Curs Principii de Genetica 2019

PRINCIPII de GENETICA
Conf. dr. biolog Vasilica Barbu
Barbu Vasilica - UDJ Galati - 2018

ACIZII NUCLEICI
• Nucleina – substanţă descoperită de studentul F. Miescher, în 1868, în nucleii

celulelor prelevate din puroi uman (celule aflate în liză naturală). Termenul
desemna o substanţă acidă foarte bogată în fosfor.
• În 1899, R. Altmann, un histolog german, identifică în nucleina de drojdie, o
substanţă macromoleculară acidă, pe care o numeşte acid nucleic.
• În 1909, P. Levene studiază acizii nucleici la drojdii şi demonstrează că, după
structura lor chimică, aceştia sunt de două tipuri:
• acid timonucleic (astăzi cunoscut sub denumirea de acid dezoxiribonucleic
– ADN) şi
• acid zimonucleic (în prezent cunoscut ca acidul ribonucleic – ARN).

ACIZII NUCLEICI
• Multă vreme s-a crezut că proteinele sunt moleculele răspunzătoare de transmiterea
ereditară a caracterelor, iar factorii ereditari de care vorbea Gregor Mendel
(fondatorul geneticii ca ştiinţă) în legile eredităţii, erau entităţi abstracte, ipotetice şi
structura lor chimică nu era cunoscută.
• Abia la începutul secolului XX, Sutton, Boveri şi în special T.H. Morgan, arată că gena
este un element concret, un segment dintr-un cromozom, care determină un
anumit caracter fenotipic. Studii chimice au demonstrat că cromozomii, deci şi
genele, sunt formaţi din acizi nucleici şi proteine.
• Experimentele in vivo realizate în 1928, de microbiologul englez F. Griffith şi apoi

repetate in vitro, în 1944, de către O.T. Avery, Mac Leod şi McCarty, au demonstrat
că NU proteinele, ci ADN-ul este substratul molecular al eredităţii.

ACIZII NUCLEICI
• ADN este molecula fundamentală a vieţii, iar elucidarea structurii şi

funcţiei sale sunt descoperiri esenţiale în biologie, care poate nu vor
mai avea nici un echivalent ca importanţă.

Structura primară a acizilor nucleici
• Acizii nucleici sunt substanţe macromoleculare, polimerice, ale căror unităţi
structurale (monomeri) sunt nucleotidele. De aici şi denumirea de
polinucleotide (sau catene polinucleotidice).
• ADN este cel mai mare polimer natural, atingând o greutate moleculară de
până a 3,5 x 1012 daltoni (la specia umană).
NUCLEOTID = BAZĂ AZOTATĂ + PENTOZĂ + RADICAL FOSFAT
NUCLEOZID

• Un nucleotid este format dintr-un nucleozid şi un radical fosfat.
• Un nucleozid este alcătuit dintr-o bază azotată (purinică sau pirimidinică) şi o
pentoză (riboza sau dezoxiriboza).
Bazele azotate purinice provin de la nucleul purinic – dublu heterociclu imidazolo-
pirimidinic cu:
• 4 atomi de azot (în poziţiile: 1, 3, 7, 9) şi
• 5 atomi de carbon (în poziţiile: 2, 4, 5, 6, 8).
• Prin substituţia hidrogenului de la atomii de carbon din poziţiile 2 şi 6 cu
grupări amino (- NH2) sau ceto (= O) rezultă derivaţi cu caracter bazic:
• Adenina (A = 6-aminopurina) şi
• Guanina (G = 2-amino-6-oxipurina).
• Aceste baze se găsesc atât în ADN, cât şi în ARN.

Bazele azotate pirimidinice provin de la nucleul pirimidinic – un heterociclu aromatic
alcătuit din patru atomi de carbon (în poziţiile: 2, 4, 5, 6) şi doi atomi de azot (în
poziţiile: 1 şi 3).
• Prin substituţia hidrogenului de la atomii de carbon din poziţiile: 2, 5 sau 6, cu
grupări amino (- NH2), ceto (= O) sau metil (- CH3), rezultă trei baze azotate
pirimidinice:
• Citozina (C= 2-oxi-6-aminopirimidina),
• Uracilul (U= 2,6-dioxipirimidina) şi
• Timina (T= 2,6-dioxi-5-metilpirimidina).
• Citozina este prezentă şi în ADN şi în ARN.
• Timina se găseşte în ADN, iar în ARN este înlocuită (de regulă) de uracil. Excepţia
o constituie prezenţa timinei în ARNt (de transport sau solubil).

Nucleul pirimidinic
6
1
3
Nucleul purinic
Citozina
2-oxi-6-aminopirimidina
Adenina Uracil
6-aminopurina 2,6-dioxipirimidina
Guanina
2-amino-6-oxipurina Timina
2,6-dioxi-5-metilpirimidina
• Pentoza din structura acizilor nucleici poate fi dezoxiriboza în ADN sau riboza în
ARN.
• Ambele sunt în forma izomerică β (gruparea –OH de la C1’ este deasupra planului
molecular de simetrie) şi în formă furanozică (heterociclu cu patru atomi de
carbon şi unul de oxigen).
• La formarea nucleozidului, legătura dintre pentoză şi baza azotată se realizează
între C1’ al pentozei şi N9 dintr-o bază azotată purinică sau N3 dintr-o bază azotată
pirimidinică.
• Nucleozidele cu riboză se numesc: adenozină, guanozină, citidină, uridină.
• Nucleozidele cu dezoxiriboză se numesc: dezoxiadenozină, dezoxiguanozină,
dezoxicitidină, timidină (nu se mai foloseşte prefixul dezoxi deoarece timina se
găseşte cu precădere în ADN).

dezoxiriboza
riboza

• Prin esterificarea nucleozidelor cu acidul fosforic se formează nucleotidele.
Gruparea fosfat (-PO4-) conferă caracterul acid şi sarcina electrică negativă acizilor
nucleici.
• Radicalul fosfat se leagă, pe de o parte, de C3’ al pentozei unui nucleozid şi, pe de
altă parte, de C5’ al pentozei următorului nucleozid. Legătura se numeşte
fosfodiesterică 3’- 5’ şi este o legătură covalentă stabilă, prin care se formează
lanţuri sau catene polinucleotidice care vor avea întotdeauna la capătul 5’ o
grupare –PO4-, iar la capătul 3’ o grupare hidroxil –OH.
• Deci legătura fosfodiesterică este o legătură intracatenară şi formarea ei este
catalizată de o enzimă din categoria polimerazelor (ADN- sau ARN-polimeraze).
• Nucleotidele sunt: acidul adenilic (AMP), guanilic (GMP), citidilic (CMP), uridilic
(UMP), timidilic (TMP).

Timina
5’
1’ Citozina
3’
5’
1’
3’ Adenina
5’
1’
3’
Legătura fosfodiesterică 3’ – 5’ într-o catenă ADN care se alungeşte în direcţie 5’ – 3’

• ARN are, de obicei, doar structură primară

(monocatenară), excepţie făcând ARNt, care prezintă
porţiuni bicatenare, rezultate prin asocierea
nucleotidelor complementare.
• Secvenţa nucleotidelor în ADN este caracteristică

fiecărei specii, fiecărui individ şi reprezintă
codificarea biochimică a informaţiei ereditare.

H3C
Structura primară comparativă a ADN şi a ARN

Structura secundară a ADN
ADN are, pe lângă structura primară, o structură secundară.
• Meritul de a fi descifrat structura secundară ADN revine unui grup de doi
cercetători: James D. Watson, Francis C. H. Crick, care, în 1953, au propus un model
bicatenar pentru molecula de ADN (dublu helix, spiralizat dextrogir). În abordarea
lor, cei doi s-au bazat pe experimentele de difracţie în raze X a moleculelor de ADN
realizate de Maurice Wilkins şi R. Franklin.
• Pentru această descoperire (“cea mai mare descoperire în biologia modernă”),
Watson, Crick şi Wilkins au primit, în 1962, Premiul Nobel.
• Modelul este universal valabil în lumea vie şi explică modul în care ADN stochează,
transmite şi exprimă informaţia ereditară.

Există o redundanţă informaţională în lumea vie care asigură o transmitere cât mai
fidelă a informaţiei. Aşa numitul “joc de doi” se regăseşte des în materia vie:
• genele alele sunt perechi,
• cromozomii omologi sunt perechi,
• fiecare cromozom este alcătuit din două cromatide surori.
• şi ADN-ul se supune acestei reguli, fiind o macromoleculă bicatenară.
Legile lui Chargaff: suma bazelor azotate purinice este întotdeauna egală cu suma
bazelor azotate pirimidinice (A+G = T+C).
Raportul A/T ca şi G/C este întotdeauna unitar, dar raportul A=T / G≡C este diferit de 1,
caracteristic fiecărei specii (1,7 la om).

Dublul helix ADN se caracterizează prin:
1. Complementaritatea bazelor azotate, care constă în aceea că, întotdeauna, o bază
azotată purinică se leagă de o bază azotată pirimidinică.
• Mai exact, adenina se leagă de timină (şi invers), iar guanina de citozină (şi
invers), formând perechi de baze (pb).
• Legăturile se realizează prin punţi de hidrogen, legături electrostatice slabe,
duble între A şi T şi triple între G şi C. Deci cele două catene nu sunt identice, ci
complementare.
• În moleculele de acizi nucleici dublu catenare, dar formate dintr-o catenă ADN şi
o catenă ARN (hibrizii moleculari ADN-ARN care apar în transcrierea genetică
sau în cazul reverstranscrierii), adeninei din catena ADN îi corespunde uracilul
în catena ARN şi, între ele, se stabilesc tot două legături de hidrogen (A=U).

Legăturile de hidrogen intercatenare
• Adenina participă la aceste legături duble cu un H+ de la gruparea –NH2 de la C6 şi cu N1, iar

timina cu O- de la C6 şi cu H+ de la N1 (deci legăturile sunt: 6~6, 1~1).
• Guanina participă la formarea legăturilor triple de hidrogen cu O- de la C6, cu H+ de la N1 şi
un H+ de la gruparea –NH2 de la C2, iar citozina participă cu un H+ de la gruparea –NH2 de la C6
cu N1 si cu O- de la C2 (deci legaturile sunt: 6~6, 1~1, 2~2).
2. ADN este format din două catene polinucleotidice antiparalele, deoarece au
polaritate diferită (ambele au un capăt 5’PO4 şi un capăt 3’OH, dar orientate
invers una faţă de cealaltă, una în sens ascendent, cealaltă în sens descendent).
Astfel, capătului 5’PO4 al unei catene, îi corespunde capătul 3’OH al celeilalte
catene.
3. Cele două catene se înfăşoară plectonemic (una în jurul alteia şi ambele în jurul
unui ax central imaginar) formând astfel o dublă spirală helicoidală, coaxială (elice
dublă), orientată dextrogir. Ea poate fi comparată cu o scară în spirală (spirala sau
“scara vieţii”) în care perechile de baze azotate sunt plasate spre interior (treptele
scării), iar axele fosfo-glucidice sunt orientate spre exterior (marginile paralele ale
scării). Această arhitectură corespunde structurii terţiare a moleculei de ADN.
4. Structura este perfect ordonată, cu un diametru de 2 nm; un pas complet al
helixului (o tură completă de 360°) are 10 perechi de nucleotide şi 34Å lungime
(deoarece distanţa dintre două nucleotide este de 3,4Å)

• Bazele azotate nu sunt perfect perpendiculare pe axul
helixului (sau altfel spus, două baze azotate adiacente
nu sunt coplanare), ci sunt dispuse înclinat una faţă de
cealaltă, sub un unghi de rotaţie de 34,6°.
• Astfel, în configuraţia generală apar două adâncituri:
una majoră, alta minoră, opuse (la acelaşi nivel) şi care
se succed regulat. Ele sunt importante deoarece, la
nivelul lor, se fixează proteinele histonice în realizarea
structurii cuaternare a fibrei de cromatină (la
eucariote). Această structură corespunde conformaţiei
de tip B şi este forma cea mai des întâlnită in vivo.
• Suprarăsucirile în aceeaşi direcţie cu cele naturale
Adâncitura (caracteristice formei B) se numesc suprarăsuciri
majoră pozitive, iar cele în direcţie opusă - suprarăsuciri
negative.
Adâncitura
minoră • Diverse procese ca: replicare, transcriere, recombinare,
reparare ADN, presupun despiralizări locale, prin
spiralizări negative (mecanismul inversiei de semn).

S-au mai descris şi alte forme: A, C, D, E.
• Forma A se întâlneşte în regiunile dublu catenare ale moleculelor de ARN şi în
dublu-helixurile hibride ADN-ARN formate în timpul transcrierii genetice. Are un
diametru de 23Å şi 11 pb/tur de spiră. Formele A şi C sunt mai frecvente, dar D şi E
sunt mai rare.
• In vivo se produc frecvent modificări conformaţionale şi deci tranziţii de la forma A
↔ B ↔ C, în scopul recunoaşterii unor secvenţe de ADN de către enzime specifice
pentru reglarea expresiei genelor, în funcţie de fiziologia celulei.
• Rar, pe secvenţe scurte, se poate întâlni şi ADN levogir (înfăşurare senestră, de
stânga), numit ADN-Z. De obicei, acest tip spirală apare în anumite condiţii fizico-
chimice, în regiunile bogate în perechi G≡C, sub acţiunea unor topoizomeraze care
realizează o despiralizare locală a ADN-ului. ADN-Z intervine, probabil, în
inactivarea unor gene prin: fixarea mai puternică a histonelor (cu rol de represori ai
informaţiei genetice) sau prin metilarea citozinei. La acest tip de helix, grupările
fosfat se dispun în zig-zag şi nu rectiliniu, perechile de baze sunt orientate mai spre
exteriorul helixului (şi astfel sunt mai expuse diferitelor enzime, dar şi agenţilor
mutageni), pasul helixului are 12 pb (unghiul dintre ele este de 30°), molecula este
mai fragilă şi diametru mai mic (18 Å).

• În condiţii fiziologice, structura ADN este deosebit de stabilă datorită
• legăturilor fosfodiesterice intracatenare,
• a legăturilor de hidrogen intercatenare (internucleotidice) şi
• prin forţele de stivuire (suprapunere) a nucleotidelor.
• Sub acţiunea unor enzime, in vivo, cele două catene se pot desface parţial, pe
porţiuni limitate, pentru a funcţiona ca matriţă în replicare sau transcriere. Acest
proces constă în desfacerea punţilor de hidrogen şi se numeşte denaturare.
• In vitro, conversia ADN de la forma bicatenară la cea monocatenară, se face termic
(63°C – 100°C) sau chimic (tratament cu baze).
• Prin răcirea lentă a soluţiei, monocatenele se pot reasocia pe bază de
complementaritate, procesul fiind numit renaturare (hibridizare).
• Viteza de renaturare depinde de concentraţia de ADN, de timp, dar mai ales de
compoziţia în baze azotate a ADN-ului. Cu cât % de G≡C este mai mare, cu atât
temperatura necesară denaturării va fi mai mare.

• Temperatura de denaturare se mai numeşte şi punct de topire (notat Tm melting
temperature) şi este acea temperatură la care jumătate din cantitatea de ADN este
în formă bicatenară, jumătate – în formă monocatenară.
• Prin răcire bruscă, monocatenele de ADN rămân separate şi pot servi la realizarea
unor hibrizi moleculari (sonde ADN), pe baza complementarităţii cu monocatene de
la specii diferite.
• %GC este acceptat la ora actuală ca parametru cvasiuniversal de taxonomie

moleculară şi a contribuit substanţial la studiile de filogenetică.
• La E.coli, se cunoaşte că %G≡C este 51. Pentru drojdii este valabilă ecuaţia:
%molGC= 2,44 x Tm –106,4 (Owen, 1985)

• Moleculele de ADN nu sunt structuri chimice fixe, rigide, ci sunt flexibile, se află
permanent într-o stare dinamică, adaptată necesităţilor celulare.
• ADN este numit molecula vieţii, pentru că este o moleculă “cu viaţă”.
• Îndeplineşte două funcţii în celulă:
• funcţia autocatalitică (realizată prin replicare), prin care se asigură
transmiterea fidelă a informaţiei genetice de la ascendenţă la descendenţă
şi
• funcţia heterocatalitică (realizată prin transcriere şi translaţie), prin care
informaţia genetică, stocată în genele ADN, este decodificată şi convertită,
în funcţie de necesităţi, în proteine ce vor îndeplini rol structural sau
enzimatic în celulă.
autoreplicare ADN ARN proteine
Funcţie autocatalitică Funcţie heterocatalitică

REPLICAREA ŞI BIOSINTEZA ADN
• Replicarea este cea mai importantă reacţie care se desfăşoară în lumea vie, stă la
baza reproducerii vieţii, este o precerinţă a acesteia.
• Este un proces unic în lumea vie şi este caracteristic acizilor nucleici.
• Termenul provine din verbul to replicate, care înseamnă a copia. De fapt este o
autocopiere, o autoreplicare care decurge din capacitatea celor două catene ale
dublului helix ADN de a servi fiecare ca matriţă (model, template) pentru sinteza
unei noi catene (replică).
• Mecanismul de replicare a fost elucidat în 1953, tot de către Watson şi Crick.
• În 1957, M. Delbrück şi G.S. Stent postulează că mecanismul de replicare a ADN este
semiconservativ, în sensul că dintr-o moleculă de ADN rezultă două molecule
identice informaţional (între ele şi cu molecula iniţială), fiecare fiind formată dintr-o
catenă veche (din molecula iniţială) şi una nou formată.

Folosind izotopi radioactivi, M. Meselson şi F.W. Stahl, în 1958, demonstrează că in
vivo, ADN nu se sintetizează niciodată de novo, ci doar dintr-o moleculă preexistentă.
Ei au arătat că replicarea semiconservativă la E. coli parcurge următoarele etape:
 sinteza precursorilor purinici (acidul inozinic) şi pirimidinici (acidul uridilic);
 sinteza dezoxiribonucleotidelor trifosfat libere (dNTP): dATP, dTTP, dGTP,
dCTP;
 despiralizarea dublului helix;
 separarea progresivă a catenelor complementare, prin ruperea punţilor de
hidrogen (după modelul deschiderii unui fermoar);
 sinteza catenelor polinucleotidice noi, pe baza complementarităţii, după
modelul oferit de cele două catene preexistente. Astfel se formează două
molecule de ADN identice şi se dublează cantitatea de ADN.

• In vivo, replicarea ADN-ului celular are loc în interfază, mai precis în faza S (de
sinteză) a ciclului celular.
• Este un proces perfect controlat genetic, în care intervin într-o ordine strictă,
numeroase enzime.
• Replicarea precede obligatoriu repartizarea echilibrată a materialului genetic
(respectiv a informaţiei genetice) în cele două celule fiice, proces care are loc în
timpul diviziunii celulare.
• În 1961, Kornberg sintetizează in vitro ADN, utilizând ADN matriţă de la E. coli şi
echipament enzimatic obţinut din lizat celular de E. coli (compus din: ADN-
topoizomeraze, primaza, ADN-polimeraza ADN dependentă, ADN-ligaza, toate cele
patru tipuri de deoxiribonucleotide trifosfat libere, ribonucleotidele necesare
sintezei unui ARN primer, Mg2+).

Replicarea la procariote
• ADN-ul procariotelor este compus dintr-un singur cromozom circular şi funcţionează
ca o singură unitate de replicare (replicon).
• Replicarea începe întotdeauna dintr-un punct bine determinat numit regiune de
origine (oriC) şi se termină la secvenţa ter a cromozomului bacterian, poziţionată
diametral opus faţă de oriC.
• Originea replicării este mai bogată în perechi A=T (mai uşor de separat deoarece
sunt legate prin doar două punţi de hidrogen).

• Iniţierea replicării la procariote presupune detaşarea secvenţei oriC de
membrana plasmatică. Secvenţa oriC la E. coli are 245 pb şi este alcătuită din:
• o regiune cu 4 “cutii” dnaA (formate din câte 9 pb), la care se va ataşa
proteina de iniţiere DnaA şi
• o regiune cu 3 “cutii” dnaB, formate din câte 13 pb (bogate în perechi A=T),
la care se va ataşa complexul DnaB-DnaC.
• Ataşarea proteinei DnaA la situsurile amintite, determină o buclare a
cromozomului bacterian, astfel încât, favorizează acţiunea helicazei DnaB la
nivelul “cutiilor” dnaB.
În acest fel, apare în oriC o zonă monocatenară, la care se ataşează primaza şi
începe replicarea propriu-zisă. De aici, procesul se desfăşoară bidirecţional, pe
ambele catene ale cromozomului circular, apar două bifurcaţii de replicare
(“furculiţe de replicare”), astfel încât, la un moment dat, un ADN bacterian are
forma literei greceşti theta θ (modelul Theta de replicare).

Echipamentul enzimatic, în ordinea în care îşi exercită rolul în procesul de replicare,
cuprinde următoarele enzime:
1. ADN-helicaze asigură desfacerea legăturilor de hidrogen dintre nucleotidele
complementare de pe cele două catene ale ADN-ului matriţă, iniţial în punctul de
origine, apoi asigură înaintarea furcii de replicare pe toată lungimea
cromozomului bacterian. Utilizează energia furnizată de ATP şi separă cele două
catene, făcându-le accesibile proteinelor care iniţiază replicarea. Ele produc
concomitent o suprarăsucire a ADN-ului în aval de locul de acţiune (tensiune care
va fi detensionată de topoizomeraze). Se cunosc două helicaze:
• Proteina rep, care se deplasează pe monocatena 3’-5’ şi îndepărtează catena
complementară;
• Helicaza III, care se deplasează pe monocatena 5’-3’ şi îndepărtează catena
complementară.

2. ADN-topoizomeraza – eliberează tensiunea acumulată în dublul helix ADN, după
acţiunea helicazelor. Ea determină modificări topologice conformaţionale
(superspiralizări tranzitorii negative) în structura ADN-ului, fără a-i modifica
lungimea. Enzima este un tetramer (două subunităţi luate fiecare ca dimer). Cele
două subunităţi sunt:
• ADN-topoizomeraza de tip I, care este o enzimă de relaxare şi care scindează
temporar o singură monocatenă prin ruperea unei legături fosfodiesterice. Cea
mai cunoscută topoizomerază de tip I, la E. coli este TopA.
• ADN-topoizomeraza de tip II, care crestează, tot reversibil, ambele catene ale
dublului helix. Ambele îndepărtează tensiunea creată în timpul despiralizării
catenelor, fiind foarte utile când “trebuie descâlcit un nod”. Nodul reprezintă o
zonă cu suprarăsuciri negative, înalt spiralizate, într-o structură circulară
bicatenară, cum este cromozomul bacterian.
• În prezenţa ATP, funcţionează ca ADN-girază (proteina Ω), ce reface superhelixul
ADN nou format, la sfârşitul replicării.

3. Unwindaze (proteine destabilizatoare ale dublului
helix – HDP sau proteine de topire), se ataşează la
cele două monocatene şi nu mai permit reasocierea
acestora pe bază de complementaritate. Deci
stabilizează cele două monocatene, astfel încât să
poată funcţiona ca matriţă.
4. Primaza (ARN-polimeraza ADN-dependentă)
asigură iniţierea replicării (primarea replicării), în
sensul că asigură sinteza unui scurt segment de
ARN-primer, format din câteva ribonucleotide
r(NTP) complementare cu primele
dezoxiribonucleotide d(NTP) din catena-matriţă
ADN. Primerul ARN oferă apoi capătul 3’OH liber
unei alte enzime (ADN-polimeraza), care va elonga
primerul cu d(NTP). Nu se cunoaşte nici o enzimă
care să iniţieze replicarea ADN direct cu d(NTP).

5. ADN-polimeraze ADN-dependente sunt de trei tipuri la procariote. Nici o ADN
polimerază “nu ştie” să înceapă sinteza unei catene dezoxiribonucleotidice, ci numai
să o alungească.
• ADN-pol III este principala replicază la procariote (mutantele de E. coli, lipside
de această enzimă nu sunt viabile).
• A fost descoperită de Tom Kornberg şi Malcom Gefter, în 1970.
• Aceasta catalizează adăugarea unui d(NTP), complementar cu cel întâlnit pe
catena matriţă, la capătul 3’OH al primerului şi realizează o legătură
fosfodiesterică 3’→5’. Noul d(NTP) adăugat oferă iar capătul 3’OH liber şi reacţia
se repetă realizându-se astfel elongarea catenei noi.
• Enzima înaintează pe catena matriţă dinspre capătul 3’ spre capătul 5’ iar catena
replică se alungeşte în direcţia 5’→3’ (deci are acţiune polimerazică 5’→3’).
• Enzima are şi activitate exonucleazică 3’→5’, în sensul că poate îndepărta câte
un dezoxiribonucleotid greşit împerechiat, de la capătul 3’ spre capătul 5’ al
catenei replică (activitate proof reading).

Activitatea proof reading (corecţia citirii) a ADN-polimerazelor

ADN-pol III are o greutate moleculară de 587 kda.
• Este alcătuită din 9 subunităţi (codificate de 9 gene: dnaC, dnaQ, dnaXZ, dnaN, holE,
holA, holB, holC, holD);
• Expune situsuri pentru: matriţa ADN, pentru primer şi pentru d(NTP). Pentru a
funcţiona, necesită toate cele patru tipuri de d(NTP) libere, lipsa uneia blochează
reacţia;
• Miezul enzimatic are rolul principal şi funcţionează ca dimer cu o greutate
moleculară de 334 kda (câte un monomer de 167 kda pentru fiecare catenă). Este
alcătuit din trei subunităţi: α (are funcţie ADN-polimerazică), ε (funcţie
exonucleazică 3’→5’), θ (are rol structural, stimulează activitatea subunităţii ε);
• La miezul enzimatic se ataşează trei complexe enzimatice: τ (cu rol în dimerizarea
miezului enzimei), γ (cu rol de ATP-ază şi favorizează ataşarea subunităţii β la matriţa
ADN), β (asigură ataşarea miezului enzimatic la matriţa ADN şi reciclarea acestuia).

Mecanismul reacţiei de polimerizare constă
într-un atac nucleofilic în care gruparea –OH
de la capătul 3’, al ultimului nucleotid din
catena nou sintetizată (mai bogat în
electroni); prezintă afinitate pentru primul
rest fosfat din următorul d(NTP) liber (acela
legat de –OH de la carbonul 5’ al
dezoxiribozei din acest nucleotid), care este
mai sărac în electroni. Se stabileşte astfel, o
legătură chimică covalentă (legătură
fosfodiesterică) şi se eliberează pirofosfatul,
care este degradat de o pirofosfatază, iar
energia eliberată serveşte la înaintarea ADN-
pol III pe catena matriţă. Deoarece la
procariote, ADN este neasociat cu proteine,
enzima încorporează aproximativ 1000-3000
nucleotide/s.

ADN-pol II are acţiune polimerazică 5’→3’ şi exonucleazică 3’→5’, dar este mai puţin
importantă, poate lipsi din celula bacteriană, fără a-i afecta viabilitatea.
ADN-pol I:
• A fost descoperită de Arthur Kornberg, în 1958.
• Este codificată de gena polA şi are o greutate moleculară de 100 Mda.
• Este o ADN polimerază specială care, pe lângă acţiunea polimerazică 5’→3’ şi
exonucleazică 3’→5’ (ca şi celelalte), prezintă şi activitate exonucleazică 5’→3’,
adică poate îndepărta un nucleotid greşit împerechiat (necomplementar cu catena
matriţă) de la capătul 5’ terminal al catenei nou-sintetizate.
• În plus, această ADN-polimerază posedă şi acţiune endonucleazică şi desface
legături fosfodiesterice chiar în interiorul catenei replică, dacă nucleotidele inserate
acolo sunt necorepunzătoare.
• Deci asigură corecţia citirii (din engl. proof reading), ca şi celelalte polimeraze, dar
are şi rol reparator.
• Tot aceasta este răspunzătoare de umplerea golurilor, rezultate după excizia
primerilor ARN, cu d(NTP) complemetare corespunzătoare.
• La E. coli există aproximativ 400 molecule de ADN-pol I/celulă.

• Deoarece cele două catene matriţă sunt antiparalele, iar
ADN-pol III înaintează pe catenele matriţă, numai în
direcţie 3’→5’, sinteza ADN se face diferit pe cele două
lanţuri (“furculiţa de replicare” este asimetrică).
• Pe o catenă matriţă (3’→5’) sinteza catenei noi este
continuă, în direcţia de alungire 5’→3’, şi această catenă
nou-sintetizată este catena conducătoare, directoare
(din engl. leading).
• Pe cealaltă catenă matriţă (5’→3’), sinteza catenei noi
este discontinuă, (respectându-se aceeaşi direcţie de
alungire 5’→3’), sub forma fragmentelor Okazaky şi
această catenă nou-sintetizată este catena întârziată sau
succesoare (din engl. lagging).

Catena leading
Catena lagging
Sinteza asimetrică a catenelor noi de ADN (leading şi lagging)

• Fragmentele (piesele) Okazaki au o lungime de 1000-2000 nucleotide la procariote
şi fiecare este sintetizat parcurgând etapele de iniţiere (cu ARN-polimeraza sau
primaza) şi de elongare (cu ADN-pol III).
• Primerii ARN (100-200 ribonucleotide) ai tututor fragmentelor Okazaky, vor fi
îndepărtaţi de ADN-pol I şi tot aceasta va asigura umplerea golurilor rămase cu
d(NTP).
• Fragmentele Okazaki vor fi reunite cu ajutorul enzimei ADN-ligaza (necesită cosum
de ATP) şi astfel se finalizează şi replicarea catenei lagging.
6. ADN ligaza – reuneşte fragmentele de ADN rezultate în timpul replicării, prin
stabilirea legăturilor fosfodiesterice dintre –OH de la capătul 3’ al unui
fragment şi fosfatul de la capătul 5’ al celuilalt fragment. Reacţia necesită
energie furnizată de ATP.

Replicarea la eucariote
Se realizează asemănător cu cea de la procariote. Există totuşi o serie de
PARTICULARITĂŢI determinate de:
• mărimea genomului,
• asocierea ADN cu proteine în nucleozomi şi fibre de cromatină,
• momentul replicării în cadrul ciclului celular.
• Ataşarea cromozomilor la membrana nucleară este o condiţie obligatorie a
replicării deoarece în iniţierea şi terminarea replicării sunt implicate de obicei
secvenţe repetitive.
• ADN-ul, împreună cu histonele, formează fibra de cromatină. În funcţie de gradul de
condensare a cromatinei, replicarea ADN se face uşor decalat în timp. Zonele
eucromatidice, active fiziologic, se replică timpuriu în faza S de sinteză a ciclului
celular, pe când zonele heterocromatidice, puternic condensate, se replică la
sfârşitul fazei S a ciclului celular. În mod normal, în faza S, întregul ADN se replică o
singură dată.

• La eucariote, viteza de replicare este de 10 ori mai mică. ADN este complexat cu
histone şi replicarea este posibilă numai după îndepărtarea histonelor se face prin
interacţiune cu proteinele non-histonice (hertone). Aşa se explică viteza mică de
replicare. Polimerazele de la eucariote încorporează în catena replică, 50-100
nucleotide/secundă. Fidelitatea este însă mai mare, riscul erorii fiind de una la
câteva miliarde.
• Viteza mică se compensează cu existenţa mai multor origini de replicare, la
distanţă de aproximativ 40 kpb (Hartl şi Jones, 1998), care funcţionează în acelaşi
timp. Fiecare origine de replicare este alcătuită din circa 3.000 nucleotide şi
grupate în două porţiuni: elementul A (înalt conservat în evoluţie, bogat în perechi
A=T) reprezentat de secvenţa de replicare autonomă (ARS) şi elementul B (mai
puţin conservat în evoluţie). La om, există aproximativ 100 origini de replicare
pentru fiecare cromozom (întregul genom uman posedă 50.000 origini de
replicare).
• Astfel, replicarea este realizată integral în timp de 8 -10 ore (cât durează faza S a
ciclului celular la mamifere, de exemplu), deşi cantitatea de ADN este mult mai
mare şi viteza de replicare este mult mai mică.

• Fragmentul de ADN ce este replicat pornind de la o origine de replicare se numeşte
replicon.
• Fiecare origine are câte un replizom (sistem enzimatic de replicare) care se ocupă de
ambele catene ale ADN-ului. La fiecare origine de replicare apar două bifurcaţii de
replicare (“furci de replicare”) care se deplasează în direcţii opuse. Apar astfel
structuri numite “ochi de replicare” sau bule de replicare. Cromozomul la eucariote
este deci, o structură multirepliconică.
• Fragmentele Okazaky sunt mai mici (100-200 nucleotide), iar ARN-ul primer al
fiecăruia este alcătuit din 3-10 nucleotide. Unităţile de replicare nu sunt activate
asincron, într-o anumită ordine, în funcţie de gradul de condensare a cromatinei
care conţine secvenţa de ADN respectivă.
• Sistemul enzimatic de replicare (replizomul) este mult mai complex.

Se cunosc cel puţin 15 ADN polimeraze.
• ADN-pol  acţionează ca primază, dar asigură şi elongarea primerului cu d(NTP) şi,
după 20-30 nucleotide, este înlocuită cu ADN-pol δ (pe catena lagging) şi de ADN-
pol ε (pe catena leading). Ultimele doua posedă şi o intensă activitate exonucleazică
3' - 5'.
• ADN-pol γ este implicată în replicarea ADN-ului mitocondrial (are şi activitate
exonucleazică 3' - 5').
• ADN-pol  este principala polimerază implicată în procesele reparatorii ale ADN-ului.
Pe de altă parte, nici una din enzime nu are activitate exonucleazică 5’ – 3’ (această
funcţie fiind compensată prin activitatea altor enzime).
• Mai sunt şi alte polimeraze la eucariote, a căror funcţie nu este încă precizată (θ, λ,
φ, σ şi μ).
• Proteinele destabilizatoare ale dublului helix (HDP) de la procariote au ca echivalent
la eucariote proteinele de replicare A (RPA) numite şi Ssb (din engl. single-strand
binding proteins) şi împiedică reîmperecherea bazelor complementare din cele două
catene matriţă.

• Replicarea telomerelor reprezintă “ceasul molecular” al replicării. Telomerele
reprezintă cromatina situată la capetele cromozomilor la eucariote şi posedă o
secvenţă de nucleotide înalt conservate de-a lungul evoluţiei (identice la taxoni
filogenetici îndepărtaţi), fapt ce atestă importanţa lor funcţională. În esenţă, acestea
conţin secvenţe hexanucleotidice repetate în tandem, pe o lungime de 5-20 kpb, în
funcţie de ţesut şi de vârsta individului.:
5’- TTAGGG -3’
3’- AATCCC -5’
• La fiecare ciclu celular (la fiecare diviziune) se pierd 25-200 pb de la capătul 5’ al
catenelor replică deoarece replicarea este incompletă. Aceasta se datorează
structurii particulare a celor două catene la nivelul telomerelor. Astfel, la capătul 5’
al fiecărei catene replică, rămâne o mică regiune (corespunzătoare ultimului primer),
care nu este replicată.

 Capătul 3’ al fiecărei catene de la nivelul telomerelor cromozomale,
rămâne astfel monocatenar, se pliază şi formează o structură în ac de păr,
se asociază cu proteine TRF1 şi TRF2 şi conferă stabilitate ADN-ului
cromozomal. Datorită “eroziunii telomerelor”, după un număr de cicluri
replicative, se induce oprirea replicării (şi deci a diviziunii) prin intervenţia
proteinelor p53 şi celula rămâne în faza G0 (un timp variabil, până la
moartea celulară).

• Eroziunea telomerelor este un biomarker al îmbătrânirii celulare (senescenţa).
Procesul este balansat de o enzimă, telomeraza, care este o ribonucleoproteină. Ea
conţine un ARN cu secvenţa:
3’-AAUCCC-5’
complementar cu secvenţele hexamerice ale telomerelor. Acest ARN funcţionează ca
matriţă internă pentru sinteza şi adiţia de noi repetiţii TTAGGG la capătul 3’ al
telomerelor.
• Însă enzima telomerază este inactivă după naştere, aproape în toate celulele
somatice normale. Rămâne activă doar în celulele stem hematopoietice din măduva
osoasă. Enzima se mai poate reactiva în timpul proceselor inflamatorii şi, mai ales, în
celulele canceroase (stimulând proliferarea celulară).

• La eucariote se poate vorbi de o replicare diferenţiată. Astfel, există
amplificare genică (extrareplicare) în cazul genelor pentru ARNr din regiunile
organizator nucleolare – RON - în profaza lungă a ovogenezei la amfibieni. Sau
există subreplicare în cazul zonelor heterocromatidice pericentromerice. De
asemenea, există endocicluri replicative, când replicarea nu este urmată de
diviziune, ca în cazul cromozomilor politeni din glandele salivare ale larvelor de
diptere sau ca în cazul celulelor autopoliploide.

TRANSCRIEREA MATERIALULUI GENETIC
• ADN îndeplineşte două funcţii în celulă:
• funcţia autocatalitică (realizată prin replicare), prin care se
asigură transmiterea fidelă a informaţiei genetice de la
ascendenţă la descendenţă şi
• funcţia heterocatalitică (realizată prin transcriere şi
translaţie), prin care informaţia genetică, stocată în genele
ADN, este decodificată şi convertită, în funcţie de
necesităţi, în proteine ce vor îndeplini rol structural sau
enzimatic în celulă.
autoreplicare ADN ARN proteine
Funcţie autocatalitică Funcţie heterocatalitică

TRANSCRIEREA GENETICĂ
• Transcrierea genetică reprezintă procesul prin care se sintetizează diferite tipuri de
ARN celular (mesager – ARNm, ribozomal – ARNr, de transfer sau solubil – ARNt sau
heterogen nuclear - ARNhn), numai după matriţă de ADN.
• Cistronul reprezintă un fragment de ADN, care funcţionează unitar, fiind responsabil
de sinteza unui produs celular specific. Deci, cistronul este o unitate genetică de
transcriere, iar molecula de ARN rezultată prin transcriere, înainte de orice
procesare, se numeşte transcript primar.
• Cistronii mai sunt numiţi şi ORF-uri (din engl. Open Reading Frames) sau cadre
deschise citirii (citire = transcriere).
• Transcrierea începe de la o secvenţă de ADN denumită promotor, care este
recunoscut specific de enzima ce controlează procesul – ARN-polimeraza. Are loc o
despiralizare locală, dublul helix se desface, apare o buclă sau „un ochi de
transcriere”.
• Procesul se termină la o secvenţă de ADN, care se numeşte terminator de
transcriere. Deci, cistronul este cuprins între promotor şi terminator.

• Transcrierea este asimetrică, în sensul că este transcrisă numai o singură catenă a
ADN-ului, întotdeauna aceeaşi pentru o genă dată, dar poate fi ori una, ori cealaltă,
în funcţie de genă. Catena codificatoare, care funcţionează ca matriţă (pe care are
loc transcrierea), este numită catenă sens (+). Deci transcriptul este complementar
ca succesiune de nucleotide cu catena sens şi identic cu catena ADN (-) netranscrisă,
dar cu uracil în locul timinei.
Catena sens ARN-polimeraza
Ribonucleotide Transcript ARN
Catena anti-sens
Transcrierea genetică este asimetrică

PROCARIOTE EUCARIOTE
• Transcrierea se desfăşoară la nivelul • Transcrierea se desfăşoară în nucleu şi
nucleoidului bacterian, iar transcriptul ARN este monocistronică (fiecare cistron sau
rezultat poate fi tradus (traducere = translaţie ORF este transcris individual în ARN).
sau conversie în proteine) la nivelul ribozomilor
• Transcriptul ARN rezultat suferă
de tip procariot (cu constantă de sedimentare
prelucrări posttranscripţionale, trece
de 70S), chiar înainte ca transcrierea să se fi
prin porii membranei nucleare, ajunge
terminat. Deci transcrierea şi translaţia sunt
în citoplasmă. Aici, se asociază cu
procese cvasisimultane şi nu sunt
ribozomi de tip eucariot (cu constantă
compartimentate în spaţii celulare distincte.
de sedimentare de 80S), formează
• Genele înrudite metabolic sunt în relaţie de poliribozomii şi este convertit în
contiguitate, formează operoni, iar transcrierea proteine.
lor este policistronică. Un operon este transcris
• Deci, la eucariote, transcrierea şi
într-o singură moleculă de ARNm policistronic,
translaţia sunt procese separate
alcătuit din fragmente ce poartă mesajul
spaţial şi temporal.
genetic al mai multor gene structurale.
• Se cunosc trei tipuri de ARN-
• Există un singur tip de ARN-polimerază pentru
polimerază, în funcţie de ARN-ul
toate tipurile de ARN celular.
sintetizat.

TRANSCRIEREA LA PROCARIOTE
• Promotorul este situat în amonte (upstream) faţă de gena propriu-zisă şi, de aceea,
nucleotidele care-l alcătuiesc, se notează cu – . Prezintă următoarele regiuni (din
exterior, către nucleotida start, notată +1, de la care începe transcrierea):
• Elementul upstream (UP), bogat în perchi A=T, situat între poziţiile -40 şi -60
(faţă de nucleotida start +1);
• ADN spaţiator (spacer) format din 15-20 nucleotide;
• Hexamerul -35 este o secvenţă de 6 nucleotide 5’-TTGACA-3’, poziţionate în
jurul nucleotidei -35 (de unde şi denumirea);
• ADN spacer de 15-20 nucleotide;
• Hexamerul -10 este o secvenţă de 6 nucleotide 5’-TATAAT-3’, în jurul nucleotidei
-10;
• ADN spacer de 5-10 nucleotide, după care, se regăseşte nucleotida start +1.
• Elementul UP şi hexamerii sunt regiuni înalt conservate în evoluţie (orice modificare
a secvenţelor de nucleotide, scade eficienţa ataşării enzimei la promotor, ca şi rata
transcrierii). Hexamerii sunt recunoscuţi de subunit. σ a ARN-polimerazei, iar
elementul UP de subunit. α.

ARN-polimeraza
Subunitatea
sigma
UP ADN spaţiator +1 Nucleotida start
Ataşarea ARN-polimerazei cu subunitatea σ la promotor

• ARN-polimeraza (transcriptaza sau ARN polimeraza ADN dependentă) are o
greutate moleculară de 480 kda, un diametru de 100Å şi se află în număr de
7000/celulă de E. coli. Enzima este formată dintr-un miez enzimatic alcătuit din
subunităţile: 2 α, β, β’, la care se ataşează pentru iniţierea transcrierii subunitatea σ
şi întregeşte astfel holoenzima.
• Subunitatea α se află, în structura miezului enzimatic, sub formă de dimer, are rol în
asamblarea enzimei. Această subunitate are un capăt carboxil terminal (α -CTD),
responsabil de recunoaşterea elementului UP din promotor şi un capăt amino-
terminal (α -NTD), prin care subunitatea α se leagă de subunitatea β.
• Subunitatea β este răspunzătoare de etapa de elongare a transcrierii, deci de
realizarea legăturilor fosfodiesterice între ribonucleotidele din transcriptul ARN (pe
bază de complementaritate cu d(NTP) din catena ADN matriţă).
• Subunitatea β’ are rol în ataşarea situs-nespecifică a enzimei la matriţa ADN.
• Subunitatea σ poate fi diferită, în funcţie de gena transcrisă şi de starea fiziologică a
celulei. Astfel, cea mai cunoscută subunitate σ la E. coli este notată σ 70 (70 kda).
Aceasta recunoaşte promotorii în forma descrisă mai sus, în condiţii fiziologice
normale, în cazul majorităţii genelor.
• La E. coli, în miezul enzimatic, mai există şi o subunitate mică, ω.
Etapele transcrierii
1. Iniţierea: constă în ataşarea ARN-polimerazei la promotorul genei (formarea
complexului ADN – ARN-polimerază).
• mai întâi subunitatea σ se ataşează la hexamerul -35 (subetapa de promotor închis
I),
• apoi şi la hexamerul -10 (subetapa de promotor închis II sau curbat) și, datorită
poziţionării apropiate a celor doi hexameri, enzima distorsionează molecula de ADN
şi determină deschiderea dublului helix pe o secvenţă de 10-18 pb.
• când bucla de transcriere depăşeşte situsul start (nucleotidul +1 al matriţei este de
obicei A sau G), se trece în subetapa de promotor deschis în care, corespunzător cu
primul dezoxiribonucleotid din matriţă, se ataşează primul ribonucleotid al
transcriptului.
• După 8-10 ribonucleotide, subunitatea σ a ARN-polimerazei se detaşează de miezul
enzimatic şi se trece în etapa a doua a transcrierii (elongarea).
• Dacă ARN-polimeraza a trecut de promotor, o altă holoenzimă (cu subunitate σ) se
poate ataşa la acesta şi poate începe o nouă rundă de transcriere.

2. Elongarea: este realizată de subunitatea β a ARN-polimerazei, care catalizează
formarea legăturilor fosfodiesterice între gruparea 3’OH a unui ribonucleotid şi
gruparea 5’PO4 de la următorul ribonucleotid, cu eliberarea pirofosfatului.
Enzima parcurge catena matriţă dinspre capătul 3’ spre capătul 5’, iar alungirea
transcriptului ARN se face dinspre capătul 5’ spre capătul 3’. Se formează un
hibrid temporar ADN-ARN pe o porţiune de 12pb. Rata de polimerizare este de
30-40 r(NTP)/s la E. coli.

3. Terminarea transcrierii: se declanşează când ARN-polimeraza ajunge în dreptul
secvenţei terminator şi nu mai poate avansa. Staţionarea de câteva milisecunde
este suficientă pentru ca transcriptul ARN să se desprindă din hibridul ADN-ARN
(deoarece legăturile A=U sunt mai slabe). Stabilitatea structurii bicatenare a ADN
este mai mare comparativ cu stabilitatea hibridului ADN-ARN şi ADN-ul are
tendinţa de a-şi reface rapid structura dublu helicală, iar ARN-ul sintetizat se
eliberează.
Dacă transcriptul este un ARN mesager (ARNm), prezintă:
• la capătul 5’ - o regiune cap (leader) cu următoarea secvenţă de nucleotide 5’
AGGAGG 3’ (complementară cu un hexamer de la capătul 3’ al ARNr de 16S din
structura ribozomilor de la procariote cu rol de a favoriza translaţia);
• la mijloc - regiunea codificatoare, care începe cu codonul start AUG şi se
termină cu codonul stop (UAA, UAG, UGA);
• la capătul 3’ – regiunea cozii 3’poli (A).


TRANSCRIEREA LA EUCARIOTE
Transcrierea la eucariote respectă aceleaşi principii ca cea
de la procariote, dar se desfăşoară cu unele diferenţe:
1. Sunt trei ARN-polimeraze diferite care recunosc
promotori diferiţi.
• ARN-pol I transcrie gene ce codifică ARNr,
• ARN-pol II transcrie gene ce codifică ARNm,
• ARN-pol III transcrie gene ce codifică ARNt şi ARNsn
(nuclear mic) sau ARNsno (nucleolar mic).
2. Subunitatea σ a ARN-polimerazei de la procariote este
înlocuită de un grup de factori generali de transcriere care,
împreună cu promotorul la care se ataşează, formează
complexul de pre-iniţiere. În cazul ARN-pol II, aceşti factori
se notează TF II (din engl. Transcription Factors for RNA
polymerase II).

3. Promotorii genelor la eucariote conţin un miez (core) alcătuit din 40 nucleotide,
între care se găseşte şi nucleotidul start (+1). Majoritatea promotorilor sunt formaţi
din 2-3 subunităţi din cele enumerate mai jos:
• Elementul BRE (din engl. TF II B Recognition Element) care este recunoscut de TF II B;
• Cutia TATA (TATA box), bogată în perechi A=T, este recunoscută specific de TBP din TF
II D;
• Regiunea Inr (Initiator), la care se ataşează factorul TF II D;
• Regiunea DPE (din engl. Downstream Promoter Element) este un element în aval de
promotor la care se ataşează tot TF II D.
4. În etapa de elongare, ARN-pol II se separă de factorii de iniţiere şi formează
complexe cu factori de elongare: TF II S, care asigură încorporarea corectă a
ribonucleotidelor, le elimină pe cele greşit încorporate (activitate proof reading) şi TEF
care fosforilează serina din structura ARN-pol II pentru a stimula elongarea
transcriptului.

5. Pentru că în cazul ARN-pol II transcriptul
este ARNm, enzima se asociază cu alte
proteine care adaugă:
• 7-metil guanina trifosforilată (m7Gppp) la
capătul 5’ al transcriptului. Etapa este
catalizată de factorul CBC (din engl. Cap
Binding protein Complex).
m7Gppp are rol în ataşarea ARNm la 3’
subunitatea mică a ribozomilor în timpul
translaţiei).
• cozi poli (A) la capătul 3’ al transcriptului
(≈ 200 A) implicate în terminarea
transcrierii şi în dirijarea transcriptului
prin porii membranei nucleare din nucleu,
în citoplasmă.

6. Transcriptul ARN suferă prelucrări post-transcripţionale:
• Generarea unor structuri secundare (înfăşurări helicale ale monocatenei ARN) sau
terţiare (structuri bicatenare pe anumite porţiuni, datorită complementarităţii
intracatenare U=A sau G≡C ale ribonucleotidelor, ca în cazul ARNt);
• Fenomenul de splicing, prin care transcriptul ARNm precursor (pre-ARNm sau ARN
heterogen nuclear - ARNhn) se transformă în ARNm matur. Procesul constă în :
• excizia intronilor (secvenţe non-informaţionale) şi
• sudarea cap la cap a exonilor (secvenţe informaţionale),
• este specific eucariotelor ale căror gene sunt mozaicate şi este controlat de
particule ribonucleoproteice nucleare mici (RNP). RNP sunt alcătuite din ARNsn
(ARN small nuclear) şi proteine, seamănă ca structură cu ribozomii, dar se află în
nucleu şi sunt mai mici (250000 daltoni, faţă de 4,5 mil. daltoni - greutatea
moleculară a ribozomilor la eucariote). Particulele RNP (factori U1-U6), asociate
cu pre-ARNm (buclat pe porţiunea intronilor ce trebuie excizaţi), formează
spliceosomul .

Startul transcrierii
Codon Stop
Startul translaţiei
Regiune Terminatorul
reglatoare transcrierii
Transcriere
Pre-ARNm
SPLICING
Intervenţia spliceosom-ilor
RNP în procesul de maturare a
ARNm matur
ARNm
Secvenţa codificatoare
Secvenţa leader Secventa “remorcă”

netranslatata netranslatata ARNhn RNP
Fenomenul de splicing
posttranscripţional la eucariote

TIPURI DE ARN
• Complex macromolecular polinucleotidic, ARN-ul rezultă din polimerizarea
ribonucleotidelor şi posedă o structură primară monocatenară.
• Polimerizarea implică patru tipuri de ribonucleotide legate între ele prin legături
fosfodiesterice 3’-5’. Componenta pentozică al ARN-ului este riboza, iar bazele
azotate sunt: adenina, guanina, citozina şi uracilul.
• Pe anumite porţiuni, monocatena de ARN se poate răsuci, determinând apariţia
unei structuri duble între secvenţele nucleotidice complementare intracatenare
(structură secundară).
• Sunt două clase de ARN şi anume: ARN genetic, care controlează ereditatea la
unele virusuri (vezi organizarea genetică la virusuri) şi ARN negenetic (ARN
celular), implicat în sinteza substanţelor proteice.

TIPURI DE ARN
• Există trei tipuri de ARN celular prezente în toate celulele şi care, având structuri şi
funcţii diferite, joacă un rol esenţial în biosinteza proteinelor:
• acidul ribonucleic mesager – ARNm (mai puţin de 5% din ARN-ul celular),
• acidul ribonucleic solubil sau de transfer – ARNs sau ARNt (10-15% din ARN-ul
celular) şi
• acidul ribonucleic ribozomal – ARNr (80-85% din ARN-ul celular).
ARN heterogen nuclear

(ARNhn) = toate tipurile de
ARN sintetizate prin
transcriere în afara
nucleolului (deci excluzând
ARNr) şi care vor fi supuse
prelucrărilor
posttranscripţionale.

TIPURI DE ARN
Pe lângă aceste tipuri majore de ARN, în celule
eucariote mai există:
• ARN nuclear mic – ARNsn (din engl. small
nuclear),
• ARN nucleolar mic – ARNsno (din engl. small
nucleolar), care au rol în procesul de splicing
posttranscripţional,
• ARN cromozomal – ARNc (cu rol de a
interactiona cu proteinele histonice din structura
cromozomilor), Reprezentarea procentuală a
• ARN antisens diferitelor tipuri de ARN celular la
eucariote
• small interfering RNA (siRNA)
• microRNA (miRNA) care reprezintă ARN
complementar cu anumite secvenţe din ADN
cromozomal sau din ARNm şi are rol în reglajul
genetic (inactivează transcrierea si translatia și,
deci, sinteza proteinelor).

TIPURI DE ARN
• ARN mesager (ARNm) este sintetizat în timpul transcrierii mesajului genetic de pe o
catenă de ADN şi serveşte ca tipar pentru sinteza proteinelor.
• Este singurul tip de ARN care prezintă în întregime structură monocatenară şi care
este tradus într-o catenă polipeptidică. Din acest motiv se mai numeşte şi ARN de
informaţie.
• A fost descoperit în strânsă legătură cu ADN cromozomal, de către E. Volkin şi I.
Astrahan, în 1958.
• ARNm are următoarele caracteristici:
• este foarte repede sintetizat (prin transcriere),
• are o singură catenă, complementară uneia dintre catenele ADN după care a
fost sintetizat,
• are lungimi variabile şi greutăţi moleculare diferite în funcţie de mărimea
genelor transcrise.

TIPURI DE ARN
• În ARNm, mesajul este înscris (codificat) în succesiunea de codoni (triplete de
ribonucleotide).
• La capătul 3’, moleculele de ARNm conţin o secvenţă poly-A (între 70-250
nucleotide), adăugată posttranscripţional.
• Terminaţia 5’ a mARN-urilor sunt blocate prin adiţia unui cap m7 Gppp (7-
metilguanozină legată de mARN prin legătură trifosfat).
• Durata de viaţă a ARNm este de 2-4 minute deoarece, imediat după ce a fost tradus
(translatat) în proteina corespunzătoare, va fi hidrolizat de o ribonuclează.
• Prelungirea duratei de viaţă a ARNm în celulă este posibilă prin asocierea acestuia cu
proteine, rezultând astfel informazomi, în care ARNm este potejat de atacul
ribonucleazelor. Aşa se explică inducerea sporilor de rezistenţă (la procariote sau
eucariote), fiziologia hematiilor adulte care, fiind lipsite de nucleu, funcţionează pe
baza moleculelor de ARNm transcrise de pe genele din nucleul celulelor de origine
(reticulocite), sau perioada de repaus a seminţelor (repaus germinativ).

TIPURI DE ARN
• ARN solubil, de transfer sau moleculă adaptor (ARNs sau ARNt) este de asemenea
implicat în procesul de translaţie, în care are rolul de a accepta aminoacizii din
citosol şi de a-i transfera la nivelul ribozomilor (sediul biosintezei proteinelor în
celulă).
• Are o greutate moleculară de aproximativ 25000 daltoni şi este alcătuit din doar 70-
90 ribonucleotide, din care unele sunt mai puţin obişnuite (minore sau atipice):
acidul inosinic (I), pseudouridina (ψ), metil-guanina, dimetil-guanina, dihidrouracil
(DHU), wybutozină (Y), timină (T), apărute în urma prelucrărilor posttranscripţionale
.
• Prezintă o formă caracteristică de frunză de trifoi, datorită structurii secundare
(porţiuni monocatenare ce alternează cu cele bicatenare apărute datorită
complementarităţii intracatenare dintre unele secvenţe de nucleotide). Mai mult
decât atât, ARNt prezintă şi o structură terţiară pentru că, prin anumite plieri, ia
forma literei T, L sau de bumerang.
• Capătul 3’OH se termină cu tripleta CCA, din care adenina leagă aminoacidul
corespunzător din citosol. Capătul 5’PO4 se termină cu guanina.

Structura secundară şi terţiară a ARNt
TIPURI DE ARN
• Regiunile monocatenare apar ca bucle dinspre 3’ spre capătul 5’ sunt:
• Bucla T – conţine 7 ribonucleotide printre care: pseudouridina şi chiar acidul
timidilic, ce are ca bază azotată timina (care este specifică ADN-ului);
• Bucla V (variabilă) conţine un număr variabil de ribonucleotide, printre care şi
guanina metilată. Are rol în fixarea ARNt la ribozom;
• Bucla AC (a anticodonului) conţine 7 ribonucleotide, dintre care wybutozină,
precum şi o tripletă numită anticodon pentru că este complementar cu codonul
citit pe ARNm şi se va lega prin punţi de hidrogen de acesta;
• Bucla D (sau DHU – a dihidrouracilului) conţine 8 -12 ribonucleotide printre care
DHU şi câteva guanine metilate. Are rol în interacţiunea ARNt – aminoacid.
• Uneori, pentru acelaşi aminoacid există mai multe molecule de ARNt numite
izoacceptoare.
• Genele pentru ARNt sunt prezente în mai multe copii/genom, datorită fenomenului
de suprareplicare (la procariote 40-80 gene ADNt/genom, la eucariote 200-1400
gene ADNt/genom).
Barbu Vasilica - UDJ Galati -

2018
TIPURI DE ARN
• ARN ribozomal se caracterizează prin aceea că este întotdeauna legat de proteine şi
intră în structura ribozomilor (la nivelul lor are loc translaţia). Constantele de
sedimentare ale moleculelor de ARNr, precum şi numărul proteinelor S (din engl.
small – mici) sau L (din engl. large – mari) cu care acestea se asociază în structura
subunităţilor ribozomale, la procariote şi eucariote, sunt:
PROCARIOTE EUCARIOTE
Ribozomi 70S Ribozomi 80S
Subunitate mică 30S Subunitate mare 50S Subunitate mică 40S Subunitate mare 60S
Proteine Proteine Proteine

ARNr Proteine small ARNr ARNr ARNr
large small large
28S
23S
16S 21 34 18S 33 5S 45
5S
5,8S

TIPURI DE ARN
• Ribozomii conţin ≈ 40-60% ARNr, restul fiind proteine ribozomale. Acestea au
greutate moleculară cuprinsă între 9000 şi 65000 daltoni (la E. coli), sunt
bogate în arginină şi lizină (reprezintă 70% din totalul resturilor de
aminoacizi), au caracter bazic (pH = 8,5 – 10,0), neutralizând astfel
încărcătura negativă a ARNr.
• ARNr este constituit atât din porţiuni (bucle) monocatenare, cât şi din
porţiuni bicatenare helicoidale. În lanţul polinucleotidic al ARNr, raportul
molar între bazele azotate componente este în favoarea bazelor purinice.
Astfel, raportul general purine/pirimidine este aproximativ 1,3. ARNr are
>1000 de r(NTP).
• La procariote, ordinea de linkage a genelor ADNr este:
5’ – 16S – 23S – 5S – 3’.
• La eucariote, genele ADNr (genele după care este transcris ARNr) sunt strâns
linkate în ordinea:
5’-18S – 5, 8S – 28S – 3’

TIPURI DE ARN
• Grupul de gene ADNr este plasat pe cromozomii organizatori nucleolari (CON). La
om, sunt 5 perechi de cromozomi CON: 13, 14, 15, 21, 22. Aceştia prezintă constricţii
secundare, la nivelul cărora sunt plasate regiunile organizator nucleolare (RON), care
conţin genele ADNr.
• Genele ADNr sunt suprareplicate (în mai multe copii genice/genom). De obicei
există cel puţin 6-7 copii genice ADNr în celula bacteriană şi mult mai multe la
eucariote (de exemplu, la găină sunt aproximativ 200 gene ADNr, la drosofilă circa
450, la broasca cu gheare sud americană -Xenopus laevis – 1600, la zambilă -
Hyacinthus orientalis – 32000 de gene ADNr).
• Aceasta este o masură de siguranţă (adaptare) pentru ca celula să execute o sinteză
rapidă şi intensă a unor cantităţi mari de ARNr, în funcţie de necesităţile fiziologice la
un moment dat.
• ARNr este numit cronometru molecular (sau ceas al evoluţiei), deoarece posedă
domenii relativ constante la taxoni filogenetici îndepărtaţi, domenii cu variabilitate
moderată (care prin comparare permit diferenţierea genurilor) precum şi domenii
hipervariabile (prin care se diferenţiază specii ale aceluiaşi gen sau chiar tulpini). Pe
baza ARNr, Woese împarte organismele de pe Pământ în 3 mari domenii: Bacteria,
Archaea, Eukarya.

CODUL GENETIC
• Mesajul genetic, stocat sub forma succesiunii de d(NTP) în ADN, transcris într-o succesiune de
r(NTP) în ARNm, este apoi translatat (tradus) într-o succesiune de aminoacizi în catena
polipeptidică.
• Codificare biochimică de la un “limbaj de 4 litere“ (câte tipuri de nucleotide diferite se cunosc
în acizii nucleici: A, T sau U, C şi G) la un “limbaj” de 20 de litere (câţi aminoacizi diferiţi se
cunosc în structura proteinelor).
• Codul genetic reprezintă relaţia dintre secvenţa nucleotidelor în ADN (respectiv ARNm) şi
secvenţa aminoacizilor în proteine. George Gamow, care abordează teoretic problema
codificării biochimice, în 1954.
• Cele patru nucleotide individuale (41 = 4) , pot codifica 4 aminoacizi (insuficient, deoarece
numărul acestora este de 20).
• Grupate câte două, (42 = 16) ar putea codifica doar 16 aminoacizi (tot insuficient).
• Deci singura posibilitate este ca nucleotidele să se grupeze în codul genetic câte trei (formând
triplete), cu posibilitatea repetării aceleiaşi baze. 43 = 64 reprezintă un număr suficient de
mare de combinaţii care să specifice toţi cei 20 de aminoacizi esenţiali.
• Tripletele de nucleotide se numesc codoni şi reprezintă unităţile funcţionale (“cuvintele”) ale
codului genetic.

CODUL GENETIC
F.C Crick propune dicţionarul
codului genetic (64 de
codoni):
• 61 specifică aminoacizi
(sunt codoni sens, dintre care
AUG codifică metionina la
eucariote sau formil-
metionina la procariote şi
marchează iniţierea
mesajului genetic),
• 3 sunt codoni stop şi
marchează sfârşitul mesajului
genetic (sunt denumiţi: ocru
– UAA, ambră - UAG, azur –
UGA)
Barbu Vasilica - UDJ Galati -

2018
CODUL GENETIC
Caracteristicile codului genetic:
1. Colinearitatea reprezintă corespondenţa strictă dintre succesiunea codonilor din
acizii nucleici şi succesiunea aminoacizilor din catena polipeptidică. ARNm
(reprezintă cadru de citire – frame shift), care apoi este translatat în secvenţa de
aminoacizi din proteine. Prin mutaţii frame shift (schimbarea cadrului de citire)
datorate agenţilor mutageni sau erorilor de replicare sau transcriere, se pot
sintetiza proteine anormale, mutante.
• De exemplu, înlocuirea acidului glutamic din poziţia 6 a catenei β a hemoglobinei umane
normale (HbA) cu valină, duce la sinteza unei hemoglobine anormale (HbS),
caracteristică anemiei falciforme sau drepanocitozei.
• Un alt exemplu, la procariote (E. coli): triptofansintetaza are în poziţia 210 glicina,
mutanta A23 are însă arginina, iar mutanta A64 prezintă acidul glutamic (în aceeaşi
poziţie) şi ambele mutante sunt incapabile să sintetizeze triptofan.
• O mutaţie frame shift de adiţie a unei singure nucleotide (mutaţie punctiformă) poate
schimba cu totul succesiunea aminoacizilor în catena polipeptidică (ca în exemplul de
mai jos).

CODUL GENETIC
ADN .... ATA CGT CAA CGT... AGT ACG TCA ACG T......
ARNm ... UAU GCA GUU GCA... UCA UGC AGU UGC A.....
Polipeptid Tyr Ala Val Ala Ser Cis Ser Cis
1 2 3 4 1 2 3 4
2. Universalitatea constă în aceea că aceiaşi codoni specifică aceiaşi aminoacizi în

toate sistemele biologice (inclusiv la virusuri), dovedind vechimea foarte mare a
codului genetic (practic codul genetic a apărut odată cu apariţia vieţii pe Pământ).
Deci codul genetic este universal, dar informaţia genetică este unică, specifică
fiecărui individ. Această caracteristică este deosebit de importantă deoarece stă la
baza posibilităţii de clonare şi de exprimare a genelor din celula eucariotă în cea
procariotă. Existenţa codului genetic universal este un argument în favoarea ideii
de unitate a lumii vii. De la această caracteristică există totuşi o excepţie: codul
genetic mitocondrial (ADNmt), care diferă în unele privinţe de codul genetic
universal .

CODUL GENETIC
Aminoacid în
Aminoacid în codul
Codonul codul genetic ADNmt analizat la:
genetic mitocondrial
universal
Om Trp
Bovine Trp
UGA stop
Drojdii Trp
Neurospora sp. Trp
AGR* Om Stop
R* = ribonucleotidă cu A Arg Drojdii Arg
sau G Neurospora sp. Arg
Om Arg
CGG Arg Drojdii Arg
Porumb Trp
Om Met
AUA Ile Bovine Met
Drojdii Ile
CUN* Om Leu
N* = d(NTP) cu A,C,G sau Leu Bovine Leu
r(NTP) cu U Drojdii Thr

CODUL GENETIC
3. Nesuprapunerea codonilor înseamnă că doi codoni adiacenţi (succesivi) nu au
nucleotide comune.
AGC UGG AUU AAC CGC CORECT
A G C U GG A U UAA C CGC INCORECT (imposibil)
4. Codul genetic este fără virgule (fără semne de punctuaţie) înseamnă că traducerea
mesajului genetic este cursivă, codon după codon. Între doi codoni vecini nu există
nucleotide libere care să nu aparţină altui codon.
AGC UGG AUU AAC CGC CORECT
AGC U G GA U UAA C CGC INCORECT (imposibil)

CODUL GENETIC
5. Codul genetic este degenerat - înseamnă că acelaşi aminoacid poate fi specificat
de mai mulţi codoni sinonimi. Astfel:
• serina, arginina, leucina sunt aminoacizi codificaţi de câte 6 codoni sinonimi;
• prolina, alanina, valina, treonina, glicina specificaţi de câte 4 codoni sinonimi;
• izoleucina - de 3 codoni sinonimi;
• fenilalanina, tirozina, cisteina, histidina, glutamina, acidul aspartic şi glutamic sunt
specificaţi de câte 2 codoni sinonimi;
• metionina şi triptofanul sunt codificaţi de câte un singur codon.
6. Ambiguitatea este mai corect o caracteristică a ARNt decât a codului genetic şi se
referă la împerecherea codon (din ARNm) – anticodon (din ARNt) care poate avea
un caracter oscilant, flexibil (din engl. wobble). Un codon al ARNm poate fi
recunoscut de doi anticodoni diferiţi din ARNt, deoarece a treia nucleotidă (de
regulă) poate oscila. De exemplu, GUG, la începutul mesajului genetic este
recunoscut de anticodonul ARNt, ce transportă metionina, dar acelaşi codon, în
interiorul mesajului genetic, este recunoscut de anticodonul ARNt ce transportă
valina.

CODUL GENETIC
Ambiguitatea codon-anticodon
Nucleotida oscilantă din Nucleotida posibilă din

codon (ARNm) anticodon (ARNt)
U (A), G, I
C G, I
A U, (I)
G C, (U)

Translaţia sau biosinteza proteinelor
• Este un proces fundamental în lumea vie, care se desfăşoară în citoplasma celulelor,
la nivelul ribozomilor (granulele lui Palade).
• nu sunt organite delimitate de membrană
• sunt prezenti atât în celula procariotă cât şi în cea eucariotă
• sunt alcătuiti din două subunităţi (mare şi mică) care, la rândul lor, sunt formate din ARNr
şi proteine (vezi ARNr).
• subunitatea mică este reniformă (sau în formă de halteră sau de pişcot de şampanie), iar
cea mare are aspect de fotoliu, în adâncitura căruia se aşează subunitate mică.
• autoasamblarea subunităţilor ribozomale se face doar în momentul sintezei proteice, iar
printre cele două subunităţi trece ARNm care este translatat.
• la eucariote ribozomii pot fi liberi sau ataşaţi reticulului endoplasmatic (caz în care acesta
se numeşte rugos).
• tot în celula eucariotă, pe ARNm ce este tradus, se asamblează mai mulţi ribozomi, la
distanţe de aproximativ 100 ribonucleotide, formând complexe denumite poliribozomi.
• Viteza de elongare a catenei polipeptidice este mai mare la procariote (15-20
aminoacizi încorporaţi pe secundă), decât la eucariote (1 aminoacid/secundă), dar
aceasta se compensează la eucariote prin aceea că procesul se desfăşoară pe
segmente scurte de 100 ribonucleotide la nivelul poliribozomilor.
•
• La procariote, transcrierea este policistronică, iar ARNm poate prezenta
pe lungimea sa mai mulţi codoni start (de iniţiere) AUG, pe când la
eucariote, transcrierea este monocistronică şi fiecare ARNm are un
capăt 5’ m7Gppp, aproape de care se află codonul de iniţiere AUG (deci
pe fiecare ARNm, la eucariote, se sintetizează un singur lanţ
polipeptidic).
• De regulă, un cistron codifică o catenă polipeptidică. Există şi excepţii de
la această regulă (când o genă poate codifica două catene polipeptidice
sau când două gene codifică acelaşi polipeptid, dar în condiţii
metabolice diferite).

Translaţia sau biosinteza proteinelor Iniţierea translaţiei
Subunitatea
ribozomalã micã
Subunitatea
ribozomalã
aa1-ARNt mare
Elongarea
Terminarea
translaţiei
Polipeptid
Translaţia la nivelul
ARN
poliribozomilor la eucariote m polipepti
d
1. Etapa de iniţiere:
• Activarea aminoacidului (primul aminoacid ce corespunde codonului de iniţiere
AUG este metionoina – Met la eucariote şi formil-metionina – f-Met la procariote),
prin legare de AMP, în prezenţa enzimei aminoacid-ARNt sintetaza:
min oacid  ARNt sin tetaza
aa1 + ATP a  aa1≈ AMP + PPi
• Legarea aminoacidului prin gruparea –COOH de ARNt corespunzător, reacţie
catalizată de aceeaşi enzimă (există câte o enzimă pentru fiecare aminoacid, dar
aceeaşi enzimă poate lega aminoacidul de ARNt diferiţi). Complexul format se
numeşte ARNt încărcat:
a min oacid  ARNt sin tetaza
aa1 ≈ AMP + ARNt aa1 ≈ ARNt + AMP
• Formarea complexului de iniţiere de 30S (la procariote) sau de 40S (la eucariote)
prin interacţiunea ARNt încărcat, cu subunitatea mică ribozomală şi apoi cu ARNm
care trebuie tradus; etapa este catalizată de factori de iniţiere IF1, IF2, IF3.
aa1 ≈ ARNt + s. ribozomală mică + ARNmIF
 Complexul de iniţiere
1 IF 2 IF 3
30S (PK) sau 40S (EK)

• Formarea complexului de iniţiere de 70S (la procariote) sau de 80S (la eucariote),
prin interacţiunea complexului format în etapa precedentă cu subunitatea mare a
ribozomului (fie de 50S la procariote, fie de 60S la eucariote). Reacţia este catalizată
de IF3 şi energia este furnizată de hidroliza GTP în GDP.
Complexul de iniţiere 30S
(PK) sau 40S (EK)
+ subunitatea
ribozomală mare
IF GDP
3 GTP  Complexul de iniţiere 70S
(PK) sau 80S (EK)
• Complexul de iniţiere de 70S (respectiv de 80S) prezintă două situsuri: P (de la

peptidil) ocupat în această etapă de aa1 ARNt, iar în etapele următoare de peptidil-
ARNt şi un situs A (de la aminoacil), care în această etapă este gol, iar în
următoarele se va ocupa de fiecare dată cu un alt aa ARNt (în funcţie de ce codon
din ARNm se află în dreptul lui).

2. Etapa de elongare:
• Inserţia în locusul A a unui alt aminoacid (aa2 ARNt), al cărui anticodon recunoaşte
specific al doilea codon din ARNm. Reacţia este catalizată de factorul de elongare
EFTU, iar energia este furnizată de hidroliza GTP în GDP şi PPi. Imediat, GDP se
transformă în GTP, sub acţiunea factorului EFTS, pentru a servi în următoarea etapă
de elongare.
• Formarea legăturii peptidice între gruparea –COOH de la primul aminoacid din
situsul P şi gruparea –NH3 de la al doilea aminoacid aflat în locusul A. Reacţia este
catalizată de enzima peptidiltransferază, ce aparţine subunităţii mari a ribozomului.
ARNt care a legat primul aminoacid se descarcă din complexul de translaţie şi
eliberează situsul P. În locusul A se află acum dipeptidil ARNt.
• Translocarea dipeptidil ARNt de pe locusul A pe locusul P concomitent cu deplasarea
ARNm cu un codon spre capătul 3’.
• Deci translatarea ARNm se face de la capătul 5’ spre capătul 3’, iar elongarea
polipeptidului se face dispre capătul –NH3 spre capătul –COOH terminal. Astfel,
locusul A devine vacant, în dreptul lui se află al treilea codon din ARNm, pe care se
va ataşa cu anticodul al treilea aminoacid purtat de ARNt corespunzător (aa3 ARNt).
Ciclul se reia.

ARNt
Translocarea peptidil-
ARNt din situsul A în P
Elongarea catenei polipetidice

• Etapa de terminare a translaţiei are loc atunci când în dreptul situsului A
ajunge unul din cei trei codoni stop din ARNm (UAA, UAG, UGA), pentru
care nu există în citoplasmă un ARNt încărcat cu un aminoacid şi care să
posede un anticodon complementar. Aceşti codoni sunt recunoscuţi de
factori de eliberare RF1 şi RF2 şi astfel, peptidiltransferaza hidrolizează
legătura dintre polipeptid şi ARNt din situsul P. Se eliberează astfel lanţul
polipeptidic, ARNt şi subunităţile ribozomale se separă, iar ARNm este
hidrolizat de RN-aze.
COOH
NH3

Curs Principii de Genetica 2019

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Principii de Genetica 2019

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PRINCIPII de GENETICA

Conf. dr. biolog Vasilica Barbu

Barbu Vasilica - UDJ Galati - 2018

• Nucleina – substanţă descoperită de studentul F. Miescher, în 1868, în nucleii

Barbu Vasilica - UDJ Galati - 2018

• Experimentele in vivo realizate în 1928, de microbiologul englez F. Griffith şi apoi

Barbu Vasilica - UDJ Galati - 2018

• ADN este molecula fundamentală a vieţii, iar elucidarea structurii şi

Barbu Vasilica - UDJ Galati - 2018

NUCLEOTID = BAZĂ AZOTATĂ + PENTOZĂ + RADICAL FOSFAT

Barbu Vasilica - UDJ Galati - 2018

Barbu Vasilica - UDJ Galati - 2018

Barbu Vasilica - UDJ Galati - 2018

Barbu Vasilica - UDJ Galati - 2018

Barbu Vasilica - UDJ Galati - 2018

Barbu Vasilica - UDJ Galati - 2018

Legătura fosfodiesterică 3’ – 5’ într-o catenă ADN care se alungeşte în direcţie 5’ – 3’

Barbu Vasilica - UDJ Galati - 2018

• ARN are, de obicei, doar structură primară

• Secvenţa nucleotidelor în ADN este caracteristică

Barbu Vasilica - UDJ Galati - 2018

Structura primară comparativă a ADN şi a ARN

Barbu Vasilica - UDJ Galati - 2018

Barbu Vasilica - UDJ Galati - 2018

Barbu Vasilica - UDJ Galati - 2018

• Adenina participă la aceste legături duble cu un H+ de la gruparea –NH2 de la C6 şi cu N1, iar

Barbu Vasilica - UDJ Galati - 2018

Barbu Vasilica - UDJ Galati - 2018

Barbu Vasilica - UDJ Galati - 2018

Barbu Vasilica - UDJ Galati - 2018

• %GC este acceptat la ora actuală ca parametru cvasiuniversal de taxonomie

%molGC= 2,44 x Tm –106,4 (Owen, 1985)

Barbu Vasilica - UDJ Galati - 2018

autoreplicare ADN ARN proteine

Funcţie autocatalitică Funcţie heterocatalitică

Barbu Vasilica - UDJ Galati - 2018

Barbu Vasilica - UDJ Galati - 2018

Barbu Vasilica - UDJ Galati - 2018

Barbu Vasilica - UDJ Galati - 2018

Barbu Vasilica - UDJ Galati - 2018

Barbu Vasilica - UDJ Galati - 2018

Barbu Vasilica - UDJ Galati - 2018

Barbu Vasilica - UDJ Galati - 2018

Barbu Vasilica - UDJ Galati - 2018

Barbu Vasilica - UDJ Galati - 2018

Barbu Vasilica - UDJ Galati - 2018

Barbu Vasilica - UDJ Galati - 2018

Barbu Vasilica - UDJ Galati - 2018

Barbu Vasilica - UDJ Galati - 2018

Barbu Vasilica - UDJ Galati - 2018

Sinteza asimetrică a catenelor noi de ADN (leading şi lagging)

Barbu Vasilica - UDJ Galati - 2018

Barbu Vasilica - UDJ Galati - 2018

Barbu Vasilica - UDJ Galati - 2018

Barbu Vasilica - UDJ Galati - 2018

Barbu Vasilica - UDJ Galati - 2018

Barbu Vasilica - UDJ Galati - 2018

Barbu Vasilica - UDJ Galati - 2018

Barbu Vasilica - UDJ Galati - 2018

Barbu Vasilica - UDJ Galati - 2018

autoreplicare ADN ARN proteine

Funcţie autocatalitică Funcţie heterocatalitică

Barbu Vasilica - UDJ Galati - 2018