Elemente fundamentale ale pieței unice interne

Unitate de învăţare Nr. 6

ELEMENTE FUNDAMENTALE ALE PIEȚEI UNICE

INTERNE

Cuprins Pagina

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 6…………………………………………………….. 41

5.1 Libera circulație a mărfurilor......................................................................................... 41
5.2 Libera circulație a persoanelor....................................................................................... 43
5.3 Libera circulație a serviciilor......................................................................................... 46
5.4 Libera circulație a capitalurilor...................................................................................... 50
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 6………………………………………….... 52
Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare…………………................................. 53
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 6…………………………………………………….. 53

40
Mediul de afaceri european
 Elemente fundamentale ale pieței unice interne

OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 6

Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 6 sunt:

• Înțelegerea principiilor de funcționare aplicabile elementelor

fundamentale ale pieței unice interne, respectiv: libera circulație a
mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor.

6.1. Libera circulație a mărfurilor

Privind libertatea de circulație a mărfurilor, încă de la sfârșitul perioadei de tranziție pentru

crearea pieței comune se realizase, așa cum am mai arătat, uniunea vamală (1968). Dar,
această libertate continua să fie fundamental afectată prin existența:
 barierelor fizice, datorate controlului vamal la frontierele interne, determinat de existența
diferențelor între impozitele indirecte, ajustarea prețurilor produselor agricole, legislații
naționale diferite privind măsurile sanitare și fitosanitare, formalitățile la frontieră etc.;
 barierelor tehnice, datorate unor deosebiri normative privind calitatea si caracteristicile
produselor, precum și unor normative specifice care protejau și favorizau producătorii
naționali; adică, practic, diferențele existente în conținutul reglementărilor tehnice,
normelor de referință, procedurilor de certificare și autorizare, diferențe ce constituiau
bariere autentice și care puneau în cauză principiile celor patru libertăți;
 barierelor fiscale, care provocau adevărate distorsiuni în comerțul intracomunitar și
derivau din diferențele de regim fiscal existente între statele membre, în special în ceea
ce privește problemele fiscale ale întreprinderilor și impunerea lor directă.
☆ Pentru eliminarea barierelor fizice, printre măsurile adoptate pot fi evidențiate:
 simplificarea controalele administrative făcute la punctele de frontieră internă, prin
înlocuirea documentelor numeroase și diferite utilizate anterior cu un document
administrativ unic, ceea ce a reprezentat o mare realizare în planul raționalizării muncii de
birou (1988). În plus, a fost adoptat un sistem armonizat de clasificare și codificare a
mărfurilor, intrat în vigoare în același an;
 eliminarea completă a formalitățile și a controalelor la frontierele intracomunitare, ca
urmare a coordonării politicilor și creării legislației comune. Singurele produse care nu
au fost supuse acestor reglementări au rămas drogurile și armele de foc. Controlul sanitar
veterinar pentru mărfurile de origine animală și vegetală a subzistat, cu titlu de excepție, o
perioadă de timp după momentul 1993; ulterior, acesta a fost înlocuit cu controlul efectuat
la locul de producție și la cel de comercializare.
Ca urmare a eliminării frontierelor vamale interne, de la 1 ianuarie 1993 nu a mai existat
personal vamal la frontierele intracomunitare. În aceste condiții, pentru a obține informațiile
statistice referitoare la comerțul intracomunitar, s-a introdus un sistem nou de informare
denumit INTRASTAT, care se bazează pe declararea obligatorie a tuturor tranzacțiilor
realizate de statele membre ale Uniunii Europene.
☆ Eliminarea obstacolelor tehnice a fost, de asemenea, una dintre prioritățile ce trebuiau
să se realizeze în perspectiva desăvârșirii pieței unice interne până la finele anului 1992,
deoarece acestea au ca efect importante costuri directe și indirecte, atât pentru producători,
cât și pentru consumatori. Ele sunt promovate în baza unor anumite rațiuni precum:
salvgardarea sănătății publice, a securității și protecției mediului ambiant; diferitele tradiții;
din necesitatea de normalizare, aprobare, certificare. Până la un punct este și intenția de a
proteja interesele producătorilor naționali.
41
Mediul de afaceri european
 Elemente fundamentale ale pieței unice interne

Adoptarea de către Comunitate a unui set de măsuri privind armonizarea tehnică a dat un
important impuls procesului de integrare. Când, însă, criteriile naționale, care constituiau un
obstacol în calea comerțului, nu răspundeau exigențelor esențiale sau imperative cu privire la
securitate, sănătate etc., s-a impus o altă soluție în loc de armonizare, și anume recunoașterea
reciprocă. Astfel, în 1979, ca urmare a celebrului caz „Cassis de Dijon” analizat de Curtea de
Justiție, a fost generalizat principiul recunoașterii reciproce, în baza căruia orice produs
obținut conform normelor în vigoare în statul de origine trebuie să poată circula liber în toate
statele membre ale Comunității, cu condiția respectării exigențelor esențiale de securitate.
Principiul recunoașterii reciproce este de bază pentru circulația mărfurilor în Comunitate și
presupune:
- acceptarea sau recunoașterea de către autoritățile naționale a controalelor realizate de alte
state membre;
- aplicarea recunoașterii reciproce atât normelor tehnice naționale, care se mențin distincte,
precum și certificatelor de conformitate emise de către autoritățile de control;
- certificarea și recunoașterea fiecărei norme europene de către organismele competente.
Începând cu anii 1980, Comunitatea a dezvoltat un amplu proces de uniformizare a normelor
tehnice, fondat pe trei piloni:
 armonizarea reglementărilor naționale, ceea ce presupunea stabilirea unor standarde
minime de exigență pentru protecția sănătății și a mediului pe care să le îndeplinească
produsele care circulau în spațiul comunitar;
 elaborarea unor norme și standarde unice europene de către organisme europene de
standardizare, precum Comitetul European de Normalizare;
 aplicarea generalizată a principiului recunoașterii reciproce în cazul produselor pentru
care nu se realizaseră standarde unice europene și nici armonizarea reglementărilor
naționale.
În 1983, a fost adoptată o directivă comunitară care obliga statele membre să notifice
Comisiei Europene normele tehnice pe care acestea intenționau să le adopte în viitor, Comisia
având dreptul să suspende sau să interzică adoptarea unei norme tehnice naționale de către un
stat membru, dacă considera oportun ca aceasta să facă obiectul unei inițiative comunitare și
nu naționale. În plus, din 1997, statele membre ale Uniunii Europene trebuie să informeze
Comisia de fiecare dată când refuză să recunoască o normă acceptată într-un alt stat membru.
☆ Concretizarea pieței unice interne implica și eliminarea barierelor fiscale, abolirea lor
necesitând un anumit grad de armonizare a impozitelor directe (pe profitul societăților
comerciale și pe venitul persoanelor fizice) și a celor indirecte (TVA și accize).
Carta Albă privind definitivarea pieței unice interne identifica taxa pe valoarea adăugată și
accizele ca fiind aspectele cele mai sensibile ale armonizării în domeniul fiscal la nivel
european. Deși se procedase la armonizarea aplicării TVA încă din 1977, progresul pe linia
uniformizării ratelor și regimului TVA (respectiv modul de percepere, produsele și tipurile de
vânzări supuse perceperii TVA) erau considerate insuficiente și inconsistente la momentul
lansării pieței unice. În aceste condiții, Comisia recomanda, în 1987, următoarele măsuri:
 aplicarea generalizată a TVA la toate tipurile de vânzări, nu numai în cazul celor interne,
ci și în cazul vânzărilor de produse provenind dintr-un stat membru către consumatorii
dintr-un alt stat membru; recomandarea era ca, pentru toate operațiunile, TVA să fie
facturat la producător, respectiv în țara de origine;
 limitarea numărului de taxe pe valoare adăugată la două în fiecare țară, respectiv o taxă pe
valoarea adăugată normală și una redusă; s-a propus, de asemenea, limitarea listei
produselor cărora li se aplica TVA redus.
Uniunea Europeană funcționează și astăzi cu un sistem al TVA considerat tranzitoriu. S-a
realizat numai armonizarea bazei de impozitate a TVA, nu și a cotelor de TVA. Există, în
prezent, obligația unei cote minime de TVA de 15% și recomandarea ca statele membre să nu
stabilească cote de TVA care să depășească limita minimă cu mai mult de 10 puncte
42
Mediul de afaceri european
 Elemente fundamentale ale pieței unice interne

procentuale. De asemenea, le este permis statelor membre să aplice una sau două cote reduse,
dar nu mai mici de 5%, pentru anumite produse și servicii, precum și o cotă redusă pentru
anumite servicii care implică forță de muncă intensivă.

Test de autoevaluare 6.1 – Încercuiți răspunsul corect.

Eliminarea frontierelor fizice ce afectau libera circulație a măfurilor în

cadrul pieței unice a presupus:
a) eliminarea completă a formalităţilor vamale şi a controalelor la
frontierele intracomunitare pentru orice marfă, cu excepţia
drogurilor şi a armelor de foc;
b) eliminarea completă a formalităţilor vamale şi a controalelor la
frontierele extracomunitare pentru orice marfă, cu excepţia
drogurilor şi a armelor de foc;
c) eliminarea completă a formalităţilor vamale şi a controalelor la
frontierele intracomunitare pentru orice marfă;
d) simplificarea controalelor administrative făcute la punctele de
frontieră extracomunitare.

Răspunsul la test se găseşte la pagina 53.

6.2. Libera circulație a persoanelor

Într-o clasificare generală, persoanele care au dreptul să circule liber în Uniunea Europeană
sunt:
• persoane inactive: pensionari, studenți, rentieri (moștenitori);
• persoane active: persoanele care prestează o activitate salariată (în contul altora) –
lucrătorii, și persoanele care desfășoară o activitate independentă (pe cont propriu) – liber-
profesioniștii.
☆ Libera circulație a persoanelor inactive. Principalele drepturi ce revin acestora sunt
permisiunea de a se stabili pe teritoriul unui alt stat membru și egalitatea de tratament față de
cetățenii statului de primire. Totodată, persoanelor inactive statul de primire trebuie să le
asigure venituri suficiente și asistență medicală de urgență.
☆ Libera circulație a persoanelor active care prestează o activitate salariată – lucrătorii.
Tratatul CEE definea în mod concret libera circulație a lucrătorilor astfel: “orice cetățean al
unui stat membru, indiferent de naționalitate, are dreptul de a accede la o activitate salariată
sau pe cont propriu și să o desfășoare pe teritoriul unui alt stat membru, în conformitate cu
prevederile legale cărora se supun lucrătorii naționali ai statului respectiv”.
Principiul fundamental privind libera circulație a lucrătorilor asigură abolirea oricărei
discriminări bazate pe naționalitate între muncitorii ce provin din statele membre, și
garantează următoarele drepturi: de a accepta ofertele de angajare făcute; de liberă circulație
în interiorul teritoriului statelor membre, în acest scop; de ședere într-un stat membru în
scopul angajării; de a rămâne într-un stat membru după angajarea în statul respectiv.
Libera circulație a lucrătorilor s-a realizat în trei etape:
 autorizarea ca orice național al unui stat membru să poată ocupa un loc de muncă
remunerat pe teritoriul altui stat membru, dacă nu exista niciun lucrător apt pentru
ocuparea locului vacant pe piața muncii din țara respectivă (în perioada 1961-1964);
 introducerea egalității nelimitate în privința dreptului de a aspira la un loc de muncă fără a
se impune condiții asupra naturii muncii, remunerării și modului de concediere,
posibilitatea de a fi aleși ca reprezentanți ai organizațiilor sindicale etc. (în perioada 1964-

43
Mediul de afaceri european
 Elemente fundamentale ale pieței unice interne

1968). Bineînțeles, exista o clauză de salvgardare care se referea la dreptul unui stat
membru de a suspenda acordarea acestui tratament în cazul în care avea mână de lucru
disponibilă într-o regiune sau profesie. Ca urmare, îi era permis să închidă frontierele dacă
se afla în pericol echilibrul pieței naționale a muncii;
 liberalizarea definitivă a circulației lucrătorilor prin suprimarea restricțiilor privind
deplasarea și stabilirea lucrătorilor statelor membre și a familiilor lor în interiorul
Comunității.
De asemenea, în baza Tratatului CEE pot fi admise și excepții de la libera circulație a
lucrătorilor, cum ar fi cele bazate pe motive de politică publică, securitate publică și sănătate
publică.
☆ Libera circulație a persoanelor care desfășoară o activitate independentă – liber-
profesioniștii. Persoanele care doresc să lucreze pe cont propriu, pentru a se putea stabili și
a-și desfășura activitatea într-un stat membru, trebuie să posede diplome, certificate sau alte
titluri recunoscute pe plan european. După negocieri complexe și destul de lente, studiile din
medicină, infirmerie, medicină veterinară și arhitectură au fost automat recunoscute în toate
statele membre.
Pentru a evita, însă, ritmul inevitabil foarte lent de adoptare a directivelor detaliate privind
recunoașterea diplomelor pentru fiecare categorie de activitate în care acestea sunt necesare,
Comisia Europeană a decis, în scopul suprimării obstacolelor privind libertatea de stabilire,
de a supune Consiliului de Miniștri propunerea unei directive-cadru privind un sistem general
de recunoaștere reciprocă a diplomelor din învățământul superior acordate la finalizarea
educației și formării profesionale cu o durată mai mare de 3 ani. Acest sistem, în vigoare din
ianuarie 1991, nu pretinde armonizarea planurilor de învățământ și se limitează doar la
recunoașterea diplomelor, cu scopul de a favoriza libertatea de stabilire și de prestare a
serviciilor profesionale, aplicându-se oricărui cetățean al unui stat membru care dorește să
exercite o profesie într-un alt stat în mod independent ori să presteze o activitate salariată.
Ulterior, Comunitatea a extins sistemul de recunoaștere reciprocă și la diplomele din
învățământul superior acordate la finalizarea educației și formării profesionale cu o durată
mai mică de 3 ani.
În 2005, toate directivele sus-menționate privind sistemul general de recunoaștere a
calificărilor profesionale, dar și directivele sectoriale acoperind diferite profesii au fost
consolidate și reunite într-un text unic instituind un sistem uniform de recunoaștere a
calificărilor profesionale, cu scopul de a contribui la flexibilizarea piețelor muncii, a continua
liberalizarea în domeniul prestării de servicii, a încuraja recunoașterea automată a calificărilor
și a simplifica procedurile administrative.
☆ Acordul Schengen. Carta Albă privind definitivarea pieței unice interne stabilise
obiectivul eliminării barierelor fizice privind libera circulație a persoanelor. Franța, Germania
și țările Benelux au decis să continue pe această linie, astfel că, la 14 iunie 1985, au încheiat
Acordul Schengen. Ulterior, la 19 iunie 1990, s-a încheiat Convenția de aplicare a Acordului
Schengen la care au mai aderat apoi și alte state membre.
Principalele prevederi ale Acordului Schengen se referă la:
• eliminarea controalelor la frontierele interne, astfel că acestea vor putea fi trecute prin
orice loc, fără efectuarea vreunui control al persoanelor. Totuși, din motive de securitate
națională, o parte contractantă poate decide, după consultarea celorlaltor părți, ca în
decursul unei perioade limitate de timp, să fie efectuate controale la frontierele interne,
adaptate la situații speciale apărute;
• regimul de vize armonizat, prin crearea unei vize unice cu valabilitate de trei luni și
stabilirea unei liste comune cu țările terțe ai căror cetățeni pot să obțină viză Schengen
pentru a circula pe teritoriul țărilor semnatare. Pentru țările incluse pe această listă, viza
obținută pentru un stat membru este valabilă în tot Spațiul Schengen pentru perioada

44
Mediul de afaceri european
 Elemente fundamentale ale pieței unice interne

menționată; dacă viza este refuzată de un stat membru nu va putea fi oferită de nici un alt
stat membru;
• dreptul de azil, în consens cu obligațiile asumate de Comunitate prin semnarea Convenției
de la Geneva (28 iulie 1951) privind statutul refugiaților, modificată prin Protocolul de la
New York (31 ianuarie 1967);
• colaborarea polițienească urmărește îmbunătățirea cooperării tuturor autorităților
competente din statele membre, inclusiv serviciile de poliție, serviciile vamale și alte
servicii specializate de aplicare a legii, în domeniul prevenirii sau al depistării și al
cercetării infracțiunilor, avându-se în vedere inclusiv posibilitatea de continuare a
acțiunilor autorităților competente începute într-o țară, pe teritoriul altei țări semnatare;
• cooperarea justiției în materie penală, în consens cu Convențiile europene de cooperare
deja existente în dreptul penal în probleme de extrădare și intrare pe teritoriul național a
persoanelor condamnate într-un alt stat;
• colaborarea în lupta contra traficului de droguri, prin crearea unui grup de lucru pentru
consolidarea acestei colaborări și instituirea unei vigilențe extreme la granițele externe;
• lupta împotriva traficului cu arme de foc și muniție.
Tratatul de la Maastricht a introdus un capitol special intitulat “Dispoziții asupra cooperării
judiciare și polițienești în materie penală” – devenit al treilea pilon al Uniunii Europene,
problemele fiind soluționate în aceeași măsură ca prin Acordul Schengen.
Pentru a facilita desființarea frontierelor, fără a pune în pericol securitatea statelor, a fost
creat Sistemul de Informare Schengen din prima generație (SIS I), care constă într-o rețea
computerizată de schimb de informații între polițiile naționale și permite consultări asupra
persoanelor și mijloacelor de transport când se efectuează operațiuni de identificare sau
control. În prezent, se are în vederea trecerea la Sistemul de Informare Schengen din a doua
generație (SIS II), care va fi un sistem de informații pe scară largă ce va conține alerte privind
atât persoane, cât și obiecte.
Intrarea oficială în vigoare a Acordului Schengen s-a realizat la momente diferite, deși țările
implicate îndeplineau condițiile juridice și politice necesare încă de la finele anului 1993.
În 1996, țările semnatare ale Acordului Schengen au convenit să extindă aplicarea sa și
asupra țărilor membre ale Uniunii Nordice a Pașapoartelor (Norvegia, Islanda, Suedia,
Danemarca și Finlanda), pe teritoriul căreia să se permită libera circulație a persoanelor.
Formal, Norvegia și Islanda nu au putut semna Acordul Schengen, dar au cooperat prin
încheierea unui acord specific.
Tratatul de la Amsterdam a modificat textul care definește obiectivele Uniunii Europene de
maniera următoare: “menținerea și dezvoltarea Uniunii ca un spațiu al libertății, securității și
justiției, în cadrul căruia libertatea de mișcare a persoanelor să fie asigurată împreună cu
măsuri adecvate în domeniile controlului granițelor externe, azilului, imigrării și în materia
prevenirii criminalității și a luptei împotriva acestui fenomen”, sens în care a fost introdus în
Tratatul CEE un nou titlu - “Vize, azil, imigrație și alte politici care țin de libera circulație a
persoanelor”. Mai mult, Acordul Schengen a fost inclus sub forma unui protocol în Tratatul
de la Amsterdam, prevederile acestuia urmărind să consolideze integrarea europeană.
Din motive diferite, în cursul redactării Tratatului de la Amsterdam, prin negocieri, Marea
Britanie și Irlanda au obținut să nu semneze angajamentul privind abolirea controalelor la
granițele intracomunitare și permiterea liberei circulații a persoanelor.
La 1 decembrie 2000, în cadrul Conferinței de la Bruxelles, s-a decis extinderea spațiului
Schengen în ansamblul statelor Uniunii Vamale Nordice, în care convenția nu se aplica până
la acea dată, respectiv Norvegia și Islanda.
În anul 2006, Uniunea Europeană a aprobat, în baza unui regulament specific, posibilitatea
unui stat membru de a reintroduce, în mod excepțional, controlul la frontierele sale interne
pe o perioadă limitată, în principiu, la maximum treizeci de zile, în cazul unei amenințări
grave la adresa ordinii publice sau a siguranței interne. La reintroducerea acestor controale,
45
Mediul de afaceri european
 Elemente fundamentale ale pieței unice interne

celelalte state membre și Comisia trebuie informate cât mai curând posibil, la fel și
Parlamentul European. Mai mult, decizia de reintroducere a controlului la frontierele interne
trebuie luată într-o manieră transparentă, iar publicul trebuie informat pe deplin, cu excepția
cazului în care există motive imperioase de siguranță care să împiedice această informare.
Într-un moment istoric, la 21 decembrie 2007, nouă state, majoritatea din centrul și estul
Europei, și-au deschis de asemenea granițele, astfel încât pentru prima dată este posibilă
călătoria liberă peste fosta Cortină de Fier. Este vorba despre: Cehia, Estonia, Letonia,
Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria.
Extinderea treptată a spațiului Schengen până la includerea tuturor statelor membre ale
Uniunii Europene a determinat anumite țări terțe care au relații particulare cu Uniunea
Europeană să participe și ele la cooperarea Schengen. O astfel de asociere a fost instituită și
în relațiile cu Elveția și Liechtenstein, care au fost incluse în spațiul Schengen începând cu 12
decembrie 2008, respectiv 19 decembrie 2011, astfel că în prezent acesta numără 26 de state
membre.
În plus, Bulgaria, Cipru, Croația și România nu sunt încă membrii deplini ai spațiului
Schengen, controalele la frontierele acestor state menținându-se până când Consiliul Uniunii
va decide că au fost întrunite condițiile pentru eliminarea controalelor la frontierele interne.
Tratatul de la Lisabona revizuiește în mod semnificativ prevederile în domeniul justiției și
afacerilor interne, cu scopul de a facilita și îmbunătăți stabilirea unei zone de libertate,
securitate și justiție. Acesta prevede aplicarea procedurii de codecizie în adoptarea tuturor
deciziilor în domeniu, concomitent cu extinderea votului cu majoritate calificată – excepție
făcând anumite aspecte transfrontaliere referitoare la legislația privind protecția familiei și
toate formele de cooperare polițienească.

Test de autoevaluare 6.2 – Încercuiți răspunsul corect.

Unul dintre principalele drepturi ce le revin studenţilor atunci când circulă

în Uniunea Europeană îl reprezintă şi:
a) garantarea unor venituri salariale suficiente şi a asistenţei medicale
la locul de muncă;
b) dreptul la informare, consultare şi participare la locul de muncă;
c) egalitatea de tratament faţă de cetăţenii statului de primire;
d) dreptul la protecţia sănătăţii şi securităţii muncii.

Răspunsul la test se găseşte la pagina 53.

6.3. Libera circulație a serviciilor

Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene definește serviciile drept acele prestații
furnizate în mod obișnuit contra unei remunerații, în măsura în care nu sunt guvernate de
dispozițiile referitoare la libera circulație a mărfurilor, capitalurilor și persoanelor. În această
accepțiune, în categoria serviciilor au fost incluse: activitățile cu caracter industrial;
activitățile cu caracter comercial; activitățile artizanale; profesiunile liberale.
Liberalizarea serviciilor este reglementată în Uniunea Europeană sub două forme:
 dreptul de stabilire al resortisanților unui stat membru pe teritoriul altui stat comunitar
în scopul prestării unui serviciu, care se materializează, pe de o parte - în posibilitatea
pentru un resortisant comunitar de a participa de o manieră stabilă și continuă la viața
economică dintr-un stat membru, altul decât statul său de origine, și de a obține profit
dintr-o activitate nonsalarială, iar pe de altă parte – în posibilitatea pentru o întreprindere
dintr-un stat membru de a se instala în altul, prin intermediul unei reprezentanțe
comerciale;
46
Mediul de afaceri european
 Elemente fundamentale ale pieței unice interne

 libertatea prestatorului de a-și desfășura temporar activitatea în statul membru în care

prestează serviciul.
Libertatea de circulație a serviciilor se bazează pe principiul egalității de tratament a
prestatorilor externi și interni, conform căruia întreprinderilor dintr-o țară comunitară le este
suficientă licența de funcționare din țara de origine pentru a putea opera pe întreg teritoriul
Uniunii Europene.
Libertatea de circulație a serviciilor este una din libertățile fundamentale, astfel încât ea nu
poate fi restrânsă decât numai prin prevederi justificate de interesul general.
Furnizarea serviciilor pe plan internațional – în general, dar și în Uniunea Europeană în
special – se realizează prin:
• deplasarea furnizorului de servicii (persoană fizică) în altă țară pentru a presta acolo
serviciile pentru o perioadă determinată. Acest mod de furnizare presupune deplasarea
prestatorului de servicii la locul de consum și se referă la categoria de servicii cunoscute
în plan comunitar drept servicii active;
• deplasarea consumatorilor de servicii în țara importatoare (consum în străinătate). În
acest caz se deplasează doar consumatorul, în timp ce furnizorul de servicii și capitalul
necesar prestării lor rămân în țara furnizoare. Acest tip de servicii sunt denumite drept
servicii pasive, cazul tipic fiind cel al turismului;
• furnizarea peste graniță a serviciilor. Acest mod de furnizare implică doar deplasarea
serviciului dinspre teritoriul unei țări membre către teritoriul oricărei alte țări membre,
furnizorul și consumatorul rămânând fiecare în statul lor de reședință. Acest tip de servicii
sunt cunoscute sub denumirea de servicii de corespondență;
• deplasarea capitalului peste graniță, cu stabilirea de către furnizorul de servicii a unei
„prezențe comerciale” în țara în care serviciul este prestat. În acest caz, trece granița atât
capitalul necesar pentru constituirea „prezenței comerciale”, cât și furnizorul de servicii
ca investitor, iar consumatorul va cumpăra serviciile de pe piața națională. În această
categorie sunt incluse serviciile financiare, care au un statut aparte.
☆ Serviciile active. Referitor la acestea, Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene
prevede că:
 prestatorul de servicii ce provine dintr-un alt stat comunitar trebuie să se supună
acelorași reguli ca și prestatorii de servicii resortisanți ai statului unde este prestată
activitatea în cauză;
 cei care se încadrează în sfera de cuprindere a liberei circulații a serviciilor trebuie să
aibă parte de același tratament ca și prestatorii de servicii autohtoni, fiind interzise
măsurile care, direct sau indirect, au caracter discriminatoriu pe motive de naționalitate;
 eliminarea cerinței ca prestatorul de servicii să aibă reședința sau domiciliul pe teritoriul
statului unde își exercită activitatea.
Din categoria serviciilor active fac parte serviciile profesionale și serviciile de afaceri.
☆ Serviciile pasive. Cu toate că Tratatul CEE prevedea, în mod expres, doar situațiile în
care cel care furnizează serviciul se deplasează în statul beneficiar, Curtea de Justiție a extins
drepturile furnizorilor de servicii și la beneficiarii acestora, astfel că interpretarea prevederilor
Tratatului CEE referitoare la serviciile active a putut fi extinsă și aplicată și în cazul
serviciilor pasive.
☆ Serviciile de corespondență. În această categorie sunt incluse: serviciile de
telecomunicație și serviciile poștale.
• Lansarea politicii comunitare în domeniul serviciilor de telecomunicație are ca moment
de referință Carta Verde privind liberalizarea serviciilor de telecomunicații și piața
echipamentelor de telecomunicații în contextul pieței unice interne (1987). Aceasta

47
Mediul de afaceri european
 Elemente fundamentale ale pieței unice interne

expunea trei principii, valabile și în prezent: liberalizarea sectoarelor aflate sub monopol;
armonizarea pieței europene în domeniu; aplicarea regulilor concurenței în liberalizarea
segmentelor pieței de telecomunicații.
- O contribuție deosebită la dezvoltarea politicii comunitare în domeniul
telecomunicațiilor a avut-o Tratatul de la Maastricht, prin desemnarea telecomunicațiilor
ca rețele transeuropene și consacrarea conceptului de Societate Informațională.
- Ulterior, au fost adoptate și aplicate mai multe acte legislative, care au contribuit la
deschiderea către concurență a infrastructurii și serviciilor în domeniu, cea mai
importantă reglementare referindu-se la obligația statelor membre de a acorda autorizații
numai în baza unor proceduri deschise, nediscriminatorii și transparente pentru toți cei
care îndeplinesc condițiile cerute (1997).
- Liberalizarea pieței statelor comunitare în domeniul telecomunicațiilor s-a realizat
efectiv la 1 ianuarie 2000, cu excepția Greciei (la 31 decembrie 2000).
• Scopul politicii promovate în domeniul serviciilor poștale a fost acela de a realiza o piață
unică pentru serviciile poștale, prin deschiderea acestui sector competiției, în mod gradual
și controlat.
- În acest sens, a fost stabilit cadrul legislativ pentru serviciile poștale europene, bazat pe
disponibilitatea și abordarea universală a lor de către toți rezidenții Uniunii (1997).
Contribuția principală a acestei măsuri a constituit-o deschiderea sigură, graduală și
controlată a pieței serviciilor poștale începând cu anul 2003, chiar dacă, în multe cazuri,
state membre, cum ar fi Suedia, Germania și Olanda, au deschis piața națională a
serviciilor poștale universale mai repede decât setul minim de reglementări.
- Pașii următori ce trebuiau făcuți au fost definiți de o nouă reglementare, care a stabilit și
sectoarele ce puteau fi protejate de concurență (2002), deschiderea domeniilor respective
urmând a se realiza treptat, de la 1 ianuarie 2003, și respectiv de la 1 ianuarie 2006, în
funcție de anumite criterii. În final, noua reglementare mai stabilește data pentru
definitivarea pieței interne în domeniul serviciilor poștale - 1 ianuarie 2009.
☆ Serviciile financiare. Dezvoltarea acestui sector s-a bazat pe principiul licenței unice și
al supravegherii de către statul de origine, autorizația inițială eliberată de către țara de
origine fiind suficientă pentru ca o entitate economică să se poată stabili sau să poată presta
servicii în mod liber într-o altă țară comunitară și în același domeniu în care a fost autorizată.
Acest lucru implica recunoașterea mutuală, de către autoritățile de supraveghere, a normelor
și practicilor de supraveghere și control utilizate de fiecare autoritate națională în domeniu,
dar și noi eforturi de armonizare a normelor, deoarece diferențele ar fi putut avea ca urmare
restrângerea sau distorsionarea concurenței într-o piață liberalizată.
În mod logic, toate acestea s-au desfășurat pe fondul unei libertăți de mișcare a capitalurilor.
Piața financiară unică cuprinde, în principal, trei sectoare: bancar, asigurări, investiții și
burse de valori.
• Legislația comunitară ce reglementează serviciile bancare a înregistrat următoarea
evoluție:
- Pentru început, în vederea suprimării restricțiilor din calea libertății de stabilire și de
prestare a serviciilor pentru bănci și alte instituții financiare, a fost interzisă discriminarea
pe criterii de naționalitate, în detrimentul instituțiilor din alte state membre (1973).
- Principiul dreptului de stabilire și al liberei prestări de servicii în cazul instituțiilor de
credit, în principal al băncilor, a fost formulat de prima Directivă privind coordonarea
legislațiilor din țările membre în domeniul bancar (1977), prin care au fost stabilite
condițiile ce trebuiau îndeplinite de acestea pentru a fi autorizate.
- În 1989, au fost adoptate trei directive care au vizat: stabilirea principiului licenței
unice, respectiv dreptul oricărei bănci, a cărei funcționare era autorizată de un stat
membru al Comunității, să presteze servicii specifice și să deschidă dezmembrăminte în
oricare alt stat membru, fără a fi necesară permisiunea statului unde era prestat serviciul
48
Mediul de afaceri european
 Elemente fundamentale ale pieței unice interne

sau era localizat sediul secundar; reglementarea structurii fondurilor proprii ale
instituțiilor de credit – capital de bază și capital complementar, prevăzându-se
obligativitatea depășirii capitalului complementar de către capitalul propriu; stabilirea, în
interiorul Comunității, a limitei maxime de credit acordat unui singur debitor la 25% din
capitalul băncii creditoare. De asemenea, a fost stabilită responsabilitatea controlului
prudențial asupra activității bancare în sarcina țării de origine, în timp ce autoritățile din
țările unde se afla filiala băncii respective erau, la rândul lor, responsabile cu
supravegherea lichidităților și cu implementarea politicilor monetare naționale, politici
care, după realizarea uniunii monetare, au devenit de domeniul trecutului
- Ulterior, au mai fost adoptate și alte directive care au vizat: expunerea mare a
instituțiilor de credit (1994); schemele de garantare a depozitelor (1995); supravegherea
riscurilor pieței (1996).
- În scopul consolidării directivelor anterioare, fără a modifica însă substanța textelor
acestora, ci doar combinându-le într-un singur document, Consiliul și Parlamentul
European au adoptat Directiva privind preluarea și desfășurarea activității de către
instituțiile de credit (2000). Aceasta constituie instrumentul principal pentru realizarea
pieței unice în domeniul bancar, atât din punctul de vedere al libertății de stabilire, cât și
din cel al libertății de furnizare a serviciilor în domeniul instituțiilor de credit. Directiva
conține condițiile de acces pe piață în vederea desfășurării activităților proprii de către
instituțiile de credit, respectiv cerințele esențiale ce trebuie îndeplinite pentru obținerea
autorizațiilor de funcționare.
• Pentru crearea unei piețe unice în domeniul asigurărilor acțiunea comunitară s-a
desfășurat în următoarele etape:
- recunoașterea dreptului de stabilire pentru societățile de asigurări care aparțineau unui
stat membru, pe teritoriul celorlaltor state membre, prin adoptarea a două directive cu
privire la coordonarea legilor, reglementărilor și prevederilor administrative referitoare
la preluarea și desfășurarea activităților de asigurare, atât în domeniul asigurărilor non-
viață (1973), cât și cel al asigurărilor de viață (1979);
- reafirmarea importanței principiului liberei prestări de servicii în contextul constituirii
unei piețe unice a asigurărilor, bazată pe libera circulație a capitalului, printr-o sentință
a Curții de Justiție (1986) care definea cazurile în care trebuia să se aplice controlul
activităților de asigurare de către țara de origine sau de către statul de rezidență a
clienților. Ca urmare, procesul de armonizare a reglementărilor din domeniu s-a relansat,
iar la începutul anilor 1990, au fost amendate marea majoritate a directivelor privind
asigurările non-viață și cele de viață, dar au fost adoptate și altele noi (1991);
- definitivarea pieței unice în domeniul asigurărilor a fost consfințită prin adoptarea
directivelor ce au introdus un sistem unic de autorizare și supraveghere financiară a
societăților de asigurări de către statul membru de origine, atât în domeniul asigurărilor
non-viață (1992), cât și privind asigurările de viață (1992). Acest regim de autorizare a
permis societăților de asigurare să își desfășoare activitatea în orice țară membră sub
incidența reglementărilor referitoare la stabilire sau a libertății de a presta servicii, dar
conformându-se condițiilor ce guvernează serviciile de asigurări din țara respectivă.
Aceste directive au intrat în vigoare în iulie 1994, moment din care se poate vorbi deja de
o piață unică a asigurărilor la nivelul Uniunii Europene.
• La nivel comunitar s-au făcut eforturi pentru apropierea legislațiilor în domeniul
serviciilor de investiții și burselor de valori, cu scopul de a crea o piață financiară unică,
caracterizată prin libertatea de investiție, accesul liber la diferite piețe și burse deschise.
- Primele măsuri, adoptate la începutul anilor 1980, au vizat dezvoltarea pieței titlurilor
de valoare prin adoptarea a trei directive care au vizat: coordonarea condițiilor de editare
și distribuire a prospectelor care se publică în cazul ofertei publice de valori de portofoliu
transferabile; coordonarea condițiilor pentru titlurile cotate oficial la bursa de valori;

49
Mediul de afaceri european
 Elemente fundamentale ale pieței unice interne

obligația pentru emitentul de acțiuni și alte titluri de a publica, în mod regulat, informații
asupra situației sale financiare.
- Piața unică în domeniul serviciilor de investiții a culminat cu reglementarea principiului
licenței unice, prin adoptarea Directivei privind serviciile de investiții în domeniul
titlurilor de valoare (1983), ce viza liberalizarea accesului la calitatea de acționar pe piața
financiară a unui stat membru, a firmelor de investiții care au fost autorizate să furnizeze
același gen de servicii și în țara de reședință. În plus, directiva amintită a convenit și
asupra supravegherii de către statul de origine, precum și asupra liberului acces al
băncilor la serviciile de investiții. Această directivă a intrat în vigoare abia în 1996.
- Principiile ce stau la baza cadrului legislativ privind liberalizarea prestărilor
transfrontaliere de servicii financiare, aplicabile atât societăților de investiții, cât și
instituțiilor de credit (băncile) au fost introduse printr-o Directivă referitoare la măsurile
cu privire la coordonarea legilor, regulamentelor și prevederilor administrative
referitoare la societățile colective de investiții în titluri de valoare transferabile (1985)
care viza: armonizarea regulilor naționale privind autorizarea înființării de societăți de
investiții și a normelor prudențiale; controlul prudențial al activității societăților de
investiții de către statul de origine; recunoașterea reciprocă a normelor referitoare la
monitorizare.
- În 2006 a fost adoptată Directiva serviciilor, considerată drept piatra de temelie a pieței
unice de integrare în zona de servicii, prin stabilirea unui cadru juridic general menit să
faciliteze exercitarea libertății de stabilire pentru prestatorii de servicii și libera circulație
a serviciilor, garantând totodată un înalt nivel al calității serviciilor.

Test de autoevaluare 6.3 – Încercuiți răspunsul corect.

Liberalizarea serviciilor financiare:

a) s-a desfăşurat independent de liberalizarea circulaţiei capitalurilor;
b) s-a bazat pe supravegherea activităţii de către statul gazdă;
c) a presupus eliminarea restricţiilor referitoare la libertatea de
stabilire a societăţilor financiare în orice stat membru;
d) nu poate fi împiedicată prin niciun fel de prevederi.

Răspunsul la test se găseşte la pagina 53.

6.4. Libera circulație a capitalurilor

Libera circulație a capitalurilor nu este doar cea mai „tânără” libertate consacrată de Tratatul
de la Roma, ci și cea mai largă, având în vedere dimensiunea sa unică ce include țările terțe.
Astfel, Tratatul CEE consacra libera circulație a capitalurilor promovând două principii
generale: libera circulație a capitalurilor și nediscriminarea după origine și după destinația
fondurilor în interiorul Comunității.
Privind asigurarea liberei circulații a capitalurilor, tratatul stabilea că țările membre se
străduiesc să nu introducă nicio nouă restricție suplimentară în interiorul Comunității, de
natură să afecteze mișcările de capitaluri și plățile curente aferente acestor mișcări, și să facă
astfel încât reglementările existente să nu devină mai restrictive.
Principiul nediscriminării după origine și după destinația fondurilor în interiorul
Comunității presupunea, pe de o parte, desființarea progresivă a restricțiilor din calea
circulației capitalurilor ce aparțineau rezidenților din țările membre, iar pe de altă parte,
eliminarea discriminărilor de tratament bazate fie pe naționalitatea sau locul de rezidență al
părților, fie în funcție de localizarea plasamentului.

50
Mediul de afaceri european
 Elemente fundamentale ale pieței unice interne

Pentru a evita apariția unor situații nedorite, tratatul menționa și posibilitatea de a apela la
clauze de salvgardare. Clauza de salvgardare aplicabilă în prezent permite adoptarea unor
măsuri de protecție a balanței de plăți în caz de dificultăți care pot compromite funcționarea
pieței interne sau în cazul unei crize neprevăzute. De la 1 ianuarie 1999, începutul celei de-a
treia faze a uniunii economice și monetare, această clauză este aplicabilă numai statelor
membre care nu au adoptat (încă) moneda euro.
Libera circulație a capitalurilor s-a intensificat la începutul anilor 1960, odată cu adoptarea
primelor reglementări în domeniu, conform cărora capitalurile au fost departajate în trei
categorii, fiecare dintre acestea fiind supusă unui regim de liberalizare diferit:
• operațiunile din prima categorie - investițiile directe, creditele comerciale și mișcările de
capital cu caracter personal, ca și achiziționarea de titluri de valoare negociate la bursă -
erau liberalizate necondiționat;
• pentru operațiunile din a doua categorie - emisiunile străine de obligațiuni pe piețele de
capital naționale și creditele financiare pe termen mediu și lung - liberalizarea urma să se
realizeze condiționat: țările membre puteau menține restricții dacă liberalizarea acestor
operațiuni era de natură să creeze obstacole în calea îndeplinirii propriilor obiective de
politică economică;
• privind operațiunile din a treia categorie - mișcările de capital pe termen scurt (depozite
bancare, titluri pe termen scurt) - reglementările comunitare nu impuneau țărilor membre
nicio măsură de liberalizare.
În 1988, Consiliul a adoptat o nouă directivă care viza liberalizarea completă a circulației
capitalurilor și stabilea:
 eliminarea tuturor restricțiilor referitoare la circulația capitalurilor;
 autorizarea aplicării temporare a unor măsuri de salvgardare (maxim 6 luni), pentru a
putea face față, dacă era cazul, unor perturbații grave ale mișcărilor de capital pe termen
scurt;
 menținerea aceluiași grad de liberalizare în circulația capitalurilor cu țările terțe, pe baza
unui regim de reciprocitate.
În fapt, începând cu 1 ianuarie 1993, în Comunitate (mai puțin Grecia și Portugalia),
libera circulație a capitalurilor era asigurată.
Tratatul de la Maastricht a introdus libera circulație a capitalurilor ca o libertate consacrată
în tratat. Astfel, sunt interzise orice restricții privind plățile și circulația capitalurilor între
statele membre, precum și între statele membre și țările terțe. În plus, tratatul permite
tratamentul fiscal diferențiat al investițiilor străine și al nerezidenților, sub rezerva ca astfel de
măsuri să nu constituie un mijloc de discriminare arbitrară sau o restrângere disimulată.
Singurele restricții justificate pe care statele membre pot decide să le aplice cu privire la
circulația capitalurilor în general, inclusiv în cadrul Uniunii, au în vedere:
 măsurile de prevenire a încălcării legislației naționale (în special în domeniul fiscal și al
supravegherii prudențiale a serviciilor financiare);
 procedurile de declarare a mișcărilor de capital în scopuri administrative și statistice;
 măsurile justificate în temeiul ordinii publice sau al securității publice;
 sancțiunile financiare aplicate unor persoane, grupuri sau entități fără caracter statal, în
vederea prevenirii și combaterii terorismului.

Test de autoevaluare 6.4 – Încercuiți răspunsul corect.

Libera circulaţie a capitalurilor în cadrul pieţei unice presupune:

a) eliminarea oricărei restricţii din calea circulaţiei capitalurilor
aparţinând rezidenţilor din ţările membre;
51
Mediul de afaceri european
 Elemente fundamentale ale pieței unice interne

b) menţinerea discriminărilor de tratament în funcţie de localizarea

plasamentului de capital;
c) libertatea de stabilire a posesorilor de capitaluri dintr-un stat
membru oriunde în spaţiul comunitar;
d) aplicarea de către statele membre a unor măsuri de salvgardare
pentru o perioadă de minim 6 luni.

Răspunsul la test se găseşte la pagina 53.

Am ajuns la sfârşitul Unităţii de învăţare Nr. 6.

În loc de Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în

rezumat această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.

Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare

Nr. 6 pe care urmează să o transmiteţi tutorelui.

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 6

Încercuiți răspunsul corect.

Eliminarea barierelor fiscale pentru liberalizarea circulaţiei mărfurilor în

cadrul pieţei unice a presupus:
a) limitarea listei produselor cărora li se aplică TVA normal;
b) limitarea numărului de taxe pe valoare adăugată la două în fiecare
ţară membră;
c) facturarea TVA la cumpărător;
d) toate măsurile de mai sus.

Stabiliţi care dintre următoarele afirmaţii este falsă:

a) pentru a-şi desfăşura activitatea într-un stat membru, persoanele
care lucrează pe cont propriu trebuie să posede diplome eliberate de
statul membru unde urmează să-şi presteze activitatea;
b) pensionarii statelor membre au dreptul la plata pensiei doar în statul
în care au muncit pentru obţinerea acesteia;
c) orice lucrător al unui stat membru are dreptul să aspire la un loc de
muncă salariat pe teritoriul altui stat membru doar dacă nu există pe
piaţa muncii din ţara respectivă un lucrător apt pentru ocuparea
locului vacant;
d) toate afirmaţiile de mai sus.

Precizați care dintre următoarele afirmații este adevărată. Libera circulație

a serviciilor în cadrul pieței unice interne vizează:
a) acele prestaţii furnizate în mod obișnuit contra unei remuneraţii, în
măsura în care nu sunt guvernate de dispozițiile referitoare la libera
circulaţie a mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor;
b) dreptul de stabilire al resortisanţilor unui stat comunitar pe teritoriul
altui stat membru în scopul prestării unui serviciu;
c) libertatea furnizorului de a-și desfășura temporar activitatea în statul
membru în care prestează serviciul;
d) toate afirmațiile de mai sus.

52
Mediul de afaceri european
 Elemente fundamentale ale pieței unice interne

Precizaţi care dintre următoarele afirmaţii referitoare la liberalizarea

circulaţiei capitalurilor este adevărată:
a) implică dreptul de stabilire al posesorilor de capitaluri dintr-un stat
membru oriunde în cadrul pieței unice;
b) are la bază principiul nediscriminării după origine şi destinaţia
fondurilor;
c) presupune coordonarea legislaţiilor din ţările membre privind
capitalul minim necesar pentru autorizarea funcţionării unei
instituţii de credit;
d) niciuna dintre afirmaţiile de mai sus.

Răspunsurile şi comentariile la testele de autoevaluare

Răspuns 6.1. a)
Răspuns 6.2. c)
Răspuns 6.3. c)
Răspuns 6.4. a)

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 6

• Cairns W., Introducere în legislația Uniunii Europene, Ed. Universal

Dalsi, București, 2001
• Chilea D., Dreptul de stabilire al agenților economici în statele Uniunii
Europene, Ed. Muntenia&Leda, Constanța, 2001
• Gheorghiu G., Economie europeană, Ed. SITECH, Craiova, 2014
• Manolache, O., Drept comunitar. Cele patru libertăți fundamentale.
Politici comunitare, ediția a 2-a, Ed. ALL Beck, București, 1999
• Miron D. (coord.), Economia Uniunii Europene, Ed. Luceafărul,
București, 2005
• Popescu C., Anghel G., Economia Uniunii Europene, Ed. Economică,
București, 2007
• Prisecaru P., Cociuban A., Andreescu E., Albu C., Piața internă unică:
cele patru libertăți fundamentale, Ed. Politeia-SNSPA, București, 2003
• Sută N. (coord.), Integrarea economică europeană, Ed. Economică,
București, 1999

53
Mediul de afaceri european