strasbourg, la 18 decembrie 1997, semnării statelor membre ale
15
Ordonanţa Guvernului nr. 90/1999 a fost publicată, împreună cu textul Convenţiei, în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 421 din 31 august 1999.
16
Legea nr. 35/2000 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 17 aprilie 2000.
17
României, Partea I, nr. 420 din 31 august 1999.
18
Legea nr. 34/2000 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 17 aprilie 2000.
34
Consiliului Europei şi altor state semnatare ale Convenţiei. Convenţia europeană asupra
transferării persoanelor condamnate a fost ratificată de România prin Legea nr. 76 din 12 iulie
1996,19 iar Protocolul adiţional la această convenţie a fost ratificat prin Ordonanţa Guvernului
nr. 92 din 30 august 199920, aprobată prin Legea nr. 511 din 4 octombrie 2001 21. Toate aceste
convenţii ale Consiliului Europei privitoare la asistenţa juridică internaţională în materie
penală, care alcătuiesc, prin conţinutul şi finalitatea lor, o adevărată subramură a dreptului
penal internaţional european, prezintă, în opinia noastră, o importanţă cu totul deosebită. Ele
dau expresie juridică celei mai complexe şi mai eficiente forme de cooperare între state în
lupta împotriva criminalităţii, instituind modalităţi noi, originale de asistenţă juridică
internaţională în materie penală.
Mai trebuie menţionat că la aceste convenţii, elaborate la nivelul Consiliului Europei şi
aplicabile, practic, tuturor statelor europene, se adaugă reglementările de la nivelul Uniunii
Europene, care au detaliat, extins şi simplificat formele de cooperare internaţională în materie
penală între cele 27 state membre ale Uniunii Europene. Dintre acestea, vom trata detaliat în
curs referirile la mandatul european de arestare.
• Activitatea Consiliului Europei, ca inspirator al unei legislaţii europene, s-a

manifestat şi în adoptarea unor convenţii privitoare la combaterea în comun a
criminalităţii - în manifestările contemporane specifice ale acesteia - în scopul
apărării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Au fost adoptate în acest
sens mai multe convenții;
• Convenția europeană pentru reprimarea terorismului, deschisă semnării statelor
membre ale Consiliului Europei la Strasbourg la 27 ianuarie 1977 și intrată în
vigoare la 4 august 1978;
• Convenția europeană privind imprescriptibilitatea crimelor împotriva umanității și a
crimelor de război, deschisă semnării statelor membre ale Consiliului Europei la
Strasbourg la 25 ianuarie 1974 și intrată în vigoare la 27 iunie 2003;
• Convenția penală privind corupția, deschisă semnării statelor membre ale
19
Legea nr. 76/1996 a fost publicată, împreună cu textul Convenţiei, în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 154 din 19 iulie 1996.
20
Ordonanţa Guvernului nr. 92/1999 a fost publicată, împreună cu textul Protocolului, în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 425 din 31 august 1999.
21
Legea nr. 511/2001 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 643 din 15 octombrie
2001.
35
Consiliului Europei la Strasbourg la 27 ianuarie 1999 și intrată în vigoare la 1 iulie

2002;
• Convenția referitoarea la spălarea, depistarea, reținerea și confiscarea produselor
infracțiunilor, deschisă semnării statelor membre ale Consiliului Europei la
Strasbourg la 8 noiembrie 1990 și intrată în vigoare la 1 septembrie 1993;
• Convenția europeană pentru reprimarea infracțiunilor rutiere, deschisă semnării
statelor membre ale Consiliului Europei la Strasbourg la 30 noiembrie 1964 și
intrată în vigoare la 18 iulie 1972;
• Convenția europeană privind infracțiunile ce vizează bunurile culturale, deschisă
semnării statelor membre ale Consiliului Europei la Delphi la 23 iunie 1985;
• Convenţia europeană referitoare la despăgubirea victimelor infracţiunilor violente,
deschisă semnării statelor membre ale Consiliului Europei la Strasbourg la 24
noiembrie 1983 și intrată în vigoare la 1 februarie 1988;
• Convenția europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor
inumane ori degradante, deschisă semnării statelor membre ale Consiliului Europei
la Strasbourg la 26 noiembrie 1987 și intrată în vigoare la 1 februarie 1989;
• Convenția europeană privind controlul achiziționării și deținerii armelor de foc de
către particulari, deschisă semnării statelor membre ale Consiliului Europei la
Strasbourg la 28 iunie 1978 și intrată în vigoare la 1 iulie 1982;
• Convenția asupra criminalității informatice, deschisă semnării statelor membre și
nemembre care au participat la elaborarea sa ale Consiliului Europei la Budapesta la
23 noiembrie 2001 și intrată în vigoare la 1 iulie 2004;
• Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane cu privire
la aplicarea biologiei şi medicinei: Convenţia privind drepturile omului şi
biomedicina, deschisă semnării statelor membre ale Consiliului Europei la Ovideo
la 4 aprilie 1997 și intrată în vigoare la 1 decembrie 1999;
• Convenția asupra substanțelor psihotrope, deschisă semnării statelor membre ale
Organizației Națiunilor Unite la Viena;
• Convenţia contra traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope, a fost
deschisă semnării între 20 decembrie 1988 și 20 februarie 1989, la Oficiul
Națiunilor Unite de la Viena și apoi, până la 20 decembrie, la sediul Organizației
Națiunilor Unite de la New York spre semnare de către toate statele;
• Convenția Consiliului Europei pentru acţiune contra traficului de fiinţe umane,
deschisă semnării statelor membre, statelor ne-membre care au participat la
elaborarea sa și Uniunii Europene și pentru acces oricăror state ne-membre la
Varșovia, la 16 mai 2005 și intrată în vigoare la 1 februarie 2008;
• Având în vedere modalităţile în care statele membre ale Consiliului Europei îşi pot
acorda reciproc asistenţă în lupta împotriva criminalităţii, Consiliul Europei a
adoptat, până în prezent, un număr de 6 convenţii principale privind asistenţa
juridică internaţională în materie penală.
1. Activitatea Consiliului Europei s-a manifestat prin adoptarea:

a) regulamente la nivelul U.E.;
36
b) convenții privitoare la combaterea în comun a criminalității;

c) directive obligatorii de aplicat pentru state.
2. Convenția europeană pentru reprimarea terorismului a fost adoptată în:
a) 1977;
b) 1978;
c) 1957.
3. România a ratificat Convenția europeană privind imprescriptibilitatea
crimelor împotriva umanității și a crimelor de război:
a) în anul 1989;
b) prin Ordonanța Guvernului nr. 91/1999;
c) România nu a ratificat deocamdată această Convenție.
4. Convenția penală privind corupția:
a) a fost adoptată în 2001;
b) a intrat în vigoare în 2002;
c) a fost ratificată și de România.
5. Convenția asupra criminalității informatice:
a) a fost ratificată de România prin Legea nr. 54/2004;
b) nu a fost încă ratificată de România;
c) a intrat în vigoare în 2004.
1.b; 2.a; 3.b; 4.b, c; 5.c.
Redactează un eseu structurat pe 90-100 rânduri (TNR, 12, spațiere 1,5 rânduri), în care să
dezvoltați următoarele aspecte: Comparați, la alegere, oricare 4 convenții din prezenta unitate
de învățare.
37

 LEGEA NR. 302/2004 PRIVIND COOPERAREA JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ ÎN

MATERIE PENALĂ;
 CONVENȚIA EUROPEANĂ PENTRU REPRIMAREA TERORISMULUI ;
 CONVENȚIA EUROPEANĂ PRIVIND IMPRESCRIPTIBILITATEA
CRIMELOR ÎMPOTRIVA UMANITĂȚII ȘI A CRIMELOR DE RĂZBOI ;
 CONVENȚIA PENALĂ PRIVIND CORUPȚIA ;
 CONVENȚIA REFERITOAREA LA SPĂLAREA , DEPISTAREA ,
REȚINEREA ȘI CONFISCAREA PRODUSELOR INFRACȚIUNILOR ;
 CONVENȚIA EUROPEANĂ PENTRU REPRIMAREA INFRACȚIUNILOR
RUTIERE ;
 CONVENȚIA EUROPEANĂ PRIVIND INFRACȚIUNILE CE VIZEAZĂ
BUNURILE CULTURALE ;
 CONVENŢIA EUROPEANĂ REFERITOARE LA DESPĂGUBIREA
VICTIMELOR INFRACŢIUNILOR VIOLENTE ;
 CONVENȚIA EUROPEANĂ PENTRU PREVENIREA TORTURII ȘI A
PEDEPSELOR SAU TRATAMENTELOR INUMANE ORI DEGRADANTE ;
 CONVENȚIA EUROPEANĂ PRIVIND CONTROLUL ACHIZIȚIONĂRII ȘI
DEȚINERII ARMELOR DE FOC DE CĂTRE PARTICULARI ;
 CONVENȚIA ASUPRA CRIMINALITĂȚII INFORMATICE ;
 CONVENŢIA PENTRU PROTECŢIA DREPTURILOR OMULUI ŞI A
DEMNITĂŢII FIINŢEI UMANE CU PRIVIRE LA APLICAREA BIOLOGIEI
ŞI MEDICINEI ;
 CONVENȚIA ASUPRA SUBSTANȚELOR PSIHOTROPE ;
 CONVENŢIA CONTRA TRAFICULUI ILICIT DE STUPEFIANTE ŞI
SUBSTANŢE PSIHOTROPE ;
 CONVENȚIA CONSILIULUI EUROPEI PENTRU ACŢIUNE CONTRA
TRAFICULUI DE FIINŢE UMANE ;
 CONVENŢIA EUROPEANĂ DE EXTRĂDARE ;
 CONVENŢIA EUROPEANĂ DE ASISTENŢĂ JUDICIARĂ ÎN MATERIE PENALĂ;
 CONVENŢIA EUROPEANĂ PRIVIND SUPRAVEGHEREA PERSOANELOR CONDAMNATE SAU
LIBERATE CONDIŢIONAT;
 CONVENŢIA EUROPEANĂ PRIVIND VALOAREA INTERNAŢIONALĂ A HOTĂRÂRILOR
REPRESIVE;
 CONVENŢIA EUROPEANĂ PRIVIND TRANSFERUL DE PROCEDURI ÎN MATERIE PENALĂ;
 CONVENŢIA EUROPEANĂ ASUPRA TRANSFERĂRII PERSOANELOR
CONDAMNATE.
38
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR.III
CONSIDERAȚII GENERALE REFERITOARE LA EXTRĂDARE CA PRINCIPALĂ

MODALITATE DE ASISTENȚĂ JUDICIARĂ INTERNAȚIONALĂ ÎN
COMBATEREA CRIMINALITĂŢII
39
Cuprins
OBIECTIVE SPECIFICE………………………………………………………………….42
1.Convenţia europeană de extrădare, cadrul juridic general al extrădării între statele membre
ale Consiliului Europei............................................................................................................43
2.Noţiunea de extrădare în lumina Convenţiei europene de extrădare...................................43
3.Condiţiile de acordare şi de solicitare a extrădării potrivit Convenţiei europene de
extrădare..................................................................................................................................44
4.Obligaţia de extrădare asumată de părţile contractante........................................................44
5.Infracţiuni care dau loc la extrădare......................................................................................45
6.Infracţiuni pentru care nu se acordă extrădarea....................................................................46
7 REZUMATUL UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE ................................................................................49
8.Teste de autoevaluare............................................................................................................50
40
OBIECTIVE SPECIFICE
înțeleagă noțiunile generale cuprinse în Convenția

europeană de extrădare
trateze corespunzător condițiile de acordare și de solicitare

a extrădării
înțeleagă infracțiunile care dau loc la extrădare și cele

pentru care nu se acordă extrădarea
41
1. Convenţia europeană de extrădare, cadrul juridic general al extrădării

între statele membre ale Consiliului Europei
Convenția europeană de extrădare semnată la Paris, la 13 decembrie

1957 și intrată în vigoare la 18 aprilie 1960.
România a ratificat Convenţia europeană de extrădare şi

protocoalele adiţionale unu şi doi la aceasta prin Legea nr. 80 din
9 mai 1997. Protocolul adiţional trei, privitor la extrădarea
simplificată, inclusiv renunţarea la principiul specialităţii
extrădării şi comunicarea prin mijloace electronice, a fost semnat
de România la 20.09.2012, dar nu a fost încă ratificat.
Convenţia europeană de extrădare, completată cu cele două Protocoale adiţionale,

primul semnat la Strasbourg la 15 octombrie 1975 şi privitor la interpretarea restrictivă a
conceptului de infracţiune politică cu excluderea în special a infracţiunii de genocid, a
crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii, precum şi înmulţirea cazurilor de
neextrădare în baza principiului „ne bis in idem" şi al doilea semnat tot la Strasbourg la 17
martie 1978, privitor la conceptul de infracţiune fiscală, judecata în contumacie, aplicarea
amnistiei şi unele reguli de procedură, constituie principalul izvor al extrădării în toate statele
care au ratificat-o. Alături de aceasta, pot constitui izvoare ale extrădării dispoziţiile cuprinse
în legile naţionale de extrădare, în codurile penal şi de procedură penală ale statelor părţi.
2. Noţiunea de extrădare în lumina Convenţiei europene de extrădare
42
Instituţia extrădării este o instituţie tipică de drept procesual

penal şi anume o procedură specială şi incidentală, care se înscrie
în ansamblul procedurii principale de urmărire pornită împotriva
unui inculpat sau în procesul de executare faţă de cel condamnat.
Convenţia europeană de extrădare consacră noţiunea de extrădare în accepţiunea

contemporană a acesteia, şi anume ca procedură care are loc între state suverane, în cadrul
căreia un stat, denumit stat solicitat, pe al cărui teritoriu se află o persoană urmărită sau
condamnată de autorităţile judiciare ale altui stat, denumit stat solicitant, predă acea persoană
statului solicitant, la cererea specială a acestuia, pentru a fi urmărită şi judecată de autorităţile
judiciare ale acestuia sau pentru a fi obligată să execute o pedeapsă la care fusese condamnată
de aceste autorităţi. Extrădarea este o formă de cooperare a statelor în combaterea
criminalităţii, prin intermediul ei, statele acordându-şi reciproc asistenţă, livrându-şi unul
altuia infractorii refugiaţi pe teritoriul lor, făcând astfel posibilă aplicarea efectivă a legii
penale.
3. Condiţiile de acordare şi de solicitare a extrădării potrivit Convenţiei

europene de extrădare
Convenția europeană de extrădare introduce mai multe condiții

pentru acordare și pentru solicitare. Pe lângă acestea, Convenția
mai prevede și infracțiuni pentru care extrădarea este posibilă dar
și infracțiuni pentru care nu se acordă extrădarea.
4. Obligaţia de extrădare asumată de părţile contractante
43
Convenţia europeană de extrădare prevede, chiar în primul său

articol, că părţile contractante se angajează să-şi predea
reciproc, potrivit regulilor şi cu respectarea condiţiilor stabilite
prin textele Convenţiei, persoanele urmărite pentru săvârşirea
unei infracţiuni sau căutate în vederea executării unei pedepse
sau măsuri de siguranţă, de către autorităţile judiciare ale părţii
solicitante. Atunci când condiţiile prevăzute în Convenţie sunt
îndeplinite şi nu există vreunul dintre cazurile în care extrădarea
nu este posibilă, aceasta nu poate fi refuzată de către statul
solicitat.
5. Infracţiuni care dau loc la extrădare
Aşa cum se prevede în articolul 2 punctul 1 din Convenţie, pot

da loc la extrădare, în vederea judecării şi pedepsirii celor care
le-au săvârşit (aşa-numita extrădare procesuală) acele infracţiuni
care, potrivit legilor părţii solicitante şi ale părţii solicitate, sunt
sancţionate cu o pedeapsă privativă de libertate sau cu o măsură
de siguranţă, de asemenea privativă de libertate, de cel puţin un
an sau cu o pedeapsă mai severă.
În ipoteza în care se solicită extrădarea unei persoane condamnate, în vederea obligării

ei la executare în statul solicitant (aşa-numita extrădare executivă), se cere ca pedeapsa
pronunţată sau măsura de siguranţă aplicată să fie de o durată de cel puţin 4 luni22.
Convenţia prevede, aşadar, principiul dublei incriminări, pe care îl extinde şi la
gravitatea pedepsei, atât în cazul extrădării procesuale, cât şi al celei executive. Legea română
nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală prevede în articolul
24 alineatul 2 că, prin derogare de la principiul dublei incriminări, extrădarea poate fi acordată
şi dacă fapta respectivă nu este prevăzută de legea română, dacă pentru acestă faptă este
exclusă cerinţa dublei incriminări printr-o convenţie internaţională la care România este parte.
Această dispoziţie nu exclude principiul legalităţii incriminării, ci reflectă încrederea în
incriminarea existentă în alt stat şi recunoaşterea necesităţii urmăririi şi sancţionării acelei
fapte.
22
Potrivit articolului 25 din Convenţia europeană de extrădare, termenul „măsuri de siguranţă" desemnează orice
măsuri privative de libertate care au fost dispuse complementar sau în substituirea unei pedepse, prin hotărâre a
unei jurisdicţii penale.
44
6. Infracţiuni pentru care nu se acordă extrădarea
Dispoziţiile articolelor 3, 4 şi 5 ale Convenţiei prevăd interdicţia

de extrădare pentru infracţiunile politice, pentru cele militare şi
pentru infracţiunile fiscale.
A. Infracţiuni politice. În articolul 3 din Convenţie se prevede că „Extrădarea nu se va

acorda dacă infracţiunea pentru care este cerută este considerată de partea solicitată ca
infracţiune politică sau ca faptă conexă unei asemenea infracţiuni".
Convenţia prevede la punctul 2 al articolului 3 că nu se va acorda extrădarea nici în
ipoteza în care partea solicitată are motive temeinice să creadă că cererea de extrădare,
motivată pentru o infracţiune de drept comun, a fost prezentată în vederea urmăririi sau
pedepsirii unei persoane pentru considerente de rasă, de religie, de naţionalitate sau de opinii
politice, ori că situaţia acelei persoane riscă să fie agravată pentru unul sau altul dintre aceste
motive.
Definirea infracţiunii politice fiind neclară şi azi, singura cale de soluţionare a
problemei este abolirea aşa-numitei excepţii de la obligaţia de extrădare pentru infracţiuni
politice şi de a limita refuzul numai la cazurile în care statul solicitat are motive temeinice să
creadă că individul nu va fi supus, în statul solicitant, la un proces drept şi că cererea de
extrădare constituie numai un pretext pentru a urmări individul respectiv pe motiv de rasă, de
religie sau, în definitiv, pentru raţiuni politice.
În articolul 3 punctul 3 din Convenţie s-a menţionat că nu va fi niciodată considerat ca
infracţiune politică atentatul la viaţa unui şef de stat sau a unui membru al familiei acestuia
(aşa-numita clauză belgiană).
Este de subliniat că Protocolul adiţional la Convenţia europeană de extrădare, adoptat
la Strasbourg, la 15 octombrie 1975, prevede în Titlul I, articolul 1, că „Pentru aplicarea
prevederilor articolului 3 al convenţiei, nu vor fi considerate infracţiuni politice:
a) crimele împotriva umanităţii prevăzute de Convenţia pentru prevenirea şi
reprimarea crimei de genocid, adoptată la 9 decembrie 1948 de Adunarea Generală a
Naţiunilor Unite;
b) infracţiunile prevăzute la articolul 50 al Convenţiei de la Geneva din 1949 pentru
îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie, la articolul 51 al
Convenţiei de la Geneva din 1949 pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor, bolnavilor şi
naufragiaţilor forţelor armate maritime, la articolul 31 al Convenţiei de la Geneva din 1949 cu
privire la tratamentul prizonierilor de război şi la articolul 147 al Convenţiei de la Geneva din
1949 cu privire la protecţia persoanelor civile în timp de război;
c) orice violări analoage ale legilor războiului, în vigoare la data intrării în vigoare a
prezentului protocol şi a cutumelor războiului existente în acel moment, care nu sunt deja
prevăzute prin dispoziţiile sus-menţionate ale Convenţiilor de la Geneva."
B. Infracţiuni militare. În articolul 4 al Convenţiei europene de extrădare, se prevede
că extrădarea motivată de infracţiuni militare, care nu constituie infracţiuni de drept comun,
45
este exclusă din câmpul de aplicare a Convenţiei, cererea de extrădare fiind „în acest caz,
inadmisibilă".
Excepţia priveşte infracţiunile militare specifice, care nu aduc atingere altor valori
decât cele legate de capacitatea de apărare a ţării, pe care forţele armate trebuie să o asigure.
Legea română privind cooperarea judiciară în materie penală a prevăzut în articolul 21
alineatul 1, litera f), printre motivele obligatorii de refuz al extrădării, faptul că aceasta se
referă la o infracţiune militară care nu constituie o infracţiune de drept comun.
C. Infracţiunile fiscale. În materia infracţiunilor fiscale, prin dispoziţiile articolului 2
din Titlul II al celui de-al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de extrădare, din
17 martie 1978, care au înlocuit articolul 5 din Convenţie, s-a prevăzut că, în cazul
infracţiunilor din domeniul fiscal, vamal sau valutar, extrădarea va fi acordată între părţile
contractante, conform regulilor Convenţiei, pentru fapte cărora le corespund, potrivit legii
părţii solicitate, infracţiuni de aceeaşi natură. Protocolul precizează că extrădarea nu va
putea fi refuzată pentru motivul că legislaţia părţii solicitate nu impune acelaşi tip de taxe
sau impozite ori nu cuprinde acelaşi tip de reglementare de taxe şi impozite, de vamă şi de
schimb valutar, cu legislaţia părţii solicitante.
În ceea ce priveşte legea română privitoare la asistenţa judiciară internaţională, la care
ne-am mai referit, aceasta reproduce, în articolul 25 privitor la infracţiunile fiscale,prevederile
articolului 2 al celui de-al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de extrădare.
D. Infracţiuni săvârşite în totul sau în parte pe teritoriului statului solicitat sau într-un
loc asimilat teritoriului său. Convenţia prevede în articolul 7 punctul 1, că partea solicitată va
putea refuza extrădarea persoanei solicitate pentru o infracţiune care, potrivit legislaţiei sale, a
fost săvârşită în totul sau în parte pe teritoriul său ori într-un loc asimilat teritoriului său,
situaţie care se apreciază potrivit legislaţiei statului solicitat. În ipoteza în care statul român ar
apărea ca stat solicitat, determinarea infracţiunilor săvârşite pe teritoriul statului român se face
în conformitate cu dispoziţiile art.8 din Codul penal în
vigoare care explică ce se înţelege prin „teritoriul României" şi prin „infracţiune săvârşită
pe teritoriul României". În mod asemănător sunt determinate infracţiunile săvârşite pe
teritoriul statului şi în alte coduri penale europene23.
E. Infracţiuni definitiv judecate ori în curs de judecare pe teritoriul statului solicitat
(regula non bis in idem). În conformitate cu prevederile articolului 9 al Convenţiei europene,
extrădarea nu se va acorda atunci când persoana reclamată a fost judecată definitiv de către
autorităţile competente ale părţii solicitate pentru fapta sau faptele pentru care se cere
extrădarea. Totodată, sunt autorizate părţile solicitate să refuze extrădarea dacă autorităţile lor
competente au hotărât să nu pornească urmărirea penală sau să înceteze urmărirea penală
începută pentru aceeaşi sau aceleaşi fapte. Regula aceasta recunoaşte dreptul de jurisdicţie al
statului solicitat şi este în concordanţă cu principiul neextrădării infractorilor pentru fapte ce
cad sub incidenţa legii penale a statului solicitat.
23
Codul penal francez cuprinde astfel de dispoziţii în Cartea I, Titlul I, Capitolul III, Secţiunea I intitulată
„Infracţiuni comise sau considerate comise pe teritoriul Republicii", articolele 113-2 - 113-5. În articolul 113-2
se prevede, în alineatul 1, că „Legea penală franceză este aplicabilă infracţiunilor comise pe teritoriul
Republicii", iar în alineatul 2 că „Infracţiunea se consideră săvârşită pe teritoriul Republicii atunci când unul din
faptele sale constitutive a avut loc pe acest teritoriu". În articolul 113-3 se prevede că „Legea penală franceză se
aplică infracţiunilor comise la bordul navelor sub pavilion francez sau împotriva acestora în orice loc se găsesc".
Codul penal italian prevede dispoziţii asemănătoare în articolul 6 intitulat „Infracţiuni comise pe teritoriul
statului", în care, în alineatul 1 se prevede că „Oricine comite o infracţiune pe teritoriul statului este pedepsit
după legea italiană", iar în alineatul 2 se prevede că „Infracţiunea se consideră comisă pe teritoriul statului atunci
când acţiunea sau omisiunea care o constituie a avut loc pe acest teritoriu în totul sau în parte sau s-a ivit
rezultatul care este consecinţa acţiunii sau omisiunii".
46
Dispoziţiile articolului 9 din Convenţie au fost completate cu trei noi alineate, 2, 3 şi 4,

prin prevederile articolului 2 din Titlul II al Protocolului adiţional la Convenţia europeană de
extrădare, semnat la Strasbourg, la 15 octombrie 1975.
Potrivit dispoziţiilor alineatului 2 astfel introdus, extrădarea unei persoane care a
format obiectul unei judecăţi definitive într-un alt stat terţ, parte contractantă la Convenţie,
pentru fapta sau faptele în vederea cărora a fost prezentată cererea de extrădare, nu se va
acorda:
a) când hotărârea menţionată a pronunţat achitarea acesteia;
b) când pedeapsa pronunţată a fost executată în întregime sau a fost graţiată ori fapta
pentru care s-a aplicat a fost amnistiată;
c) când judecătorul, deşi a constatat vinovăţia persoanei solicitate, nu a pronunţat nici
o sancţiune.
Prin dispoziţiile alineatului 3 se prevede totuşi că, în cazurile arătate la alineatul 2,
extrădarea va putea fi acordată:
a) dacă fapta care a dat loc la judecată a fost comisă împotriva unei persoane, instituţii
sau bun având caracter public în statul solicitant;
b) dacă persoana care a fost supusă judecăţii avea ea însăşi caracter public în statul
solicitant;
c) dacă fapta care a dat loc la judecată a fost comisă în totul sau în parte pe teritoriul
statului solicitant sau într-un loc asimilat teritoriului său.
În fine, în alineatul 4 al aceluiaşi articol 9, se prevede că dispoziţiile din alineatele 2 şi
3 nu împiedică aplicarea dispoziţiilor din legislaţia părţilor contractante, dacă sunt mai largi,
cu privire la efectul non bis in idem legat de hotărârile judiciare pronunţate în străinătate.
Articolele 8 şi 9 reglementează aplicarea principiului non bis in idem formulând trei
ipoteze, prima care priveşte existenţa, în acelaşi timp, a două proceduri penale în statul
solicitat şi în statul solicitant, cu privire la acelaşi fapt (aşa-numită litispendenţă
internaţională), a doua care priveşte existenţa unei sentinţe de condamnare definitivă, tot
pentru acelaşi fapt, pronunţată în statul solicitat, şi a treia o eventuală decizie tot a statului
solicitat de a nu porni sau de a înceta procesul penal cu privire la acelaşi fapt. În toate aceste
ipoteze prevalează forul statului solicitat, care poate refuza extrădarea, ceea ce apare ca
perfect logic în primele două ipoteze, dar nu tot aşa şi în cea de-a treia.
În dreptul român, Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în
materie penală, cuprinde dispoziţii cu privire la principiul non bis in idem în articolul 8. În
alineatul 1 al acestui articol, se prevede că nu este admisibilă cooperarea judiciară
internaţională dacă în România sau în orice alt stat s-a desfăşurat un proces penal pentru
aceeaşi faptă şi dacă:
a) printr-o hotărâre definitivă s-a dispus achitarea sau încetarea procesului penal;
b) pedeapsa aplicată în cauză, printr-o hotărâre definitivă de condamnare, a fost
executată sau a format obiectul unei graţieri sau amnistii, în totalitatea ei ori asupra părţii
neexecutate sau dacă s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării
pedepsei şi a expirat termenul prevăzut la art.82 alin.3 din Codul penal,respectiv termenul de
supraveghere prevăzut la art.84 din Codul penal fără a intervenii revocarea sau anularea
acestora. În alineatul 2 al aceluiaşi articol, se precizează că dispoziţiile din alineatul 1 nu se
aplică dacă asistenţa este solicitată în scopul revizuirii hotărârii definitive, pentru unul din
motivele care justifică promovarea uneia din căile de atac extraordinare prevăzute de Codul
de procedură penală al României. În alineatul 3 se indică însă că dispoziţiile alin. 1 nu se
aplică în cazul în care un tratat internaţional la care România este parte conţine dispoziţii mai
favorabile sub aspectul principiului non bis in idem.
F. Infracţiuni pentru care s-a prescris răspunderea penală sau executarea pedepsei. În
termenii dispoziţiei din articolul 10 al Convenţiei, extrădarea nu se va acorda dacă prescripţia
47
acţiunii penale sau a executării pedepsei este împlinită potrivit fie legii părţii solicitante, fie a
celei a părţii solicitate.
Legea română privind cooperarea judiciară internaţională prevede, în articolul 33, că
extrădarea nu se acordă în cazul în care prescripţia răspunderii penale sau prescripţia
executării pedepsei este împlinită fie potrivit legislaţiei române, fie potrivit legislaţiei statului
solicitant. Legea precizează totodată că depunerea cererii de extrădare are ca efect
întreruperea prescripţiei neîmplinită anterior, făcând astfel necesară curgerea unui nou termen
de prescripţie a răspunderii penale.
G. Infracţiuni pentru care a intervenit amnistia. Prin cel de-al doilea Protocol
adiţional la Convenţia europeană de extrădare, aceasta a fost completată cu dispoziţia din
Titlul IV articolul 4 privitoare la amnistie. Potrivit acestei dispoziţii, extrădarea nu se va
admite pentru o infracţiune acoperită de amnistie în statul solicitat, dacă acesta avea
competenţă să urmărească această infracţiune potrivit propriei sale legi penale.
Potrivit dispoziţiilor articolului 34 al Legii române privind cooperarea judiciară
internaţională, extrădarea nu se admite pentru o infracţiune pentru care a intervenit amistia în
România, dacă statul român avea competenţa să urmărească această infracţiune, potrivit
propriei sale legi penale.
H. Infracţiuni pedepsite cu moartea în statul solicitant. Problema interzicerii
extrădării pentru o infracţiune pedepsită cu moartea în statul solicitant se pune deoarece,
după cum se ştie, prin dispoziţia din articolului 1 al Protocolului nr. 6, adoptat la Strasbourg în
1983, privind abolirea pedepsei cu moartea, adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată de Consiliul Europei la Roma în 1950,
pedeapsa cu moartea a fost abolită, astfel că nimeni nu poate fi condamnat la o astfel de
pedeapsă , iar o condamnare la această pedeapsă nu poate fi executată. Ţările membre ale
Consiliului Europei, semnatate ale Protocolului menţionat, neprevăzând ele însele pedeapsa
cu moartea, este firesc să nu admită extrădarea pentru o infracţiune pedepsită cu moartea în
statul solicitant. Situaţia se poate ivi deoarece nu toate statele membre ale Consiliului Europei
au abolit pedeapsa cu moartea (de exemplu Rusia a semnat Protocolul nr. 6 la 16.04.1997, dar
nu l-a ratificat). Era firesc, deci, ca în Convenţia europeană de extrădare să se instituie reguli
în această privinţă, aşa cum s-a şi realizat în cuprinsul articolului 11, în care se arată că, dacă
fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu moartea de legea părţii solicitante, dar
această pedeapsă nu este prevăzută de legea părţii solicitate sau deşi este prevăzută, în mod
normal nu este executată, extrădarea nu va putea fi acordată decât cu condiţia ca partea
solicitantă să dea asigurări considerate îndestulătoare de către partea solicitată, că pedeapsa
capitală nu se va executa.
Legea română privind asistenţa judiciară penală prevede dispoziţii referitoare la pedeapsa
capitală în legătură cu extrădarea în dispoziţiile articolului 27. Dispoziţiile acestui articol
prevăd că, dacă fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu moartea de către legea
statului solicitant, extrădarea nu va putea fi acordată decât cu condiţia ca statul respectiv să
dea asigurări, considerate ca îndestulătoare de către statul român, că pedeapsa capitală nu se
va executa, urmând să fie comutată.
48
• România a ratificat Convenţia europeană de extrădare şi protocoalele adiţionale unu

şi doi la aceasta prin Legea nr. 80 din 9 mai 1997. Protocolul adiţional trei, privitor
la extrădarea simplificată, inclusiv renunţarea la principiul specialităţii extrădării şi
comunicarea prin mijloace electronice, a fost semnat de România la 20.09.2012,
dar nu a fost încă ratificat;
• Instituţia extrădării este o instituţie tipică de drept procesual penal şi anume o
procedură specială şi incidentală, care se înscrie în ansamblul procedurii principale
de urmărire pornită împotriva unui inculpat sau în procesul de executare faţă de cel
condamnat;
• Convenția europeană de extrădare introduce mai multe condiții pentru acordare și
pentru solicitare. Pe lângă acestea, Convenția mai prevede și infracțiuni pentru care
extrădarea este posibilă dar și infracțiuni pentru care nu se acordă extrădarea;
• Convenţia europeană de extrădare prevede, chiar în primul său articol, că părţile
contractante se angajează să-şi predea reciproc, potrivit regulilor şi cu respectarea
condiţiilor stabilite prin textele Convenţiei, persoanele urmărite pentru săvârşirea
unei infracţiuni sau căutate în vederea executării unei pedepse sau măsuri de
siguranţă, de către autorităţile judiciare ale părţii solicitante. Atunci când condiţiile
prevăzute în Convenţie sunt îndeplinite şi nu există vreunul dintre cazurile în care
extrădarea nu este posibilă, aceasta nu poate fi refuzată de către statul solicitat;
• Dispoziţiile articolelor 3, 4 şi 5 ale Convenţiei prevăd interdicţia de extrădare pentru
infracţiunile politice, pentru cele militare şi pentru infracţiunile fiscale.
1. Convenția europeană de extrădare a fost semnată la:

a) Paris;
b) Roma;
c) New York.
2. Sunt infracțiuni care dau loc la extrădare:
a) infracțiunile sancționate cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puțin un
an sau mai mult;
b) infracțiunile sancționate cu o măsură de siguranță, indiferent de sancțiune;
c) infracțiunile sancționate cu o pedeapsă privativă de libertate de peste un an.
3. Sunt infracțiuni pentru care nu se acordă extrădarea:
a) infracțiunile politice;
b) infracțiunile militare;
c) infracțiunile fiscale.
49
1.a; 2.c; 3.a, b, c.
dezvoltați următoarele aspecte: Scurtă comparație între infracțiunile pentru care nu se acordă
extrădarea.


INTERNAŢIONALĂ ÎN MATERIE PENALĂ;
 CONVENȚIA EUROPEANĂ DE EXTRĂDARE .
50
UNITATEA DE
ÎNVĂȚARE NR.IV
NOȚIUNI APROFUNDATE PRIVIND EXTRĂDAREA
51
Cuprins
OBIECTIVE SPECIFICE…………………………………………………………………..54
1.Situaţii în care nu se acordă extrădarea................................................................................55
2.Persoane care pot fi extrădate...............................................................................................56
3.Persoane exceptate de la extrădare.......................................................................................56
4.Transferul procedurilor penale în cazurile de refuz al extrădării.........................................58
5.Extrădarea naţionalilor..........................................................................................................59
6.Principiul specialităţii extrădării şi reextrădarea către al treilea stat....................................60
7.REZUMATUL UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE ................................................................................61
52
OBIECTIVE SPECIFICE
înțeleagă situațiile în care nu se acordă extrădarea
înțeleagă categoriile de persoane care pot fi extrădate
analizeze, prin comparație, persoanele exceptate de la

extrădare
identifice transferul procedurilor penale în cazurile de

refuz al extrădării corelativ cu principiul specialității
1. Situaţii în care nu se acordă extrădarea
Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în

materie penală.
53
Prin Convenţie s-au prevăzut mai multe situații în care extrădarea

nu este posibilă.
A. Lipsa plângerii prealabile. Potrivit dispoziţiilor articolului 30 al Legii române

privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, extrădarea nu se acordă în cazul
în care, potrivit atât legislaţiei române, cât şi legislaţiei statului solicitant, acţiunea penală
poate fi angajată numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar această persoană se
opune extrădării. Această situaţie specială care obstaculează acordarea extrădării nu este
menţionată în mod explicit în textele Convenţiei europene de extrădare sau a Protocoalelor
adiţionale la aceasta, însă ea se deduce din textele menţionate, care prevăd condiţiile în care
poate fi solicitată şi acordată extrădarea către statul solicitant a persoanei urmărite în vederea
înfăptuirii justiţiei. Când însă pentru infracţiunea, în vederea judecării căreia urmează să se
solicite extrădarea, atât potrivit legislaţiei statului solicitat, cât şi potrivit legislaţiei statului
solicitant, acţiunea penală poate fi pusă în mişcare numai la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate, iar această persoană se opune extrădării, aceasta devine inutilă, deoarece scopul ei
n-ar putea fi realizat. De vreme ce legea penală a statelor aflate în raporturi privind extrădarea
condiţionează punerea în mişcare a acţiunii penale de manifestarea de voinţă a persoanei
vătămate, este firesc ca aceeaşi soluţie să fie adoptată şi cu privire la acordarea extrădării, care
nu poate avea loc împotriva voinţei persoanei vătămate.
B. Dreptul la apărare. Tot legea română privind asistenţa judiciară internaţională în
materie penală prevede, în articolul 31, că România nu va acorda extrădarea în cazurile în
care persoana extrădabilă ar fi judecată în statul solicitant de un tribunal care nu asigură
garanţiile fundamentale de procedură şi de protecţie a drepturilor la apărare sau de un
tribunal naţional instituit anume pentru cazul respectiv ori dacă extrădarea este cerută în
vederea executării unei pedepse pronunţate de acel tribunal.
C. Judecarea în lipsă. Potrivit dispoziţiilor articolului 3 din Titlul III al celui de-al
doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de extrădare, atunci când o parte
contractantă cere unei alte părţi contractante extrădarea unei persoane în vederea executării
unei pedepse sau măsuri de siguranţă pronunţate printr-o hotărâre dată în lipsă împotriva
acelei persoane, statul solicitat poate refuza extrădarea solicitată în acest scop, dacă, după
părerea sa, procedura de judecată nu a satisfăcut minimul de drepturi de apărare recunoscute
oricărei persoane învinuite de săvârşirea unei infracţiuni.
Extrădarea se acordă totuşi, dacă statul solicitant dă asigurări considerate de statul
solicitat ca suficiente pentru a garanta persoanei, a cărei extrădare este cerută, dreptul la o
nouă procedură de judecată, care să-i garanteze dreptul la apărare. În această situaţie, statul
solicitant are posibilitatea fie de a executa hotărârea în discuţie, dacă cel condamnat nu face
opoziţie, fie de a urmări pe extrădat, în caz contrar.
S-a observat că unele ţări, între care Luxemburg, Ţările de Jos şi toate ţările
scandinave (Norvegia, Suedia, Danemarca şi Finlanda) au formulat rezerva în sensul refuzului
unei eventuale extrădări atunci când aceasta poate avea consecinţe deosebit de grave pentru
persoana solicitată din cauza vârstei, situaţiei, a sănătăţii sale ori altor motive de ordin
personal. Este vorba de rezerve cu un conţinut amplu, care sfârşesc prin a transforma obligaţia
de extrădare într-o simplă facultate a statului solicitat, temperată totuşi de obligaţia de a
comunica statului solicitant motivele refuzului extrădării.
Legea română privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală cuprinde
dispoziţii referitoare la extrădare, în cazul judecăţii în lipsă, în articolul 32, în care sunt
reproduse, în esenţă, prevederile cuprinse în Titlul III al celui de-al doilea Protocol adiţional
al Convenţia de extrădare.
54
D. Graţierea. Cu privire la graţiere, Convenţia europeană de extrădare se referă

numai tangenţial, în articolul 9, completat prin dispoziţiile articolului 2 al Protocolului
adiţional din 1975, prevăzând, în legătură cu efectele principiului non bis in idem, că nu se
extrădează persoana condamnată definitiv a cărei pedeapsă a fost graţiată. Legea română
privind cooperarea judiciară în materie penală prevede, în articolul 35, că actul de graţiere
adoptat de statul solicitant face inoperantă cererea de extrădare, chiar dacă celelalte condiţii
sunt îndeplinite.
Este vorba în speţă despre aşa-numita extrădare executivă, a cărei finalitate este
punerea în executare a hotărârii de condamnare pronunţată în statul solicitant. Dacă însă a fost
hotărâtă graţierea totală sau eventual a restului de pedeapsă, orice raţiune a extrădării dispare,
astfel încât însuşi statul solicitant nu are motive să mai formuleze o cerere de extrădare, iar
dacă a făcut-o, aceasta devine inoperantă.
2. Persoane care pot fi extrădate
Aşa cum se prevede în articolul 1 al Convenţiei europene de

extrădare, statele se angajează să-şi predea reciproc persoanele
care sunt urmărite pentru o infracţiune sau care sunt căutate în
vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă
în statul solicitant, extrădarea persoanelor respective făcându-se
potrivit regulilor şi sub condiţiile determinate prin prevederile
acesteia. Atunci când are loc refuzul extrădării propriului
cetăţean sunt prevăzute anumite obligaţii în sarcina statului
solicitat.
3. Persoane exceptate de la extrădare
Convenția a prevăzut și anumite categorii de persoane care sunt

exceptate de la extrădare, după cum urmează.
A. Cetăţenii proprii. Convenţia europeană prevede în articolul 6 punctul 1, că orice

parte contractantă are dreptul să refuze extrădarea resortisanţilor săi. În acest sens, se
prevede că fiecare parte contractantă va putea, printr-o declaraţie făcută o dată cu semnarea
sau cu depunerea instrumentului său de ratificare sau de aderare să definească, în ceea ce o
priveşte, termenul de resortisant în înţelesul Convenţiei. Calitatea de resortisant, se mai
arată în Convenţie, se va aprecia la data hotărârii asupra extrădării sau direct la data predării.
S-a prevăzut şi posibilitatea ca extrădarea propriilor cetăţeni să fie limitată la faza
judecăţii, lăsându-se statului de origine competenţa de a prevedea executarea pedepsei
55
aplicate de judecătorul străin. Aceasta ar încuraja desfăşurarea judecăţii cu prezenţa

inculpatului şi deci ar atrage un avantaj cert în măsura în care judecătorul ar fi pus în situaţia
de a cunoaşte linia sa de apărare. Executarea pedepsei şi tratamentul reeducativ al
condamnatului ar trebui, dimpotrivă, să fie date în competenţa autorităţilor ţării de origine,
ceea ce se înscrie în actuala orientare convenţională de colaborare internaţională în materie de
recunoaştere internaţională a sentinţelor pronunţate în materie penală de autorităţile statelor
membre ale Consiliului Europei24.
B. Persoanele cărora li s-a acordat dreptul de azil. Este recunoscut în dreptul
internaţional dreptul statelor de a acorda străinilor şi apatrizilor un aşa-numit drept de azil,
atunci când, în statul lor de origine sunt urmărite sau persecutate pentru activităţi
desfăşurate în favoarea umanităţii, progresului şi păcii.
C. Persoane care se bucură de imunitate de jurisdicţie. Legea română privind
cooperarea judiciară internaţională în materie penală prevede că nu pot fi extrădate din
România persoanele străine care se bucură de imunitate de jurisdicţie în limitele şi în
condiţiile stabilite prin convenţii sau prin alte înţelegeri internaţionale. Poate fi menţionată,
în acest sens, imunitatea de jurisdicţie decurgând din imunitatea diplomatică, prevăzută de
Convenţia de la Viena din 1961 cu privire la relaţiile diplomatice. Imunitatea de jurisdicţie
poate fi prevăzută şi prin convenţii internaţionale bilaterale. De asemenea, nu pot fi
extrădate persoanele străine care au fost citate în străinătate, în cadrul relaţiilor de asistenţă
judiciară internaţională, în vederea audierii ca părţi, martori sau experţi, în faţa autorităţii
judiciare române solicitante, în limitele imunităţilor conferite prin convenţie internaţională.
D. Clauza umanitară. Legea română privind cooperarea judiciară internaţională
prevede în articolul 22 alineatul 2 că extrădarea oricărei alte persoane străine poate fi refuzată
sau amânată, dacă predarea acesteia este susceptibilă să aibă consecinţe de o gravitate
deosebită pentru ea, în special din cauza vârstei sau a stării sale de sănătate. În caz de refuz al
extrădării, prevederile articolului 23 alineatul 1 (privind urmărirea şi judecarea persoanei în
statul solicitat) se aplică în mod corespunzător, iar în caz de amânare a extrădării, prescripţia
răspunderii penale sau a executării pedepsei se suspendă.
Prin aceste dispoziţii, legea română s-a alăturat poziţiei adoptate de Franţa şi de alte state care
au însoţit aderarea lor la Convenţia europeană de extrădare de o declaraţie în sensul că
extrădarea va putea fi refuzată dacă ea ar putea avea consecinţe de o gravitate deosebită pentru
persoana solicitată, mai ales datorită vârstei sale înaintate, tinereţii sau stării sănătăţii sale. Se
menţionează, totodată, că o prevedere asemănătoare a fost înscrisă în Convenţia din 26
septembrie 1996 privind extrădarea între statele membre ale Uniunii Europene.
4. Transferul procedurilor penale în cazurile de refuz al extrădării
24
Convenţia europeană privind valoarea internaţională a hotărârilor represive, întocmită la Haga, la 28 mai
1970, ratificată prin Ordonanţa Guvernului României nr. 90 din 30 august 1999, publicată, împreună cu textul
Convenţiei, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 421 din 31 august 1999. Ordonanţa Guvernului nr.
90/1999 a fost aprobată prin Legea nr. 35/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din
17 aprilie 2000.
56
În articolul 6 al Convenţiei, intitulat „Extrădarea naţionalilor", se

prevede la punctul 2 că, dacă partea solicitată nu-şi extrădează
propriul resortisant, ea va trebui, la cererea părţii solicitante, să
supună cauza autorităţilor competente, astfel încât să se poată
exercita urmăriri judiciare, dacă este cazul. În acest scop,
dosarele, informaţiile şi obiectele privind infracţiunea se vor
transmite gratuit pe calea prevăzută la paragraful 1 al articolului
12 (pe cale diplomatică sau pe cale convenită de părţi).
Convenţia mai prevede că partea solicitantă va fi informată
despre rezultatul cererii sale.
Legea română privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală preia

prevederile mai sus menţionate ale Convenţiei în articolul 23 alineatul 1, cu deosebirea că se
referă nu numai la refuzul extrădării propriului cetăţean, dar şi al refugiatului politic. Dar
legea română, ca, de altfel, şi Convenţia prevede că pornirea procesului penal împotriva
cetăţeanului propriu sau azilantului (nu şi a celorlalte persoane care, potrivit legii române, nu
pot fi extrădate) se face, la cererea statului solicitant, „dacă este cazul" deci cu posibilitatea
pentru organele judiciare de a decide dacă există temeiuri pentru pornirea procesului penal. În
acest scop, legea română prevede că statul solicitant ar urma să transmită gratuit Ministerului
Justiţiei din România dosarele şi obiectele privind infracţiunea şi că statul solicitant va fi
informat despre rezultatul cererii sale.
Aceeaşi lege prevede în articolul 23 alineatul 2 că, în cazul în care optează pentru
soluţia refuzului extrădării unui cetăţean străin, învinuit sau condamnat în alt stat pentru una
din infracţiunile prevăzute în articolul 96 alineatul 1 (fapte care dau loc la predarea
infractorului pe baza unui mandat european de extrădare) sau pentru orice altă infracţiune
pentru care legea statului solicitant prevede pedeapsa închisorii al cărei minim special este de
cel puţin 5 ani, examinarea propriei competenţe şi exercitarea, dacă este cazul, a acţiunii
penale se fac din oficiu, fără excepţie şi fără întârziere. Autorităţile române solicitate hotărăsc
în aceleaşi condiţii ca şi pentru orice infracţiune cu caracter grav prevăzută şi pedepsită de
legea română.
Dispoziţiile privitoare la transferul procedurii penale, în cazurile de refuz al extrădării
corporale corespunde principiului că nici o faptă penală nu trebuie să rămână nesancţionată,
iar statul de refugiu nu se poate transforma într-un loc de azil pentru infractori internaţionali.
Ele corespund principiului de drept internaţional aut dedere, aut judicare.
5. Extrădarea naţionalilor
57
Articolul 6 din Convenţia europeană de extrădare, care poartă

acest titlu, prevede la punctul 1 litera a), dreptul oricărei părţi
contractante de a refuza extrădarea resortisanţilor săi.
Este de subliniat tendinţa generală manifestată în relaţiile dintre statele membre ale
Consiliului Europei şi mai ales dintre statele membre ale Uniunii Europene de a elimina
calitatea de cetăţean dintre cauzele care ar putea împiedica extrădarea infractorilor. În sensul
acestei tendinţe, legislaţiile statelor Europei occidentale prevăd posibilitatea extrădării
propriilor cetăţeni, în condiţiile prevăzute în convenţiile internaţionale.
Astfel, Constituţia Republicii Italiene prevede în articolul 26 alineatul 1 că:
„Extrădarea cetăţeanului poate fi acordată numai dacă este expres prevăzută de convenţiile
internaţionale". De asemenea, Constituţia României din 1991, revizuită prin Legea nr.
429/2003, după ce prevede în articolul 19 alineatul 1 că: „Cetăţeanul român nu poate fi
extrădat sau expulzat din România", adaugă, în alineatul 2, pentru prima oară în istoria
dreptului român, că: „Prin derogare de la prevederile alineatului 1, cetăţenii români pot fi
extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe
bază de reciprocitate".
Legea română privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, în acord
cu prevederea constituţională din articolul 19 alineatul 2, reglementează prin dispoziţiile
articolului 20, extrădarea cetăţenilor români. Legea prevede că cetăţenii români pot fi
extrădaţi din România numai în baza convenţiilor internaţionale la care aceasta este parte şi pe
bază de reciprocitate, dacă este îndeplinită cel puţin una din următoarele condiţii:
a) persoana extrădabilă domiciliază pe teritoriul statului solicitant la data formulării
cererii de extrădare;
b) persoana extrădabilă are şi cetăţenia statului solicitant;
c) persoana extrădabilă a comis fapta pe teritoriul sau împotriva unui cetăţean al unui
stat membru al Uniunii Europene, dacă statul solicitant este membru al Uniunii Europene.
În alineatul 2 al art. 20 se prevede o condiţie suplimentară pentru cazurile prevăzute la
alin. (1) lit. a) şi c), atunci când extrădarea se solicită în vederea efectuării urmăririi penale
sau a judecăţii: statul solicitant trebuie să dea asigurări considerate ca suficiente că, în cazul
condamnării la o pedeapsă privativă de libertate printr-o hotărâre judecătorească definitivă,
persoana extrădată va fi transferată în vederea executării pedepsei în România.
În scopul constatării îndeplinirii acestor condiţii, Ministerul Justiţiei poate solicita
prezentarea unui act emis de autoritatea competentă a statului solicitant.
6. Principiul specialităţii extrădării şi reextrădarea către al treilea stat
58
Principiul sau regula specialităţii. În materie de extrădare,

principiul specialităţii exprimă regula de drept internaţional
potrivit căreia persoana extrădată nu trebuie să fie supusă unei
proceduri penale pentru o altă faptă anterioară extrădării şi nici
obligat la executarea altei pedepse decât aceea aplicată prin
sentinţa pentru care a fost solicitată sau acordată extrădarea.
A.Acest principiu a fost consacrat prin dispoziţiile articolului 14 al Convenţiei

europene de extrădare. În alineatul 1, prima parte a acestui articol, se prevede căpersoana care
va fi predată statului solicitant nu va fi nici urmărită, nici judecată, nici deţinută în vederea
executării unei pedepse sau măsuri de siguranţă, nici supusă oricărei alte restricţii a libertăţii
sale individuale pentru un fapt anterior predării, altul decât cel care a motivat extrădarea.
Convenţia prevede însă excepţii de la această regulă:
a) când statul solicitat, care a predat-o, consimte la aceasta, în urma unei cereri
prezentată în acest scop de statul solicitant, împreună cu actele ce însoţesc în mod obişnuit o
cerere de extrădare şi de un proces-verbal judiciar consemnând declaraţiile extrădatului. Acest
consimţământ se va da în cazul când infracţiunea pentru care este cerut atrage ea însăşi
obligaţia de extrădare potrivit Convenţiei;
b) când persoana extrădată nu a părăsit teritoriul părţii căreia îi fusese predată, deşi
avea posibilitatea să o facă, în cele 45 de zile următoare eliberării sale definitive, ori dacă s-a
înapoiat pe teritoriul statului solicitant după ce l-a părăsit. În legătură cu această prevedere a
Convenţiei, în literatura de specialitate s-a observat că persoana extrădată ar putea fi urmărită
pentru o altă infracţiune numai dacă a avut posibilitatea reală de a părăsi teritoriul părţii
solicitante în cele 45 de zile de la eliberarea definitivă şi deci că rămânerea pe teritoriu este
rezultatul voinţei libere a acesteia. Se invocă, în acest sens, rezerva formulată de Elveţia, cu
ocazia depunerii instrumentului său de ratificare a Convenţiei, în sensul că acceptarea
jurisdicţiei statului solicitant trebuie admisă numai dacă se constată că nicio boală, nicio altă
limitare reală a libertăţii de mişcare nu au împiedicat persoana extrădată să părăsească
teritoriul statului solicitant. Rezerva corespunde, de altfel, Convenţiei, deoarece judecătorul
care examinează comportarea persoanei nu poate face abstracţie de situaţia concretă pentru a
desprinde consecinţele juridice necesare. Starea de boală, mai ales dacă este gravă, constituie
un impediment serios la libertatea de mişcare. Nu există însă un criteriu general de evaluare a
posibilităţii persoanei extrădate de a părăsi teritoriul, valabil în toate situaţiile, situaţia urmând
să fie soluţionată de la caz la caz.
Convenţia îngăduie însă statului solicitant să ia măsurile necesare pentru o eventuală
trimitere de pe teritoriul său a persoanei ce îi fusese extrădată sau pentru a întrerupe
prescripţia, potrivit legislaţiei sale, ori să recurgă la o procedură în contumacie.
În fine, Convenţia prevede, în articolul 14 alineatul 3, soluţia de urmat în ipoteza în
care, în cursul procedurii de extrădare, a fost modificată calificarea faptei pentru care se cere
extrădarea. În acest caz, persoana extrădată nu va fi urmărită sau judecată decât în măsura în
care fapta, în noua ei calificare, ar îngădui extrădarea.
Legea română privind cooperarea judiciară penală prevede aceste dispoziţii ale
Convenţiei europene de extrădare în articolul 74 intitulat „Regula specialităţii". În alineatele 1
şi 3 este expusă regula specialităţii din perspectiva statului român ca stat solicitat,
reproducând excepţiile prevăzute în Convenţia europeană. Legea prevede în plus, la art. 47,
faptul că persoana extrădabilă poate declara că renunţă la aplicarea regulii specialităţii.
B. Reextrădarea către un al treilea stat. Potrivit regulii specialităţii, statul solicitant,
care a obţinut extrădarea, nu are dreptul nici să extrădeze către un al treilea stat persoana care
59
i-a fost extrădată. Singura excepţie o constituie ipoteza în care persoana extrădată a refuzat să
părăsească teritoriul statului solicitant în termen de 45 de zile de la data liberării sale
definitive şi nu există nici o piedică în calea posibilităţii sale de a se deplasa. Dar, ca şi în alte
cazuri, regula cunoaşte excepţii. Astfel, Convenţia europeană de extrădare prevede în articolul
15 că, în afara cazului în care persoana extrădată a rămas de bunăvoie pe teritoriul său, statul
solicitant nu poate preda această persoană unui alt stat parte la Convenţie sau unui stat terţ
care ar solicita-o pentru infracţiuni anterioare predării, decât cu consimţământul statului
solicitat care i-o extrădase. Partea solicitată va putea cere prezentarea actelor prevăzute în
articolul 12 alineatul 1 privitor la cererea de extrădare şi la actele care trebuie să o însoţească.
Dispoziţiile Convenţiei europene au fost preluate în legea română (articolul 61), cu
referire la statul român ca stat solicitat care trebuie să-şi dea consimţământul la extrădarea de
către statul solicitant a persoanei ce fusese extrădată din România. Potrivit art. 54, acordarea
consimţământului se face potrivit dispoziţiilor articolelor 52 alin. (8) şi 53 din lege referitoare
la soluţionarea cererii de extrădare, considerându-se că cererea de acordare a
consimţământului este echivalentă cu o cerere de extrădare.
• Prin Convenţie s-au prevăzut mai multe situații în care extrădarea este imposibilă;
• Aşa cum se prevede în articolul 1 al Convenţiei europene de extrădare, statele se
angajează să-şi predea reciproc persoanele care sunt urmărite pentru o infracţiune
sau care sunt căutate în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de
siguranţă în statul solicitant, extrădarea persoanelor respective făcându-se potrivit
regulilor şi sub condiţiile determinate prin prevederile acesteia. Atunci când are loc
refuzul extrădării propriului cetăţean sunt prevăzute anumite obligaţii în sarcina
statului solicitat;
• În articolul 6 al Convenţiei, intitulat „Extrădarea naţionalilor", se prevede la punctul
2 că, dacă partea solicitată nu-şi extrădează propriul resortisant, ea va trebui, la
cererea părţii solicitante, să supună cauza autorităţilor competente, astfel încât să se
poată exercita urmăriri judiciare, dacă este cazul. În acest scop, dosarele,
informaţiile şi obiectele privind infracţiunea se vor transmite gratuit pe calea
prevăzută la paragraful 1 al articolului 12 (pe cale diplomatică sau pe cale convenită
de părţi). Convenţia mai prevede că partea solicitantă va fi informată despre
rezultatul cererii sale;
• Articolul 6 din Convenţia europeană de extrădare, care poartă acest titlu, prevede la
punctul 1 litera a), dreptul oricărei părţi contractante de a refuza extrădarea
resortisanţilor săi;
• Principiul sau regula specialităţii. În materie de extrădare, principiul specialităţii
exprimă regula de drept internaţional potrivit căreia persoana extrădată nu trebuie să
fie supusă unei proceduri penale pentru o altă faptă anterioară extrădării şi nici
obligat la executarea altei pedepse decât aceea aplicată prin sentinţa pentru care a
fost solicitată sau acordată extrădarea.
60
1. Sunt situații în care nu se acordă extrădarea:

a) lipsa plângerii prealabile;
b) judecarea în lipsă;
c) grațierea.
2. Sunt persoane exceptate de la extrădare:
a) cetățenii proprii;
b) azilanții;
c) persoane care se bucură de imunitate de jurisdicție.
3. Dispozițiile Convenției europene:
a) au fost preluate în legislația română;
b) nu au fost preluate în legislația română;
c) se aplică direct.
1.a, b, c; 2.a, b, c; 3.a.
dezvoltați următoarele aspecte: Situațiile în care nu se acordă extrădarea.

61
 LEGEA NR. 302/2004 PRIVIND COOPERAREA JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ ÎN

MATERIE PENALĂ ;
 CONVENȚIA EUROPEANĂ DE EXTRĂDARE ;
 CONVENŢIA EUROPEANĂ PRIVIND VALOAREA INTERNAŢIONALĂ A HOTĂRÂRILOR
REPRESIVE.
UNITATEA DE
ÎNVĂȚARE NR.V
PROCEDURA EXTRĂDĂRII DIN ROMÂNIA
62
Cuprins
1.Cererea de extrădare şi examenul de regularitate internaţională a acesteia..........................67
2.Etapele procedurii extrădării pasive......................................................................................69
3.Declanşarea etapei judiciare a procedurii extrădării pasive şi competenţa de soluţionare a
cererii de extrădare..................................................................................................................70
4. REZUMATUL UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE..................................................................................................71
5.Teste de autoevaluare........................................................................................................... 71
63

7.Lucrare de verificare.............................................................................................................72
8.Bibliografie minimală............................................................................................................72
OBIECTIVE SPECIFICE
înțeleagă procedura extrădării în România

64
le îndeplinească
analizeze specificitățile procedurii extrădării pasive
identifice organele cu competență de soluționare a cererii

de extrădare
1. Cererea de extrădare şi examenul de regularitate internaţională a

acesteia

materie penală.
În Legea română nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară

internaţională în materie penală, condiţiile privind cererea de
extrădare şi actele anexe sunt prevăzute în articolul 36, care, în
alineatul 1, precizează că cererea de extrădare se adresează
Ministerului Justiţiei, iar dacă este adresată pe cale diplomatică,
ea se va transmite neîntârziat Ministerului Justiţiei.
A. Cererea de extrădare şi actele anexe. Potrivit dispoziţiilor articolului 12 alineatul 1

din Convenţia europeană de extrădare, cererea de extrădare trebuie să fie formulată în scris şi
să fie transmisă pe cale diplomatică sau pe o altă cale convenită prin înţelegere directă între
două sau mai multe părţi.
În alineatul 2 al articolului 12 din Convenţie, se prevede că, în sprijinul cererii de
extrădare, trebuie să se prezinte:
a) originalul sau copia autentică fie de pe o hotărâre de condamnare executorie, fie de
pe un mandat de arestare sau de pe orice alt act având putere egală, eliberat în formele
prescrise de legea părţii solicitante;
b) o expunere a faptelor pentru care se cere extrădarea, împreună cu indicarea datei şi
locului săvârşirii lor, a calificării lor legale şi a dispoziţiilor legale ce le sunt aplicabile;
65
c) o copie de pe dispoziţiile legale aplicabile sau, dacă aceasta nu este cu putinţă, o

declaraţie asupra dreptului aplicabil, precum şi semnalmentele cele mai precis posibile ale
persoanei reclamate şi orice alte informaţii de natură a determina identitatea şi naţionalitatea
acesteia.
Aceste prevederi ale Convenţiei europene se regăsesc în dispoziţiile articolului 36
alineatul 2 din legea română, cu deosebirea că la litera a) se precizează că se vor prezenta, în
funcţie de faza procesului penal, originalele sau copiile autentice ale hotărârii de condamnare
definitive, cu menţiunea rămânerii definitive, deciziilor pronunţate ca urmare a exercitării
căilor legale de atac, madatului de executare a pedepsei închisorii, respectiv originalele sau
copiile autentice autentice ale mandatului de arestare preventivă, rechizitoriului sau ale altor
acte având putere legală. Se mai face precizarea că autentificarea copiilor acestor acte se face
gratuit de instanţa sau parchetul competent, după caz. Spre deosebire de Convenţie, legea
română adaugă o literă d) în care se arată că se vor prezenta şi date privind durata pedepsei
neexecutate, în cazul cererii de extrădare a unei persoane condamnate care a executat numai o
parte din pedeapsă.
B. Examenul de regularitate internaţională. Legea română privind asistenţa judiciară
internaţională prevede un moment special în procedura extrădării pasive, premergător
examinării judiciare a cererii de extrădare şi reprezentând o etapă administrativă, care constă
într-un examen de regularitate internaţională al cererii de extrădare. Potrivit dispoziţiilor
articolului 38 alineatul 2 al legii, acest examen este efectuat de direcţia de specialitate din
Ministerul Justiţiei care procedează de urgenţă (în termen de 3 zile de la primirea cererii,
respectiv în 24 de ore, în cazul cererii de arestare provizorie în vederea extrădării) şi
urmăreşte să constate, îndeosebi, dacă:
a) între România şi statul solicitant există norme convenţionale ori reciprocitate pentru
extrădare;
b) la cererea de extrădare sunt anexate actele prevăzute de tratatul internaţional
aplicabil;
c) cererea şi actele anexate acesteia sunt însoţite de traduceri, conform prevederilor
articolului 14;
d) există una dintre limitele acordării cooperării judiciare prevăzute la art. 3.25
De asemenea, în cadrul examenului de regularitate internaţională, Ministerul Justiţiei,
potrivit alineatului 3 al articolului 38 din lege, verifică existenţa reciprocităţii în privinţa
extrădării propriilor cetăţeni, în cazul în care se solicită extrădarea unui cetăţean român.
În alineatul 4 al aceluiaşi articol 38 din lege, sunt prevăzute rezultatele examenului de
regularitate internaţională. Astfel, atunci când constată neîndeplinirea condiţiei prevăzute la
alineatul 2 literele a) şi b) şi la alin. (3), precum şi în cazul în care se constată existenţa
situaţiei prevăzute la alin. (2) lit. d), Ministerul Justiţiei restituie cererea şi actele anexe,
explicând motivele acestei restituiri. Cu privire la verificarea prevăzută la litera c), dacă se
constată că cererea şi documentele anexe nu sunt însoţite de traduceri în limba română,
urmează ca parchetul competent să ia măsuri pentru efectuarea unei traduceri cât mai urgente.
Această etapă administrativă, în procedura extrădării din România este perfect raţională,
deoarece, pe de o parte, evită o prelungire inutilă a procedurii, atunci când există motive
obligatorii de refuz al extrădării care pot fi constatate la un simplu examen cu caracter
25
Potrivit dispoziţiilor articolului 14 alineatul 1 din lege: „Cererile adresate României şi actele anexe trebuie
însoţite de o traducere în limba română sau în limba engleză ori franceză,cu excepţia situaţiilor prevăzute expres
de acestă lege ". Aceste dispoziţii sunt în concordanţă cu prevederile articolului 23 din Convenţia europeană de
extrădare, potrivit cărora „Documentele de prezentat vor fi redactate fie în limba părţii solicitante, fie în cea a
părţii solicitate. Aceasta din urmă va putea cere o traducere în una dintre limbile oficiale ale Consiliului Europei,
la alegerea sa". Limbile oficiale ale Consiliului Europei sunt engleza şi franceza.
66
administrativ, iar pe de altă parte înlătură în mod rapid unele neajunsuri din calea etapei
judiciare.
2. Etapele procedurii extrădării pasive
Cele ce precedă fac necesară referirea la etapele pe care le

parcurge procedura extrădării din România, descrise în
dispoziţiile articolului 37 al Legii nr. 302/2004. În primul
alineat al acestui articol se reproduce dispoziţia din articolul 19
alineatul 4 al Constituţiei, potrivit căreia extrădarea din
România se hotărăşte de justiţie, iar în alineatul secund se
precizează că procedura extrădării pasive are un caracter urgent
şi se desfăşoară şi în timpul vacanţei judecătoreşti. În alineatul
3 se prevede rolul Ministerului Justiţiei ca autoritate centrală în
realizarea unei etape administrative. Deşi extrădarea se
hotărăşte în etapa judiciară, s-a considerat necesară, aşa cum s-
a observat anterior, o etapă administrativă.
În alineatul 4 al articolului 37 se arată în ce constă această etapă administrativă, în care

Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate, îndeplineşte în principal următoarele
activităţi:
a) primirea cererii de extrădare;
b) examinarea cererii de extrădare şi a actelor anexate acesteia, din punctul de vedere
al regularităţii internaţionale, în condiţiile prevăzute la articolul 38, la care ne-am referit
anterior;
c) transmiterea cererii de extrădare şi a actelor anexate acesteia procurorului general
competent, în condiţiile prevăzute la articolul 40, pe care îl vom examina în cele ce urmează;
4) restituirea motivată a cererii de extrădare şi a actelor anexate acesteia, în cazurile
prevăzute la articolul 38 alineatul 4 (la care ne-am referit şi care privesc acele cazuri în care
extrădarea nu este posibilă);
5) punerea în executare, în colaborare cu Ministerul Administraţiei şi Internelor, a
hotărârii definitive prin care s-a dispus extrădarea;
67
6) comunicarea către autoritatea centrală a statului solicitant a soluţiei date cererii de

extrădare sau a cererii de arestare provizorie în vederea extrădării, pronunţată de autoritatea
judiciară competentă.
Aşa cum se poate constata, etapa administrativă a procedurii extrădării pasive nu se
desfăşoară în anumite limite de timp, ci priveşte natura actelor îndeplinite în cadrul acestei
proceduri, care sunt acte administrative şi nu jurisdicţionale, nu soluţionează, dar fac posibilă
şi duc la îndeplinire hotărârile judecătoreşti privitoare la extrădare.
3. Declanşarea etapei judiciare a procedurii extrădării pasive şi

competenţa de soluţionare a cererii de extrădare
Etapa judiciară a procedurii extrădării pasive prespune mai multe etape.
A. Sesizarea procurorului competent. După efectuarea examenului de regularitate

internaţională şi dacă nu există nici un motiv de restituire, Ministerul Justiţiei transmite
cererea de extrădare şi actele anexe, în cel mult 48 de ore, procurorului general al
parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărui circumscripţie a fost localizată persoanei
extrădabilă sau, în cazul când nu se cunoaşte locul unde se află persoana, procurorului
general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
B. Procedura judiciară şi reguli speciale de competenţă. Procedura judiciară de
extrădare este de competenţa curţii de apel în raza teritorială a fost localizată persoana
extrădabilă şi a parchetului de pe lângă aceasta.
Legea mai prevede că cererea de extrădare se soluţionează de un complet format dintr-
un judecător al secţiei penală a curţii de apel competente şi că hotărârea pronunţată este
supusă recursului. Posibilitatea folosirii căii de atac a recursului împotriva hotărârii curţii de
apel este, de asemenea, o noutate în procedura extrădării pasive în dreptul nostru.
C.Reprezentarea statului solicitant. Tot ca o noutate în procedura română a extrădării
pasive, legea prevede posibilitatea asistării la etapa judiciară a procedurii de extrădare a
unui reprezentant al statului solicitant. Astfel, potrivit dispoziţiilor articolului 41 din lege, În
procedura de extrădare pasivă, statul solicitant este reprezentat de autoritatea centrală şi de
Ministerul Public din România. La cererea expresă a statului solicitant, reprezentanţi ai
68
acestuia pot participa, cu aprobarea instanţei competente, la soluţionarea cererii de

extrădare.
• În Legea română nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie

penală, condiţiile privind cererea de extrădare şi actele anexe sunt prevăzute în
articolul 36, care, în alineatul 1, precizează că cererea de extrădare se adresează
Ministerului Justiţiei, iar dacă este adresată pe cale diplomatică, ea se va transmite
neîntârziat Ministerului Justiţiei;
• Etapa judiciară a procedurii extrădării pasive prespune mai multe etape;
A. Sesizarea procurorului competent. După efectuarea examenului de regularitate
internaţională şi dacă nu există nici un motiv de restituire, Ministerul Justiţiei transmite
cererea de extrădare şi actele anexe, în cel mult 48 de ore, procurorului general al
parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărui circumscripţie a fost localizată persoanei
extrădabilă sau, în cazul când nu se cunoaşte locul unde se află persoana, procurorului
general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti;
B. Procedura judiciară şi reguli speciale de competenţă. Procedura judiciară de
extrădare este de competenţa curţii de apel în raza teritorială a fost localizată persoana
extrădabilă şi a parchetului de pe lângă aceasta;
Legea mai prevede că cererea de extrădare se soluţionează de un complet format
dintr-un judecător al secţiei penală a curţii de apel competente şi că hotărârea pronunţată
este supusă recursului. Posibilitatea folosirii căii de atac a recursului împotriva hotărârii
curţii de apel este, de asemenea, o noutate în procedura extrădării pasive în dreptul nostru.
C.Reprezentarea statului solicitant. Tot ca o noutate în procedura română a extrădării
pasive, legea prevede posibilitatea asistării la etapa judiciară a procedurii de extrădare a
unui reprezentant al statului solicitant. Astfel, potrivit dispoziţiilor articolului 41 din lege,
În
procedura de extrădare pasivă, statul solicitant este reprezentat de autoritatea centrală şi de
Ministerul Public din România. La cererea expresă a statului solicitant, reprezentanţi ai
acestuia pot participa, cu aprobarea instanţei competente, la soluţionarea cererii de
extrădare.
1. Cererea de extrădare:
69
a) se adresează doar Ministerului Justiției;

b) se poate adresa pe cale diplomatică;
c) nicio variantă nu este corectă.
2. Sunt etape ale procedurii extrădării pasive:
a) examinarea cererii de extrădare și a actelor anexate;
b) primirea cererii de extrădare;
c) punerea în executare, în colaborare cu M.A.I., a hotărârii definitive prin care
s-a dispus extrădarea.
3. Soluționarea cererilor de extrădare sunt de competența:
a) I.C.C.J.;
b) Curtea de Apel București;
c) curtea de apel în raza teritorială unde a fost localizată persoana extrădabilă.
1.b; 2.a, b, c; 3.c.
dezvoltați următoarele aspecte: Etapa judiciară a procedurii extrădării.


 CONVENŢIA EUROPEANĂ DE EXTRĂDARE.
70
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR.VI
SOLUȚIONAREA CERERILOR DE EXTRĂDARE ȘI PUNEREA ÎN EXECUTARE
71
Cuprins
OBIECTIVE SPECIFICE…………………………………………………………………. 75
1.Arestarea provizorie în vederea extrădării...........................................................................76
2.Procedura la curtea de apel...................................................................................................77
3.Concursul de cereri de extrădare..........................................................................................79
4.Soluţionarea cererii de extrădare..........................................................................................80
5.Punerea în executare a hotărârii de extrădare.......................................................................81
6.Tranzitarea extrădaţilor.........................................................................................................83
7. REZUMATUL UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE..................................................................................................84
72
OBIECTIVE SPECIFICE
identifice cazurile în care este posibilă arestarea

provizorie în vederea extrădării
înțeleagă parcursul procedurii în fața curții de apel
analizeze modalitatățile de punere în executare a

hotărârilor de extrădare
1. Arestarea provizorie în vederea extrădării
73

materie penală.
Legea română prevede, în articolul 43, reguli privitoare la

sesizarea instanţei cu soluţionarea cererii de extrădare şi la
arestarea provizorie a persoanei extrădabile, în vederea extrădării
A. Arestarea provizorie şi sesizarea instanţei. Procurorul general competent, sesizat de

Ministerul Justiţiei, personal sau prin procurorul desemnat de el procedează, în 48 de ore de la
primirea cererii de extrădare şi a actelor anexe, la identificarea persoanei extrădabile, căreia îi
aduce la cunoştinţă conţinutul actelor transmise de autorităţile statului solicitant. După
aceasta, procurorul general competent sesizează de îndată curtea de apel competentă pentru a
aprecia asupra luării măsurii arestării provizorii în vederea extrădării a persoanei extrădabile
şi continuarea procedurii judiciare de soluţionare a cererii de extrădare.
Legea prevede că arestarea provizorie în vederea extrădării se dispune şi se prelungeşte
de acelaşi complet învestit cu soluţionarea cererii de extrădare, printr-o încheiere, care poate fi
atacată separat cu recurs, în termen de 24 de ore de la pronunţare, recursul formulat nefiind
suspensiv de executare în cazul în care s-a dispus luarea măsurii arestării provizorii.
În cursul soluţionării cererii de extrădare, instanţa verifică periodic, dar nu mai târziu
de 30 de zile, necesitatea menţinerii arestării provizorii, putând dispune, după caz, menţinerea
arestării provizorii sau înlocuirea acesteia cu măsura obligării de a nu părăsi ţara sau
localitatea. Măsura arestării provizorii se înlocuieşte cu măsura obligării de a nu părăsi ţara
sau localitatea numai în cazuri bine justificate şi numai dacă instanţa apreciază că persoana
extrădabilă nu va încerca să se sustragă de la judecarea cererii de extrădare.
Măsura arestării în vederea predării încetează de drept dacă persoana extrădată nu este
preluată de autorităţile competente ale statului solicitat, în termen de 30 de zile de la data
convenită pentru predare (cu excepţia cazului prevăzut la art. 57 alin. 6, adică în caz de forţă
majoră, care împiedică predarea sau primirea persoanei extrădate). În această ipoteză, instanţa
dispune punerea de îndată în libertate a persoanei extrădate şi informează despre aceasta
Ministerul Justiţiei şi Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul
Ministerului Administraţiei şi Internelor.
B. Arestarea provizorie în caz de urgenţă. Cererea de arestare provizorie va va exprima
intenţia de a trimite o cerere de extrădare, menţionând infracţiunea pentru care se cere
extrădarea, data şi locul unde a fost comisă, precum şi, în limita posibilului, semnalmentele
persoanei solicitate. Cererea se va transmite autorităţilor competente ale părţii solicitate pe
cale diplomatică, direct prin poştă sau telegraf, prin Interpol sau orice alt mijloc care lasă o
urmă scrisă sau încuviinţat de partea solicitată. Convenţia mai prevede că arestarea provizorie
va putea înceta dacă, în termen de 18 zile de la arestare, partea solicitată nu a fost sesizată prin
cererea de extrădare împreună cu actele anexe. Arestarea nu va putea, în nici un caz, să dureze
mai mult de 40 de zile de la luarea acestei măsuri. Se precizează însă că punerea în libertate
74
provizorie este posibilă oricând, însă partea solicitată poate lua orice măsură pe care o
consideră necesară pentru a evita fuga persoanei căutate. Punerea în libertate nu poate fi opusă
unei noi arestări şi extrădări, dacă cererea de extrădare este primită ulterior.
Dispoziţiile din articolul 16 al Convenţiei europene de extrădare se regăsesc în
articolul 44 al legii române privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală în
care se precizează că cererea de arestare trebuie să indice existenţa unui mandat de arestare
preventivă sau, după caz, a unui mandat de executare a unei pedepse aplicate printr-o hotărâre
judecătorească definitivă împotriva persoanei solicitate. Se mai face precizarea că nu se poate
da curs unei cereri de arestare provizorie în vederea extrădării decât atunci când nu există nici
o îndoială asupra competenţei autorităţii solicitante şi când cererea indică existenţa unui
mandat din cele menţionate. De asemenea, se arată că dispoziţiile articolului 43 referitoare la
luarea, prelungirea şi durata arestării provizorii se aplică în mod corespunzător.
Cererea de arestare provizorie în vederea extrădării se transmite, prin intermediul
Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului Administraţiei şi
Internelor, parchetului competent, cu informarea Ministerului Justiţiei. În cazul în care
arestarea provizorie în vederea extrădării se solicită pe bază de reciprocitate, precum şi atunci
când cererea de arestare priveşte una dintre persoanele exceptate de la extrădare, prevăzute la
art. 19, aceasta se transmite obligatoriu Ministerului Justiţiei, în vederea efectuării examenului
de regularitate internaţională prevăzut la art. 40, care se aplică în mod corespunzător. Instanţa,
din oficiu ori la sesizarea procurorului competent sau la cererea persoanei extrădabile, poate
dispune încetarea măsurii arestării provizorii în vederea extrădării dacă, în termen de 18 zile
de la luarea măsurii, statul român nu a fost sesizat prin cererea de extrădare, însoţită de
documentele anexate. Arestarea provizorie încetează de drept după trecerea unui termen de 40
de zile, dacă în acest interval de timp nu se primesc cererea de extrădare şi înscrisurile
necesare, cu excepţia cazului în care printr-un tratat bilateral este prevăzut un alt termen
privind durata maximă a perioadei de arestare provizorie.
C. Reţinerea în vederea extrădării. Legea română la care ne referim prevede, în
articolul 45, că Organul judiciar în a cărui circumscripţie a fost localizată persoana a cărei
arestare provizorie în vederea extrădării este cerută de autorităţile competente ale unui stat
solicitant poate dispune reţinerea pentru cel mult 24 de ore. În situaţia în care măsura reţinerii
a fost luată de organul de cercetare penală al poliţiei judiciare, acesta este obligat, în primele
10 ore de la reţinere, să prezinte procurorului competent persoana urmărită internaţional.
2. Procedura la curtea de apel
Procedura de extrădare în România este de competența curților

de apel. În acest sens, este prevăzută și forma pe care procedura
trebuie să o îmbrace.
A. Procedura la primul termen. Potrivit dispoziţiilor articolul 46 al legii române în

materie, la primul termen în faţa curţii de apel, instanţa procedează la luarea unei declaraţii
persoanei a cărei extrădare este cerută şi care este asistată gratuit de un interpret şi de un
75
apărător din oficiu, dacă nu există un avocat ales. Prezenţa procurorului este obligatorie.
Legea prevede că procedura este publică, dacă persoana extrădabilă sau procurorul nu se
opune, şi, de asemenea, este orală şi contradictorie. Legea prevede că persoana a cărei
extrădare se cere poate, la primul termen, după interogatoriu, să opteze fie pentru extrădarea
voluntară, fie pentru continuarea procedurii, în cazul în care se opune la extrădare.
B. Extrădarea voluntară. Potrivit dispoziţiilor articolului 47 al legii, persoana a cărei
extrădare se cere are dreptul să declare în faţa instanţei că renunţă la apărare împotriva cererii
de extrădare şi că îşi dă consimţământul să fie extrădată şi predată autorităţilor competente ale
statului solicitant. Declaraţia persoanei extrădabile este consemnată într-un proces-verbal,
semnat de preşedintele completului de judecată, de grefier, de persoana extrădabilă, de
avocatul ei şi de interpret. După ce instanţa constată că persoana extrădabilă este pe deplin
conştientă de consecinţele opţiunii sale şi după ce ascultă şi concluziile procurorului,
examinează dacă nu există vreun impediment care exclude extrădarea. Dacă se constată că
extrădarea voluntară este admisibilă, instanţa ia act despre aceasta prin sentinţă şi dispune
totodată asupra măsurii preventive necesare să fie luată până la predarea persoanei
extrădabile. Sentinţa este definitivă, se redactează în 24 de ore şi se transmite de îndată, în
copie legalizată, Ministerului Justiţiei, pentru a proceda, conform dispoziţiei articolului 37
alineatul 4 litera e), la punerea în executare, în colaborare cu Ministerul Administraţiei şi
Internelor, a hotărârii definitive prin care s-a dispus extrădarea.
Legea prevede, totodată, că persoana care renunţă la apărare şi consimte să fie
extrădată şi predată autorităţilor competente ale statului solicitant poate declara, cu aceeaşi
ocazie, că renunţă la aplicarea regulii specialităţii prevăzute la articolul 74 din lege.
C. Extrădarea simplificată. Descrisă în articolul 48 al legii române, această formă de
extrădare se realizează în cazul extrădării voluntare examinată mai sus, prin renunţarea la
prezentarea unei cereri formale de extrădare şi a actelor anexe dacă aceasta se prevede prin
convenţia internaţională aplicabilă în relaţia cu statul solicitant sau în cazul în care legislaţia
acelui stat permite o asemenea procedură simplificată de extrădare şi aceasta a fost aplicată
unor cereri de extrădare formulate de România.
Extrădarea simplificată se întemeiază pe două condiţii de bază: consimţământul la
extrădare al persoanei a cărei extrădare se cere, pe de o parte, şi existenţa unei convenţii
internaţionale în acest sens sau practica reciprocităţii. Desigur, existenţa unei cereri din partea
statului solicitant, cu indicarea temeiurilor extrădării, este indispensabilă pentru declanşarea
procedurii, chiar simplificată, a extrădării.
D. Opoziţia la extrădare a persoanei extrădabile. În marea majoritate a cazurilor,
persoana a cărei extrădare se cere se opune extrădării şi de aceea legea reglementează
procedura extrădării, pentru a da posibilitatea persoanei a cărei extrădare se cere să
dovedească fie că nu ea este persoana căutată, fie că există vreunul din cazurile în care,
potrivit legii, extrădarea nu este posibilă.
Astfel, potrivit dispoziţiilor articolului 49, dacă persoana a cărei extrădare este cerută,
se opune cererii de extrădare, ea îşi va putea formula apărările oral şi în scris, putând,
totodată, să propună probe în acest sens. Legea prevede că, în urma audierii persoanei
solicitate, dosarul cauzei este pus la dispoziţia apărătorului acesteia pentru a putea prezenta, în
scris şi în termen de 8 zile, opoziţia motivată la cererea de extrădare şi a indica mijloacele de
probă admise de legea română, numărul de martori fiind limitat la doi. Procurorul poate
solicita un termen de 8 zile pentru a răspunde opoziţiei sau pentru a administra probe.
E. Administrarea probelor şi solicitarea de informaţii suplimentare. Legea prevede la
articolul 50 că mijloacele de probă încuviinţate de instanţă trebuie să fie administrate în
termen de maximum 15 zile, în prezenţa persoanei a cărei extrădare se cere, asistată de
apărător şi, la nevoie, de interpret, şi în prezenţa procurorului.
76
Dacă informaţiile comunicate de statul solicitant se dovedesc insuficiente pentru a

permite statului român să pronunţe o hotărâre în aplicarea legii privind asistenţa judiciară
internaţională, instanţa competentă va solicita complinirea informaţiilor necesare, fixându-se
în acest scop, un termen de 2 luni. Transmiterea solicitării privind informaţiile suplimentare,
precum şi a răspunsului se realizează pe una din căile prevăzute la articolul 36 al legii
referitor la cererea de extrădare.
3. Concursul de cereri de extrădare
Este posibil ca extrădarea unei persoane să fie cerută de mai

multe state, pentru aceeaşi infracţiune sau pentru infracţiuni
diferite. Convenţia europeană de extrădare prevede, în articolul
17, că partea solicitată va statua, în acest caz, ţinând seama de
toate împrejurările şi în mod deosebit de gravitatea şi de locul
săvârşirii infracţiunilor, de datele conţinute în cererile de
extrădare, de naţionalitatea persoanei a cărei extrădare se cere şi
de posibilitatea unei extrădări ulterioare către un alt stat.
Legea română privind asistenţa judiciară internaţională reproduce dispoziţiile din

Convenţia europeană în articolul 39, precizând că, dacă extrădarea este cerută de mai multe
state fie pentru aceeaşi faptă, fie pentru fapte diferite, statul român hotărăşte, ţinând seama de
toate împrejurările şi, în mod deosebit, de gravitatea şi de locul săvârşirii infracţiunilor, de
data depunerii cererilor respective, de cetăţenia persoanei extrădabile, de existenţa
reciprocităţii de extrădare în raport cu statul român şi de posibilitatea unei extrădări ulterioare
către alt stat solicitant. În această situaţie, Ministerul Justiţiei stabileşte, dacă este cazul, cărui
stat solicitant îi va fi predată persoana extrădată, potrivit obligaţiilor internaţionale asumate de
România prin tratatele internaţionale în materie la care este parte sau care decurg din statutul
de membru al Uniunii Europene, ţinând seama de hotărârile judecătoreşti definitive cu privire
la fiecare dintre cererile de extrădare, precum şi de criteriile prevăzute. Ministerul Justiţiei va
înştiinţa de urgenţă autorităţile competente ale statelor solicitante despre existenţa concursului
de cereri de extrădare.
4. Soluţionarea cererii de extrădare
77
Atunci când constată că sunt îndeplinite condiţiile de extrădare,

curtea de apel hotărăşte admiterea cererii de extrădare,
dispunând totodată menţinerea stării de arest provizoriu în
vederea extrădării, până la predarea persoanei extrădate.
Hotărârea prin care sa dispus extrădarea se motivează în
termen de 5 zile de la data pronunţării;
Dacă instanţa constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru
extrădare, respinge cererea şi dispune punerea în libertate a
persoanei a cărei extrădare fusese cerută. Hotărârea se
motivează în 24 de ore şi este transmisă procurorului general al
parchetului de pe lângă curtea de apel, care o remite, de îndată,
compartimentului de specialitate al Ministerului Justiţiei
A. Pronunţarea hotărârii de către curtea de apel. Soluţionarea cererii de extrădare de

către curtea de apel este reglementată prin dispoziţiile articolului 52 a legii.
În fine, legea prevede că hotărârea asupra extrădării poate fi atacată cu contestaţie la
Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de procurorul general competent (din oficiu
sau la cererea ministrului justiţiei) şi de persoana a cărei extrădare a fost cerută, în termen de
5 zile de la pronunţare. Contestaţia declarat împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea de
extrădare este suspensivă de executare, ca şi contestaţia declarată împotriva hotărârii prin care
s-a dispus extrădarea, cu excepţia dispoziţiilor referitoare la starea de arest provizoriu în
vederea extrădării.
B. Judecarea contestaţiei şi comunicarea hotărârii. Potrivit dispoziţiilor articolului 53
din lege,contestaţia declarată în condiţiile arătate se judecă cu prioritate, într-un termen de cel
mult 10 zile, de un complet format din 3 judecători. Dosarul cauzei se restituie curţii de apel
în cel mult 3 zile de la soluţionarea contestaţiei. În ceea ce priveşte hotărârea definitivă asupra
extrădării, aceasta se comunică procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel
care a judecat cauza în primă instanţă şi compartimentului de specialitate din Ministerul
Justiţiei. Toate aceste prevederi sunt în acord deplin cu dispoziţia din articolul 37 alineatul 2
din lege: „Procedura de extrădare pasivă are un caracter urgent...".
5. Punerea în executare a hotărârii de extrădare
78
Dacă există un caz de forţă majoră care împiedică predarea sau

primirea persoanei ce urma să fie extrădată, partea interesată va
informa despre aceasta pe cealaltă parte şi ambele se vor pune de
acord asupra unei noi date de predare, fiind aplicabile
dispoziţiile privitoare la termenele în care trebuie să aibă loc
predarea persoanei extrădabile.
A. Predarea extrădatului. Convenţia europeană de extrădare prevede în articolul 18,

reguli cu privire la predarea persoanei extrădate, arătând că partea solicitată va comunica
părţii solicitante hotărârea sa asupra extrădării, precizând că orice respingere totală sau
parţială trebuie motivată, iar în caz de acceptare, partea solicitantă va fi informată despre
locul şi data predării şi asupra duratei detenţiei executate în vederea extrădării de către
persoana a cărei extrădare s-a cerut. Cu excepţia cazului de forţă majoră care împiedică
predarea sau preluarea persoanei extrădate, dacă preluarea nu are loc la data fixată, persoana
va putea fi pusă în libertate la expirarea unui termen de 15 zile socotit de la această dată şi va
fi, în orice caz, pusă în libertate la expirarea unui termen de 30 de zile, când partea solicitată
va putea refuza să o extrădeze pentru aceeaşi faptă.
Aceste prevederi ale Convenţiei se regăsesc în dispoziţiile articolelor 56 şi 57 din legea
română, care precizează că, pentru predarea extrădatului este necesar şi suficient un extras al
hotărârii judecătoreşti definitive prin care se dispune extrădarea. Ministerul Justiţiei
informează de îndată Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul
Ministerul Administraţiei şi Internelor, care stabileşte locul şi data predării şi asigură predarea
sub escortă a persoanei extrădate. Legea română precizează, de asemenea, că Ministerul
Justiţiei aduce la cunoştinţă de urgenţă autorităţii competente a statului solicitant soluţia
adoptată asupra extrădării, comunicându-i totodată un extras de pe hotărârea definitivă. Locul
predării va fi, de regulă, un punct de frontieră al statului român, Ministerul Administraţiei şi
Internelor al României va asigura predarea şi va informa despre aceasta Ministerul Justiţiei.
Persoana extrădată va putea fi pusă în libertate dacă nu a fost preluată în 15 zile de la data
stabilită, termen ce nu poate fi prelungit decât cu încă cel mult 15 zile.
B. Predarea amânată sau condiţionată. Potrivit articolului 19 din Convenţie, partea
solicitată va putea, după ce a statuat asupra cererii de extrădare, să amâne predarea
persoanei cerute, pentru a putea fi urmărită de ea însăşi sau, dacă persoana a fost deja
condamnată, pentru a o pune să execute, pe teritoriul său, o pedeapsă aplicabilă pentru un alt
fapt decât acela pentru care este cerută extădarea. Tot Convenţia prevede că, în loc de a
amâna predarea, partea solicitată va putea preda temporar părţii solicitante persoana cerută, în
condiţii determinate de comun acord între părţi.
Legea română privind cooperarea judiciară internaţională penală reglementează această
materie prin dispoziţiile articolului 58, intitulat „Predarea amânată". Cazul tipic este acela în
care împotriva persoanei a cărei extrădare se cere există un proces penal în faţa autorităţilor
judiciare române sau când persoana respectivă se află în executarea unei pedepse privative de
libertate. În această situaţii nu este obiectiv posibilă extrădarea. Legea prevede că extrădarea
poate fi amânată, ea devenind efectivă numai după ce procesul penal a luat sfârşit, iar în caz
de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate, numai după ce aceasta a fost executată sau
considerată ca executată.
În afară de aceste situaţii, legea prevede că predarea persoanei extrădate poate fi
amânată şi atunci când se constată, pe baza unei expertize medicale, că aceasta suferă de o
79
boală care i-ar putea pune viaţa în pericol. Acest nou caz de amânare, neprevăzut în
Convenţie, se justifică din raţiuni umanitare.
Legea prevede că, în cazul amânării predării, instanţa emite un mandat de arestare
provizorie în vederea extrădării. Dacă persoana ce urmează să fie extrădată se află, la
momentul admiterii cererii de extrădare, sub puterea unui mandat de arestare preventivă sau
de executare a pedepsei închisorii emis de autorităţile judiciare române, mandatul de arestare
provizorie în vederea extrădării intră în vigoare de la data încetării motivelor care au justificat
amânarea.
Atunci când există vreunul dintre cazurile care împiedică extrădarea, legea prevede că
persoana a cărei extrădare se cere poate fi predată temporar, în cazul în care statul solicitant
face dovada că amânarea predării ar provoca un prejudiciu grav, cum ar fi împlinirea
termenului prescripţiei, cu condiţia ca această predare să nu dăuneze desfăşurării procesului
penal în curs în România, şi ca statul solicitant să dea asigurări că, o dată îndeplinite actele
procesuale pentru care a fost acordată extrădarea, va retrimite extrădatul autorităţilor române.
Această predare temporară se aprobă, la cererea statului solicitant, printr-o încheiere dată în
camera de consiliu, de către preşedintele secţiei penale a curţii de apel care a judecat cererea
de extrădare. În vederea soluţionării cererii, instanţa va analiza îndeplinirea criteriilor
prevăzute de lege pentru aprobarea amânării predării persoanei extrădate (existenţa unui
proces în curs sau a unei pedepse în curs de executare), solicitând şi avizul autorităţii judiciare
pe rolul căreia se află cauza ori, după caz, al instanţei de executare. Dacă persoana predată
temporar se află în executarea unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă, executarea
acesteia se consideră suspendată de la data când persoana a fost predată autorităţilor
competente ale statului solicitant şi până la data când este retrimisă autorităţilor române.
C. Remiterea de obiecte. Convenţia europeană de extrădare prevede în articolul 20
că, la cererea părţii solicitante, partea solicitată va reţine şi va remite, în măsura permisă de
legislaţia sa, obiectele:
a) care pot fi folosite ca elemente doveditoare; sau
b) care, provenind din infracţiune, au fost găsite în momentul arestării în posesia
persoanei a cărei extrădare se cere sau au fost descoperite ulterior.
Legea română privind cooperarea judiciară internaţională cuprinde dispoziţii privind
remiterea de obiecte şi de bunuri în articolul 17 şi reflectă prevederile Convenţiei europene.
Se precizează că obiectele şi bunurile nu vor fi predate decât în temeiul unei hotărâri
definitive pronunţate în acest sens de autoritatea judiciară competentă.
D. Extrădarea repetată. Legea română (articolul 55) prevede extrădarea din nou a
persoanei extrădate care, după ce a fost predată statului solicitant, fuge înainte de
soluţionarea cauzei sau de executarea pedepsei pentru care a fost acordată extrădarea, şi se
întoarce pe teritoriul României. Persoana va fi din nou arestată şi predată, în baza unui
mandat emis de autoritatea judiciară competentă a statului solicitant. Legea prevede însă că
extrădarea din nou nu va avea loc în cazul în care statul solicitant a încălcat condiţiile în
care extrădarea a fost acordată.
Deşi legea nu prevede, constatarea încălcării de către statul solicitant a condiţiilor sub
care a fost acordată extrădarea nu se poate face decât de curtea de apel care a pronunţat
hotărârea asupra extrădării, la sesizarea procurorului competent.
6. Tranzitarea extrădaţilor
80
În reglementarea extrădării, un loc aparte îl ocupă tranzitul

persoanelor aflate pe teritoriul altor state în ipoteza în care
statul solicitat nu are frontieră comună cu statul solicitant. De
aceea, Convenţia europeană de extrădare prevede în articolul
21 anumite reguli privitoare la tranzit şi anume că se va
încuviinţa la cererea adresată pe aceeaşi cale ca şi cererea de
extrădare, cu condiţia să nu fie vorba despre vreo infracţiune
considerată de partea solicitată pentru tranzit ca având un
caracter politic ori pur militar, ţinând seama de dispoziţiile
articolului 3 şi articolului 4 din Convenţia privitoare la
infracţiunile politice şi la infracţiunile militare. Statul solicitat
va putea refuza tranzitul unui resortisant al său.
Pentru încuviinţarea tranzitului, sunt necesare aceleaşi documente ca şi pentru

admiterea extrădării, adică cererea şi actele anexe pe care le-am examinat anterior. Situaţia
este deosebită în cazul în care tranzitarea se face pe cale aeriană, când Convenţia prevede
dispoziţii speciale în raport cu următoarele situaţii:
a) când nu va fi prevăzută o aterizare, partea solicitantă va înştiinţa partea peste al
cărei teritoriu se va zbura şi va atesta existenţa unuia dintre documentele prevăzute la
articolul 12 punctul 2 litera a) (o hotărâre de condamnare definitivă sau un mandat de
arestare). În caz de aterizare forţată, această notificare va produce efectele arestării
provizorii în vederea extrădării, iar partea solicitantă va adresa o cerere formală de tranzit;
b) când va fi prevăzută o aterizare, partea solcitantă va adresa o cerere formală de
tranzit.
Convenţia prevede însă că o parte poate declara, o dată cu semnarea convenţiei sau la
depunerea instrumentului său de ratificare sau de aderare, că nu va încuviinţa tranzitul unei
persoane decât în aceleaşi condiţii cu cele ale extrădării sau cu unele dintre ele. În aceste
cazuri, se va putea aplica regula reciprocităţii.
În fine, Convenţia prevede că tranzitul persoanei extrădate nu se va efectua prin
traversarea unui teritoriu unde ar fi motive să se creadă că viaţa sau libertatea sa ar putea fi
ameninţate pentru motive legate de rasa, religia, naţionalitatea sau opiniile sale politice.
Legea română privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală
reglementează tranzitarea extrădaţilor prin dispoziţiile articolului 60, care consacră
dispoziţiile Convenţiei europene examinate anterior, raportate la condiţiile legislaţiei române.
Legea prevede regula generală potrivit căreia tranzitul pe teritoriul României al unui extrădat
care nu este cetăţean român poate fi acordat cu condiţia ca să nu existe motive de ordine
publică de opunere la aceasta şi să fie vorba de o infracţiune care permite extrădarea conform
legii române. Dacă extrădatul este cetăţean român, legea precizează că tranzitarea este
încuviinţată în situaţiile în care este autorizată pentru cetăţenii români.
Sub aspectul condiţiilor formale, legea prevede că tranzitul se încuviinţează la cererea
statului interesat, la care se anexează cel puţin mandatul de arestare preventivă sau mandatul
de executare a pedepsei închisorii care a justificat acordarea extrădării. Hotărârea asupra
tranzitului este luată de Ministerul Justiţiei, care o comunică de îndată autorităţii competente a
statului solicitant şi Ministerului Administraţiei şi Internelor.
81
Cu privire la tranzitul aerian, se prevede că, atunci când nu este prevăzută o aterizare
pe teritoriul statului român, este suficientă o notificare transmisă de autoritatea competentă a
statului solicitant Ministerului Justiţiei al României. Aşa cum se prevede şi în Convenţia
europeană, legea prevede că, în caz de aterizare forţată, această notificare va produce efectele
cererii de arestare provizorie în vederea extrădării, iar statul solicitant va adresa de îndată o
cerere formală de tranzit, care se soluţionează după procedura examinată anterior.
În fine, legea română precizează că persoana extrădată aflată în tranzit rămâne în stare
de arestare provizorie pe perioada şederii sale pe teritoriul statului român.
• Legea română prevede, în articolul 43, reguli privitoare la sesizarea instanţei cu

soluţionarea cererii de extrădare şi la arestarea provizorie a persoanei extrădabile, în
vederea extrădării;
• Procedura de extrădare în România este de competența curților de apel. În acest
sens, este prevăzută și forma pe care procedura trebuie să o îmbrace;
• Este posibil ca extrădarea unei persoane să fie cerută de mai multe state, pentru
aceeaşi infracţiune sau pentru infracţiuni diferite. Convenţia europeană de extrădare
prevede, în articolul 17, că partea solicitată va statua, în acest caz, ţinând seama de
toate împrejurările şi în mod deosebit de gravitatea şi de locul săvârşirii
infracţiunilor, de datele conţinute în cererile de extrădare, de naţionalitatea
persoanei a cărei extrădare se cere şi de posibilitatea unei extrădări ulterioare către
un alt stat;
• Atunci când constată că sunt îndeplinite condiţiile de extrădare, curtea de apel
hotărăşte admiterea cererii de extrădare, dispunând totodată menţinerea stării de
arest provizoriu în vederea extrădării, până la predarea persoanei extrădate.
Hotărârea prin care sa dispus extrădarea se motivează în termen de 5 zile de la data
pronunţării;
• Dacă instanţa constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru extrădare, respinge
cererea şi dispune punerea în libertate a persoanei a cărei extrădare fusese cerută.
Hotărârea se motivează în 24 de ore şi este transmisă procurorului general al
parchetului de pe lângă curtea de apel, care o remite, de îndată, compartimentului de
specialitate al Ministerului Justiţiei;
• Dacă există un caz de forţă majoră care împiedică predarea sau primirea persoanei
ce urma să fie extrădată, partea interesată va informa despre aceasta pe cealaltă
parte şi ambele se vor pune de acord asupra unei noi date de predare, fiind aplicabile
dispoziţiile privitoare la termenele în care trebuie să aibă loc predarea persoanei
extrădabile;
• În reglementarea extrădării, un loc aparte îl ocupă tranzitul persoanelor aflate pe
teritoriul altor state în ipoteza în care statul solicitat nu are frontieră comună cu
statul solicitant. De aceea, Convenţia europeană de extrădare prevede în articolul 21
anumite reguli privitoare la tranzit şi anume că se va încuviinţa la cererea adresată
pe aceeaşi cale ca şi cererea de extrădare, cu condiţia să nu fie vorba despre vreo
infracţiune considerată de partea solicitată pentru tranzit ca având un caracter politic
82
ori pur militar, ţinând seama de dispoziţiile articolului 3 şi articolului 4 din

Convenţia privitoare la infracţiunile politice şi la infracţiunile militare. Statul
solicitat va putea refuza tranzitul unui resortisant al său.
1. Identificarea persoanei extrădabile se realizează în termen de:

a) 48 de ore de la primirea cererii de extrădare și a actelor anexate;
b) 2 zile de la primirea cererii de extrădare și a actelor anexate;
c) într-un termen rezonabil.
2. Procedura de extrădare în România este de competența:
a) curților de apel;
b) tribunalelor;
c) I.C.C.J.
3. În cazul unui concurs de cereri de extrădare, se va ține cont de următoarele
criterii:
a) locul săvârșirii infracțiunilor;
b) naționalitatea persoanei a cărei extrădare se cere;
c) posibilitatea unei extrădări ulterioare către un alt stat.
1.a; 2.c; 3. a, b, c.
83
dezvoltați următoarele aspecte: Explicați, pe scurt, situația unui concurs de cereri de extrădare
și cum poate fi acesta soluționat.


UNITATEA DE
ÎNVĂȚARE NR.VII
84
SOLICITAREA EXTRĂDĂRII DE CĂTRE ROMÂNIA
Cuprins
85
1.Condiţii pentru solicitarea extrădării..................................................................................90
2.Procedura de solicitare a extrădării.....................................................................................91
3.Efectele extrădării în România............................................................................................92
4. REZUMATUL UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE................................................................................................93
6.Răspunsuri la testele de autoevaluare................................................................................ 94
7.Lucrare de verificare............................................................................................................94
8.Bibliografie minimală...........................................................................................................95
86
OBIECTIVE SPECIFICE
înțeleagă ce presupune solicitarea extrădării de către

România
identifice condițiile pentru solicitarea extrădării
analizeze procedura de solicitare a extrădării și efectele

acesteia în România
1. Condiţii pentru solicitarea extrădării

materie penală.
Legea română prevede în plus o condiţie privitoare la solicitarea

extrădării în vederea efectuarii urmăririi penale şi anume că, în
afara condiţiei privitoare la gravitatea pedepsei, prevăzută în
articolul 26 al legii (o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin
un an) se cere ca împotriva persoanei în cauză să fie pusă în
mişcare acţiunea penală, în condiţiile prevăzute în Codul de
procedură penală.
A. Obligaţia de a solicita extrădarea. Sub acestă denumire, legea română enumeră, în

articolul 62, condiţiile care fac necesară solicitarea de către statul român a extrădării unei
persoane, fie a extrădării zise procesuale, fie a extrădării zise executive. Aceste condiţii sunt:
87
a)emiterea de către autorităţile judiciare române competente fie a unui mandat de

arestare preventivă (în cazul extrădării procesuale), fie a unui mandat de executare a pedepsei
închisorii, aplicate persoanei respective ori căreia i s-a aplicat o măsură de siguranţă (în cazul
extrădării executive);
b) identificarea acestei persoane pe teritoriul unui stat străin;
c)sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru acordarea extrădării.
În aceste condiţii, extrădarea va fi solicitată statului străin pe teritoriul căruia se află
persoana în cauză.
B. Cadrul juridic pentru solicitarea extrădării. Potrivit legii (articolul 63), acest cadru
este constituit din dispoziţiile articolelor 18-35 din aceeaşi lege, privitoare la condiţiile cerute
de lege pentru acordarea extrădării pasive. Legea română consideră, deci, că extrădarea activă
trebuie să aibă loc în aceleaşi condiţii ca şi extrădarea pasivă. Aceasta înseamnă că nu va
putea fi solicitată extrădarea pentru infracţiunile care sunt exceptate de la extrădare şi nici
dacă nu sunt îndeplinite condiţiile privitoare la extrădare, la gravitatea pedepsei prevăzută de
lege şi la pedeapsa aplicată, la persoanele supuse extrădării şi la cele exceptate, precum şi la
principiile privitoare la drepturile fundamentale ale omului care trebuie să fie respectate în
procedura extrădării.
2. Procedura de solicitare a extrădării
Procedura de solicitare a extrădării este o procedură specială care

trebuie să respecte mai multe reguli.
A. Formularea cererii de extrădare, în numele statului român, şi transmiterea ei se face de

către Ministerul Justiţiei. Este de remarcat că în cazul extrădării active legea a dat în
competenţa Ministerului Justiţiei şi nu a curţii de apel problema solicitării extrădării.
B. Procedura. Potrivit legii române (articolul 65), în cazul în care un mandat de arestare
preventivă sau de executare a pedepsei nu poate fi dus la îndeplinire întrucât inculpatul ori
condamnatul nu se mai află pe teritoriul României, instanţa care a emis mandatul de arestare
preventivă sau instanţa de executare, după caz, la propunerea procurorului, emite un mandat
de urmărire internaţională în vederea extradării, care se transmite Centrului de Cooperare
Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, în
vedereadifuzării prin canalele specifice. Emiterea mandatului de urmărire internaţională în
vederea extrădării nu presupune întocmirea unei încheieri, nefiind o procedură
jurisdicţională.26
26
Decizia nr. 30 din 2 iunie 2008 a Î.C.C.J.-Secţiile Unite, pronuntată la recurs în interesul legii, publicată în
Monitorul Oficial, Partea I, nr. 230 din 08.04.2009.
88
De îndată ce este informată despre faptul că persoana care face obiectul mandatului a
fost localizată pe teritoriul unui stat străin, instanţa de executare sau instanţa care a emis
mandatul de arestare preventivă apreciază, printr-o încheiere motivată, asupra îndeplinirii
condiţiilor prevăzute de lege pentru a solicita extrădarea. Încheierea se dă în camera de
consiliu, de un singur judecător, fără citarea părţilor, însă cu participarea procurorului.
Încheierea poate fi atacată cu contestaţie de procuror,în termen de 24 de ore de la pronunţare.
Dosarul cauzei este înaintat instanţei ierarhic superioare,în termen de 24 de ore ,care va
judeca contestaţia în termen de cel mult 3 zile, iar dosarul va fi înapoiat primei instanţe în
termen de 24 de ore de la soluţionarea contestaţiei. Când încheierea care constată că sunt
îndeplinite condiţiile pentru extrădare, însoţită de actele stabilite la articolului 36 alineatul 2
din lege, este definitivă, se comunică de îndată Ministerului Justiţiei. Încheierea prin care
instanţa a hotărât că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a se solicita extrădarea se
comunică, în termen de 3 zile de la pronunţare, Ministerului Justiţiei.
În termen de 3 zile de la data primirii încheierii definitive cuprinzând constatarea
întrunirii condiţiilor pentru a se solicita extrădarea, Ministerul Justiţiei, prin direcţia de
specialitate, efectuează un examen de regularitate internaţională, potrivit art. 38, şi, în funcţie
de rezultatul acestui examen, formulează cererea de extrădare şi o transmite, însoţită de actele
anexe, autorităţii competente a statului solicitat sau întocmeşte un act prin care propune
ministrului justiţiei, motivat, să sesizeze procurorul general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J.
în vederea iniţierii procedurii de revizuire a încheierii definitive prin care s-a dispus
solicitarea extrădării, informând în ambele situaţii Centrul de Cooperare Poliţienească
Internaţională din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor.
Atunci când, în urma examenului de regularitate, constată că nu sunt întrunite
condiţiile pentru a se solicita extrădarea, ministrul justiţiei sesizează procurorul general al
Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. în vederea iniţierii procedurii de revizuire a încheierii
definitive prin care s-a dispus solicitarea extrădării. Ministrul justiţiei nu poate reitera şi alte
motive de revizuire decât cele de iregularitate internaţională. Cererea de revizuire se face în 3
zile, dacă persoana prevăzută la alin. (1) este arestată în vederea extrădării către România. În
toate celelalte cazuri cererea se face în termen de cel mult 15 zile. Termenul curge de la data
la care procurorul general primeşte cererea prin care ministrul justiţiei îi solicită să promoveze
revizuirea hotărârii judecătoreşti definitive prin care s-a constatat că sunt îndeplinite condiţiile
pentru solicitarea extrădării. Competentă să judece cererea de revizuire este instanţa de
executare sau instanţa care a emis mandatul de arestare preventivă. În cazul în care persoana
solicitată este arestată în vederea extrădării către România, cererea de revizuire se
soluţionează de urgenţă şi cu precădere. În toate celelalte cazuri, cererea de revizuire se
soluţionează în termen de cel mult o lună de la data înregistrării cauzei.
Instanţa, dacă constată că cererea de revizuire este întemeiată, anulează încheierea
atacată. Dacă instanţa constată că cererea de revizuire este neîntemeiată, o respinge,
menţinând încheierea atacată. Hotărârea instanţei de revizuire este definitivă şi se comunică în
termen de 24 de ore de la pronunţare ministrului justiţiei şi procurorului general al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Atunci când extrădarea este cerută în vederea executării unei pedepse pronunţate
printr-o hotărâre dată de instanţele române în lipsă, prin cererea de extrădare formulată de
Ministerul Justiţiei, statul român va da asigurări, la cererea statului solicitat, în condiţiile
articolelor 32 alineatul 1 şi 69 din lege, privind rejudecarea cauzei în prezenţa persoanei
extrădate.
3. Efectele extrădării în România
89
Extrădarea produce mai multe efecte în România, după cum

urmează.
A. Preluarea persoanei extrădate. Cu privire la acest aspect al extrădării active, legea

română prevede că el se desfăşoară în acelaşi mod ca şi în cazul extrădării pasive, cu
deosebirea că, de data aceasta este vorba de preluarea persoanei extrădate de la organele
competente ale statului solicitat. În cazul în care extrădarea a fost acordată sub condiţie,
instanţa care a solicitat extrădarea ia măsurile necesare pentru respectarea condiţiei impuse
de statul solicitat şi dă garanţii în acest sens. În cazul în care condiţia impusă este
retrimiterea persoanei extrădate pe teritoriul statului solicitant, instanţa dispune însoţirea
acesteia la frontieră, în vederea preluării de către autorităţile competente ale statului
solicitant.
B. Primirea extrădatului. Legea prevede că persoana extrădată, odată adusă în România,
va fi predată de urgenţă, după caz, administraţiei penitenciare, în cazul extrădării executive,
sau autorităţii judiciare competente, în cazul extrădării procesuale. În cazul extrădării
executive, dacă persoana extrădată fusese condamnată în lipsă, aceasta va fi rejudecată, la
cerere, cu respectarea drepturilor prevăzute la articolul 32 alineatul 1 din lege referitor la
judecarea în lipsă.
C. Comunicarea soluţiei. Ministerul Justiţiei informează autoritatea judiciară română
competentă despre modul în care a fost soluţionată cererea de extrădare de către statul
solicitat şi, atunci când este cazul, despre durata arestării provizorii în vederea extrădării,
pentru a fi computată potrivit articolului 15 din lege referitor la computarea arestării.
• Legea română prevede în plus o condiţie privitoare la solicitarea extrădării în

vederea efectuarii urmăririi penale şi anume că, în afara condiţiei privitoare la
gravitatea pedepsei, prevăzută în articolul 26 al legii (o pedeapsă privativă de
libertate de cel puţin un an) se cere ca împotriva persoanei în cauză să fie pusă în
mişcare acţiunea penală, în condiţiile prevăzute în Codul de procedură penală;
• Extrădarea produce mai multe efecte în România, după cum urmează:
A. Preluarea persoanei extrădate. Cu privire la acest aspect al extrădării active, legea
română prevede că el se desfăşoară în acelaşi mod ca şi în cazul extrădării pasive, cu
deosebirea că, de data aceasta este vorba de preluarea persoanei extrădate de la organele
competente ale statului solicitat. În cazul în care extrădarea a fost acordată sub condiţie,
instanţa care a solicitat extrădarea ia măsurile necesare pentru respectarea condiţiei impuse
de statul solicitat şi dă garanţii în acest sens. În cazul în care condiţia impusă este
90
retrimiterea persoanei extrădate pe teritoriul statului solicitant, instanţa dispune însoţirea

acesteia la frontieră, în vederea preluării de către autorităţile competente ale statului
solicitant;
B. Primirea extrădatului. Legea prevede că persoana extrădată, odată adusă în România, va fi
predată de urgenţă, după caz, administraţiei penitenciare, în cazul extrădării executive, sau
autorităţii judiciare competente, în cazul extrădării procesuale. În cazul extrădării executive, dacă
persoana extrădată fusese condamnată în lipsă, aceasta va fi rejudecată, la cerere, cu respectarea
drepturilor prevăzute la articolul 32 alineatul 1 din lege referitor la judecarea în lipsă;
C. Comunicarea soluţiei. Ministerul Justiţiei informează autoritatea judiciară română
competentă despre modul în care a fost soluţionată cererea de extrădare de către statul
solicitat şi, atunci când este cazul, despre durata arestării provizorii în vederea extrădării,
pentru a fi computată potrivit articolului 15 din lege referitor la computarea arestării.
1. Comparativ cu prevederile Convenției europene de extrădare, Legea nr.

302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală:
a) nu reglementează și alte condiții privitoare la solicitarea extrădării care
trebuie îndeplinite pentru a se da curs cererii de extrădare;
b) condiționează, în plus, ca împotriva persoanei în cauză să fie pusă în
mișcare acțiunea penală;
c) condiționează, în plus, ca persoana în cauză să fi fost trimisă în judecată, în
condițiile Codului de procedură penală.
2. Sunt condiții care fac necesară solicitarea de către statul român a extrădării
unei persoane:
a) emiterea de către autoritățile judiciare române competente a unui mandat de
arestare preventivă;
b) emiterea de către autoritățile judiciare române competente a unui mandat de
executare a pedepsei închisorii;
c) identificarea acestei persoane pe teritoriul unui stat străin.
3. Formularea și transmiterea cererii de extrădare, în numele statului român, se
realizează de către:
a) Ministerul Public;
b) Ministerul Justiției;
c) Ministerul Afacerilor Externe.
91
1.b; 2.c; 3.b.
dezvoltați următoarele aspecte: Explicați, pe scurt, efectele extrădării în România.


92
UNITATEA DE
ÎNVĂȚARE NR.VIII
DISPOZIȚII COMUNE PRIVIND EXTRĂDAREA
93
Cuprins
1.Cheltuielile ocazionate de extrădare...................................................................................99
2.Frauda la extrădare..............................................................................................................99
3. REZUMATUL UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE...............................................................................100
4.Teste de autoevaluare.........................................................................................................100
5.Răspunsuri la testele de autoevaluare................................................................................101
94
OBIECTIVE SPECIFICE
înțeleagă tipul de cheltuili ocazionate de extrădare
identifice frauda la extrădare și specificitățile acesteia
95
1. Cheltuielile ocazionate de extrădare

materie penală;
Convenția europeană de extrădare.
Potrivit prevederilor articolului 24 din Convenţia europeană de

extrădare, cheltuielile ocazionate de extrădare pe teritoriul părţii
solicitante vor fi în sarcina acestei părţi. În ceea ce priveşte
tranzitarea extrădaţilor, Convenţia prevede că vor fi în sarcina
părţii solicitante cheltuielile ocazionate de tranzitul pe teritoriul
părţii solicitate pentru tranzit.
În deplin acord cu prevederile Convenţiei europene, legea română privind cooperarea

judiciară internaţională prevede, în articolul 76, că se suportă de statul român cheltuielile
privind procedura de extrădare efectuate pe teritoriul României, prin bugetele autorităţilor şi
instituţiilor implicate, în funcţie de atribuţiile conferite fiecăreia dintre acestea prin aceeaşi
lege.
2. Frauda la extrădare
96
Legea română caracterizează, prin dispoziţiile articolului 77, ca

fraudă la extrădare, predarea unei persoane prin expulzare,
readmisie, reconducere la frontieră sau altă măsură de acelaşi
fel şi o interzice ca atare ori de câte ori ascunde voinţa de a se
eluda regulile de extrădare. Această faptă este în mod justificat
caracterizată ca dăunătoare cooperării internaţionale în lupta
împotriva criminalităţii, deoarece sustrage de la răspunderea
penală persoane care ar putea face obiectul unei cereri de
extrădare şi care, prin eludarea regulilor de extrădare,
împiedică înfăptuirea justiţiei în statul pe al cărui teritoriu a
fost săvârşită infracţiunea sau împotriva intereselor căruia au
fost comise infracţiuni internaţionale.
• Potrivit prevederilor articolului 24 din Convenţia europeană de extrădare,

cheltuielile ocazionate de extrădare pe teritoriul părţii solicitante vor fi în sarcina
acestei părţi. În ceea ce priveşte tranzitarea extrădaţilor, Convenţia prevede că vor fi
în sarcina părţii solicitante cheltuielile ocazionate de tranzitul pe teritoriul părţii
solicitate pentru tranzit;
• Legea română caracterizează, prin dispoziţiile articolului 77, ca fraudă la extrădare,
predarea unei persoane prin expulzare, readmisie, reconducere la frontieră sau altă
măsură de acelaşi fel şi o interzice ca atare ori de câte ori ascunde voinţa de a se
eluda regulile de extrădare. Această faptă este în mod justificat caracterizată ca
dăunătoare cooperării internaţionale în lupta împotriva criminalităţii, deoarece
sustrage de la răspunderea penală persoane care ar putea face obiectul unei cereri de
extrădare şi care, prin eludarea regulilor de extrădare, împiedică înfăptuirea justiţiei
în statul pe al cărui teritoriu a fost săvârşită infracţiunea sau împotriva intereselor
căruia au fost comise infracţiuni internaţionale.
1. Cheltuielile ocazionate de extrădare pe teritoriul părții solicitante vor fi,

conform Convenției europene de extrădare, în sarcina:
a) părții solicitante;
b) părții de la care se solicită;
97
c) ambelor părți, în mod egal.

2. Conform Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în
materie penală, cheltuielile privind procedura de extrădare efectuate pe teritoriul
României se suportă:
a) de către Ministerul Finanțelor Publice;
b) de către Ministerul Economiei;
c) prin bugetele autorităților și instituțiilor implicate.
3. Frauda la extrădare poate consta în:
a) predarea unei persoane prin expulzare;
b) readmisie la frontieră;
c) reconducere la frontieră.
1.a; 2.c; 3.a, b, c.
dezvoltați următoarele aspecte: Scurtă comparație între infracțiunile prevăzute în art. 4 și art.
5 din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea și combaterea evaziunii fiscale.


98
UNITATEA DE
ÎNVĂȚARE NR.IX
COOPERAREA CU STATELE MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE
99
Cuprins
OBIECTIVE SPECIFICE………………………………………………………………...104
1.Simplificarea procedurii de extrădare între statele membre U.E.......................................105
2.Dispoziţii generale privind mandatul european de arestare...............................................106
3. REZUMATUL UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE...............................................................................107
4.Teste de autoevaluare.........................................................................................................108
5.Răspunsuri la testele de autoevaluare.................................................................................109
100
OBIECTIVE SPECIFICE
înțeleagă alte modalități de cooperare judiciară

internațională cu statele membre ale Uniunii Europene
trateze comparat procedura de extrădare între statele

membre ale U.E. și între celelalte state nemembre
identifice specificitățile privind mandatul european de

arestare
1. Simplificarea procedurii de extrădare între statele membre U.E
101
Convenţiei privind extrădarea între statele membre ale Uniunii

Europene;
materie penală.
În contextul aderării României la Uniunea Europeană în anul

2007, problema armonizării legislaţiei interne, cu precădere a
legislaţiei în materie penală şi procesual penală cu cea a Uniunii
Europene a determinat legiuitorul român să adopte Legea nr.
302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie
penală, aceasta prevăzând în Capitolul al Titlului II dispoziţii
pentru punerea în aplicare a unor instrumente juridice în materie
de extrădare adoptate la nivelul Uniunii Europene, având în
vedere faptul că nu toate statele membre ale Uniunii Europene
au adoptat în legislaţia lor internă prevederi corespunzătoare
aplicării nelimitate a mandatului european de arestare. De aceea,
în art. 78 la art. 83 s-au introdus unele reglementări tranzitorii
între regulile generale ale extrădării în Uniunea Europeană şi
cele simplificate din domeniul mandatului european de arestare.
Astfel, se menţionează că:

a) în aplicarea Convenţiei privind extrădarea între statele membre ale Uniunii
Europene, adoptată la 27 septembrie 1996, nicio infracţiune nu poate fi considerată ca
infracţiune politică;
b) în ceea ce priveşte prescripţia răspunderii penale şi a executării pedepsei, sunt
aplicabile numai dispoziţiile din legislaţia statului solicitant;
c) amnistia acordată de România nu împiedică extrădarea, cu excepţia cazului în
care fapta prevăzută de legea penală este de competenţa instanţelor române;
d) absenţa unei plângeri prealabile sau a unei alte condiţii necesare pentru punerea
în mişcare a acţiunii penale, potrivit legii române, nu aduce atingere obligaţiei de extrădare;
e) Statul român acordă extrădarea pentru fapte prevăzute de legea penală în
materia accizelor, a taxei pe valoarea adăugată şi în materie vamală, în condiţiile prevăzute de
lege;
f) semnalarea introdusă în Sistemul Informatic Schengen are acelaşi efect ca şi o
cerere de arestare provizorie în vederea extrădării, în sensul art. 16 din Convenţia europeană
de extrădare;
g) extrădarea simplificată se aplică în relaţia cu statele membre ale Uniunii
Europene, fără verificarea condiţiilor speciale prevăzute la art. 48, ori de câte ori sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 47.
Titlul III al legii române, referitor la mandatul european de arestare, conţine prevederi
specifice cooperării dintre România şi statele membre ale Uniunii Europene. Această
reglementare din legea română preia dispoziţiile referitoare la mandatul de arestare european
adoptate prin Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie 2002 (2002/584/JAI
sau 2002/584/JHA, în limba engleză) privind mandatul european de arestare şi procedurile de
predare între statele membre,27 care reprezintă o adaptare a legislaţiei la situaţia concretă şi
27
Publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 190 , din 18 iulie 2002, paginile 1-20.
102
cerinţele din statele membre ale Uniunii Europene privind asistenţa judiciară în materie
penală.
Astfel, în preambulul la Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie
2002 se arată că procedura formală de extrădare ar trebui abrogată între statele membre ale
Uniunii Europene atunci când este vorba despre persoane care se sustrag de la înfăptuirea
justiţiei după ce au fost definitiv condamnate, iar procedurile de extrădare ar trebui accelerate
atunci când este vorba despre persoane suspectate de a fi comis o infracţiune. Decizia are în
vedere faptul că toate sau numai unele dintre statele membre ale Uniunii Europene sunt părţi
la anumite convenţii de extrădare, printre care şi Convenţia europeană de extrădare din 13
decembrie 1957 şi Convenţia europeană privind reprimarea terorismului din 27 ianuarie 1977.
2. Dispoziţii generale privind mandatul european de arestare
Aşa cum se precizează în articolul 84 din Capitolul I al Titlului

III din Legea nr. 302/2004, mandatul european de arestare este o
decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a
unui stat membru al Uniunii Europene solicită arestarea şi
predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul
efectuării urmăririi penale, judecăţii sau executării unei pedepse
ori a unei măsuri de siguranţă privative de libertate.
În articolul 86 al legii se precizează că autorităţile judiciare române competente în

materia mandatului european de arestare sunt instanţele judecătoreşti (ca autorităţi judiciare
emitente), curţile de apel (ca instanţe judiciare de executare) şi Ministerul Justiţiei (ca
autoritate centrală). Autorităţile române competente să primească mandatul european de
arestare sunt Ministerul Justiţiei şi parchetele de pe lângă curţile de apel în a căror
circumscripţie a fost localizată persoana solicitată. În cazul în care nu se cunoaşte locul unde
se află persoana solicitată, mandatul european de arestare se transmite Parchetului de pe lângă
Curtea de Apel Bucureşti.
Pe de altă parte, rezultă că mandatul european de arestare se emite atât în scopul
efectuăririi urmării penale, atunci când interesul înfăptuirii justiţiei impune transferarea în
statul solicitant a persoanei urmărite, cât şi în cazul executării unei pedepse sau a unei măsuri
de siguranţă privative de libertate, pentru finalizarea în bune condiţii a actului de justiţie
penală.
În ceea ce priveşte condiţiile de formă şi conţinut pe care trebuie să le îndeplinească
mandatul, legea prevede în anexă un model al mandatului european de arestare, în care se
înscriu următoarele informaţii: a) identitatea şi cetăţenia persoanei solicitate; b) denumirea,
adresa, numerele de telefon şi fax, precum şi adresa de e-mail ale autorităţii judiciare
emitente; c) indicarea existenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive, a unui mandat de
arestare preventivă sau a oricărei alte hotărâri judecătoreşti executorii având acelaşi efect, care
se încadrează în dispoziţiile legale privind obiectul mandatului european de arestare
(prevăzute în articolul 88 al legii) şi în cele privind faptele care dau loc la predare (prevăzute
103
în articolul 96); d) natura şi încadrarea juridică a infracţiunii, ţinându-se seama mai ales de
prevederile articolului 96, referitoare la faptele care dau loc la predare; e) o descriere a
circumstanţelor în care a fost comisă infracţiunea, inclusiv momentul, locul, gradul de
implicare a persoanei solicitate; f) pedeapsa pronunţată, dacă hotărârea a rămas definitivă, sau
pedeapsa prevăzută de legea statului emitent pentru infracţiunea săvârşită; g) dacă este
posibil, alte consecinţe ale infracţiunii.
Referitor la limba în care se redactează mandatul european de arestare transmis unei
autorităţi judiciare competente a altui stat membru de către autoritatea judiciară română
solicitantă, se arată în alineatul 3 al articolului 87 că acesta trebuie tradus în limba oficială sau
în limbile oficiale ale statului de executare ori în una sau mai multe alte limbi oficiale ale
Instituţiilor Comunităţilor Europene, pe care acest stat le acceptă conform declaraţiei depuse
la Secretariatul General al Consiliului Uniunii Europene. Atunci când autorităţile judiciare
române sunt solicitate să execute un mandat european de arestare transmis de autorităţile
judiciare competente ale altui stat membru al Uniunii Europene, acest mandat trebuie să fie
tradus în limba română sau în una din limbile engleză ori franceză. După cum se poate
observa, legiuitorul român a optat tot pentru folosirea limbilor oficiale ale Consiliului Europei
şi în ceea ce priveşte redactarea mandatelor europene de arestare primite spre executare de
autorităţile judiciare ale statului român, în calitate de stat solicitat, de la autorităţile judiciare
ale unui stat membru al Uniunii Europene.
În privinţa cheltuielilor ocazionate pe teritoriul statului român de executarea unui
mandat european de arestare, se arată în articolul 88 că acestea revin României, în timp ce
rămân în sarcina statului emitent celelalte cheltuieli, principiu întâlnit şi în cazul procedurii de
extrădare.
• În contextul aderării României la Uniunea Europeană în anul 2007, problema

armonizării legislaţiei interne, cu precădere a legislaţiei în materie penală şi
procesual penală cu cea a Uniunii Europene a determinat legiuitorul român să
adopte Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie
penală, aceasta prevăzând în Capitolul al Titlului II dispoziţii pentru punerea în
aplicare a unor instrumente juridice în materie de extrădare adoptate la nivelul
Uniunii Europene, având în vedere faptul că nu toate statele membre ale Uniunii
Europene au adoptat în legislaţia lor internă prevederi corespunzătoare aplicării
nelimitate a mandatului european de arestare. De aceea, în art. 78 la art. 83 s-au
introdus unele reglementări tranzitorii între regulile generale ale extrădării în
Uniunea Europeană şi cele simplificate din domeniul mandatului european de
arestare;
• Aşa cum se precizează în articolul 84 din Capitolul I al Titlului III din Legea nr.
302/2004, mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o
autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicită
arestarea şi predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul
efectuării urmăririi penale, judecăţii sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de
siguranţă privative de libertate.
104
1. Mandatul european de arestare:

a) a fost reglementat în legislația internă a tuturor statelor membre ale Uniunii
Europene;
b) a fost reglementat în legislația internă a unor state membre ale Uniunii
Europene;
c) a fost reglementat în legislația internă a României.
2. Sunt autorități române competente în materia mandatului european de
arestare:
a) instanțele judecătorești;
b) curțile de apel;
c) Ministerul Justiției.
3. Sunt autorități române competente să primească mandatul european de
arestare:
a) curțile de apel în a căror circumscripție a fost localizată persoana solicitată;
b) parchetele de pe lângă curțile de apel în a căror circumscripție a fost
localizată persoana solicitată;
c) Ministerul Justiției.
1.b, c; 2.a, b, c; 3.b, c.
105
dezvoltați următoarele aspecte: Scurtă comparație între infracțiunile prevăzute la art. 7 alin. 1
și art. 7 alin. 2 din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea și combaterea evaziunii fiscale.


 CONVENŢIEI PRIVIND EXTRĂDAREA ÎNTRE STATELE MEMBRE ALE
UNIUNII EUROPENE.
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR.X
MANDATUL EUROPEAN DE ARESTARE. SOLUȚIONARE ȘI EXECUTARE
106
Cuprins
1.Condiţii privind emiterea şi transmiterea mandatului european de arestare.......................113
2.Soluţionarea şi executarea mandatului european de arestare..............................................116
3. REZUMATUL UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE................................................................................................127
5.Răspunsuri la testele de autoevaluare.................................................................................128
107
OBIECTIVE SPECIFICE
108
înțeleagă modalitățile de soluționare ale mandatului
european de arestare
analizeze în detaliu condițiile privind emiterea și
transmiterea mandatului european de arestare
identifice modalitățile de executare ale mandatului

european de arestare
1. Condiţii privind emiterea şi transmiterea mandatului european de

arestare

Europene;
materie penală.
În ceea ce priveşte condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un

mandat european de arestare, legea prevede reglementări
privitoare la obiectul acestuia, pentru a putea fi emis de către
autorităţile judiciare române, precum şi procedura de urmat în
vederea transmiterii sale către autorităţile judiciare ale statului
solicitat.
Astfel, referindu-se la obiectul mandatului european de arestare, legea română instituie

regula că, în cazul în care un mandat de arestare preventivă sau de executare a pedepsei nu
poate fi dus la îndeplinire, întrucât inculpatul ori condamnatul nu se mai află pe teritoriul
României, instanţa care a emis mandatul de arestare preventivă sau instanţa de executare,
după caz, la propunerea procurorului sesizat în acest scop de către organele de poliţie, se
emite un mandat european de arestare ori de câte ori nu a intervenit, potrivit legii române,
prescripţia răspunderii penale sau a executării pedepsei ori amnistia sau graţierea şi este
îndeplinită, după caz, una dintre următoarele condiţii:
109
a) pedeapsa prevăzută de lege este de cel puţin un an, dacă arestarea şi predarea se solicită
în vederea exercitării urmăririi penale ori a judecăţii;
b) pedeapsa sau măsura de siguranţă privativă de libertate aplicată este de cel puţin 4 luni,
dacă arestarea şi predarea se solicită în vederea executării pedepsei sau a măsurii de siguranţă
privative de libertate.
Mandatul european de arestare este emis, în faza de urmărire penală, de către
judecătorul delegat de preşedintele instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în
fond, iar în faza de judecată şi de executare, de către judecătorul delegat de preşedintele
primei instanţe ori de cel al instanţei de executare, în următoarele situaţii:
a) la sesizarea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală a
persoanei solicitate, dacă arestarea şi predarea se solicită în vederea efectuării urmăririi
penale;
b) la sesizarea instanţei care a dispus asupra luării măsurii arestării preventive a
inculpatului ori care a hotărât cu privire la măsurile de siguranţă, după caz, sau a organului la
care se află spre executare mandatul, dacă arestarea şi predarea se solicită în vederea judecăţii
ori executării pedepsei închisorii sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate.
Judecătorul competent verifică îndeplinirea condiţiilor prevăzute pentru emiterea
mandatului european de arestare şi procedează, după caz, astfel:
a) emite (direct, fără încheiere prealabilă, conform Deciziei nr. 39/22.09.2008 a
Î.C.C.J.-Secţiile Unite) mandatul european de arestare şi supraveghează luarea măsurilor
pentru transmiterea acestuia; în cazul în care persoana este localizată pe teritoriul unui stat
membru al Uniunii Europene, dispune traducerea mandatului european de arestare, în termen
de 24 de ore;
b) constată, prin încheiere motivată, că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege
pentru a emite un mandat european de arestare. Încheierea poate fi atacată cu recurs de
procuror, în termen de 3 zile de la comunicare. Recursul se judecă de instanţa superioară, în
termen de 3 zile de la înregistrarea cauzei, iar în caz de admitere a acestuia, prima instanţă
este obligată să emită un mandat european de arestare.
În cazul emiterii mandatului european de arestare, judecătorul competent informează
procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală ori instanţa pe rolul căreia se
află cauza penală despre emiterea mandatului european de arestare, iar în cazul când constată
că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a emite un mandat european de
arestare, comunică încheierea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea
penală ori procurorului de pe lângă instanţa de executare.
Emiţând un mandat european de arestare, autorităţile judiciare române pot solicita
autorităţilor judiciare de executare ca, odată cu predarea persoanei vizate de mandatul
respectiv, să le fie remise şi bunurile care constituie mijloace materiale de probă. În aceste
condiţii, odată cu aplicarea prevederilor legale referitoare la mandatul european de arestare, se
face şi aplicarea dispoziţiilor legale privitoare la asistenţa judiciară în materie penală,
referitoare la remiterea de obiecte.
În cazul în care locul unde se află persoana solicitată nu este cunoscut, mandatul
european de arestare în limba română se transmite Centrului de Cooperare Poliţienească
Internaţională din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, în vederea difuzării pe
canale specifice. Acesta va fi tradus, prin grija instanţei emitente, în limba impusă de statul
membru de executare, după ce se confirmă localizarea persoanei solicitate pe teritoriul unui
anumit stat membru al Uniunii Europene.
Instanţele întocmesc şi păstrează Registrul de evidenţă a mandatelor europene de
arestare, care nu este destinat publicităţii. Procedura de emitere a mandatului european de
arestare are caracter confidenţial până la arestarea persoanei solicitate în statul membru de
executare.
110
În ceea ce priveşte procedura de transmitere a mandatului european de arestare, se

prevede în articolul 90 al legii că autorităţile judiciare române pot transmite mandatul
european de arestare prin orice mijloc de transmitere sigur, care lasă o urmă scrisă, cu condiţia
ca autoritatea judiciară de executare să poată verifica autenticitatea acestuia.
Dacă nu se cunoaşte locul unde se află persoana solicitată, transmiterea mandatului
european de arestare se realizează prin intermediul Centrului de Cooperare Poliţienească
Internaţională din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, care procedează la
difuzarea în Sistemul Informatic Schengen (SIS) sau pe canalele Organizaţiei Internaţionale a
Poliţiei Criminale (Interpol), după caz. În acest caz, transmiterea se poate efectua şi prin
sistemul securizat al Reţelei Judiciare Europene, când acesta va fi operaţional. Toate aceste
căi de comunicare modernă şi rapidă, ca şi menţionarea, în articolul 90 alineatul 4, a faptului
că orice dificultate care ar interveni în legătură cu transmiterea unui mandat european de
arestare se va soluţiona direct între autoritatea judiciară emitentă şi autoritatea judiciară
deexecutare, cu sprijinul Ministerului Justiţiei, conduc la concluzia că s-a pus la dispoziţie un
mecanism eficient de facilitare a asistenţei judiciare în materie penală, cu ajutorul căruia
autorităţile judiciare, fie cea emitentă, fie cea de executare, pot acţiona şi direct, nemijlocit în
realizarea celei mai bune asistenţe judiciare internaţionale.
Legea mai prevede că, în situaţia în care autoritatea judiciară emitentă nu cunoaşte
autoritatea judiciară de executare competentă, va putea efectua cercetarea necesară
identificării autorităţii judiciare competente din statul solicitat, inclusiv prin punctele de
contact ale Reţelei Judiciare Europene28, create între statele membre ale Uniunii Europene,
sau prin direcţia de specialitate a Ministerului Justiţiei, pentru a obţine informaţiile necesare
de la statul membru de executare.
În cazul transmiterii directe, autorităţile judiciare emitente române informează
Ministerul Justiţiei în ultima zi lucrătoare a fiecărui trimestru cu privire la mandatele europene
de arestare emise în perioada de referinţă şi stadiul executării acestora.
Întrucât este posibil ca predarea persoanei solicitate pentru efectuarea urmăririi penale
să nu poată fi făcută de către autorităţile statului solicitat din cauză că persoana vizată este
implicată într-un proces în curs, pentru o altă faptă decât cea pentru care se solicită predarea,
ori este în executarea unei pedepse privative de libertate în statul solicitat, se prevede că
autoritatea judiciară de executare, după ce a aprobat predarea persoanei urmărite, va dispune
suspendarea predării până când persoana urmărită va fi eliberată din detenţie sau procesul în
care este implicată în statul solicitat va fi definitiv soluţionat, iar în acest interval de timp
autoritatea judiciară română competentă va putea solicita predarea temporară a persoanei
vizate, în vederea ascultării sale sau a judecării faptelor pentru care s-a emis mandatul
european de arestare.
Predarea temporară în România a persoanelor urmărite de autorităţile judiciare române,
în vederea audierii lor, va putea fi solicitată autorităţii judiciare de executare, înainte ca
aceasta din urmă să se fi pronunţat asupra predării definitive ori se va putea solicita
autorizarea luării declaraţiei declaraţiei acestei persoane chiar pe teritoriul statului de
executare a mandatului, în acest din urmă caz făcându-se aplicarea dispoziţiilor legale
referitoare la asistenţa judiciară internaţională în materie penală privind comisiile rogatorii
având ca obiect ascultarea inculpatului.
Asigurarea rejudecării, în cazul predării persoanei condamnate în lipsă este dată de
autoritatea judiciară emitentă, la cererea autorităţii judiciare de executare. De asemenea, în
cazul în care persoana solicitată care face obiectul unui mandat european de arestare, emis în
scopul urmăririi penale sau al judecăţii, este resortisant sau rezident al statului membru de
28
Reţeaua Judiciară Europeană a fost creată prin Decizia Consiliului Uniunii Europene din 28 mai 2001 de
creare a unei reţele europene de prevenire a infracţiunilor, nr. 2001/427/JAI (sau 2001/427/JHA, în limba
engleză), publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 153/1 din 8 iunie 2001, paginile 1-3.
111
executare, garanţia că, în caz de condamnare, odată predată, persoana solicitată poate fi
transferată în condiţiile legii în statul de cetăţenie este dată de instanţa emitentă a mandatului
european de arestare.
Mandatul european de arestare se retrage în cazul în care au dispărut temeiurile care au
justificat emiterea acestuia ori dacă persoana solicitată a decedat, ca şi în cazul în care
persoana urmărită internaţional a fost extrădată sau predată în România.
.
2. Soluţionarea şi executarea mandatului european de arestare
În vederea aprobării predării unei persoane vizate de un mandat

european de arestare, statul solicitat va verifica dacă acesta
îndeplineşte condiţiile cerute de lege pentru a fi executat,
printre care se poate afla şi condiţia dublei incriminări a faptelor
care motivează eliberarea mandatului, respectiv fapta să fie
incriminată atât potrivit legii române, independent de
elementele constitutive sau de încadrarea juridică a acesteia, cât
şi potrivit legii statului emitent.
A. Fapte care dau loc la predare. Condiţia dublei incriminări nu mai este cerută,
potrivit prevederilor articolului 97 alin. 1 din lege, dacă mandatul de arestare european a fost
emis pentru una dintre infracţiunile enumerate în acest articol, indiferent de denumirea dată
lor în statul emitent, cu condiţia, însă, ca maximul special al pedepsei privative de libertate
sau durata măsurii de siguranţă privative de libertate, prevăzute de legea statului emitent, să
fie de cel puţin 3 ani. Lista infracţiunilor sau a categoriilor de infracţiuni pentru care nu ar mai
fi necesară îndeplinirea condiţiei dublei incriminări la executarea mandatului european de
arestare cuprinde 32 de puncte:
1. participarea la un grup criminal organizat;
2. terorismul;
3. traficul de persoane;
4. exploatarea sexuală a copiilor şi pornografia infantilă;
5. traficul ilicit de droguri şi substanţe psihotrope;
6. traficul ilicit de arme, muniţii şi substanţe explozive;
112
7. corupţia;
8. frauda, inclusiv cea care aduce atingere intereselor financiare ale Comunităţilor
Europene în înţelesul Convenţiei din 26 iulie 1995 privind protecţia intereselor
financiare ale Comunităţilor Europene;
9. spălarea produselor infracţiunii;
10. falsificarea de monedă, inclusiv contrafacerea monedei euro;
11. fapte legate de criminalitatea informatică;
12. infracţiuni împotriva mediului, inclusiv traficul ilicit de specii de animale pe cale
de dispariţie şi de specii şi soiuri de plante pe cale de dispariţie;
13. facilitarea intrării şi şederii ilegale;
14. omorul, vătămarea corporală gravă;
15. traficul ilicit de organe şi ţesuturi umane;
16. răpirea, lipsirea de libertate în mod ilegal şi luarea de ostatici;
17. rasismul şi xenofobia;
18. furtul organizat sau armat;
19. traficul ilicit de bunuri culturale, inclusiv antichităţi şi opere de artă;
20. înşelăciunea;
21. racketul şi extorcarea de fonduri;
22. contrafacerea şi pirateria produselor;
23. falsificarea de acte oficiale şi uzul de fals;
24. falsificarea de mijloace de plată;
25. traficul ilicit de substanţe hormonale şi alţi factori de creştere;
26. traficul ilicit de materiale nucleare sau radioactive;
27. traficul de vehicule furate;
28. violul;
29. incendierea cu intenţie;
30. crime aflate în jurisdicţia Curţii Penale Internaţionale;
31. sechestrarea ilegală de nave sau aeronave;
32. sabotajul.
Se remarcă faptul că există o dublă condiţionare pentru a fi admisibilă excluderea de la
aplicarea principiului dublei incriminări. Mai întâi, fapta care constituie temei al emiterii
mandatului european de arestare trebuie să fie considerată una dintre infracţiunile cuprinse în
enumerarea făcută de legiuitor. În al doilea rând, pedeapsa prevăzută de legea statului emitent
pentru infracţiunea care constituie temei al emiterii acestui mandat trebuie să fie sancţionabilă
cu o pedeapsă privativă de libertate sau o măsură de siguranţă privativă de libertate al cărei
maxim special să fie de cel puţin 3 ani.
Menţionăm că la această dată România nu a incriminat faptele de raket sau pe cele de
extorcare de fonduri, iar sabotajul (art. 164 Cod penal anterior) a fost abrogat prin art. 2 din
Decretul-Lege nr. 12/10.01.1990 (publicat în Monitorul Oficial al Româniai, Partea I, nr. 7
din 12.01.1990).
Codul penal din 2009 (Legea nr. 286/2009) nu incriminează nici el raketul, extorcarea
sau sabotajul, ceea ce reprezintă, în opinia noastră, o încălcare a obligaţiei generale asumate
de statul român privind integrarea legislaţiei sale penale cu cea din celelalte state ale Uniunii
Europene.
B. Refuzul de executare a mandatului. Autoritatea judiciară română de executare a
unui mandat european de arestare trebuie să verifice existenţa cauzelor de refuz obligatoriu al
predării persoanei vizate de mandat, precum şi cauzele de refuz facultativ.
În ceea ce priveşte condiţionarea executării mandatului european de arestare, legea
prevede dispoziţiile referitoare la cele două situaţii în care autorităţile judiciare române pot
supune executarea mandatului unor condiţiii: a) în cazul în care mandatul european de
113
arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă privative
de libertate aplicate printr-o hotărâre pronunţată în lipsă, dacă persoana în cauză nu a fost
citată personal şi nici informată în orice alt mod cu privire la data şi locul şedinţei de judecată
care a condus la hotărârea pronunţată în lipsă; b) în cazul în care infracţiunea în baza căreia s-
a emis mandatul de arestare european este sancţionată cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau cu
o măsură de siguranţă privativă de libertate pe viaţă.
În primul caz, autoritatea judiciară emitentă va fi chemată să garanteze persoanei care
face obiectul mandatului de arestare european că va avea posibilitatea să obţină rejudecarea
cauzei în statul emitent, în prezenţa sa.
În cel de-al doilea caz, dispoziţiile legale ale statului membru emitent trebuie să
prevadă posibilitatea revizuirii pedepsei sau a măsurii de siguranţă aplicate ori liberarea
condiţionată, după executarea a 20 de ani din pedeapsă sau din măsura de siguranţă aplicată,
ori aplicarea unor măsuri de clemenţă.
În situaţia în care mandatul european de arestare priveşte un cetăţean român solicitat în
vederea efectuării urmăririi penale sau a judecăţii, executarea mandatului va fi condiţionată de
transferarea în România a persoanei predate, în cazul în care împotriva acesteia se pronunţă o
pedeapsă privativă de eliberate în statul solicitant, persoana în cauză urmând a executa în
România pedepsa privativă de libertate la care a fost condamnat.
Autoritatea judiciară română este obligată să refuze executarea unui mandat european
de arestare, potrivit art. 99 alin .1 al legii, dacă: a) din informaţiile de care dispune reiese că
persoana urmărită a fost judecată definitiv pentru aceleaşi fapte de către un stat membru, altul
decât statul emitent, cu condiţia ca, în cazul condamnării, sancţiunea să fi fost executată ori să
fie în acel moment în curs de executare sau executarea să fie prescrisă, pedeapsa să fi fost
graţiată ori infracţiunea să fi fost amnistiată sau să fi intervenit o altă cauză care împiedică
executarea, potrivit legii statului de condamnare; b) când infracţiunea pe care se bazează
mandatul european de arestare este acoperită de amnistie în România, dacă autorităţile române
au, potrivit legii române, competenţa de a urmări acea infracţiune; c) când persoana care este
supusă mandatului european de arestare nu răspunde penal, datorită vârstei sale, pentru faptele
pe care se bazează mandatul de arestare, în conformitate cu legea română.
Este vorba, în aceste cazuri, despre aplicarea obligatorie a unor principii avute în
vedere şi la exceptarea de la extrădare, anume refuzul de asistenţă pentru: a) infracţiunile
anterior judecate - în acest caz de către un stat terţ, membru al Uniunii Europene -, la care
pedeapsa pronunţată să fi fost executată, considerată ca executată ori executarea să se fi
prescris sau pedeapsa să fi fost graţiată, infracţiunea amnistiată ori să fi intervenit o altă cauză
care împiedică executarea, potrivit legii statului de condamnare; b) pentru infracţiunile
acoperite de amnistie în România; la care se adaugă c) minoritatea făptuitorului, ca o cauză ce
înlătură caracterul penal al faptei potrivit legii române.
Potrivit alineatului 2 al aceluiaşi articol 99, autoritatea judiciară română de executare
poate avea în vedere cauzele de refuz facultativ al executării mandatului european de
arestare, reprezentate de următoarele cazuri:
a) predarea este subordonată îndeplinirii condiţiei dublei incriminări a faptei care
motivează emiterea mandatului european de arestare, independent de elementele constitutive
sau de încadrarea juridică a acesteia; în mod excepţional, în materie de taxe şi impozite, de
vamă şi de schimb valutar, executarea mandatului european nu va putea fi refuzată pentru
motivul că legislaţia română nu impune acelaşi tip de taxe sau de impozite ori nu conţine
acelaşi tip de reglementări în materie de taxe şi impozite, de vamă şi de schimb valutar ca
legislaţia statului membru emitent;
b) când persoana care face obiectul mandatului european de arestare este supusă unei
proceduri penale în România pentru aceeaşi faptă care a motivat mandatul european de
arestare;
114
c) când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse cu
închisoarea sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate, dacă persoana solicitată este
cetăţean român şi aceasta declară că refuză să execute pedeapsa ori măsura de siguranţă în
statul membru emitent;
d) când persoana care face obiectul mandatului european a fost judecată definitiv
pentru aceleaşi fapte într-un alt stat terţ care nu este membru al Uniunii Europene, cu condiţia
ca, în caz de condamnare, sancţiunea să fi fost executată sau să fie în acel moment în curs de
executare sau executarea să fie prescrisă, ori infracţiunea să fi fost amnistiată sau pedeapsa să
fi fost graţiată potrivit legii statului de condamnare;
e) când mandatul european de arestare se referă la infracţiuni care, potrivit legii
române, sunt comise pe teritoriul României;
f) când mandatul european cuprinde infracţiuni care au fost comise în afara teritoriului
statului emitent şi legea română nu permite urmărirea acestor fapte atunci când sau comis în
afara teritoriului român;
g) când, conform legislaţiei române, răspunderea pentru infracţiunea pe care se
întemeiază mandatul european de arestare ori executarea pedepsei aplicate s-au prescris, dacă
faptele ar fi fost de competenţa autorităţilor române;
h) când o autoritate judiciară română a decis fie renunţarea la urmărirea penală,
fie clasarea pentru infracţiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare, sau a
pronunţat, faţă de persoana solicitată, o hotărâre definitivă, cu privire la aceleaşi fapte, care
împiedică viitoare proceduri;
i) când persoana condamnată nu a fost prezentă personal la judecată, în afară de
cazul în care autoritatea judiciară emitentă informează că, în conformitate cu legislația statului
emitent:
(i) persoana a fost încunoștințată, în timp util, prin citație scrisă înmânată personal sau
prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin orice alte asemenea mijloace, cu
privire la ziua, luna, anul și locul de înfățișare și la faptul că poate fi pronunțată o
hotărâre în cazul în care nu se prezintă la proces; sau
(ii) persoana, având cunoștință de ziua, luna, anul și locul de înfățișare, l-a mandatat
pe avocatul său ales sau desemnat din oficiu să o reprezinte, iar reprezentarea
juridică în fața instanței de judecată a fost realizată în mod efectiv de către
avocatul respectiv; sau
(iii) după ce i s-a înmânat personal hotărârea de condamnare și i s-a adus la cunoștință
că, potrivit legii, cauza poate fi rejudecată sau că hotărârea este supusă unei căi de
atac și că poate fi verificată inclusiv pe baza unor probe noi, iar, în eventualitatea
admiterii căii de atac, poate fi desființată, persoana condamnată fie a renunțat în
mod expres la rejudecarea cauzei ori la exercitarea căii de atac, fie nu a solicitat
rejudecarea ori nu a declarat, în termenul prevăzut de lege, respectiva cale de atac;
sau
(iv) persoanei condamnate nu i s-a înmânat personal hotărârea de condamnare, însă,
imediat după predarea sa, acesteia i se va înmâna personal respectiva hotărâre și i
se va aduce la cunoștință că hotărârea de condamnare este supusă, într-un termen
determinat, unei căi de atac, ocazie cu care instanța competentă va putea verifica
hotărârea atacată inclusiv pe baza unor probe noi, iar, în urma soluționării căii de
atac, la judecarea căreia poate participa personal, hotărârea de condamnare poate fi
desființată.
După cum se poate observa, cauzele care motivează un eventual refuz de excutare a
unui mandat european de arestare sunt cele prevăzute şi în cazul refuzului extrădării.
115
În situaţia în care, în cauză, este incident exclusiv cazul prevăzut la lit. c) de mai sus,
anterior pronunţării hotărârii de executare a mandatului european de arestare, autoritatea
judiciară română de executare solicită autorităţii judiciare de emitere transmiterea unei copii
certificate a hotărârii de condamnare, precum şi orice alte informaţii necesare, informând
autoritatea judiciară emitentă cu privire la scopul pentru care astfel de documente sunt
solicitate. Recunoaşterea hotărârii penale străine de condamnare se face, pe cale incidentală,
de instanţa de judecată în faţa căreia procedura executării mandatului european de arestare
este pendinte. În cazul în care autoritatea judiciară română de executare a recunoscut
hotărârea penală străină de condamnare, mandatul de executare a pedepsei se emite la data
pronunţării hotărârii de executare a mandatului european de arestare. Dacă persoana solicitată
se află în stare de arest şi autoritatea judiciară de emitere întârzie transmiterea documentelor
solicitate, judecătorul întreabă persoana solicitată dacă aceasta este de acord să execute
pedeapsa sau măsura de siguranţă în statul membru emitent. În situaţia în care autoritatea
judiciară de emitere nu transmite documentele privind hotărârea de condamnare şi celelalte
informaţii solicitate, în termen de cel mult 20 de zile de la data primei solicitări, dacă
autoritatea judiciară română de executare refuză executarea mandatului european de arestare,
aceasta informează autoritatea judiciară emitentă asupra posibilităţii de a solicita
recunoaşterea şi executarea hotărârii penale de condamnare în baza instrumentelor aplicabile
în relaţia dintre România şi statul membru de emitere ori, în lipsa acestora, în baza
reciprocităţii.
C. Procedura de soluţionare a mandatului european de arestare. Legea română prevede
şi regulile de procedură penală specifice, aplicabile în cazul executării unui mandat european
de arestare.
Potrivit prevederilor art. 100, prima parte a procedurii este nepublică: în termen de 48
de ore de la primirea unui mandat european de arestare sau a unei semnalări în Sistemul
Informatic Schengen, procurorul desemnat de procurorul general al parchetului de pe lângă
curtea de apel verifică dacă mandatul european de arestare este însoţit de o traducere în limba
română ori în una dintre limbile engleză sau franceză, urmând să obţină o versiune în limba
română în termen de cel mult două zile. Apoi verifică dacă mandatul european de arestare
cuprinde informaţiile prevăzute la art. 87 alin. (1), privind conţinutul mandatului european de
arestare. În cazul în care mandatul european de arestare nu cuprinde aceste informaţii, solicită
de urgenţă autorităţii judiciare emitente completarea informaţiilor şi fixează un termen-limită
pentru primirea acestora. Dacă mandatul european de arestare conţine informaţiile necesare şi
este tradus, procurorul ia măsurile necesare pentru identificarea, căutarea, localizarea şi
prinderea persoanei solicitate. Dispoziţiile art. 521-526 din Codul de procedură penală privind
procedura dării în urmărire se aplică în mod corespunzător.
În situaţia în care în urma verificărilor efectuate procurorul constată că persoana
solicitată se află în circumscripţia teritorială a unui alt parchet, trimite de îndată mandatul
european de arestare parchetului competent şi informează despre aceasta autoritatea judiciară
emitentă şi Ministerul Justiţiei. În cazul în care din verificările efectuate rezultă în mod
neîndoielnic că persoana solicitată nu se află pe teritoriul României, procurorul dispune
clasarea şi informează despre aceasta autoritatea judiciară emitentă şi Ministerul Justiţiei.
Dacă persoana solicitată face obiectul unor proceduri penale în curs, pentru aceleaşi fapte
pentru care a fost emis mandatul european de arestare, procurorul transmite, spre informare,
procurorului de caz sau instanţei competente, o copie a mandatului european de arestare,
traducerea şi, dacă este cazul, informaţiile suplimentare comunicate de autoritatea judiciară
emitentă, solicitându-i să aprecieze şi să informeze de urgenţă dacă urmărirea penală sau
judecata pot fi suspendate până la soluţionarea cauzei de către autoritatea judiciară română de
executare. Dispoziţiile art. 312.313 (privind suspendare a urmăririi penale) şi 367 (privind
suspendarea judecăţii) din Codul de procedură penală se aplică în mod corespunzător. Dacă
116
procedurile penale existente împotriva persoanei solicitate se referă la alte fapte decât cele
pentru care a fost emis mandatul european de arestare, procurorul competent transmite, de
asemenea, spre informare, procurorului de caz sau instanţei competente, o copie a mandatului
european de arestare, traducerea şi, dacă este cazul, informaţiile suplimentare comunicate de
autoritatea judiciară emitentă, solicitându-i să îl informeze de îndată care este stadiul
procedurii. În cazul în care predarea persoanei solicitate este condiţionată de acordarea
consimţământului unui alt stat membru ori al unui stat terţ, luarea măsurilor pentru prinderea
persoanei solicitate are loc la data primirii consimţământului statului respectiv.
Procurorul poate lua, pentru cel mult 24 de ore, prin ordonanţă motivată, măsura
reţinerii persoanei solicitate, dar numai după ascultarea acesteia în prezenţa apărătorului. În
cazul în care persoana solicitată este minor, termenul se reduce la jumătate, dar, în acest caz,
reţinerea poate fi prelungită, dacă se impune, prin ordonanţă motivată, cel mult 8 ore.
Persoanei reţinute i se aduc, de îndată, la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele
reţinerii şi conţinutul mandatului european de arestare, i se va comunica o copie a mandatului
european de arestare şi traducerea acestuia.
Persoana reţinută poate solicita să fie încunoştinţat despre măsura luată un membru de
familie ori o altă persoană pe care o desemnează aceasta. Atât cererea, cât şi încunoştinţarea
se consemnează într-un proces-verbal. În mod excepţional, dacă procurorul apreciază că acest
lucru ar afecta executarea mandatului european de arestare emis împotriva persoanei solicitate
sau, în cazul în care are cunoştinţă, a unor mandate europene de arestare emise împotriva altor
participanţi la săvârşirea infracţiunii, procurorul va putea refuza solicitarea.
În caz de urgenţă, prin excepţie de la dispoziţiile de mai sus, măsura reţinerii poate fi
dispusă pe baza semnalării transmise prin Organizaţia Internaţională a Poliţiei Criminale
(Interpol), care nu echivalează cu mandatul european de arestare, în acest caz, Centrul de
Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor
solicitând de îndată Biroului Central Naţional Interpol corespondent transmiterea către
parchetul competent, în termen de cel mult 48 de ore de la reţinerea persoanei solicitate. Când
măsura reţinerii a fost luată de organul de cercetare penală al poliţiei judiciare, acesta este
obligat, în primele 10 ore de la reţinere, să prezinte persoana solicitată procurorului desemnat
de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărui circumscripţie
teritorială a fost reţinută.
Sesizarea curţii de apel în vederea arestării şi predării persoanei solicitate
Procurorul sesizează curtea de apel competentă cu propunerea de luare a măsurii
arestării persoanei solicitate, instanţa repartizând cauza de îndată unui complet format dintr-
un judecător, pentru a aprecia asupra luării măsurii arestării şi asupra predării persoanei
solicitate.
Judecătorul verifică mai întâi identitatea persoanei solicitate şi se asigură că acesteia i
s-a comunicat o copie a mandatului european de arestare sau, în cazul reţinerii şi arestării
persoanei solicitate în caz de urgenţă, că a fost informată despre motivul reţinerii. Dacă
persoana a fost reţinută potrivit procedurii de urgenţă, judecătorul poate dispune, prin
încheiere motivată, pe baza semnalării transmise prin Organizaţia Internaţională a Poliţiei
Criminale (Interpol), arestarea persoanei solicitate sau obligarea de a nu părăsi localitatea pe o
durată de 5 zile. În acest caz, instanţa amână cauza şi fixează un termen de 5 zile pentru
prezentarea de către procuror a mandatului european de arestare, însoţit de traducerea în limba
română.
După primirea mandatului european de arestare, judecătorul aduce la cunoştinţa
persoanei solicitate drepturile sale (dreptul de a fi informată cu privire la conţinutul
mandatului european de arestare; dreptul de a fi asistată de un apărător ales sau numit din
oficiu de instanţă; asistenţa unui interpret, asigurat gratuit de către instanţă), efectele regulii
specialităţii, precum şi posibilitatea de a consimţi la predarea către autoritatea judiciară
117
emitentă, punându-i în vedere consecinţele juridice ale consimţământului la predare,

îndeosebi caracterul irevocabil al acestuia. În cazul în care mandatul european de arestare a
fost emis împotriva unui cetăţean român, în vederea executării unei pedepse ori a unei măsuri
de siguranţă privative de libertate, judecătorul întreabă persoana solicitată dacă aceasta este de
acord să execute pedeapsa sau măsura de siguranţă în statul membru emitent.
În cazul în care persoana solicitată declară că este de acord cu predarea sa, despre
consimţământul acesteia se întocmeşte un proces-verbal care se semnează de către judecător,
grefier, apărător şi persoana solicitată. În acelaşi proces-verbal se va menţiona dacă persoana
solicitată a renunţat sau nu la drepturile conferite de regula specialităţii. În această ultimă
ipoteză, dacă nu este incident vreunul dintre motivele de refuz al executării prevăzute la art.
99, judecătorul se poate pronunţa prin sentinţa de executare a mandatului european,
deopotrivă asupra arestării şi predării persoanei solicitate.
Dacă persoana solicitată nu consimte la predarea sa către autoritatea judiciară emitentă,
procedura de executare a mandatului european de arestare continuă cu audierea persoanei
solicitate, care se limitează la consemnarea poziţiei acesteia faţă de existenţa unuia dintre
motivele obligatorii sau opţionale de neexecutare, precum şi la eventuale obiecţii în ceea ce
priveşte identitatea.
Atunci când judecătorul apreciază necesar să acorde un termen pentru luarea unei
hotărâri cu privire la predare, arestarea persoanei solicitate în cursul procedurii de executare a
mandatului european de arestare se dispune prin încheiere motivată. Instanţa verifică periodic,
dar nu mai târziu de 30 de zile, dacă se impune menţinerea arestării în vederea predării. În
acest sens, instanţa se pronunţă prin încheiere motivată, ţinând seama de termenele prevăzute
la art. 112 (10 zile de la judecată pentru pronunţarea hotărârii, când persoana solicitată
consimte, respectiv 60 de zile de la arestare, în celelalte cazuri). În toate cazurile, măsura
arestării în vederea predării poate fi luată numai după ascultarea persoanei solicitate în
prezenţa apărătorului. Durata iniţială a arestării nu poate depăşi 30 de zile, iar durata totală,
până la predarea efectivă către statul membru emitent, nu poate depăşi în niciun caz 180 de
zile.
În cazul în care persoana solicitată este pusă în libertate, instanţa dispune faţă de
aceasta măsura controlului judiciar,controlului judiciar pe cauţiune sau arestului la
domiciliu,dispoziţiile art.211-222 din Codul de procedură penală aplicându-se în mod
corespunzător. În acest caz, în situaţia în care, ulterior, instanţa dispune executarea
mandatului european de arestare, prin hotărârea de predare se dispune şi arestarea persoanei
solicitate în vederea predării către autoritatea judiciară emitentă.
Şedinţa de judecată este publică, afară de cazul în care, la cererea procurorului, a
persoanei solicitate sau din oficiu, judecătorul apreciază că se impune judecarea cauzei în
şedinţă secretă. Participarea procurorului este obligatorie.
Dacă mandatul european de arestare a fost emis în vederea efectuării urmăririi penale
sau a judecăţii, se va putea dispune, la solicitarea autorităţii judiciare emitente, predarea
temporară a persoanei urmărite în statul emitent al mandatului sau judecătorul procedează la
audierea acestei persoane. În cazul în care s-a acordat predarea temporară a persoanei
deţinute, aceasta se va efectua în condiţiile şi pe durata stabilite de comun acord cu autoritatea
judiciară emitentă. În toate cazurile, persoana urmărită va trebui să se întoarcă în România
pentru a participa la desfăşurarea procedurii de predare în baza mandatului european de
arestare.
În cazul în care nu se acordă predarea temporară sau aceasta nu este solicitată,
autoritatea judiciară de executare română procedează la luarea unei declaraţii persoanei
urmărite, eventual cu participarea persoanei desemnate de autoritatea judiciară emitentă, în
conformitate cu legea statului emitent. Ascultarea persoanei urmărite se face potrivit
prevederilor Codului de procedură penală român şi în condiţiile stabilite potrivit înţelegerii
118
dintre autorităţile judiciare vizate, în toate cazurile respectându-se drepturile procesuale ale
persoanei urmărite. Această reglementare este în concordanţă cu prevederile legale referitoare
la asistenţa judiciară internaţională în materie penală privind comisia rogatorie de audiere a
inculpatului.
În cazul în care, în cursul procedurii de executare a unui mandat european de arestare,
este sesizată Curtea Constituţională cu o excepţie de neconstituţionalitate a unei dispoziţii din
prezentul titlu, judecarea excepţiei se face cu precădere, în termen de cel mult 45 de zile de la
sesizarea Curţii constituţionale.
În toate cazurile instanţa se pronunţă asupra executării mandatului european de arestare
prin sentinţă, ţinând seama de toate împrejurările cauzei şi de necesitatea executării
mandatului european de arestare. În termen de 24 de ore după rămânerea definitivă a hotărârii
de predare, instanţa comunică hotărârea luată autorităţii judiciare emitente, Ministerului
Justiţiei şi Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului
Administraţiei şi Internelor.
Împotriva încheierilor privind luarea sau menţinerea măsurii arestării în vederea
predării se poate declara recurs în termen de 24 de ore de la pronunţare, în timp ce împotriva
sentinţei prin care instanţa s-a pronunţat asupra executării mandatului european de arestare se
poate formula recurs în termen de 5 zile de la pronunţare, cu excepţia cazului în care persoana
solicitată consimte la predare, când hotărârea este definitivă. Recursul declarat împotriva
hotărârii prin care s-a dispus predarea persoanei solicitate este suspensiv de executare, cu
excepţia dispoziţiilor privind măsura arestării. Dosarul va fi înaintat instanţei de recurs în
termen de 24 de ore, iar recursul, declarat fie împotriva încheierii prin care s-a dispus arestare
sau menţinerea măsurii arestării, fie împotriva sentinţei de soluţionare a cererii de executare a
mandatului european de arestare, va fi soluţionat în termen de 3 zile de la înregistrarea cauzei.
D. Predarea persoanei solicitate. Predarea persoanei urmărite se realizează de către
Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului Administraţiei şi
Internelor, cu sprijinul unităţii de poliţie pe raza căreia se află locul de detenţie, în termen de
10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de predare. Dacă, din motive
independente de voinţa unuia dintre statele implicate, cel emitent sau cel de executare,
predarea nu se poate efectua în acest termen, autorităţile judiciare implicate vor intra
imediat în contact pentru a fixa o nouă dată de predare. În acest caz, predarea va avea loc în
termen de 10 zile de la noua dată convenită.
În mod excepţional, predarea poate fi amânată temporar pentru motive umanitare
serioase, cum ar fi existenţa unor temeiuri suficiente pentru a se crede că predarea va periclita,
în mod evident, viaţa sau sănătatea persoanei solicitate, executarea mandatului european de
arestare având însă loc imediat ce aceste motive încetează să existe. În acest sens, autoritatea
judiciară executoare va informa de îndată autoritatea judiciară emitentă şi vor conveni
împreună o nouă dată de predare. În acest caz, predarea va avea loc în termen de 10 zile de la
noua dată astfel convenită.
În cazul în care sunt depăşite termenele maxime pentru predare, fără ca persoana în
cauză să fie primită de către statul emitent, se va proceda la punerea în libertate a persoanei
urmărite, fără ca acest fapt să constituie un motiv de refuz al executării unui viitor mandat
european de arestare, bazat pe aceleaşi fapte. În toate cazurile, în momentul predării,
autoritatea judiciară de executare română va aduce la cunoştinţa autorităţii judiciare emitente
durata privării de libertate pe care a suferit-o persoana la care se referă mandatul european de
arestare, cu scopul de a fi dedusă din pedeapsa sau din măsura de siguranţă care se va aplica.
Când persoana solicitată este urmărită penal sau judecată de autorităţile judiciare
române pentru o altă faptă decât cea care motivează mandatul european de arestare,
autoritatea judiciară de executare română, chiar dacă s-a dispus executarea mandatului, va
putea amâna predarea până la terminarea judecăţii sau până la executarea pedepsei. În acest
119
caz, la solicitarea autorităţii judiciare emitente, autoritatea judiciară de executare română

poate dispune predarea temporară a persoanei urmărite, în condiţiile stabilite printr-un acord
încheiat în scris cu autoritatea judiciară emitentă.
E. Remiterea de obiecte. Din oficiu sau la cererea autorităţii judiciare emitente,
autoritatea judiciară de executare română va dispune remiterea, în conformitate cu legea
română, a obiectelor care constituie mijloace materiale de probă sau au fost dobândite de
persoana solicitată ca urmare a săvârşiri infracţiunii ce stă la baza emiterii mandatului
european de arestare, fără a aduce atingere drepturilor pe care statul român sau terţii le pot
avea asupra acestora, obiectele fiind restituite la terminarea procesului penal. Acestea se
remit chiar şi atunci când mandatul european de arestare nu se poate executa din cauza
decesului sau evadării persoanei urmărite.
În cazul în care bunurile sunt supuse confiscării în România, autoritatea judiciară de
executare va putea refuza remiterea acestora sau va putea să o efectueze temporar, dacă acest
lucru este necesar bunei desfăşurări a procesului penal aflat pe rolul autorităţilor judiciare
române.
F. Concursul de cereri. În cazul în care două sau mai multe state membre ale Uniunii
Europene au emis un mandat european de arestare în legătură cu aceeaşi persoană,
autoritatea judiciară de executare română va decide asupra priorităţii de executare, ţinând
seama de toate circumstanţele şi, în special, de locul săvârşirii şi gravitatea infracţiunii, de
data emiterii mandatelor, precum şi de împrejurarea că mandatul a fost emis în vederea
urmăririi penale, a judecăţii sau în vederea executării unei pedepse sau unei măsuri de
siguranţă. Autoritatea judiciară de executare română va putea solicita, dacă este cazul, avizul
Eurojust cu privire la această hotărâre. În cazul concurenţei între un mandat european de
arestare şi o cerere de extrădare prezentată de către un stat terţ, autoritatea judiciară de
executare română va decide, luând în considerare toate circumstanţele şi, în special, cele arăte
mai sus, ca şi cele prevăzute în convenţia de extrădare aplicabilă în relaţia cu statul terţ. În
cazul în care va da prioritate cererii de extrădare, se vor aplica dispoziţiile referitoare la
procedura extrădării, iar autoritatea judiciară de executare română va aduce acest lucru la
cunoştinţa autorităţii emitente a mandatului european de arestare.
În cazul în care cu privire la aceeaşi persoană, înainte de predarea acesteia, autorităţile
române primesc din partea autorităţilor competente ale aceluiaşi stat membru emitent două
sau mai multe mandate, cauzele privind executarea acestor mandate europene de arestare se
conexează la instanţa cea dintâi sesizată, pronunţându-se o singură hotărâre cu privire la
executarea fiecăruia dintre mandatele europene de arestare. În cazul în care predarea este
admisă doar pentru una sau unele dintre fapte, în hotărârea de predare se menţionează expres
acest lucru, dispoziţiile privitoare la regula specialităţii aplicându-se în mod corespunzător.
Se menţionează în alineatul 5 al articolului 116 că dispoziţiile referitoare la concursul
de cereri nu aduc atingere obligaţiilor derivate din calitatea României de parte la Statutul
Curţii Penale Internaţionale.
G. Regula specialităţii. Consimţământul pentru urmărirea, judecarea, condamnarea sau
deţinerea unei persoane de către autorităţile române pentru alte fapte comise anterior predării
acesteia în baza unui mandat european de arestare se prezumă că a fost dat de către acele state
membre care au transmis o notificare în acest sens Secretariatului general al Consiliului
Uniunii Europene, dacă autoritatea judiciară de executare nu dispune altfel prin hotărârea de
predare.
Dacă autoritatea judiciară de executare a formulat o declaraţie prin care
consimţământul sau autorizarea pentru judecarea sau executarea unei pedepse ori măsuri de
siguranţă în România nu acoperă şi altă infracţiune, comisă înainte de predarea unei persoane,
dar neprevăzută în mandatul european de arestare care a motivat această predare statului
român, persoana predată autorităţilor române nu va putea fi judecată sau privată de libertate
120
pentru o altă infracţiune comisă înainte de predarea sa, cu excepţia cazului în care statul de
executare a mandatului autorizează acest lucru. În acest scop, autoritatea judiciară emitentă
română va prezenta autorităţii judiciare de executare o cerere de autorizare, însoţită de
informaţiile prevăzute pentru a fi incluse în mandatul european de arestare.
În relaţia cu alte state membre decât cele la care consimţământul este prezumat,
consimţământul autorităţii judiciare române de executare este necesar. În acest sens,
judecătorul competent se pronunţă, prin încheiere definitivă, dată în camera de consiliu, fără
citarea părţilor, în termen de cel mult 30 de zile de la primirea cererii, fără a aduce atingere
garanţiilor privitoare la executarea mandatului european de arestare referitoare la drepturile
procesuale ale persoanei vizate de mandat.
Restricţiile prezentate nu se aplică atunci când intervine una dintre următoarele
circumstanţe:
a) când persoana urmărită a renunţat în mod expres în faţa autorităţii judiciare de
executare la regula specialităţii, înaintea predării;
b) când persoana urmărită a renunţat, după predare, să recurgă la regula specialităţii în
legătură cu anumite infracţiuni anterioare predării sale. Declaraţia de renunţare la
regula specialităţii se dă în faţa autorităţii judiciare competente a statului membru
emitent, întocmindu-se un proces-verbal conform dreptului intern al acestuia.
Persoana urmărită are dreptul de a fi asistată de un avocat. Renunţarea la regula
specialităţii trebuie să fie voluntară şi în deplină cunoştinţă de cauză asupra
consecinţelor acesteia;
c) când, având posibilitatea să părăsească teritoriul statului membru căruia i-a fost
predată, persoana în cauză nu a făcut acest lucru în termen de 45 de zile de la
punerea sa definitivă în libertate, sau s-a întors pe acest teritoriu după ce l-a părăsit;
d) când infracţiunea nu este sancţionată cu o pedeapsă privativă de libertate;
e) când la terminarea procesului penal, nu se aplică o pedeapsă privativă de libertate
sau o măsură de siguranţă.
H. Tranzitul. Tranzitul pe teritoriul României al unei persoane, în vederea executării
unui mandat european de arestare, se acordă la cererea statului emitent, care trebuie să
prezinte, potrivit art. 118, următoarele date:
a) existenţa unui mandat european de arestare;
b) identitatea şi cetăţenia persoanei care face obiectul mandatului european;
c) încadrarea juridică a faptei;
d) descrierea împrejurărilor în care infracţiunea a fost săvârşită, inclusiv data şi locul.
Cererea nu trebuie formulată şi aceste informaţii nu trebuie prezentate în situaţia
tranzitului aerian fără escală, cu excepţia cazului în care s-ar produce o aterizare forţată.
Cererea şi informaţiile privind tranzitul se transmit Ministerului Justiţiei, care le înaintează, de
îndată, Curţii de Apel Bucureşti care, în complet format din doi judecători ai Secţiei Penale,
se pronunţă cu privire la cererea de tranzit, în ziua primirii acesteia, prin încheiere dată în
camera de consiliu. Încheierea este definitivă şi se comunică imediat Ministerului Justiţiei,
care informează de îndată statul emitent.
În cazul în care persoana ce face obiectul mandatului european are cetăţenia română,
tranzitul va fi condiţionată de transferarea în România a persoanei tranzitate, în cazul în care
împotriva acesteia se pronunţă o pedeapsă privativă de liberate în statul solicitant, persoana în
cauză urmând a executa în România pedepsa privativă de libertate la care a fost condamnat.
I. Predarea şi extrădarea ulterioare. Consimţământul la predarea ulterioară de către
statul român a unei persoane către un alt stat membru al Uniunii Europene, în baza unui
mandat european de arestare emis pentru o infracţiune comisă înaintea predării sale, se
presupune că a fost dat de toate acele state de executare care au informat Secretariatul
General asupra dispoziţiei favorabile în această privinţă, mai puţin în cazul special în care
121
autoritatea judiciară de executare declară contrariul în hotărârea de predare. Consimţământul

autorităţii judiciare de executare din alt stat nu este necesar la predarea de către statul român
a unei persoane care i-a fost predată în executarea unui mandat european pentru o
infracţiune comisă înaintea predării sale, în următoarele cazuri:
a) dacă persoana urmărită, având ocazia să părăsească teritoriul statului căruia i-a fost
predată, nu a făcut acest lucru în termen de 45 de zile de la punerea sa definitivă în
libertate, sau s-a întors pe acest teritoriu după ce l-a părăsit;
b) dacă persoana urmărită a consimţit să fie predată unui stat membru al Uniunii
Europene, altul decât statul de executare, în baza unui mandat de arestare european.
Consimţământul se exprimă în faţa autorităţii judiciare competente a statului
membru emitent şi se consemnează într-un proces-verbal întocmit conform
dreptului intern al acestuia. Persoana urmărită are dreptul de a fi asistată de un
avocat. Consimţământul trebuie exprimat în mod liber şi în deplină cunoştinţă de
cauză asupra consecinţelor sale;
c) dacă persoana urmărită renunţă la regula specialităţii.
În alte situaţii decât cele arătate, este necesară aprobarea autorităţii judiciare de
executare, care se va solicita în conformitate cu dispoziţiile corespunzătoare privitoare la
mandatul european de arestare.
În relaţia cu alte state membre decât cele la care consimţământul este prezumat,
consimţământul autorităţii judiciare române de executare pentru predarea persoanei solicitate
către un stat terţ este necesar. În acest sens, judecătorul competent se pronunţă, prin încheiere
definitivă, dată în camera de consiliu, fără citarea părţilor, în termen de cel mult 3 0 d e zile
de la primirea cererii, fără a aduce atingere garanţiilor privitoare la executarea mandatului
european de arestare referitoare la drepturile procesuale ale persoanei vizate de mandat.
În cazul în care persoana urmărită a fost extrădată în România dintr-un stat terţ care a
protejat-o prin dispoziţii referitoare la regula specialităţii în acordul pe baza căruia a fost
extrădată, autoritatea judiciară română de executare va solicita autorizarea statului care a
extrădat-o pentru a putea fi predată statului emitent al unui mandat european de arestare.
Termenele de soluţionare şi executare a mandatului european de arestare vor începe să curgă
de la data la care regula specialităţii încetează să se aplice. În timp ce soluţionează cererea de
autorizare, autoritatea judiciară română de executare va continua să asigure condiţiile
materiale necesare pentru o predare efectivă.
Extrădarea unei persoane care a fost predată în România în baza unui mandat european
de arestare, solicitată ulterior de către un stat care nu este membru al Uniunii Europene, nu se
poate acorda fără consimţământul autorităţii judiciare de executare care a aprobat predarea.
În cazul în care autorităţile judiciare române au acordat predarea unei persoane unui alt
stat membru al Uniunii Europene, în baza unui mandat european de arestare, iar autorităţile
judiciare emitente solicită consimţământul de a extrăda persoana urmărită către un terţ stat
care nu este membru al Uniunii Europene, consimţământul va fi acordat în conformitate cu
instrumentele bilaterale sau multilaterale la care România este parte, luându-se în considerare
cererea de extrădare.
J. Imunităţi şi privilegii. Când persoana la care se referă mandatul european de arestare
se bucură de imunitate în România, autoritatea judiciară de executare va solicita fără
întârziere autorităţii competente ridicarea acestui privilegiu. Dacă ridicarea imunităţii este de
competenţa unui alt stat sau a unei organizaţii internaţionale, cererea va fi formulată de
autoritatea judiciară care a emis mandatul european de arestare, autoritatea judiciară de
executare comunicând această împrejurare autorităţii judiciare emitente.
122
În timpul în care cererea de retragere a imunităţii este în curs de soluţionare, autoritatea

judiciară de executare ia măsurile pe care le consideră necesare pentru a garanta predarea
efectivă când persoana a încetat să se mai bucure de privilegiul imunităţii.
Termenele de soluţionare a mandatului european de arestare încep să curgă de la data
când autoritatea judiciară de executare a fost informată despre ridicarea sau retragerea
imunităţii.
Când persoana la care se referă mandatul european de arestare a ajuns în România ca
urmare a extrădării dintr-un stat terţ care nu este membru al Uniunii Europene, iar predarea
este limitată la infracţiunea pentru care s-a acordat, termenele de soluţionare a mandatului
european de arestare încep să curgă din momentul în care autorităţile statului care a extrădat
persoana urmărită îşi dau acordul ca regula specialităţii să rămână fără efect, iar persoana
poate fi predată statului emitent al mandatului european. Până la luarea deciziei, autoritatea
judiciară de executare va lua măsurile necesare pentru a se efectua predarea, dacă este cazul.
După cum s-a putut observa în urma analizării condiţiilor de emitere şi executare a
mandatului european de arestare, prevederile acestuia permit o derulare rapidă a procedurilor
de predare a unei persoane urmărite pentru a fi trasă la răspundere penală într-un stat membru
al Uniunii Europene sau pentru a supune această persoană la executarea unei pedepse ori a
unei măsuri de siguranţă privative de libertate pronunţate în unul dintre aceste state,
respectându-se însă cu stricteţe drepturile procesuale ale persoanei vizate de predare în baza
mandatului.
• În ceea ce priveşte condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un mandat european

de arestare, legea prevede reglementări privitoare la obiectul acestuia, pentru a putea
fi emis de către autorităţile judiciare române, precum şi procedura de urmat în
vederea transmiterii sale către autorităţile judiciare ale statului solicitat;
• Mandatul european de arestare este emis, în faza de urmărire penală, de către
judecătorul delegat de preşedintele instanţei căreia i-ar reveni competenţa să
judece cauza în fond, iar în faza de judecată şi de executare, de către judecătorul
delegat de preşedintele primei instanţe ori de cel al instanţei de executare;
• Emiţând un mandat european de arestare, autorităţile judiciare române pot
solicita autorităţilor judiciare de executare ca, odată cu predarea persoanei vizate
de mandatul respectiv, să le fie remise şi bunurile care constituie mijloace
materiale de probă. În aceste condiţii, odată cu aplicarea prevederilor legale
referitoare la mandatul european de arestare, se face şi aplicarea dispoziţiilor
legale privitoare la asistenţa judiciară în materie penală, referitoare la remiterea de
obiecte;
123
• Instanţele întocmesc şi păstrează Registrul de evidenţă a mandatelor europene de

arestare, care nu este destinat publicităţii. Procedura de emitere a mandatului
european de arestare are caracter confidenţial până la arestarea persoanei
solicitate în statul membru de executare;
• În vederea aprobării predării unei persoane vizate de un mandat european de
arestare, statul solicitat va verifica dacă acesta îndeplineşte condiţiile cerute de lege
pentru a fi executat, printre care se poate afla şi condiţia dublei incriminări a
faptelor care motivează eliberarea mandatului, respectiv fapta să fie incriminată atât
potrivit legii române, independent de elementele constitutive sau de încadrarea
juridică a acesteia, cât şi potrivit legii statului emitent;
• Când persoana la care se referă mandatul european de arestare a ajuns în România
ca urmare a extrădării dintr-un stat terţ care nu este membru al Uniunii Europene,
iar predarea este limitată la infracţiunea pentru care s-a acordat, termenele de
soluţionare a mandatului european de arestare încep să curgă din momentul în care
autorităţile statului care a extrădat persoana urmărită îşi dau acordul ca regula
specialităţii să rămână fără efect, iar persoana poate fi predată statului emitent al
mandatului european. Până la luarea deciziei, autoritatea judiciară de executare va
lua măsurile necesare pentru a se efectua predarea, dacă este cazul. După cum s-a
putut observa în urma analizării condiţiilor de emitere şi executare a mandatului
european de arestare, prevederile acestuia permit o derulare rapidă a procedurilor de
predare a unei persoane urmărite pentru a fi trasă la răspundere penală într-un stat
membru al Uniunii Europene sau pentru a supune această persoană la executarea
unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă privative de libertate pronunţate în unul
dintre aceste state, respectându-se însă cu stricteţe drepturile procesuale ale
persoanei vizate de predare în baza mandatului.
1. Nu se poate emite mandatul european de executare în cazul:

a) prescripției răspunderii penale;
b) prescripția executării pedepsei;
c) grațierii.
2. Mandatul european de arestare, în faza de urmărire penală, este emis de către:
a) procuror;
b) judecătorul căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond;
c) judecătorul de drepturi și libertăți.
3. Nu mai este necesară îndeplinirea condiției dublei incriminări la executarea
mandatului european de arestare în cazul infracțiunii de:
a) trafic de persoane;
124
b) terorism;
c) viol.
1.a, b, c; 2.b; 3.a, b, c.
dezvoltați următoarele aspecte: O comparație între infracțiunile prevăzute în art. 9 alin. 1 lit.
a-g din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea și combaterea evaziunii.

 LEGEA NR. 135/2010 PRIVIND CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ;

 LEGEA NR. 286/2009 PRIVIND CODUL PENAL;
 CONVENŢIA PRIVIND EXTRĂDAREA ÎNTRE STATELE MEMBRE ALE
UNIUNII EUROPENE;
 CONVENŢIA PRIVIND PROTECŢIA INTERESELOR FINANCIARE ALE
COMUNITĂŢILOR EUROPENE.
125
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR.XI
RECUNOAȘTEREA ȘI EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR REPRESIVE EUROPENE
126
Cuprins
1.Importanţa recunoaşterii şi a executării hotărârilor penale străine......................................133
2.Convenţia europeană privind valoarea internaţională a hotărârilor represive.....................134
3.Condiţiile generale de fond şi de formă pentru executarea hotărârilor represive europene.136
4.Condiţiile generale de executare..........................................................................................136
5.Efecte ale transmiterii executării..........................................................................................137
6.Tranzitul persoanelor deţinute.............................................................................................138
7.Condiţiile de formă ale cererii de executare........................................................................139
8.Cazul hotărârilor date în lipsă şi al ordonanţelor penale.....................................................139
9.Măsurile provizorii în vederea executării............................................................................140
10.REZUMATUL UNITĂŢII DE ÎVĂŢARE..................................................................................141
11.Teste de autoevaluare....................................................................................................... 142
12.Răspunsuri la testele de autoevaluare...............................................................................143
13.Lucrare de verificare.........................................................................................................143
14.Bibliografie minimală........................................................................................................143
127
OBIECTIVE SPECIFICE
înțeleagă importanța recunoașterii și a executării

hotărârilor penale străine
identifice cadrul general instituit prin Convenția

europeană privind valoarea internațională a hotărârilor
represive
identifice condițiile generale de fond și de formă pentru

executarea hotărârilor represive europene
128
1. Importanţa recunoaşterii şi a executării hotărârilor penale străine

Europene;
materie penală.
Dezvoltarea relaţiilor de cooperare între statele membre ale

Consiliului Europei, în domeniul luptei comune cu
criminalitatea, a impus diversificarea în continuare a
modalităţilor de asistenţă judiciară reciprocă, trecându-se de la
înfăptuirea justiţiei de fiecare stat în parte, la recunoaşterea
valorii internaţionale a hotărârilor pronunţate de către statele
membre şi la aplicarea lor în oricare dintre celelalte. Este vorba
de acele situaţii în care executarea hotărârii pronunţate în alt
stat se realizează în mai bune condiţii şi cu mai mare eficienţă
decât în statul de condamnare. Mai mult decât atât, cel mai
adesea persoana condamnată îşi are reşedinţa pe teritoriul
statului de executare sau este cetăţean al acestuia, ceea ce
înseamnă că punerea în executare a hotărârii în statul de
condamnare nu ar fi cu putinţă decât prin intermediul
procedurii de extrădare, cu tot cortegiul ei de formalităţi şi de
cheltuieli, adică cu pierdere de mijloace şi de timp.
Principalul scop urmărit prin executarea hotărârilor străine îl constituie realizarea în

cele mai bune condiţii a funcţiilor pedepsei şi a realizării scopului acesteia. Trebuie subliniat,
de asemenea, că această modalitate de asistenţă judiciară internaţională nu aduce atingere
suveranităţii statelor membre. Este vorba despre executarea unor hotărâri definitive şi
executorii pronunţată de autorităţile competente ale unui anumit stat şi potrivit legii acestuia.
Pe de altă parte, trebuie avut în vedere faptul că executarea unei hotărâri penale străine nu
poate avea loc împotriva intereselor statului de executare. Totodată, trebuie precizat că
executarea sancţiunii pronunţate în statul de condamnare are loc pe baza unei hotărâri
judecătoreşti pronunţate în acest scop de instanţa competentă din statul de executare.
Pentru desfăşurarea în bune condiţii a acestei modalităţi de asistenţă judiciară, era
necesară o reglementare internaţională, care să stabilească modul de recunoaştere şi mai ales
de aplicare a hotărârilor penale străine, cazurile în care această executare nu este posibilă,
condiţiile de fond şi de formă ale cererii de executare, autorităţile competente să primească şi
să pună în executare hotărârea represivă respectivă şi alte reguli pentru realizarea acestor
operaţiuni.
129
2. Convenţia europeană privind valoarea internaţională a hotărârilor

represive
Această Convenţie a răspuns nevoii de reglementare menţionată

la paragraful precedent. Ea a fost deschisă semnării statelor
membre ale Consiliului Europei, la Haga, la 28 mai 1970 şi a
intrat în vigoare după 3 luni de la data depunerii celui de-al
treilea instrument de ratificare sau de acceptare, adică la 26 iulie
1974.
În preambulul Convenţiei, se subliniază faptul că statele membre ale Consiliului

Europei consideră că lupta împotriva criminalităţii, ale cărei efecte se manifestă din ce în ce
mai mult dincolo de frontierele unei ţări, impune pe plan internaţional folosirea unor mijloace
moderne şi eficiente şi îşi exprimă convingerea cu privire la necesitatea de a se urma o
politică penală comună în vederea apărării societăţii. Se invocă totodată, necesitatea de a
respecta demnitatea umană şi de a favoriza reabilitarea delincvenţilor.
Pornind de la aceste premise, Convenţia prevede că orice parte are competenţa de a
recurge la executarea unei sancţiuni pronunţată în altă parte contractantă, dacă aceasta din
urmă o cere, cu condiţia ca infracţiunea pentru care a fost aplicată sancţiunea să fieconsiderată
infracţiune şi potrivit legii statului solicitat şi ca hotărârea pronunţată în statul solicitant să fie
definitivă şi executorie.
România a ratificat convenţia Europeană privind valoarea internaţională a hotărârilor
represive prin Ordonanţa Guvernului nr. 90 din 30 august 1999. 29 Potrivit dispoziţiilor
articolului 2 din Convenţie, prevederile acesteia se aplică executării sancţiunilor privative de
libertate, amenzilor şi confiscărilor speciale şi decăderilor. Aşa cum se explică în dispoziţiile
din articolul 1 litera d), termenul „sancţiune" desemnează orice pedeapsă şi măsură aplicate
unei persoane ca urmare a unei infracţiuni şi pronunţate în mod expres printr-o hotărâre
represivă europeană sau printr-o ordonanţă penală. Iar „hotărâre represivă europeană'
desemnează orice hotărâre definitivă pronunţată de o jurisdicţie represivă a unui stat
contractant, ca urmare a unei acţiuni penale (litera a). Prin „decădere" se înţelege orice privare
sau suspendare a unui drept, orice interdicţie sau incapacitate (litera e), iar termenul
„ordonanţă penală" desemnează oricare dintre hotărârile pronunţate într-un alt stat
contractant, menţionate în anexa nr. 3 la Convenţie. În acest sens, Convenţia enumeră acte ce
se folosesc în diferite state europene (Austria, Danemarca, Franţa, Republica Federală
Germania, Italia, Luxemburg, Norvegia, Suedia, Elveţia, Turcia), pentru reglementarea
activităţii cu caracter administrativ, fiscal şi altele.
Printre problemele cu caracter de principiu, Convenţia prevede la articolul 61 că orice

stat contractant poate, în momentul depunerii instrumentului de ratificare, de acceptare sau de
aderare să declare că foloseşte una sau mai multe rezerve menţionate în anexa nr. 1. Într-
adevăr, în anexa nr. 1 la Convenţie, se prevede că statele pot declara că îşi rezervă dreptul: a)
să refuze executarea dacă apreciază că condamnarea priveşte o infracţiune de natură fiscală
sau religioasă; b) să refuze executarea unei sancţiuni pronunţate pentru o faptă care, potrivit
29
României, Partea I nr. 421 din 31 august 1999, şi aprobată prin Legea nr. 35 din 12 aprilie 2000, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 17 aprilie 2000.
130
legii sale, ar fi fost de competenţa exclusivă a unei autorităţi administrative; c) să refuze

executarea unei hotărâri represive europene pronunţate de autorităţile statului solicitant la o
dată când acţiunea penală pentru infracţiunea care a fost sancţionată ar fi fost prescrisă, după
propria sa lege; d) să refuze executarea hotărârilor în lipsă şi a ordonanţelor penale sau numai
a uneia dintre aceste categorii de de hotărâri; e) să refuze aplicarea dispoziţiilor articolului 8
în cazurile în care există o competenţă de origine şi să nu recunoască, în aceste cazuri, decât
echivalenţa actelor îndeplinite în statul solicitant şi care au un efect de întrerupere sau
suspendare a prescripţiei şi f) să accepte aplicarea titlului III, privitor la efectele internaţionale
ale hotărârilor represive europene, numai în ceea ce priveşte una dintre cele două secţiuni ale
sale.
Convenţia europeană privind valoarea internaţională a hotărârilor represive a fost
destinată să asigure un regim juridic unitar de reglementare a acestei modalităţi de asistenţă
judiciară internaţională. În articolul 64 paragraful 2, se prevede că statele contractante nu vor
putea încheia între ele acorduri bilaterale sau multilaterale privitoare la problemele
reglementate prin convenţie, decât pentru a completa dispoziţiile acestuia sau pentru a înlesni
aplicarea principliilor pe care le cuprinde. Totuşi Convenţia recunoaşte părţilor contractante,
care au stabilit sau urmează să-şi stabilească relaţiile lor pe baza unei legislaţii uniforme,
facultatea de a-şi reglementa raporturile lor mutuale întemeindu-se exclusiv pe aceste sisteme,
independent de dispoziţiile Convenţiei, având însă îndatorirea de a adresa în acest scop o
notificare Secretarului general al Consiliului Europei.
Cu privire la limba folosita în documentele schimbate, Convenţia prevede în articolul
19 că, în principiu, nu poate fi pretinsă traducerea cererilor şi a pieselor anexe. Se precizează
însă, că orice parte contractantă poate, în momentul semnării sau depunerii instrumentului său
de ratificare, de acceptare sau de aderare, printr-o declaraţie adresată Secretarului general al
Consiuliului Europei, să îşi rezerve facultatea de a pretinde ca cererile şi actele anexate să fie
însoţite fie de o traducere în propria sa limbă, fie de o traducere în oricare din limbile oficiale
ale Consiliului Europei sau în acea limbă pe care el o va indica. Celelalte state pot aplica
regula reciprocităţii. În legătură cu aceste dispoziţii ale Convenţiei, Ordonanţa Guvernului nr.
90/1999 prevede că, fără a aduce atingere prevederilor articolului 19 paragraful 1, cererile
formulate în temeiul prezentei Convenţii şi documentele anexate vor fi trimise autorităţilor
române, însoţite de o traducere în limba franceză sau engleză.
Se păstrează neatinse, totuşi, dispoziţiile referitoare la traducerea cererilor şi pieselor
anexe la acordurile sau aranjamentelr în vigoare ori care urmează să intervină intre două sau
mai multe state contractante.
Piesele şi documentele, transmise în aplicarea Convenţiei, sunt scutite de legalizare. Cu
privire la cheltuielile necesare, Convenţia europeană prevede în articolul 14 ca statele
contractante renunţă să pretindă unul de la celălalt rambursarea cheltuielilor rezultând din
aplicarea acesteia.
131
3. Condiţiile generale de fond şi de formă pentru executarea hotărârilor

represive europene
Pentru executarea hotărârilor represive europene sunt necesare a fi

îndeplinite cumulativ mai multe condiții generale de fond și de formă.
4. Condiţiile generale de executare
Potrivit dispoziţiilor articolului 3 al Convenţiei europene, fiecare

stat contractant are competenţa, în cazurile şi condiţiile prevăzute
în Convenţie, să procedeze la executarea unei sancţiuni
pronunţate într-unul din celelalte state contractante şi care este
executorie în acel stat. Se precizează, totodată, că acestă
competenţă nu poate fi exercitată decât ca urmare a unei cereri de
executare, prezentată de celălalt stat contractant.
În general însă, arată Convenţia, o sancţiune nu poate fi pusă în executare de către alt
stat contractant decât dacă, şi potrivit legii acestuia, fapta pentru care s-a pronunţat sancţiunea
ar fi constituit, în cazul în care ar fi săvârşită în acest stat o infracţiune, iar autorul ei ar fi fost
sancţionabil (articolul 4 paragraful 1). În cazul în care prin condamnare sunt reprimate mai
multe infracţiuni, dintre care unele nu întrunesc condiţiile prevăzute la paragraful 1, statul de
condamnare indică partea din sancţiune aplicabilă infracţiunilor care întrunesc aceste condiţii.
Potrivit Convenţiei (articolul 5), statul de condamnare nu poate cere unui alt stat
contractant executarea unei sancţiuni decât dacă sunt îndeplinite una ori mai multe dintre
următoarele condiţii: a) dacă condamnatul are reşedinţa sa obişnuită în statul solicitat; b) dacă
executarea sancţiunii în statul solicitat este susceptibilă să amelioreze posibilităţile de
reintegrare socială a condamnatului; c) dacă este vorba de o sancţiune privativă de libertate
care ar putea fi executată în statul solicitat, în continuarea unei alte sancţiuni privative de
libertate pe care condamnatul o execută sau urmează să o execute în acest stat; d) dacă statul
solicitat este statul de origine al condamnatului şi şi-a exprimat acordul să preia executarea
acestei sancţiuni; e) dacă statul de condamnare apreciază că nu este în măsură să asigure el
însuşi executarea sancţiunii, chiar recurgând la extrădare, iar statul solicitat are această
posibilitate.
În principiu, statul solicitat acceptă cererea de executare, aceasta fiind în spiritul însuşi
al Convenţiei europene. De aceea, în Convenţie se prevede (articolul 6) că executarea cerută
în condiţiile arătate nu poate fi refuzată, în totul sau în parte, decât în prezenţa unuia dintre
următoarele cazuri: a) dacă executarea ar fi contrară principiilor fundamentale ale ordinii de
drept a statului solicitat; b) dacă statul solicitat consideră că infracţiunea reprimată prin
condamnare îmbracă un caracter politic sau este o infracţiune pur militară; c) dacă statul
solicitat consideră că există motive serioase de a se crede că respectiva condamnare a fost
132
provocată sau agravată din considerente de rasa, religie, cetăţenie sau opinie politică; d) dacă
executarea este contrară angajamentelor internaţionale ale statului solicitat; e) dacă fapta
constituie obiect de urmărire în statul solicitat sau dacă acesta hotărăşte să înceapă urmărirea;
f) dacă autorităţile competente ale statului solicitat au hotărât să nu înceapă urmărirea sau să
înceteze urmărirea pe care au exercitat-o, pentru aceeaşi faptă; g) dacă fapta a fost săvârşită în
afara teritoriului statului solicitant; h) dacă statul solicitat nu este în măsură să pună în
executare sancţiunea; i) dacă cererea este întemeiată pe articolul 5 litera e) mai sus arătat şi
nici una dintre celelalte condiţii prevăzute de acest articol nu este îndeplinită; j) dacă statul
solicitat consideră că statul solicitant este în măsură să asigure el însuşi executarea sancţiunii;
k) dacă, din cauza vârstei sale în momentul săvârşirii faptei, condamnatul nu ar putea fi
urmărit în statul solicitat; l) dacă sancţiunea este prescrisă potrivit legii statului solicitat; m) în
măsura în care prin hotărâre se pronunţă o decădere.
Tot în principiu, se prevede că nu se poate da curs unei cereri de executare, dacă aceasta
contravine principiilor recunoscute prin dispoziţiile titlului III - secţiunea I din Convenţie
privitoare la regula ne bis in idem.
5. Efecte ale transmiterii executării
Convenţia prevede că actele de întrerupere sau de suspendare a

prescripţiei, îndeplinite de autorităţile statului de condamnare,
sunt considerate în statul solicitat ca producând acelaşi efect în
ceea ce priveşte aprecierea prescripţiei potrivit dreptului acestui
stat. În aceeaşi ordine de idei, este înscris în articolul 9 al
Convenţiei şi principiul specialităţii predării condamnatului în
vederea executării pedepsei în statul solicitat.
În primul paragraf al articolului, se prevede că cel condamnat deţinut în statul

solicitant, care va fi predat statului solicitat în scopul executării pedepsei, nu va fi nici
urmărit, nici judecat, nici deţinut în vederea executării unei pedepse sau măsuri de siguranţă,
nici supus vreunei alte restricţii a libertăţii sale individuale pentru vreo faptă anterioară
predării, alta decât cea care a motivat condamanarea de executat, în afară de două cazuri şi
anume: a) când statul care l-a predat consimte la aceasta. În acest scop, se va prezenta o
cerere, însoţită de toate actele utile şi de un proces judiciar în care se consemnează orice
declaraţie făcuta de condamnat. Consimţământul va fi dat atunci când infracţiunea pentru care
este cerut ar putea da loc la extrădare potrivit legii statului care solicită extrădarea sau când
extrădarea nu ar fi exclusă decât motivat de cuantumul pedepsei; b) când, având posibilitatea
să o facă, condamnatul nu a părăsit, în cele 45 de zile următoare eliberării sale definitive,
teritoriul statului căruia i-a fost predat sau dacă s-a înapoiat acolo după ce l-a părăsit. Se
prevede, însă, că statul solicitat pentru executare va putea lua măsurile necesare în vederea, pe
de o parte a unei eventuale retrimiteri din teritoriul său sau, pe de altă parte, a întreruperii
prescripţiei potrivit legislaţiei sale, inclusiv recursul la o procedură în lipsă.
Cu privire la legea aplicabilă, în Convenţie se prevede (articolul 10) că executarea este
guvernată de legea statului solicitat, şi numai acesta este competent să ia toate hotărârile
corespunzătoare, mai ales în ceea ce priveşte liberarea condiţionată. De asemenea, statul
133
solicitat este singurul în drept să hotărască asupra oricărei forme de recurs vizând revizuirea
condamnării. În schimb, în ce priveşte dreptul de amnistie sau de graţiere poate fi exercitat de
oricare dintre cele două state.
Tot ca efect al transmiterii executării, Convenţia prevede, în articolul 11, că statul de
condamnare, care a prezentat cererea de executare, nu mai poate pune în executare sancţiunea
ce formează obiectul cererii. El poate însă să pună în executare o sancţiune privativă de
libertate, atunci când condamnatul se află deja deţinut pe teritoriul său, în momentul
prezentării cererii. Statul de condamnare îşi recapătă însă dreptul de executare a sancţiunii în
următoarele împrejurări: a) dacă îşi retrage cererea mai înainte ca statul solicitat să îl fi
informat despre intenţia sa de a da curs cererii; b) dacă statul solicitat îl informează despre
refuzul său de a da curs cererii; c) dacă statul solicitat renunţă în mod expres la dreptul său de
executare. Renunţarea nu poate avea loc decât dacă cele două state interesate consimt la
aceasta sau dacă executarea nu mai este posibilă în statul solicitat. Ea este, în acest din urmă
caz, obligatorie, dacă statul solicitant a cerut-o.
În cursul executării, autorităţile competente ale statului solicitat trebuie să pună capăt
executării de îndată ce au cunoştinţă despre o graţiere, amnistie, o cale de atac vizând
revizuirea sau despre orice altă hotărâre având ca efect înlăturarea caracterului executoriu al
sancţiunii. La fel vor proceda autorităţile respective în cazul unei amenzi, când condamnatul a
plătit-o autorităţii competente a statului solicitant. Statul solicitant este obligat să informeze
neîntârziat statul solicitat despre orice hotărâre sau orice alt act de procedură intervenit pe
teritoriul său, care pun capăt dreptului de executare.
6. Tranzitul persoanelor deţinute
Tot în cadrul dispoziţiilor cu caracter de principiu privind

executarea hotărârilor penale străine, Convenţia europeană
cuprinde reguli cu privire la tranzitul persoanelor condamnate în
vederea executării pedepsei în statul solicitat.
Astfel, în articolul 13 al Convenţiei se prevede că tranzitul se acordă la cererea statului

unde persoana în cauză este deţinută. Statul de tranzit poate pretinde să primească orice
document relevant, înainte de a lua o hotărâre asupra cererii, iar persoana transferată trebuie
să rămână în detenţie pe teritoriul statului de tranzit, în afară de cazul în care statul unde
persoana este transferată nu cere punerea acesteia în libertate. Se prevede că statul de tranzit
poate refuza să acorde tranzitul: a) dacă consideră că există motive să creadă că respectiva
condamnare a fost provocată sau agravată din considerente de rasă, religie, cetăţenie sau
opinie politică sau dacă a fost pronunţată pentru o infracţiune politică sau pur militară şi b)
dacă persoana condamnată este resortisant al său.
În cazul în care tranzitul se face pe cale aeriană, Convenţia face distincţie, ca şi în
cazul extrădării extrădaţilor, între două situaţii: a) când nu este prevăzută vreo aterizare, statul
de unde persoana urmează să fie transferată se poate limita la înştiinţarea, în acest sens,
statului de tranzit. În caz de aterizare forţată, notificarea produce efectele cererii de arestare
provizorie în vederea executării, se face necesară o cerere formală de tranzit corespunzătoare;
b) când se prevede o aterizare, se va face o cerere formală de tranzit.
134
7. Condiţiile de formă ale cererii de executare
După primirea cererii de executare, autorităţile statului solicitat

vor informa neintârziat pe cele ale statului solicitant despre
urmarea dată cererii, iar dacă este cazul, autorităţile statului
solicitat remit autorităţilor statului solicitant un document care
certifică executarea sancţiunii.
Cererea de executare trebuie să fie însoţită de original sau de o copie certificată a

hotărârii a cărei executare se cere, precum şi de toate documentele folositoare. Originalul sau
o copie certificată pentru conformitate a dosarului penal sau a unei părţi a acestuia se va
transmite statului solicitat, la cererera acestuia. Caracterul executoriu al sancţiunii se certifică
de autoritatea competentă a statului solicitant. Dacă statul solicitat consideră că informaţiile
comunicate de statul solicitant sunt insuficiente pentru a-i permite să aplice Convenţia, el va
cere completarea informaţiilor necesare şi poate fixa un termen pentru obţinerea acestor
informaţii.
8. Cazul hotărârilor date în lipsă şi al ordonanţelor penale
Potrivit dispoziţiilor articolului 21 din Convenţie, sub rezerva

unor dispoziţii contrare, executarea hotărârilor pronunţate în lipsă
şi a ordonanţelor penale este supusă aceloraşi reguli ca pentru
celelalte hotărâri. Se consideră hotărâre dată în lipsă, în înţelesul
convenţiei, orice hotărâre pronunţată de o jurisdicţie represivă a
unui stat contractant, ca urmare a unei acţiuni penale, atunci când
condamnatul nu s-a înfăţişat personal în şedinţă.
Convenţia prevede că se consideră totuşi contradictorie: a) orice hotărâre în lipsă şi

orice ordonanţă penală, confirmate sau pronunţate ca urmare a opoziţiei condamantului în
statul de condamnare; b) orice hotărâre dată in lipsă, în apel, cu condiţia ca apelul împotriva
hotărârii primei instanţe să fi fost introdus de către condamnat.
Hotărârea dată în lipsă şi ordonanţa penală, care nu au făcut încă obiectul unei opoziţii
sau a unei alte căi de atac, pot fi trimise statului solicitat de îndată ce sunt pronunţate spre
notificare şi eventuală executare. Dacă statul solicitat consideră că este cazul să dea curs
cererii de executare a unei hotărâri în lipsă sau a unei ordonanţe penale, el va cere să i se
notifice condamnatului personal hotărârea pronunţată în statul solicitant. Convenţia prevede
că, în notificarea trimisă condamnatului trebuie să se pună în vedere condamnatului că a fost
prezentată o cerere de executare a sancţiunii, pe baza convenţiei, că singura cale de atac care
135
îi este accesibilă este opoziţia prevăzută în articolul 24 al Convenţiei, care trebuie făcută la
autoritatea ce îi este desemnată şi trebuie să îndeplinească cerinţele arătate în acel text,
precum şi faptul că poate cere să fie judecat de autorităţile statului de condamnare. În lipsa
oricărei opoziţii în cadrul termenului prevăzut, ţinând seama de scopul Convenţiei, hotărârea
va fi considerată ca a fost pronunţată cu audierea inculpatului. Se prevede că o copie de pe
actul de notificare va fi adresată neîntârziat autorităţii care a cerut executarea.
Convenţia europeană reglementează în amănunt procedura de soluţionare a căii de atac
a opoziţiei la executare (articolele 24 - 30), precizând că, dacă condamnatul în lipsă sau prin
ordonanţă penală nu face opoziţie, hotărârea se consideră contradictorie pentru aplicarea în
întregime a Convenţiei.
9. Măsurile provizorii în vederea executării
În vederea pregătirii executării hotărârii, sunt reglementate în

Convenţia europeană o serie de măsuri provizorii destinate să
asigure desfăşurarea în bune condiţii a executării. Astfel, potrivit
dispoziţiilor articolului 31, dacă persoana judecată este prezentă
în statul solicitant, după ce a fost primită notificarea acceptării
cererii acestui stat în vederea executării unei hotărâri implicând o
privare de libertate, acest stat poate, dacă consideră necesar
pentru a asigura executarea, să aresteze această persoană în
scopul de a o transfera.
Când statul solicitant a cerut executarea, statul solicitat poate proceda la arestarea
condamnatului în următoarele două situaţii: a) dacă legea statului solicitat autorizează detenţia
preventivă pentru acea infracţiune şi b) dacă există pericol de fugă sau, în cazul unei
condamnări în lipsă, pericol de ascundere sau de alterare a probelor. Când statul solicitant îşi
anunţă intenţia de a cere executarea, statul solicitat poate, la cererea statului solicitant să
procedeze la arestarea condamnatului, în măsura în care condiţiile menţionate mai sus la litera
a) şi b) sunt îndeplinite. Cererea statului solicitant trebuie să menţioneze infracţiunea care a
atras condamnarea, data şi locul săvârşirii acesteia, precum şi semnalmentele, cât mai precise
cu putinţă, ale condamnatului. Cererea mai trebuie să cuprindă o expunere succintă a faptelor
pe care se întemeiază condamnarea.
Potrivit dispoziţiilor articolului 33 al Convenţiei, detenţia se execută potrivit legii
statului solicitat, care determină şi condiţiile în care persoana arestată poate fi pusă în
libertate. Textul prevede cazurile în care detenţia ia sfârşit în orice caz, şi anume: a) dacă
durata ei este egală cu cea a sancţiunii privative de libertate pronunţate şi b) dacă s-a procedat
la arestare în aplicarea dispoziţiilor articolului 32 paragraful 2 examinate mai sus, adică după
ce statul solicitant şi-a pronunţat intenţia de a cere executarea, şi statul solicitat nu a primit în
termen de 18 zile, începând cu data arestării, cererea însoţită de documentele prevăzute la
articolul 16 examinate mai sus.
Persoana deţinută în statul solicitat în vederea executării, care este citată să se
înfăţişeze în şedinţa tribunalului competent al statului solicitant, ca urmare a opziţiei la
executare pe care a făcut-o, va fi transferată în acest scop pe teritoriul acestui stat. Detenţia
136
persoanei transferate nu va fi menţinută de statul solicitant, dacă durata detenţiei devine egală
cu aceea a sancţiunii privative de libertate pronunţate, sau dacă statul solicitant nu cere
executarea noii condamnări. Persoana transferată este trimisă în cel mai scurt termen în statul
solicitat, în afară de cazul în care nu este pusă în libertate.
Convenţia prevede şi în legătură cu acest transfer regulile decurgând din principiul
specialităţii, statuând, prin dispoziţiile articolului 35, că o persoană citată înaintea unui
tribunal competent al statului solicitant, ca urmare a opoziţiei care a făcut-o, nu va fi nici
urmărită, nici judecată, nici deţinută în vederea executării unei pedepse sau măsuri de
siguranţă, nici supuse oricărei alte restricţii a libertăţii sale individuale pentru vreo faptă
anterioară plecării sale de pe teritoriul statului solicitat şi nemenţionată în citaţie, în afară de
cazul în care această persoană consimte în mod expres, în scris. În cazul transferării persoanei
deţinute, o copie de pe declaraţia de consimţământ se va transmite statului de unde persoana a
fost transferată. Protecţia decurgând din regula specialităţii încetează atunci când persoana
citată, deşi a avut posibilitatea să o facă, nu a părăsit teritoriul statului solicitant în termen de
15 zile de la data hotărârii care s-a pronunţat în urma şedinţei la care s-a înfăţişat sau dacă s-a
reîntors, fără să fi fost din nou citată, după ce a părăsit teritoriul.
Printre măsurile provizorii în vederea executării, Convenţia prevede şi sechestrul.
Potrivit dispoziţiilor articolului 36, atunci când statul solicitant a cerut executarea unei
confiscări, statul solicitat poate proceda la sechestru provizoriu, dacă legea sa prevede
sechestrul pentru asemenea fapte. Sechestrul este guvernat de legea statului solicitat, iar
această lege, determină totodată, condiţiile în care sechestrul poate fi ridicat.
• Dezvoltarea relaţiilor de cooperare între statele membre ale Consiliului Europei, în

domeniul luptei comune cu criminalitatea, a impus diversificarea în continuare a
modalităţilor de asistenţă judiciară reciprocă, trecându-se de la înfăptuirea justiţiei
de fiecare stat în parte, la recunoaşterea valorii internaţionale a hotărârilor
pronunţate de către statele membre şi la aplicarea lor în oricare dintre celelalte. Este
vorba de acele situaţii în care executarea hotărârii pronunţate în alt stat se realizează
în mai bune condiţii şi cu mai mare eficienţă decât în statul de condamnare. Mai
mult decât atât, cel mai adesea persoana condamnată îşi are reşedinţa pe teritoriul
statului de executare sau este cetăţean al acestuia, ceea ce înseamnă că punerea în
executare a hotărârii în statul de condamnare nu ar fi cu putinţă decât prin
intermediul procedurii de extrădare, cu tot cortegiul ei de formalităţi şi de cheltuieli,
adică cu pierdere de mijloace şi de timp;
• Convenţia europeană privind valoarea internaţională a hotărârilor represive a
răspuns nevoii de reglementare menţionată la paragraful precedent. Ea a fost
deschisă semnării statelor membre ale Consiliului Europei, la Haga, la 28 mai 1970
şi a intrat în vigoare după 3 luni de la data depunerii celui de-al treilea instrument de
ratificare sau de acceptare, adică la 26 iulie 1974;
• Potrivit dispoziţiilor articolului 3 al Convenţiei europene, fiecare stat contractant are
competenţa, în cazurile şi condiţiile prevăzute în Convenţie, să procedeze la
executarea unei sancţiuni pronunţate într-unul din celelalte state contractante şi care
este executorie în acel stat. Se precizează, totodată, că acestă competenţă nu poate fi
137
exercitată decât ca urmare a unei cereri de executare, prezentată de celălalt stat

contractant;
• Convenţia prevede că actele de întrerupere sau de suspendare a prescripţiei,
îndeplinite de autorităţile statului de condamnare, sunt considerate în statul solicitat
ca producând acelaşi efect în ceea ce priveşte aprecierea prescripţiei potrivit
dreptului acestui stat. În aceeaşi ordine de idei, este înscris în articolul 9 al
Convenţiei şi principiul specialităţii predării condamnatului în vederea executării
pedepsei în statul solicitat;
• Tot în cadrul dispoziţiilor cu caracter de principiu privind executarea hotărârilor
penale străine, Convenţia europeană cuprinde reguli cu privire la tranzitul
persoanelor condamnate în vederea executării pedepsei în statul solicitat;
• După primirea cererii de executare, autorităţile statului solicitat vor informa
neintârziat pe cele ale statului solicitant despre urmarea dată cererii, iar dacă este
cazul, autorităţile statului solicitat remit autorităţilor statului solicitant un document
care certifică executarea sancţiunii;
• Potrivit dispoziţiilor articolului 21 din Convenţie, sub rezerva unor dispoziţii
contrare, executarea hotărârilor pronunţate în lipsă şi a ordonanţelor penale este
supusă aceloraşi reguli ca pentru celelalte hotărâri. Se consideră hotărâre dată în
lipsă, în înţelesul convenţiei, orice hotărâre pronunţată de o jurisdicţie represivă a
unui stat contractant, ca urmare a unei acţiuni penale, atunci când condamnatul nu s-
a înfăţişat personal în şedinţă;
• În vederea pregătirii executării hotărârii, sunt reglementate în Convenţia europeană
o serie de măsuri provizorii destinate să asigure desfăşurarea în bune condiţii a
executării. Astfel, potrivit dispoziţiilor articolului 31, dacă persoana judecată este
prezentă în statul solicitant, după ce a fost primită notificarea acceptării cererii
acestui stat în vederea executării unei hotărâri implicând o privare de libertate, acest
stat poate, dacă consideră necesar pentru a asigura executarea, să aresteze această
persoană în scopul de a o transfera.
1. Convenția europeană privind valoarea internațională a hotărârilor represive:

a) a fost deschisă semnării în 1970;
b) a intrat în vigoare în 1970;
c) a intrat în vigoare în 1971.
2. România, în raport de Convenția europeană privind valoarea internațională a
hotărârilor represive:
a) nu a ratificat-o;
b) a ratificat-o prin O.G. nr. 30/1999;
c) a ratificat-o prin Legea nr. 31/1999.
3. Sunt situații în care statul solicitat poate procea la arestarea condamnatului:
138
a) când există pericol de fugă;

b) în cazul unei condamnări în lipsă;
c) când există pericol de alterare a probelor.
1.a; 2.b; 3.a, b, c.
dezvoltați următoarele aspecte: Terminologii specifice monopolului de stat.


UNIUNII EUROPENE ;
INTERNAŢIONALĂ ÎN MATERIE PENALĂ ;
 CONVENŢIA EUROPEANĂ PRIVIND VALOAREA INTERNAŢIONALĂ A
HOTĂRÂRILOR REPRESIVE.
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR.XII
139
DISPOZIȚII REFERITOARE LA EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR REPRESIVE

EUROPENE
Cuprins
140
1.Executarea sancţiunilor........................................................................................................147
2.Hotărârea de executare........................................................................................................147
3.Clauze specifice executării sancţiunilor privative de libertate............................................148
4.Clauze specifice executării amenzilor şi confiscărilor.........................................................149
5.Clauze specifice executării decăderilor...............................................................................150
6.Efectele internaţionale al hotărârilor represive europene....................................................150
7.Regula ne bis in idem..........................................................................................................151
8.Luarea în considerare a hotărârilor represive europene......................................................151
9.Recunoaşterea şi executarea hotărârilor represive europene potrivit legii române............152
10. REZUMATUL UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE..............................................................................152
11.Teste de autoevaluare........................................................................................................154
12.Răspunsuri la testele de autoevaluare...............................................................................154
13.Lucrare de verificare.........................................................................................................154
14.Bibliografie minimală........................................................................................................155
141
OBIECTIVE SPECIFICE
înțeleagă conceptul hotărârii de executare
identifice clauze specifice executării sancțiunilor privative

de libertate, amenzilor, confiscărilor și decăderilor
înțeleagă sistemul de recunoaștere și executare al

hotărârilor represive europene potrivit legii române
1.
Executarea sancţiunilor

Europene;
materie penală.
Executarea sancțiunilor reprezintă un proces complex ce implică

concursul mai multor condiții care trebuie îndeplinite cumulativ.
Vom analiza toate aceste condiții în cele ce urmează.
142
2. Hotărârea de executare
Conform articolului 37 al Convenţiei, executarea unei sancţiuni

pronunţate în statul solicitant nu poate avea loc în statul solicitat
decât în temeiul unei hotărâri a judecătorului acestui stat. Orice
stat contractant poate totuşi să abiliteze alte autorităţi pentru a lua
asemenea hotărâri, însă numai în cazul executării unei amenzi sau
a unei confiscări şi numai dacă împotriva acestor hotărâri este
prevăzută o cale de atac judiciară.
Cauza este adusă înaintea judecătorului sau a autorităţii desemnate în temeiul

articolului 37 pe care l-am examinat, dacă statul solicitat consideră că este cazul să dea curs
cererii de executare. Potrivit Convenţiei (articolul 39 paragraful 1) înainte de a hotărî asupra
cererii de executare, judecătorul va da posibilitatea condamnatului de a-şi prezenta punctul de
vedere. Dacă condamnatul cere, el este ascultat fie prin comisie rogatorie, fie personal,
înaintea judecătorului. Audierea în persoană este dispusă ca urmare a cererii explicite a
condamnatului. Dar, atunci când condamnatul, care a cerut să se înfăţişeze personal, este
deţinut în statul solicitant, judecătorul poate să se pronunţe în lipsa acestuia asupra acceptării
cererii de executare. În acest caz, hotărârea privind substituirea sancţiunii, prevăzută în
articolul 44 ce va fi examinat mai jos, se amână până ce condamnatul, ca urmare a transferului
său în statul solicitat, va avea posibilitatea să compară în faţa judecătorului.
Porcedând la examinarea cererii de executare, judecătorul sau eventual autoritatea
desemnată, se va asigura că: a) sancţiunea a cărei executare se cere a fost aplicată printr-o
hotărâre penală europeană; b) sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la articolul 4 referitoare la
dubla incriminare şi la determinarea sancţiunii executabile; c) nu este îndeplinită condiţia
prevăzută la articolul 6 litera a) (care prevede posibilitatea refuzului executării dacă aceasta ar
fi contrară principiilor fundamentale ale dreptului statului solicitant) sau statul solicitat nu se
opune executării; d) executarea nu este în contradicţie cu articolul 7 referitor la principiul ne
bis in idem; e) în cazul unei condamnări în lipsă sau al unei ordonanţe penale, condiţiile
menţionate, referitoare la hotărârile în lipsă şi la ordonanţele penale sunt îndeplinite.
Convenţia prevede că orice stat contractant poate împuternici judecătorul sau autoritatea
desemnată cu examinarea altor condiţii de executare prevăzute în Convenţie.
În articolul 41, Convenţia prevede că împotriva hotărârii pronunţate de judecătorul sau
autoritatea împuternicită cu verificarea cererii de executare trebuie să se prevadă o cale de
atac, ceea ce obligă statul parte în cauză să instituie o astfel de cale de atac.
În ceea ce priveşte limitele competenţei statului solicitat ca state de executare,
Convenţia europeană prevede că acesta este legat de constatarea faptelor, în măsura în care
acestea sunt expuse în hotărâre sau în care aceasta se întemeiază implicit pe ele.
143
3. Clauze specifice executării sancţiunilor privative de libertate
Una dintre acestea priveşte situaţia în care condamnatul este

deţinut în statul solicitant, când acesta, în afara unor dispoziţii
contrare ale legii statului solicitant, trebuie să fie transferat în
statul solicitat deîndată ce statul solicitant a fost informat despre
acceptarea cererii de executare.
În ceea ce priveşte executarea însăşi, în articolul 44 al Convenţiei se prevede că

judecătorul va substitui sancţiunii privative de libertate pronunţate de statul solicitant o
sancţiune prevăzută de propria sa lege pentru aceeaşi faptă. Această sancţiune poate, în
anumite limite, să fie de altă natură sau durată decât cea pronunţată în statul solicitant. Când
aceasta din urmă este mai mică decât minimul pe care legea statului solicitat îl îngăduie a fi
pronunţat, judecătorul nu va fi legat de acest minim şi va aplica o sancţiune corespunzătoare
sancţiunii pronunţate în statul solicitant. Se precizează însă că judecătorul, atunci când
stabileşte sancţiunea, nu poate agrava situaţia penală a condamnatului rezultată din hotărârea
pronunţată în statul solicitant. Aşa cum este firesc, se prevede că partea din pedeapsă
executată în statul solicitant, ca şi detenţia provizorie executată de condamnat după
condamnare, se deduc din pedeapsa de executat, ca de altfel, şi arestarea preventivă executată
înainte de condamnare.
4. Clauze specifice executării amenzilor şi confiscărilor
144
Potrivit articolului 45 al Convenţiei, atunci când a fost admisă

cererea de executare a unei amenzi sau a unei confiscări a unei
sume de bani, judecătorul sau autoritatea desemnată să execute
hotărârea schimbă cuantumul acesteia în unităţile monetare ale
statului solicitat, determinând astfel cuantumul amenzii sau al
sumei de confiscat, fără să poată totuşi depăşi maximul fixat
prin legea statului solicitat pentru o astfel de faptă. Se
precizează că toate înlesnirile de plată în legătură fie cu
termenul, fie cu eşalonarea vărsămintelor, acordată de statul
solicitant, vor fi respectate de statul solicitat. Dacă cererea de
executare vizează confiscarea unui obiect determinat,
judecătorul sau autoritatea desemnată în temeiul Convenţiei nu
poate dispune confiscarea acestui obiect decât în cazul în care
aceasta este permisă de legea statului solicitat, pentru aceeaşi
faptă. Convenţia îngăduie totuşi judecătorului să menţină
confiscarea pronunţată în statul solicitant, atunci când această
sancţiune nu este prevăzută în legea statului solicitat pentru
aceeaşi faptă, dar această lege permite să se pronunţe sancţiuni
mai grave.
Cele rezultate din executarea amenzilor şi confiscărilor revin, potrivit dispoziţiilor

articolului 47 al Convenţiei, tezaurului statului solicitat, fără a fi prejudiciate drepturile
terţilor. Obiectele confiscate ce prezintă un interes deosebit pot fi remise, la cererea sa,
statului solicitant.
Convenţia prevede că, atunci când executarea unei amenzi se dovedeşte imposibilă,
poate fi aplicată o sancţiune substitutivă privativă de libertate de către un judecător al statului
solicitat, dacă legea ambelor state o prevede într-un asemenea caz, în afară de situaţia în care
statul solicitant nu şi-a limitat, în mod expres, cererea sa de executare numai la amendă. În
ipoteza în care judecătorul hotărăşte să impună o sancţiune substitutivă privativă de libertate,
se aplică următoarele reguli prevăzute în articolul 48 al Convenţiei: a) când schimbarea
amenzii într-o sancţiune privativă de libertate este deja prevăzută în condamnarea pronunţată
în statul solicitant sau direct în legea acestui stat, judecătorul statului solicitat va stabili felul şi
durata sancţiunii după legea sa; b) în celelalte cazuri, judecătorul statului solicitat procedează
la transformarea sancţiunii potrivit propriei sale legi, respectând limitele prevăzute de legea
statului solicitant.
5. Clauze specifice executării decăderilor
145
Cererea de executare a unei decăderi, se prevede în articolul 49

al Convenţiei, nu poate avea efect cu privire la decăderea
pronunţată în statul solicitant, decât dacă legea statului solicitat
permite să se pronunţe decăderea pentru asemenea infracţiune.
Judecătorul sesizat cu această cauză apreciază oportunitatea
executării decăderii pe teritoriul ţării sale. În cazul în care
judecătorul dispune executarea decăderii, el îi determină durata,
în limitele prescrise în propria sa legislaţie, fară a putea depăşi pe
cele fixate prin hotărârea represivă pronunţată în statul solicitant.
Potrivit Convenţiei, judecătorul poate limita decăderea la o parte
a drepturilor, a căror privare sau suspendare este pronunţată.
Potrivit articolului 51 din Convenţie, dispoziţiile articolului 11 privitoare la efectele

transmiterii executării nu sunt aplicabile decăderilor, iar potrivit articolului 52, statul solicitat
are dreptul să îl repuna pe condamnat în drepturile din care a fost decăzut, în temeiul unei
hotărâri date în aplicarea dispoziţiilor Convenţiei.
6. Efectele internaţionale al hotărârilor represive europene
Hotărârile represive europene au mai multe efecte pe plan

internațional, efecte ce le vom regăsii în cele ce urmează.
7. Regula ne bis in idem
146
În reglementarea hotărârilor represive europene, funcţionează

regula sau principiul ne bis in idem. De aceea, în cadrul
dispoziţiilor articolului 53 al Convenţiei, se prevede că o
persoană, care a făcut obiectul unei hotărâri represive europene,
nu poate, pentru aceeaşi faptă, să fie urmărită, condamnată sau
supusă executării unei sancţiuni în alt stat contractant: a) când a
fost achitată; b) când sancţiunea aplicată a fost în întregime
executată ori este în curs de executare, a fost amnistiată
infracţiunea sau graţiată pedeapsa, ori executarea s-a prescris; c)
când judecătorul a constatat vinovăţia autorului infracţiunii fără
să pronunţe vreo sancţiune.
Se prevede însă că un stat contractant nu este obligat, în afară de cazul în care nu a

cerut el însuşi urmărirea, să recunoască efectul ne bis in idem, dacă fapta care a dat loc
hotărârii a fost săvârşită împotriva unei persoane, unei instituţii, unui bun care are statut
public în acest stat sau dacă persoana care a format obiectul judecăţii avea ea însăşi un statut
public în acest stat. În afară de acestea, orice stat contractant, în care fapta a fost săvârşită sau
este considerată ca atare potrivit legii acestui stat, nu este obligat să recunoască efectul ne bis
in idem, dacă nu a cerut el însuşi urmărirea.
Dacă începe o nouă urmărire împotriva unei persoane judecate pentru aceeaşi faptă
într-un alt stat contractant, orice perioadă privativă de libertate suferită în executarea hotărârii,
trebuie redusă din sancţiunea care va fi eventual pronunţată (articolul 54). Se prevede că
dispoziţiile Convenţiei europene nu împiedică aplicarea dispoziţiilor naţionale mai largi
privind efectul ne bis in idem asupra hotărârilor judecătoreşti pronunţate în străinătate.
8. Luarea în considerare a hotărârilor represive europene
Potrivit dispoziţiilor articolelor 56 şi 57 din Convenţie, orice stat

contractant ia măsurile legislative adecvate pentru a permite
instanţelor sale ca, la pronunţarea unei hotărâri, să ia în
considerare orice hotărâre represivă europeană, pronunţată în
contradictoriu anterior pentru o altă infracţiune, în scopul de a se
adăuga acestei hotărâri, în totul sau în parte, efectele pe care legea
sa le prevede pentru hotărârile pronunţate pe teritoriul său. El
determină condiţiile în care această hotărâre este luată în
considerare.
În mod asemănător, se prevede că orice stat contractant trebuie să ia măsurile

legislative potrivite pentru a permite luarea în considerare a oricărei hotărâri represive
europene contradictorii, în scopul de a face aplicabile, în totalitate sau în parte, decăderile
prevăzute prin legea sa pentru hotărârile pronunţate pe teritoriul său. El determină condiţiile
în care această hotărâre este luată în considerare.
147
9. Recunoaşterea şi executarea hotărârilor represive europene potrivit

legii române

materie penală -baza juridică a recunoaşterii şi executării
hotărârilor penale străine. Această lege reglementează, în mod
unitar, asistenţa juridică internaţională în materie penală, în toate
modalităţile cunoscute ale acesteia, cuprinde, pe lângă dispoziţiile
comune, dispoziţii speciale privitoare la recunoaşterea şi
executarea hotărârilor judecătoreşti,a ordonanţelor penale şi a
actelor judiciare ,în titlul V al legii.
În dispoziţiile sale, legea română, reflectă prevederile Convenţiei europene privind

valoarea internaţională a hotărârilor represive, adoptată la Haga, la 28 mai 1970.
• Executarea sancțiunilor reprezintă un proces complex ce implică concursul mai

multor condiții care trebuie îndeplinite cumulativ. Vom analiza toate aceste condiții
în cele ce urmează;
• Conform articolului 37 al Convenţiei, executarea unei sancţiuni pronunţate în statul
solicitant nu poate avea loc în statul solicitat decât în temeiul unei hotărâri a
judecătorului acestui stat. Orice stat contractant poate totuşi să abiliteze alte
autorităţi pentru a lua asemenea hotărâri, însă numai în cazul executării unei amenzi
sau a unei confiscări şi numai dacă împotriva acestor hotărâri este prevăzută o cale
de atac judiciară;
• Potrivit articolului 45 al Convenţiei, atunci când a fost admisă cererea de executare
a unei amenzi sau a unei confiscări a unei sume de bani, judecătorul sau autoritatea
desemnată să execute hotărârea schimbă cuantumul acesteia în unităţile monetare
ale statului solicitat, determinând astfel cuantumul amenzii sau al sumei de
confiscat, fără să poată totuşi depăşi maximul fixat prin legea statului solicitat
pentru o astfel de faptă. Se precizează că toate înlesnirile de plată în legătură fie cu
termenul, fie cu eşalonarea vărsămintelor, acordată de statul solicitant, vor fi
respectate de statul solicitat. Dacă cererea de executare vizează confiscarea unui
obiect determinat, judecătorul sau autoritatea desemnată în temeiul Convenţiei nu
poate dispune confiscarea acestui obiect decât în cazul în care aceasta este permisă
de legea statului solicitat, pentru aceeaşi faptă. Convenţia îngăduie totuşi
judecătorului să menţină confiscarea pronunţată în statul solicitant, atunci când
148
această sancţiune nu este prevăzută în legea statului solicitat pentru aceeaşi faptă,
dar această lege permite să se pronunţe sancţiuni mai grave;
• Cererea de executare a unei decăderi, se prevede în articolul 49 al Convenţiei, nu
poate avea efect cu privire la decăderea pronunţată în statul solicitant, decât dacă
legea statului solicitat permite să se pronunţe decăderea pentru asemenea
infracţiune. Judecătorul sesizat cu această cauză apreciază oportunitatea executării
decăderii pe teritoriul ţării sale. În cazul în care judecătorul dispune executarea
decăderii, el îi determină durata, în limitele prescrise în propria sa legislaţie, fară a
putea depăşi pe cele fixate prin hotărârea represivă pronunţată în statul solicitant.
Potrivit Convenţiei, judecătorul poate limita decăderea la o parte a drepturilor, a
căror privare sau suspendare este pronunţată;
• În reglementarea hotărârilor represive europene, funcţionează regula sau principiul
ne bis in idem. De aceea, în cadrul dispoziţiilor articolului 53 al Convenţiei, se
prevede că o persoană, care a făcut obiectul unei hotărâri represive europene, nu
poate, pentru aceeaşi faptă, să fie urmărită, condamnată sau supusă executării unei
sancţiuni în alt stat contractant: a) când a fost achitată; b) când sancţiunea aplicată a
fost în întregime executată ori este în curs de executare, a fost amnistiată
infracţiunea sau graţiată pedeapsa, ori executarea s-a prescris; c) când judecătorul a
constatat vinovăţia autorului infracţiunii fără să pronunţe vreo sancţiune;
• Potrivit dispoziţiilor articolelor 56 şi 57 din Convenţie, orice stat contractant ia
măsurile legislative adecvate pentru a permite instanţelor sale ca, la pronunţarea
unei hotărâri, să ia în considerare orice hotărâre represivă europeană, pronunţată în
contradictoriu anterior pentru o altă infracţiune, în scopul de a se adăuga acestei
hotărâri, în totul sau în parte, efectele pe care legea sa le prevede pentru hotărârile
pronunţate pe teritoriul său. El determină condiţiile în care această hotărâre este
luată în considerare;
• Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală -
baza juridică a recunoaşterii şi executării hotărârilor penale străine. Această lege
reglementează, în mod unitar, asistenţa juridică internaţională în materie penală, în
toate modalităţile cunoscute ale acesteia, cuprinde, pe lângă dispoziţiile comune,
dispoziţii speciale privitoare la recunoaşterea şi executarea hotărârilor
judecătoreşti,a ordonanţelor penale şi a actelor judiciare ,în titlul V al legii.
1. Executarea unei sancțiuni pronunțate în statul solicitant poate avea loc în

temeiul:
a) unei hotărâri a judecătorului acestui stat;
b) unei ordonanțe a procurorului din acest stat;
c) ope legis.
2. În legătură cu hotărârea pronunțată de judecătorul sau autoritatea
împuternicită cu verificarea cererii de executare, Convenția prevede că:
149
a) trebuie să se prevadă o cale de atac;

b) trebuie să se prevadă cel puțin o cale de atac;
c) nu trebuie să se prevadă nicio cale de atac.
3. În reglementarea hotărârilor represive europene:
a) funcționează principiul ne bis in idem;
b) nu funcționează principiul ne bis in idem;
c) nu este reglementat principiul ne bis in idem.
4. Recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și a ordonanțelor penale:
a) nu sunt reglementate în legislația română;
b) sunt cuprinse în Legea nr. 303/2003;
c) sunt cuprinse în Legea nr. 302/2004.
1.a; 2.a; 3.a; 4.c.
dezvoltați următoarele aspecte: Analizați infracțiunea de monopol de stat.

150
 LEGEA NR . 302/2004 PRIVIND COOPERAREA JUDICIARĂ

INTERNAŢIONALĂ ÎN MATERIE PENALĂ ;
UNIUNII EUROPENE ;
 CONVENŢIA EUROPEANĂ PRIVIND VALOAREA INTERNAŢIONALĂ A
HOTĂRÂRILOR REPRESIVE.
151

Cooperare Judiciară Internaţională În Materie Penală - Final

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cooperare Judiciară Internaţională În Materie Penală - Final

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Adrian-Milutin Truichici Cooperare judiciară internațională în materie penală

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU DIN BUCUREȘTI

COOPERARE JUDICIARĂ INTERNAȚIONALĂ ÎN MATERIE

© Toate drepturile pentru această lucrare sunt rezervate autorului. Reproducerea ei

II. OBIECTIVELE DISCIPLINEI

III. CONȚINUTUL ȘI STRUCTURA CURSULUI

Unitatea de învățare nr.II

Convenții în domeniul cooperarării judiciare internaționale

Unitatea de învățare nr. III

Unitatea de învățare nr. V

Unitatea de învățare nr. VI

Unitatea de învățare nr. VII

2.Procedura de solicitare a extrădării

Unitatea de învățare nr. VIII

Unitatea de învățare nr. IX

Unitatea de învățare nr. X

Unitatea de învățare nr. XI

5.Efecte ale transmiterii executării

Unitatea de învățare nr. XII

IV. SURSE BIBLIOGRAFICE

B. Legislație națională. Convenţii

5. Convenția europeană privind imprescriptibilitatea crimelor împotriva umanității și

V. METODE ȘI INSTRUMENTE DE EVALUARE

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR.I

INTRODUCERE ÎN STUDIUL COOPERĂRII JUDICIARE INTERNAȚIONALE ÎN

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 3 ore

La finalizarea studiului unității de învățare studentul va fi în măsură să:

înțeleagă noțiunile care intră în cooperarea judiciară

realizeze caracterizarea generală a formelor de cooperare

înțeleagă reglementările interne prevăzute în Legea nr.

coreleze dispozițiile naționale cu normele internaționale

1. Considerații generale privind cooperarea judiciară internațională în

SEDIUL MATERIEI / TEXTE LEGALE DE REFERINȚĂ

Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în

Vom include în noţiunea de cooperare judiciară internaţională în

Cooperarea judiciară internaţională în materie penală trebuie analizată pe de o parte

importanţei,cât şi complexităţii pe care le implică,cu consecinţe pe plan naţional şi

În sens larg,noţiunea de cooperare judiciară internaţională în materie penală include,

2. Cooperarea statelor europene în lupta împotriva criminalității

Încă de la crearea sa, Consiliul Europei a inclus printre

Cooperării statelor membre ale Consiliului Europei pentru prevenirea şi combaterea

În prezentul curs ne propunem să analizăm tocmai modul cum se realizează asistenţa

3. Rezumatul unității de învățare

• Vom include în noţiunea de cooperare juduiciară internaţională în materie penală

1. Actul normativ cu maximă importanță în domeniul cooperării judiciare

2. Care forme de cooperare intră în noțiunea de cooperare judiciară

5. Răspunsuri la testele de autoevaluare

1.b; 2.a, b, c; 3.a; 4.a,b

N.B.: Lucrarea va fi încărcată în Platforma Microsoft Teams, în canalul aferent

 Florin Răzvan Radu, în Cooperarea judiciară internaţională în materie

 LEGEA NR. 302/2004 PRIVIND COOPERAREA JUDICIARĂ

CONVENȚII ÎN DOMENIUL COOPERARĂRII JUDICIARE INTERNAȚIONALE

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 3 ore

4.Convenția penală privind corupția.........................................................................................22

La finalizarea studiului unității de învățare studentul va fi în măsură să:

înțeleagă aspectele principale cuprinse în câteva din cele

diferențieze cooperarea la nivel european de cooperarea la

1. Convenţiile internaţionale pentru combaterea criminalităţii

Activitatea Consiliului Europei, ca inspirator al unei legislaţii

2. Convenția europeană pentru reprimarea terorismului

SEDIUL MATERIEI / TEXTE LEGALE DE REFERINȚĂ

Convenția europeană pentru reprimarea terorismului, deschisă

România a ratificat Convenţia europeană pentru reprimarea