Curs 6 conform Lazăr Cârjan, Alina Daniela Pătru, Istoria dreptului românesc, Editura

Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2013

STATUL ŞI DREPTUL ROMÂNIEI ÎNTRE 1918 ŞI 1948

Statul naţional unitar român s-a făurit la 1 decembrie 1918, în cadrul unui proces revoluţionar
intern, prin adunări plebiscitare, într-un context internaţional favorabil marcat de prăbuşirea
marilor imperii europene.
Confirmarea de către organele competente ale statului român a actelor Marii Uniri şi a
hotărârilor cuprinse în ele a semnificat recunoaşterea oficială a valorii lor politice şi juridice.
Astfel, în data de 9 aprilie 1918, a fost elaborat Decretul referitor la unirea Basarabiei cu
România, în data de 13 decembrie 1918 a fost elaborat Decretul nr.3631 pentru unirea
Transilvaniei şi a celorlalte ţinuturi româneşti din Ungaria cu România şi în data de 19 decembrie
1918 a fost elaborat Decretul nr.3774 relativ la unirea Bucovinei cu România. Totodată, au fost
elaborate decrete pentru organizarea Transilvaniei (13 decembrie 1918) şi a Bucovinei (19
decembrie 1918), provinciile unite trimiţându-şi miniştri fără portofoliu în Consiliul de Miniştri de
la Bucureşti.
În perioada de tranziţie, Transilvania a avut ca organe proprii:
a) Marele Sfat Naţional – organ reprezentativ – parlamentar, care a fost ales de Marea Adunare
Naţională şi care, a doua zi după Unire, s-a întrunit şi a aprobat, între altele, lista celor 15 membri
numiţi şefi de resoarte ai celui de-al doilea organ de conducere;
b) Consiliul Dirigent – organul executiv cu componenţă administrativă.

Unificarea legislativă

În România, între anii 1918-1940 s-au succedat 38 de guverne, ceea ce denotă faptul că
perioadele de instabilitate pe plan politic au fost mult mai numeroase decât cele de stabilitate.
Punctul de legătură a fost reprezentat de nevoia de a asigura o structură instituţională adecvată
noilor cerinţe ale statului unitar roman şi ale progresului.
Prima problemă fundamentală ivită pe planul reglementării juridice după primul război mondial
a fost aceea a integrării organice a provinciilor unite cu România în cadrul statului naţional unitar
roman.
Unificarea legislativă s-a realizat prin două metode:
 extinderea aplicării unor legi din vechea Românie pe tot cuprinsul ţării;
 elaborarea unor noi acte normative, unice, prin care s-au înlăturat reglementările paralele
anterioare.
Unificarea organizării de stat şi a legislaţiei ca urmare a înfăptuirii unităţii naţionale s-a realizat
prin Constituţia din 1923.

Dreptul constituţional. Constituţia din anul 1923

În Monitorul Oficial din 29 martie 1923 (nr. 282) a fost publicat actul constituţional care, după
unii cercetători, a fost o nouă constituţie a României, în timp ce după alţii a fost ultima şi cea mai
importantă modificare a Constituţiei României din 1866. Constituţia din 1923, promulgată la 28
martie şi publicată la 29 martie 1923 cuprindea 138 articole.
Art. 1 al Constituţiei din 1866, prin care se prevedea că statul roman este un stat indivizibil, a fost
reformulat în 1923 în concordanţă cu realităţile istorice stabilindu-se constituţional că „Regatul
României este un stat naţional unitar şi indivizibil” şi că “teritoriul României este inalienabil”.
În Constituţia din 1923 este exprimat principiul egalităţii şi supremaţiei precum şi principiul
suveranităţii.
În materia organizării judecătoreşti, recursul a fost declarat de ordin constituţional, iar justiţiei
militare i s-a rezervat o organizare separată.
A fost organizat Consiliul legislativ cu scopul de a asigura supremaţia Constituţiei şi a legalităţii.
De asemenea, prin Constituţia din 1923 s-a introdus instituţia contenciosului administrativ.
În Titlul II - „Despre drepturile românilor”, Constituţia statua că cetăţenii români, fără deosebire
origine etnică, limbă, religie, se bucură de toate libertăţile şi drepturile stabilite prin legi.
Constituţia din 1923 consacra libertatea individuală, libertatea conştiinţei, inviolabilitatea
domiciliului, secretul corespondenţei, libertatea întrunirilor, dreptul de asociere, dreptul de
petiţionare, exercitarea acestora trebuind să fie stabilită prin legi adoptate ulterior. Această
prevedere a deschis calea spre posibilitatea îngrădirii drepturilor şi libertăţilor individuale.
Întrunirile, procesiunile şi manifestările pe căile şi pieţele publice erau supuse legilor poliţienesti.
De asemenea, Constituţia prevedea în art 128 posibilitatea introducerii stării de asediu general
sau parţial în caz de pericol de stat.
Constituţia din 1923 a proclamat votul universal, egal, direct şi secret, pentru toţi locuitorii,
începând cu vârsta de 25 de ani, însă exercitat în limitele Decretului-lege din 16 decembrie 1918,
care nu permitea participarea la vot a femeilor, magistraţilor şi ofiţerilor.
Alte dispoziţii ale Constituţiei au privit împământenirea evreilor. Drept urmare a Tratatului
pentru ocrotirea minorităţilor, impus României în anul 1919, care statua obligaţia ţării noastre de
a recunoaşte drept supuşi români pe toţi evreii care locuiau pe teritoriul ţării şi care nu s-ar fi
putut folosi de altă cetăţenie, au fost adoptate două decrete-legi prin care s-a recunoscut
cetăţenia evreilor născuţi în Vechiul Regat. Prin Constituţia din 1923 s-a atribuit Consiliului de
Miniştri competenţa acordării individuale a naturalizării.

Organele centrale ale statului

În ceea ce priveşte Parlamentul, nu s-au adus modificări celor două camere: Adunarea
Deputaţilor şi Senatul. Potrivit prevederilor constituţionale, regele avea dreptul de a convoca,
proroga şi dizolva Parlamentul. Aveau drept de iniţiativa legislativă atât regelui cât şi fiecare
dintre cele două camere ale Parlamentului. Consiliul legislativ avea competenţa de a formula,
sub aspect tehnic, proiectele de legi, care ulterior erau dezbătute şi adoptate cu majoritatea
ambelor adunări, urmând să fie sancţionate de rege.
Sistemul votului cenzitar a fost abolit stabilindu-se prin text constituţional că Adunarea
Deputaţilor se alege de către cetăţenii români majori, prin vot obştesc obligatoriu, egal, direct şi
secret pe baza reprezentării proporţionale. Senatul era alcătuit din senatori cu vârsta minimă de
40 de ani, aleşi de cetăţenii români, şi senatori de drept. Erau senatori de drept moştenitorul
tronului începând cu vârsta de 18 ani (avea drept de vot deliberativ numai după împlinirea
vârstei de 25 de ani) şi episcopii eparhioţi.
Regele avea atât dreptul de a sancţiona legile, cât şi dreptul de a convoca Parlamentul în sesiune
extraordinară, de a dizolva una din adunări sau pe amândouă, de a numi un nou guvern.
Erau atribuţii ale regelui în domeniul executiv: întocmirea regulamentelor necesare pentru
aplicarea legilor, crearea de noi funcţii în stat, numirea sau confirmarea în funcţiile publice;
regele era şeful armatei, confirma gradele militare, conferea decoraţiile romane, avea dreptul de
a bate monedă.
După primul război mondial statutul juridic al monarhiei a rămas neschimbat. Sunt de menţionat
două evenimente semnificative pentru evoluţia ulterioară a societăţii româneşti şi anume
instituirea regenţei în perioada 1927-1930 şi apoi restauraţia din iunie 1930 adică aducerea lui
Carol al II-lea ca rege al României cu toate că acesta renunţase la calitatea de prinţ moştenitor.
De la început, Carol al II-lea şi-a expus veleităţile de dictator, ceea ce l-a determinat pe Nicolae
Iorga să afirme în ziua depunerii jurământului la Cameră de către rege, următoarea: „Părerea
mea este că astăzi amurgul se lasă asupra vieţii de partid”. Evenimentele ce au urmat au
confirmat spusele acestuia.
Potrivit prevederilor constituţionale, puterea executivă era exercitată de către guvern în numele
regelui. Regele numea şi revoca miniştrii, aceştia fiind şi răspunzători pentru conţinutul actelor
suveranului, pe care le contrasemnau. Persoana regelui era inviolabilă. Pentru vină vădită,
miniştrii puteau fi trimişi în faţa Înaltei Curţi de Casaţie. Consiliul de Miniştri era prezidat de un
preşedinte însărcinat de rege cu formarea guvernului. În perioada 1927-1930, după moartea
regelui Ferdinand, s-a instaurat Regenţa, în conformitate cu prevederile Constituţiei din 1923 şi
legile din 4 ianuarie 1926, care au ratificat actul renunţării la tron a principelui Carol şi au
proclamat drept succesor pe fiul său minor, Mihai I.
Tot în această perioadă a avut loc ceea ce nu se mai întamplase niciodată în viaţa parlamentară a
României şi anume Guvernul care a organizat alegerile parlamentare din decembrie 1937 nu a
izbutit să le câştige. Partidul Naţional Liberal – partid de guvernământ –, şi nici un alt partid
politic burghez, nu a reuşit să obţină cele 40% din voturi pentru a fi declarat, aşa cum stabilise
Legea Electorală din 1926, partid de guvernământ şi însărcinat cu formarea guvernului. Legea
electorală din 1926 venea să înlocuiască principiul reprezentării proporţionale cu unul nou, bazat
pe sistemul primei majoritare. Acest nou introdus sistem se întemeia pe următoarele principii:
 formaţiunea politică ce obţinea 40,1% din voturile totale pe ţară era declarată grupare
majoritară;
 restul de 50% din mandate se repartizau proporţional cu numărul voturilor obţinute dintre
toate partidele care au obţinut minim 20% din totalul voturilor;
 gruparea care nu obţinea 20% din voturi nu primea nici un mandat, cu exceptia cazului în care
obţinea majoritatea absolută într-un judet;
 daca nici unul dintre partide nu obţinea 40% din voturi, mandatele erau repartizate
proporţional cu numărul de voturi obţinute.
Constituţia din anul 1923 a proclamat principiul supremaţiei legii şi principiul statului de drept
care au necesitat organizarea controlului de constituţionalitate a legilor pentru a putea fi puse în
practică. Competenţa exercitării controlului de constituţionalitate a legilor a fost încredinţată
Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, instituţie ce a fost creată în anul 1925 printr-o lege specială.
Prin art. 107 al Constituţiei din 1923 s-a instituit contenciosul administrativ prevăzându-se că cel
vătămat în drepturile sale printr-un act administrativ avea posibilitatea de a se adresa instanţelor
judecătoreşti pentru recunoaşterea dreptului său. Faceau excepţie de la aceste dispoziţii actele
de comandament cu caracter militar.
Totodată, Constituţia din 1923 stipula şi inamovibilitatea judecătorilor, însă numai în condiţiile
expres şi limitativ prevăzute de lege.

Dreptul administrativ

În Transilvania serviciile publice erau conduse de Consiliul Dirigent, iar în Basarabia şi Bucovina
aveau atribuţii similare directoratele şi secretariatele de serviciu. Atribuţiile acestea au fost
stabilite prin Decretul-Lege din 26 decembrie 1918 în Transilvania şi cel din 1 ianuarie 1919
pentru Bucovina şi Basarabia.
Afacerile străine, armata, căile ferate, poşta, telegraful, circulaţia financiară, vămile,
împrumuturile publice, siguranţa statului erau date în competenţa guvernului central.
La 4 aprilie 1920 a fost dizolvat Consiliul Dirigent al Transilvaniei ca de altfel şi directoratele şi
secretariatele de servicii din Basarabia şi Bucovina, eliminându-se astfel definitiv formele
regionale de conducere. În condiţiile funcţionării unui parlament unic ales de către toţi cetăţenii
României, menţinerea acestor forme administrative nu se mai justifica.
Legea pentru organizarea ministerelor din 2 august 1929 prin care toate ministerele erau
organizate unitar, alături de Legea pentru organizarea administraţiei locale şi Legea pentru
unificarea administrativă din iunie 1925, au conferit unitate teritoriului României împărţit din
punct de vedere administrativ în judeţe şi comune. Comunele se împărţeau în:
 comune rurale;
 comune urbane.
Comunele urbane se împărţeau la rândul lor în:
 comune reşedinţă de judeţ;
 comune nereşedinţă de judeţ.
Atât comunele cât şi judeţele aveau personalitate juridică. Administrarea comunelor se realiza
prin consilii formate din consilieri aleşi, de drept şi consilieri femei care puteau fi cooptate în
consilii. Administraţia judeţelor se realiza prin consilii formate din consilieri aleşi şi consilieri de
drept. La conducerea administraţiei comunale se afla primarul, care punea în executare
hotărârile consiliului comunal şi ale delegaţiei permanente comunale. Administraţia judeţului se
afla sub conducerea prefectului care punea în executare hotărârile consiliului judeţean şi ale
delegaţiei permanente judeţene. Atât activitatea comunelor cât şi a judeţelor se afla sub
conducerea, supravegherea şi controlul Ministerului de Interne, ajutat de Consiliul Administrativ
Superior. Legea pentru organizarea administraţiei locale din august 1929 a adus modificări
semnificative sistemului creat în 1925 stipulând că toate comunele urbane sau rurale puteau fi
împărţite în sectoare, iar acestea, ca şi judeţele şi comunele, se bucurau de personalitate juridică.
Această lege a scos din competenţa sa atribuţiile de şef al administraţiei judeţene şi le-a dat în
competenţa delegaţiei Consiliului Judeţean, ales de consiliu pentru cinci ani. Consiliul judeţean,
ca organ deliberativ, era alcătuit din membrii aleşi prin sufragiu universal de toţi alegătorii
judeţului, şi din membrii de drept, reprezentanţi ai unor profesiuni sau funcţiuni sociale sau
administrative.
În perioada de referinţă, au fost adoptate o serie de legi privind crearea:
 Consiliului Legislativ;
 Consiliului Superior Administrativ;
 Casei Pensiilor;
 Camerelor Agricole;
 Camerelor de Muncă;
 precum şi reorganizarea Camerelor de Comerţ şi Industrie.
La data de 19 iunie 1923 a fost adoptat Statutul funcţionarilor publici.

Dreptul civil

În materie civilă a rămas în vigoare Codul adoptat în anul 1864 dar, datorită multiplelor
transformări ce au avut loc în viaţa economică şi socială a ţării, au fost adoptate şi legi speciale.
În Transilvania după 1918 s-au mai aplicat o serie de prevederi ale Codului civil austriac şi ale
unor legi maghiare, în măsura în care nu au fost abrogate de legile civile elaborate în România în
această perioadă.
La data de 1 iunie 1920, toată legislaţia României, deci şi Codul civil, a fost extinsă pe întreg
teritoriul Basarabiei.
Problema împroprietăririi, a exproprierii terenurilor agricole, a naţionalizării subsolului a
determinat adoptarea, în mai multe etape, a unor legi. Regimul juridic al proprietăţii asupra
subsolului a fost reglementat prin Legea minelor din iulie 1924, care a fost înlocuită prin Legea
pentru exploatarea minelor din martie 1929.
Condiţia juridică a persoanelor fizice nu a suferit în perioada de referinţă modificări substanţiale.
Este totuşi necesar să menţionăm câteva legi referitoare la condiţia juridică a persoanei, ce au
completat prevederile dreptului civil din această perioadă:
 Legea din 1928 cu privire la actele de stare civilă - a adus o reglementare unitară a acestora.
 Legea din 1929 asupra contractelor de muncă;
 Legea din 1932 cu privire la ridicarea incapacităţii femeii măritate.
Prin aceste legi inegalitatea dintre bărbat şi femeie a fost atenuată. Potrivit dispoziţiilor acestor
legi, femeia nu mai era nevoită să ceară consimţământul soţului în vederea încheierii unei
convenţii de muncă recunoscându-i-se, de asemenea, dreptul de a-şi încasa salariul şi de a
dispune de el, precum şi dreptul de a-şi înstrăina bunurile fără autorizaţia soţului.
Legea din 1932 cu privire la ridicarea incapacităţii femeii măritate, în realitatea avut ca scop
protejarea intereselor creditorilor şi nu ale femeii măritate principalul său efect fiind diminuarea
măsurilor de apărare ale familiei faţă de terţi.
Constituţia din 1923 a proclamat egalitatea deplină între soţi în materia drepturilor civile.
În materia persoanelor juridice, transformările intervenite în viaţa social-economică au impus
modificări notabile legate în special de procedura de recunoaştere a persoanelor fizice. Astfel,
prin Legea din 6 februarie 1924 personalitatea juridică nu se mai acordă prin lege, ci pe baza
unei proceduri speciale ce avea loc în faţa instanţelor judecătoreşti.
Legea din 26 mai 1921 a autorizat organizarea sindicatelor cu condiţia ca acestea să se preocupe
numai de probleme cu caracter strict profesional, social şi cultural, membrilor lor interzicandu-le
desfăşurarea oricărei activităţi politice precum şi dependenţa faţă de vreun partid politic.
Legea din februarie 1924 privind persoanele juridice avea în vedere asociaţiile şi fundaţiile cu
scop lucrativ.
Legea din 20 august 1929 pentru libera circulaţie a bunurilor agricole (Legea Mihalache), potrivit
căreia loturile provenite din împroprietăriri puteau fi scoase la vânzare de către creditori, a dat
statului posibilitatea de a dirija raporturile dintre creditori şi debitori.
Statul a intervenit în favoarea creditorilor schimbând nu numai regimul juridic al contractelor, ci
şi pe cel al proprietăţii şi, parţial, pe cel al persoanelor.
Complicaţii semnificative au apărut în legătură cu practica împrumuturilor cămătăreşti, generată
de lipsa acută a capitalului. Garanţiile, antihreza au fost desfiinţate prin Legea contra cametei din
1931.
Legea pentru asanarea datoriilor agricole din 19 aprilie 1933, Legea pentru reglementarea
datoriilor agricole şi urbane din 14 aprilie 1932 şi Legea conversiunii datoriilor agricole din 7
aprilie 1934 au vizat diminuarea datoriilor ţăranilor, prelungirea scadenţelor pentru datoriile
care mai rămâneau de plătit, organizarea creditului agricol şi suspendarea executării silite
asupra ţăranilor.
Legea din 24 februarie 1924 referitoare la pierderea şi dobândirea naţionalităţii române a
reglementat naţionalitatea română şi naturalizarea.
Constituţia din 1923 a consacrat o nouă concepţie cu privire la proprietate şi anume concepţia
proprietăţii ca funcţie socială subordonată interesului naţional.
Regimul juridic al proprietăţii statului asupra întreprinderii a suferit modificări în special prin
Legea privitoare la comercializarea şi controlul întreprinderilor economice ale statului, din iunie
1929.
Legea asupra căsătoriei militarilor din 1931 şi Legea privitoare la căsătoria membrilor corpului
diplomatic din 1938 au introdus noi îngrădiri în ceea ce priveşte libertatea încheierii căsătoriei
pentru anumite categorii de funcţionari.
Dreptul de proprietate asupra imobilelor rurale, reglementat prin Constituţia din 1866, a fost
modificat în anul 1917 ca urmare a războiului mondial şi a luptelor duse de ţărănime în acest
război.
Prin legile din 1932 şi 1938 care prevedeau realizarea unor lucrări de cadastru şi întocmirea unor
registre funciare, sistemul de publicitate personală stabilit prin Codul civil a fost înlocuit prin
acela al publicităţii reale.

Dreptul muncii

În perioada de referinţă, în domeniul relaţiilor de muncă au fost aduse o serie de noi

reglementări, inclusiv de unificare legislativă şi anume:
 conflictul de muncă a fost reglementat prin Legea din septembrie 1920;
 dreptul la grevă a fost reglementat prin legea din aprilie 1929;
 repausul duminical a fost prevăzut de Legea din iunie 1925;
 durata zilei de muncă a fost reglementată prin Legea din aprilie 1928.
Prin Legea asupra contractelor de muncă din 1929 s-a prevăzut că femeia nu mai trebuia să
ceară consimţământul soţului în vederea încheierii unei convenţii de muncă, aceasta dobândind
dreptul de a-şi încasa salariul şi de a dispune de el, ca şi de toate beneficiile sau achiziţiile
provenite din orice fel de remunerare.
Contractul de muncă a fost reglementat pe larg de Legea contractelor de muncă din 1929.

Dreptul penal

După constituirea statului unitar roman a existat, pentru o scurtă perioadă de timp, o
multitudine de reglementări penale, fiind în vigoare mai multe legislaţii:
 în Transilvania: Codul penal din 1864, Codul penal ungar din 1878 şi Codul contravenţiilor din
1879;
 în Bucovina: Legea austriacă, respectiv Codul penal austriac din 1852;
 în Basarabia: Codul penal rusesc din 1903.
În condiţiile existenţei acestor legislaţii penale aplicabile în România s-a simţit nevoia abrogării
unor dispoziţii sancţionatorii şi a elaborării unor reglementări penale speciale care să aibă
aplicabilitate pe întregul teritoriu al ţării, lucru care s-a realizat prin Legea din 19 decembrie
1924.
După făurirea statului naţional unitar român s-a trecut la elaborarea unui nou cod penal,
adoptat la 18 martie 1936 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937, Cod penal prin care s-a realizat
unificarea legislativă pe întreg teritoriul ţării.
Acest Cod penal a fost împărţit în trei părţi:
 Cartea I – Dispoziţii generale;
 Cartea a II-a – Dispoziţii privitoare la crime şi delicte;
 Cartea a III-a – Dispoziţii privind contravenţiile.
În perioada de referinţă au fost adoptate şi o serie de legi penale speciale, dintre care
menţionăm: Legea pentru înfrânarea şi reprimarea speculei ilicite din iunie 1923, Legea pentru
apărarea liniştii şi creditului ţării din aprilie 1930, Legea pentru reprimarea concurenţei neloiale
din 1932, Legea pentru reprimarea unor infracţiuni contra liniştii publice (Legea Mârzescu) din
decembrie 1924, modificată în noiembrie 1927 şi în mai 1933 (Legea Mironescu), Legea pentru
autorizarea stării de asediu din februarie 1933, Legea pentru prelungirea stării de asediu din
martie 1937, Legea pentru apărarea ordinii din aprilie 1934 etc.

Dreptul procesual civil

În materie procesual civilă, Codul de procedură civilă din 1864 a continuat să se aplice. Unificarea
legislativă în această materie s-a realizat prin extinderea unor dispoziţii de procedură civilă din
vechea Românie în noile provincii, precum şi prin adoptarea unor noi legi. În 19 mai 1925 a fost
adoptată cea mai importantă lege de unificare a dreptului procesual civil, ea vizând unificarea
unor dispoziţii de procedură civilă şi comercială, unificarea competenţei judecătorilor, înlesnirea
şi accelerarea judecăţilor în faţa tribunalelor şi a curţilor de apel. Această lege a împărţit
procedura de judecată în două faze: cea preliminară, de pregătire a judecăţii, care cuprindea
condiţiile generale pentru intentarea acţiunii şi pentru întâmpinarea pârâtului şi a cererii
reconvenţionale; după constatarea îndeplinirii cerinţelor procedurale prevăzute de lege se fixa
un termen pentru judecarea procesului în fond. Legea din mai 1925 a consacrat rolul activ al
judecătorului la conducerea procesului, reglementând totodată procedura în faţa Curţii de
Casaţie: reducerea termenului de recurs; prezenţa părţii în instanţă, în persoană sau prin
mandatar, acoperea orice viciu cu privire la cunoaşterea termenului de înfăţisare; partea care
fusese prezentă la înfăţisare în persoană sau prin procurator, investit sau nu cu dreptul de a
cunoaşte termenul, nu mai era citată în tot cursul instanţei, fiind presupus că ştia termenul
ulterior chiar dacă ar fi absentat.
Legea de organizare judecătorească din 24 iunie 1924 prevedea faptul că instanţele judecătoreşti
erau constituite într-un sistem format din judecătorii, tribunale, curţi de apel, curţi cu juri, Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie. Jurisdicţia pentru infracţiunile săvârşite de militari era organizată
separat. Această lege era considerată ca fiind de ordine publică, dispoziţiile ei fiind de strictă
interpretare.
Judecătoriile erau instanţele de prim grad, fiind competente să soluţioneze litigii în materie civilă,
comercială şi penală în conformitate cu dispoziţiile legale.
Tribunalele şi Curţile de apel erau organizate după principiul teritorial, constituind instanţe
ierarhic superioare judecătoriilor.
Intrau în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cauze politice precum şi cazurile
excepţionale prevăzute de lege.
Personalul instanţelor judecătoreşti era constituit din magistraţi şi personal auxiliar. Corpul
magistraţilor era ierarhizat, cele mai mici grade în magistratură fiind supleantul, substitutul şi
ajutorul de judecător. Femeile erau admise în magistratură doar la instanţele pentru minori.

Dreptul procesual penal

Şi în ceea ce priveşte dreptului procesual penal a rămas în vigoare vechiul Cod, unele dispoziţii
ale Codului din 1864 fiind extinse, în septembrie 1925, în întreaga Românie. Un nou Cod de
procedură penală a fost adoptat în martie 1935 şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937.
În materia competenţei, noul cod a preluat, în mare, reglementările anterioare. De principiu,
contravenţiile intrau în competenţa judecătoriilor, delictele în competenţa tribunalelor, iar
crimele în competenţa Curţilor cu juri. Curţile cu juri erau alcătuite dintr-un consilier de la Curtea
de apel, doi judecători ai tribunalului şi din juraţi şi avea competenţă de a judeca delictele
politice şi pe cele de presă.
În privinţa primei faze a procesului, cercetarea era de competenţa poliţiei judiciare, urmărirea de
competenţa Ministerului Public şi instrucţia de competenţa judecătorului de instrucţie.
Prima fază a procesului - cercetarea, urmărirea şi instrucţia - şi-a păstrat caracterul inchizitoral,
iar cea de-a doua – judecata - pe cel acuzatorial.
Punerea în mişcare a acţiunii era de competenţa Ministerului Public, iar acuzarea se făcea cu
respectarea principiilor legalităţii, oralităţii, publicităţii, individualităţii şi revocabilităţii.
În soluţionarea cauzelor penale s-au menţinut achitarea şi condamnarea, adăugându-se
încetarea şi anularea urmăririi penale. Sentinţa se pronunţa de către judecător pe baza liberei
convingeri motivate şi cu dreptul de a administra din oficiu anumite probe.

Situaţia social-politică în perioada 1938-1940

În februarie 1938, cursul firesc al vieţii democratice din România a fost întrerupt de o lovitură de
stat prin care s-a realizat trecerea de la democraţia parlamentară la instaurarea dictaturii
autoritare a regelui şi a unei părţi a cercurilor burgheziei şi moşierimii adepte a politicii de
dreapta, neofasciste, pro-anglo-franceze.
În 20 februarie 1938 s-a publicat o nouă Constituţie, după ce a fost supusă în pripă populaţiei
spre ştiinţă şi învoire. Constituţia redactată de Istrate Micescu a menţinut formal principiul
separaţiei puterilor în stat.
În perioada de referinţă, camarila regală s-a aflat în apogeul influenţei sale politice. Până către
anul 1939, regele a sperat să se folosească de legionari ca de o masă de manevră, fapt
nerealizat. Începând cu aprilie 1938, printr-un decret-lege, aceştia au fost incriminaţi şi
condamnaţi la ani grei de închisoare ( au fost executaţi 13 legionari sub pretextul fugii de sub
escortă).
Consiliul de Coroană a fost creat la 30 martie 1938, ca un organ consultativ al regelui, alcătuit din
membri numiţi de acesta din rândul demnitarilor statului, ai bisericii, ai armatei şi dintre
personalităţile importante ale ţării. Prin decrete-lege, în aprilie 1938 au fost dizolvate toate
partidele şi grupările politice şi închise cluburile şi localurile de întrunire. O nouă reformă
administrativă a fost decretată în august 1938: pe lângă judeţ, plasă, comună, s-a adăugat
ţinutul, condus de un rezident regal.
În decembrie 1938 s-au pus bazele unicei formaţiuni politice autorizate în spetă, Frontului
Renaşterii Naţionale care în anul 1940, şi-a schimbat denumirea în Partidul Naţiunii. Sub
presiunea legionarilor în plan intern, a revizionismului, fascismului şi nazismului în plan extern,
sistemul autoritar al lui Carol al II-lea s-a prăbuşit nu înainte ca România să piardă importante
teritorii: Basarabia, Bucovina de Nord, ţinutul Herţei, Nord-Vestul Transilvaniei, Cadrilaterul.

Constituţia din 1938

Constituţia din 1938 a introdus pentru prima dată principii împrumutate din legislaţia
corporatismului fascist italian. Aceasta păstra, formal, principiul conform căruia toate puterile
statului emană de la naţiunea română; prin această Constituţie se asigura conducerea autoritară
a regelui şi supremaţia executivului.
Potrivit prevederilor Constituţiei din 1938 şi a legilor speciale care au urmat, organele centrale
ale statului au fost Regele, Parlamentul şi Guvernul.
Regele era decretat în mod expres capul statului. Regele numea guvernul, exercita puterea
legislativă prin Reprezentanţa Naţională, era capul oştirii, confirma decoraţiile, declara război,
numea ambasadorii, încheia pace. Regele guverna prin decrete-legi.
Parlamentul a fost menţinut, însă era un auxiliar al regelui. Deţinând atribuţii mult reduse, acesta
avea un pronunţat caracter decorativ.
Senatul era compus din senatori numiţi, senatori de drept şi senatori aleşi pe baze corporatiste.
Adunarea Deputaţilor era compusă din deputaţi aleşi de cetăţenii români care aveau vârsta de
30 de ani.
Dreptul de vot depindea de apartenenţa la una dintre următoarele categorii de profesiuni:
agricultură şi muncă manuală, comerţ şi industrie, ocupaţii intelectuale.
Instituirea sistemului parlamentar corporatist şi creşterea limitei de vârstă au restrâns în mod
simţitor votul universal, deşi Legea electorală din 9 mai 1939 a recunoscut femeilor dreptul de a
alege, dar nu şi dreptul de a fi alese.
Numirea şi revocarea miniştrilor era prerogativa regelui. Constituţia din 1938 a abandonat regula
după care miniştrii erau recrutaţi din rândul majorităţii parlamentare, numirea acestora de către
rege după bunul său plac transformându-i în simpli funcţionari. În relaţiile dintre rege şi miniştri
se preciza că persoana regelui era inviolabilă, iar miniştrii de resort erau răspunzători.
Principiul inamovibilităţii magistraţilor a fost relativizat, Constituţia din 1938 prevăzând doar că
urma să fie statornicit printr-o lege specială.
Art. 12 din Constituţie din 1938 prevedea garantarea libertăţii individuale în sensul că nimeni nu
putea fi urmărit şi percheziţionat, nu putea fi deţinut sau arestat decât în temeiul legii şi în
puterea unui mandat judecătoresc, motivat şi comunicat în momentul arestării sau cel mai târziu
în 24 de ore după arestare, în afară de cazurile de vină vădită sau urgenţă.
Monarhia constituţională a păstrat însă şi unele elemente de democraţie parlamentară
(Parlamentul cu atribuţii reduse, presă însă cenzurată, o oarecare posibilitate de acţiune a
partidelor politice şi chiar o confruntare de idei), fapt care nu permite clasificarea regimului
politic din această perioadă ca fiind o dictatură clasică sau o dictatură de tip fascist.
Trăsăturile fundamentale ale Constituţiei din 1938 au fost:
 interferarea puterilor statului în persoana regelui şi primatul executivului asupra legislativului;
 transformarea Parlamentului într-un organ auxiliar al regelui în materie legislativă;
 limitarea, până aproape de lichidare a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, ajungându-se la
primatul datoriilor în raport cu drepturile;
 centralismul birocratic şi autoritar în administraţia de stat, stabilit în Constituţie în linii
directoare, a fost ulterior concretizată de legislaţia ordinară;
 Constituţia a introdus pentru prima dată principii constituţionale împrumutate din legislaţia
corporatismului fascist italian.
Constituţia carlistă a înscris şi principiul suveranităţii naţionale, apărarea proprietăţii particular-
capitaliste, monarhia ereditară, menţinând chiar şi anumite aspecte ale regimului reprezentativ,
fapt care a clasat regimul drept autoritar şi nu totalitarist.

Organizarea judecătorească

Starea de asediu a fost extinsă pe tot cuprinsul ţării prin Decretul-lege din februarie 1938. Acesta
stipula că „starea de asediu se va ridica cand se va crede oportun”. În perioada de referinţă a
crescut competenţa autorităţilor militare, instanţele de acest gen devenind pentru multe
infracţiuni reglementate de Codul penal din anul 1937, instanţe ordinare de judecată. Instanţele
justiţiei militare au devenit instrumente ale regimului dictaturii regale şi ale politicii ei represive.
Prin Legea pentru organizarea judecătorească din august 1938 au fost create două tipuri de
judecătorii, s-a înfiinţat judecătoria comunală, s-a lichidat inamovibilitatea magistraţilor şi nu în
ultimul rând această lege a exclus curţile de juraţi.
Hotărârile judecătoreşti se pronunţau în numele legii şi se executau “în ordinul regelui”.

România în perioada septembrie 1940-1944

Prin Decretul-lege din 14 septembrie 1940 România a fost proclamată stat naţional-legionar.
Dictatura militaro-antonesciană s-a instaurat după înăbuşirea rebeliunii legionare din ianuarie
1941, puterea de stat concentrându-se în mainile mareşalului Ion Antonescu. Acest regimul de
dictatură militară s-a menţinut până la 23 august 1944.
România a luat târziu act de noua ordine europeană fapt ce a făcut să asiste neputincioasă la la
dispariţia, ca state suverane, a unora din aliaţii săi, cât şi la dureroasele pierderi teritoriale din
vara anului 1940: Basarabia, Bucovina de Nord, ţinutul Herţa, nordul Transilvaniei şi Cadrilaterul.
La 23 noiembrie 1940 România a aderat la Pactul Tripartit şi a intrat, în iulie 1941, în cel de-al
doilea război mondial, ca partener al acestei coaliţii fapt ce avea să influenţeze organizarea de
stat şi organizarea instituţiilor juridice după norme totalitare.

Dreptul român în perioada 6 septembrie 1940 – 23 august 1944

Izolată de aliaţii ei tradiţionali - Anglia şi Franţa - şi mutilată teritorial în urma Pactului

Ribbentrop-Molotov din august 1939, România s-a văzut nevoită să adopte un regim de factură
personală, transformat într-un regim legionar prin Constituţia din 1940.

Dreptul constituţional

Decretele-lege din septembrie 1940 au adus elemente noi, specifice acestei perioade de
dictatură. În 5 septembrie 1940, Decretul-lege nr. 3052 a suspendat Constituţia din 1938. În
această situaţie guvernarea ţării s-a realizat fără o lege fundamentală, Parlamentul fiind şi el
dizolvat. Legiferarea s-a concretizat în decrete-legi – operă a mareşalului Ion Antonescu.
Decretul Lege nr. 3053 din 5 septembrie 1940 a creat instituţia Conducătorului statului, „cu
depline puteri în conducerea statului român”, căruia funcţionarii publici îi jurau credinţă şi
supunere.
În această perioadă s-a menţinut monarhia deşi i-au fost reduse semnificativ atribuţiile. Numirea
miniştrilor şi a subsecretarilor de stat s-a făcut într-o primă fază de către rege, decretele regale
fiind contrasemnate de preşedintele Consiliului de Miniştri, urmând ca ulterior, prin Decretul
Regal nr. 3067 din 6 septembrie 1940, noul rege să il reinvestească pe generalul Ion Antonescu
cu depline puteri pentru conducerea statului ceea ce a făcut ca şi prerogativele numirii şi
revocării din funcţie a miniştrilor şi subsecretarilor de stat sa îi revină tot acestuia.
De la 14 septembrie 1940, România a fost declarată stat naţional-legionar (art. 1), mişcarea
legionară declarată ca fiind singura mişcare recunoscută în noul stat (art. 2), iar generalul Ion
Antonescu declarat conducătorul statului legionar şi şeful regimului legionar (art. 3).
Regimul dictaturii totalitare din perioada de referinţă s-a caracterizat prin concentrarea în
mâinile conducătorului statului a întregii conduceri a ţării, cu atribuţii foarte mari în domeniile
legislativ şi executiv. Conducătorul statului şi Preşedinte al Consiliului de Miniştri, devenit apoi
Mareşal al României, era unicul legiuitor al statului. Dictatorul se ocupa de executarea legilor, era
şeful guvernului şi al aparatului administrativ, decidea direcţiile politicii statului, miniştrii lucrând
sub conducerea lui directă.
Prin Decretul 314 din 15 februarie 1941, s-a abrogat denumirea de stat naţional-legionar. La ora
2, în noaptea de 21 spre 22 iunie 1941 România a intrat în război împotriva Uniunii Sovietice prin
celebrul ordin către armată al Mareşalului Antonescu „Ostaşi, Vă ordon: Treceţi Prutul!”. În urma
loviturii de stat de la 23 August 1944, România a ieșit din alianța cu puterile Axei, a declarat
încetarea unilaterală a războiului împotriva Aliaților și a declarat război Germaniei și Ungariei
luptand alături de SUA, U.R.S.S., Anglia şi Franţa, până la capitularea necondiţionată a Germaniei
naziste din 9 martie 1945.

Dreptul administrativ

Funcţia de preşedinte al Consiliului de miniştri era deţinută potrivit Decretului regal nr. 3053, de
conducătorul statului.
Administraţia publică a fost înlocuită cu o administraţie tehnică, pe baza principiului
comandamentului unic.
Aparatul central de stat a fost reorganizat, guvernul incluzând o serie de ministere noi, cu scop
propagandistic, precum şi a unor organisme care protejau intersele Germaniei în România.
În această perioadă au fost create o serie de noi instituţii: Consiliul de Cabinet, Ministerul
Propagandei Naţionale, Oficiul Muncă şi Lumină, Consiliul de Patronaj, Grupul Etnic German,
Munca Tineretului Român şi totodată fost reorganizat aparatul represiv (poliţia, jandarmeria,
siguranţa).
Dictatorul numea membrii Consiliului de Miniştri. Antonescu şi-a desemnat un înlocuitor, un
urmaş, în persoana profesorului M. Antonescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, prin
Decretul din iunie 1941. Din punct de vedere administrativ ţara a fost reprezentată de judeţe şi
comune. Prefectul era numit prin decret de către Conducătorul statului, şi tot prin decret putea fi
destituit.

Organizarea judecătorească

În timpul regimului antonescian, organizarea judecătorească nu a suferit modificări structurale

esenţiale. Însă, în această perioadă a crescut rolul instanţelor militare, starea de asediu a fost
generalizată şi permanentizată, iar din iunie 1941 şi starea de război. Instanţe militare speciale
au fost create. Acestea erau alcătuite din generali numiţi de către Ministerul de Război, iar în
cazuri urgente, de către Comandamentul Armatei sau al Corpului de Armată de la locul comiterii
faptei incriminate.

Dreptul penal

În materie penală, guvernarea instaurată în septembrie 1940 s-a caracterizat printr-o amplificare
a incriminărilor şi o drastică înăsprire a sancţiunilor.
Noi infracţiuni au fost reglementate după intrarea României în război, în anul 1941, dintre
acestea menţionăm: împotrivirea la încorporare, nesupunerea la mobilizarea agricolă,
dezertarea din armată. Politica penală a cunoscut o înăsprire fără precedent a regimului
pedepselor: internarea în lagăre, domiciliul forţat, pedeapsa capitală.

Statul şi dreptul românesc între 23 august 1944 – 30 decembrie 1947

După un regim politic democratic, sub forma unei monarhii constituţionale, au urmat regimul
autoritar al lui Carol al II-lea şi regimul militar al lui Antonescu, cu excepţia perioadei 14
septembrie 1940-22 ianuarie 1941, cand România a avut un regim dictatorial, legionaro-
antonescian. România a traversat o perioadă de tranziţie începând cu august 1944 şi până la
finele anului 1948, perioadă de tranziţie în care democraţia a suportat numeroase transformări
de ordin politic, favorabile instaurării regimului comunist, prin Constituţia din martie 1948.
Înţelegerea de la Teheran, întrevederea de la Moscova din octombrie 1944, Conferinţa de la Yalta
au decis soarta şi regimul politic al României.
În perioada de referinţă, din punct de vedere al tipului istoric de stat, România a fost un stat
capitalist, statul român fiind o monarhie constituţională, iar regimul politic de tip burghezo-
democratic.

Dreptul constituţional

Decretul constituţional nr. 1626 din 31 august 1944 a avut o importanţă capitală şi un rol
determinant pentru regimul constituţional instaurat în România, prin el fiind repusă în vigoare
parţial Constituţia din 1923. Dispoziţiile art. 1 din Decretul constituţional nr. 1626/1944 au
prevăzut că: „Drepturile românilor sunt cele recunoscute de Constituţia din 29 martie 1923”; prin
aceste dispoziţii au fost expres repuse în vigoare titlul II din Constituţia din 1866 – Despre
drepturile românilor (art. 5-10; art. 5-32 din Constituţia modificată în 1923), iar dispoziţiile art. II
din decretul constituţional analizat, prin care s-a stabilit că: „Sub rezerva celor cuprinse în art. III
şi VI, puterile statului se vor exercita după regulile asezate de Constituţia din 29 martie 1923”, au
repus în vigoare prevederile titlului III din Constituţia din 1866 şi din Constituţia modificată în
1923, mai puţin dispoziţiile art. 38-81 din Constituţia din 1866, respectiv art. 42- 75 din cea
modificată în 1923 – referitoare la Parlament – şi cele din art. 32-34 (respectiv 34-38) – privitoare
la exerciţiul activităţii legislative; cu privire la inamovibilitatea magistraţilor, s-a stabilit, prin art. IV
al decretului constituţional 1626/1944, că: „O lege specială va statornici condiţiile în care
magistraţii sunt inamovibili”, alin. 2 din acest articol statuând totodată: „juriul rămâne desfiinţat”.
De asemenea prin art. V al Decretului constituţional 1626/1944, au fost abrogate actele
normative din septembrie 1940, acte prin care preşedintele Consiliului de Miniştri fusese investit
cu depline puteri şi prin care au fost fixate prerogativele regale.
Art. III al Decretului 1626/1944 stipula că un decret dat în urma hotărârii Consiliului de Miniştri
urma să organizeze Reprezentanţa Naţională.
Primul pas spre subordonarea organelor activităţii judecătoreşti celorlaltor organe ale statului a
fost făcut prin art. IV al aceluiaşi decret care prevedea lichidarea inamovibilităţii magistraţilor.
Art. 14 din Decretul-lege nr. 1849/1944 ce constituia un act normativ impus României, fiind
consecinţa semnării la 12 septembrie 1944, la Moscova, a Convenţiei de armistiţiu între guvernul
român, pe de o parte, şi guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit şi Statelor Unite ale Americii,
pe de altă parte, stipula că Guvernul şi Înaltul Comandament Român se obligau să colaboreze cu
Înaltul Comandament Aliat (sovietic), la arestarea şi judecarea persoanelor acuzate de crime se
război decretându-se totodată că judecarea acestor persoane era un imperativ internaţional.
Astfel, s-a stabilit ca competenţa judecării şi condamnării persoanelor în cauză să revină unor
tribunale speciale.
Conjunctura internaţională după 23 august 1944 dar şi noile condiţii politice şi social-economice
au făcut ca România să rămană singură în faţa ofensivei sovietice. Rămasă fără aliaţii tradiţionali,
România a suferit o serie de transformări începând cu 6 martie 1945, cand a fost instaurat
guvernul dr. Petru Groza.
Partidul Comunist Român, partid care număra, în anul 1944, circa 1000 de membri avea rolul
principal în cadrul Frontului Naţional Democrat.
Frontul Naţional Democrat şi-a asigurat colaborarea unei importante fracţiuni a burgheziei
liberale, condusă de Gh. Tătărăscu, şi a grupării naţional-ţărăniste conduse de Anton
Alexandrescu.
Raportul de forţe în România a fost modificat prin Conferinţa Naţională a PCR din 16-21
octombrie 1945 şi alegerile din 19 noiembrie 1946. Acordul de colaborare şi participare comună
în alegeri al partidelor conduse de Gh. Tătărăscu (PNL) şi Anton Alexandrescu (PNŢ) a făcut ca
PCR să constituie la 17 mai 1946, Blocul Partidelor Democrate. Schimbările direcţionate de la
Moscova aveau să culmineze prin alegerile parlamentare falsificate din 19 noiembrie 1946, la
care au participat şapte milioane de cetăţeni romani, alegeri în care forţele având în frunte PCR
au obţinut o „victorie categorică” asupra „partidelor istorice” conduse de I. Maniu şi Gh. Brătianu,
victorie care compromitea şi trimitea în uitare aceste partide. PCR şi aliaţii săi au obţinut în
Parlament 378 de mandate din totalul de 414.
În PNŢ s-a produs o nouă sciziune în ianuarie 1946, prin plecarea grupării dr. Nicolae Lupu.
Acesta a constituit Partidul Ţărănesc-Democrat. În noile condiţii, Partidul Naţional Ţărănesc şi în
special preşedintele său, Iuliu Maniu, au depus eforturi considerabile pentru a opri sovietizarea
României şi a apăra valorile naţionale. Ofensiva împotriva Partidului Naţional Ţărănesc s-a
intensificat după alegerile parlamentare din 19 noiembrie 1946 şi a culminat cu arestarea unui
grup de fruntaşi ai partidului conduşi de Ion Mihalache, N. Penescu, N. Carandino şi alţii ca
rezultat al capcanei de la Tămădău.
Partidul Naţional Ţărănesc a fost dizolvat şi conducătorii săi arestaţi la 29 iulie 1947, acestora
intentându-li-se un proces politic, în urma căruia s-a lăsat cu grele condamnări. I. Maniu, Gr.
Niculescu-Buzesti, V. Rădulescu-Pogoneanu, C. Visoianu şi alţi conducători ţărănisti au fost
condamnaţi la 25 de ani de „temniţă grea” sau la „temniţă grea pe viaţă”. Iuliu Maniu a murit în
închisoare la Aiud în 1953, la fel şi Ion Mihalache care a murit în închisoare la Ramnicu- Sărat, 10
ani mai târziu.
Partidul Naţional Liberal, rămas fără sprijinul foştilor săi aderenţi, şi-a încetat activitatea.
Gruparea liberală condusă de Gh. Tătărăscu, care colaborase cu forţele din Guvern cât timp
acesta nu atinsese direct interesele burgheziei, a început să se opună schimbărilor iniţiate de
PCR ceea ce a făcut ca la 6 noiembrie 1947, Parlamentul să dea un vot de neîncredere activităţii
desfăşurate de gruparea tătărăsciană şi, ca urmare, reprezentanţii săi să fie alungaţi din guvern.
Acţiunea aceasta a creat condiţiile loviturii de stat de la 30 decembrie 1947.
Abolirea monarhiei şi proclamarea Republicii Populare Române s-a realizat prin Legea nr.
363/1947. Art. 2 din Legea 363/1947 a prevăzut abrogarea normelor constituţionale existente iar
art.5 al legi în cauză prevedea elaborarea unei noi Constituţii de către o Adunare constituantă.
Guvernul a fost informat în după-amiaza zilei de 30 decembrie 1947, iar seara România a fost
proclamată Republică. Totodată, art. 4 din Legea 363/1947 prevedea că activitatea legislativă
urma să fie exercitată de Adunarea Deputaţilor până la dizolvarea ei şi formarea Adunării
constituante. Activitatea executivă a fost încredinţată unui Prezidiu al Republicii, compus din cinci
membri, aleşi cu majoritate de voturi de Adunarea Deputaţilor, dintre personalităţile vieţii
publice, ştiintifice şi culturale ale Republicii Populare Române. Potrivit art.9, promulgarea legilor
aparţinea Consiliului de Miniştri.
Cei cinci membri ai Prezidiului Republicii Populare Române, C. I. Parhon, M. Sadoveanu, Ştefan
Voitec, Gh. Stere şi Ioan Niculi, au fost numiţi prin Legea nr. 364/1947.

STATUL ŞI DREPTUL ÎN PERIOADA CONTEMPORANĂ

Prăbuşirea imperiilor Europei Central-Orientale, apariţia unor noi state, întregirea teritorială a
altora şi instaurarea totalitarismului la sfârşitul primului război mondial au determinat
substanţiale modificări geo-politice, cu consecinţe durabile în configuraţia dreptului
internaţional. Tratatele de pace de la Versailles din 1919 care au avut drept rezultat realizarea
unei profunde transformări a hărţii Europei nu au satisfăcut pe mulți dintre cei implicați, învinşii
şi învingătorii, deopotrivă, declarându-se nemulţumiţi de rezultatele lor.
Pericolul revizionismului, comunismului, fascismului şi nazismului şi desigur, necesitatea statelor
care îşi reîntregiseră unitatea naţională de a obţine recunoaşterea internaţională a graniţelor lor,
au determinat integrarea acestora în “asocierile” internaţionale şi zonele care promovau
colaborarea paşnică, respectarea suveranităţii şi demnităţii naţionale.

Dreptul internaţional în perioada contemporană

Evoluţia dreptului internaţional contemporan a fost determinată de transformările intervenite în

cadrul societăţii internaţionale. Dreptul internaţional contemporan a evoluat în funcţie de
trăsăturile societăţii internaţionale actuale. Diversificarea societăţii internaţionale actuale, prin
apariţia unor noi subiecte de drept, a determinat diversificarea dreptului internaţional în raport
cu aceste subiecte, realizându-se astfel o ierarhizare a noilor subiecte de drept internaţional. Pe
primul plan se situează statele, ca principale creatoare ale normelor de drept internaţional,
acestea având o competenţă deplină în baza suveranităţii şi egalităţii dintre ele. Pe al doilea plan
se situează organizaţiile internaţionale interguvernamentale, ale căror competenţe şi atribuţii
sunt stabilite de către state.
Dreptul internaţional s-a dezvoltat şi diversificat şi ca rezultat al unei largi extinderi a câmpului
său normativ.
Tendinţele dezvoltării dreptului internaţional în perioada contemporană pot fi sintetizate astfel:
 are loc o transformare a dreptului internaţional clasic, în genere un drept oligarhic şi plutocrat,
într-unul al întregii comunităţi internaţionale;
 spre deosebire de dreptul internaţional clasic, care era un drept al statelor, dreptul
internaţional contemporan devine un drept al statelor şi al oamenilor;
 dacă, în perioada dezvoltării sale clasice, dreptul internaţional era un drept de coordonare, în
zilele noastre el îşi păstrează acest caracter dar, în acelaşi timp, tinde să fie investit cu un rol
crescând în promovarea intereselor pe termen lung ale întregii societăţi internaţionale: pacea;
dezvoltarea, ca formă de concentrare a eforturilor statelor dezvoltate şi a celor mai puţin
dezvoltate pentru valorificarea resurselor naturale ale planetei, luând în considerare nevoile
tuturor participanţilor la societatea internaţională; conservarea mediului înconjurător, prin
evitarea modificărilor grave ce determină consecinţe negative ireversibile.
Rivalităţile dintre marile puteri, dar şi dintre ţările revizioniste şi ţările care militau pentru
păstrarea statu-quo-ului european au fost intensificate de criza economică din anii 1929-1933. În
urma unei evoluţii negative a climatului de pace şi de bună înţelegere, întregul sistem geopolitic
clădit în baza tratatelor de pace din sistemul Versailles şi al contactelor directe între guverne
interesate, avea să se prăbusească. Complementaritatea obiectivelor şi strategiilor Germaniei şi
U.R.S.S.-ului a dus la aplicarea prevederilor protocolului adiţional secret din Pactul Ribbentrop-
Molotov punându-se astfel capăt realităţii politico-geografice stabilite la sfârşitul primei mari
conflagraţii mondiale. Strădaniile Societăţii Naţiunilor în scopul menţinerii păcii, încheierea
Pactului Briand-Kellog din 27 august 1928 care interzicea războiul ca mijloc de reglementare a
diferendelor dintre state, Conferinţa pentru dezarmare de la Geneva din 2 februarie 1932,
Convenţiile de la Londra de definire a agresiunii din 3-5 iulie 1933, nu au reuşit să împiedice
agravarea situaţiei internaţionale, instaurarea regimurilor totalitare şi în final izbucnirea celui de-
al doilea război mondial, o conflagraţie mondială mult mai devastatoare decât prima.

Totalitarismele secolului XX
Deloc întâmplătoare este legătura dintre primul război mondial şi fenomenul totalitar. Primul
război mondial constituise o linie de demarcaţie în evoluţia istoriei europene şi a lumii.
Societatea suportase schimbări la nivelul mentalităţilor şi a sistemului de valori. Credinţa în
progres şi civilizaţie se zdruncinase. Raţionalismul liberal se relativizase şi se căutau certitudini
noi ale fiinţei şi ale existenţei.
Comunismul în Rusia şi-a început evoluţia istorică ca o reacţie împotriva suferinţelor şi
nedreptăţilor suferite de ţărani şi muncitori în timpul primului război mondial şi împotriva
burgheziei exploatatoare a lui Kerenski. Impactul războiului a contribuit la începutul masificării
societăţii ruse, proces ce a fost continuat de conducătorii sovietici, contribuind astfel la instalarea
regimului totalitar.
Primul război mondial lăsase urme adânci şi în rândurile poporului german. Lipsa bunurilor de
larg consum, creşterea numărului de şomeri, obligaţiile grele asumate prin tratatul de pace şi nu
în ultimul rând mortalitatea excesivă, au contribuit decisiv la naşterea unui climat de reală
efervescenţă socială orientat în două direcţii total opuse: stânga politică – având ca obiectiv
realizarea unei societăţi fără războaie, în care egalitatea în faţa legilor să primeze - şi dreapta
politică - reacţionară şi conservatoare, având ca obiectiv menţinerea structurilor sociale,
economice şi politice ale fostului Imperiu.
Pangermanismul renaşte cu şi mai multă vigoare pe fondul tuturor acestor nemulţmiri,
degenerând într-o ideologie naţionalist-şovină şi într-un antisemitism feroce, printre vinovaţii
înfrângerii Germaniei fiind consideraţi şi evreii. Republica de la Weimar s-a constituit pe un teren
de confruntări politice, ideologice, doctrinare, între diferite partide de orientări diametral-opuse.
Societatea germană postbelică ne înfăţişează un tablou complex de ideologii şi de curente
politice – monarhice, republicane, religioase, democratice, revolutionare, nationaliste.
Confruntarile ideologice din Germania interbelică s-au accentuat odată cu izbucnirea crizei
economice din anii 1929-1933. Aşadar, incertitudinea, confuzia şi nu în ultimul rând
compromisurile sunt caracteristicile dominante ale vieţii politice germane în preajma preluării
puterii de către nazişti. Reichstag-ul reflectă fidel slăbiciunile şi confuzia Germaniei din acea
perioadă. Prin promovarea unei propagande în care se exploatau ravagiile crizei, prin promisiuni
dintre cele mai ademenitoare s-a reuşit exaltarea spiritului şovin şi revanşard în rândul
poporului german, Hitler fiind prezentat opiniei publice ca omul care putea scoate Germania din
impas.
Hannah Arendt, în lucrarea “The origins of totalitarianism”(1951), a încercat realizarea unei
paralele între fenomenul nazist şi comunist susţinând că ceea ce caracterizează ascensiunea
mişcărilor naziste şi comuniste în anii ‘30 este faptul că ele se adresează unei mase pe care mai
înainte celelalte partide o considerau apatică sau indiferentă, profitând astfel de “prăbuşirea
sistemului de clase” în cadrul naţiunilor europene. Societatea aceasta atomizată constituie
nucleul totalitarismului privit ca fenomen originar al secolului al XX-lea. Totalitarismul este
regimul politic al dominaţiei totale văzut de Hannah Arendt ca o dominaţie permanentă asupra
fiecărui individ în fiecare sferă a vieţii.
.
Dominaţia totalitară are ca scop abolirea oricărei fărâme de libertate, chiar eliminarea oricărei
spontaneităţi umane în general, şi nu doar o restrângere a libertăţii oricât de tiranică ar fi.
Metodele totalitare se bazează pe principiul orice este permis. Lagărele de concentrare şi de
exterminare ale regimurilor totalitare slujesc ca laboratoare în care se verifică această credinţă
fundamentală a totalitarismului că totul este posibil susţinea Hannah Arendt.
Alţi autori acreditează ideea că totalitarismul se prezintă şi ca accentuarea unor tendinţe care
existau deja, ca împlinirea unor potenţialităţi.
Totalitarismul ni se înfăţişează ca un regim politic în care deţinătorii puterii, pretextând
schimbarea radicală a societăţii, în conformitate cu proiectul lor ideologic, îşi impun dominaţia
totală şi absolută asupra vieţii sociale.
Accentuarea caracterului total al economiei şi participarea maselor la politică se numără printre
cauzele certe care au dus la apariţia totalitarismului.
Regimurile politice totalitare se instaurează după primul război mondial, ceea ce a determinat
relaţionarea acestuia cu fenomenul în cauză. Richard Nikolaus von Coudenhove-Kalergi susţinea:
“statul totalitar al secolului al XX-lea este un copil al războiului civil dintre burghezie şi proletariat.
El este deci, în esenţă, un stat războinic (…) Bolşevismul este născut din lupta împotriva
capitalismului. Fascismul este născut din războiul contra marxismului”.
Paternitatea noţiunii de totalitarism îi aparţine lui Giovanni Gentile dar Mussolini este cel care
aduce conceptul de totalitarism pe scena politică într-un discurs din octombrie 1925. Întru-un
articolul publicat în Enciclopedia Italiana, în 1932, Mussolini se proclama pe sine totalitar numind
totodată statul fascist italian lo stato totalitario. Unii istorici ezită să considere regimul fascist ca
fiind unul totalitar. Este şi cazul lui Richard Nikolaus von Coudenhove-Kalergi care încă din 1938,
făcea distincţia între fascism - o metodă şi bolşevism - o religie, scopul acestei metode fiind acela
de a crea o Italie înălţătoare şi puternică pe baza sistemului capitalist şi în cadrul civilizaţiei
occidentale. Altfel spus, fascismul lui Mussolini nu era decât un împrumut la scară mică a
metodelor bolşevice, istoricul susţinând la un moment dat că într-o lume bolşevizată, un stat
fascist apare ca un azil al libertăţii.
Sloganul lansat de Mussolini, „totul în stat, nimic în afara statului, nimic împotriva statului”,
exprimă scopul regimurilor totalitare de a-şi subordona societatea în totalitatea ei, prin
intermediul statului, de a îl transforma şi de a îl folosi pe acesta ca instrument al dominaţiei
totale.
Politologul francez Aron Raymond prezenta trăsăturile regimului totalitar astfel:
 fenomenul totalitar apare într-un regim care acordă unui partid monopolul activităţii politice;
 partidul unic este animat sau înarmat cu o ideologie căreia îi conferă o autoritate absolută şi
care devine adevărul oficial de stat
 statul îşi rezervă un monopol dublu- al mjloacelor violente şi al mijloacelor persuasive
 cea mai mare parte a activităţii economice şi profesionale este supusă statului şi cum statul
este inseparabil de ideologie, aceste activităţi sunt ideologizate
 totul fiind activitate de stat şi orice activitate fiind subordonată ideologiei, o greşeală de natură
economică sau profesională devine automat o greşeală idelogică; apare astfel o politizare şi o
transfigurarea ideologică a tuturor greşelilor posibile ale indivizilor şi, în concluzie, o dublă
teroare: poliţienească şi ideologică.
De asemenea, Karl Friederich considera că şase sunt trăsăturile caracteristice ale totalitarismului:
 partidul unic de masă condus de un lider charismatic;
 ideologie oficială;
 controlul partidului asupra economicului;
 monopolul mijloacelor de comunicare;
 monopolul mijloacelor de luptă;
 un sistem de teroare poliţienească şi politică.
Statul fascist italian, cel naţional-socialist german şi cele comuniste prezintă elemente comune,
ce dau posibilitatea evidenţierii caracteristicilor statului totalitar din secolul al XX-lea dintre care
menţionăm succint:
 rolul dominant al partidului unic structurat ierarhic şi format din revoluţionari de profesie;
 asimilarea societăţii civile de către stat şi a puterii de stat de către partidul unic; statul totalitar
dizolvă în fapt societatea civilă prin încălcarea drepturilor omului, prin abolirea tuturor formelor
de organizare socială;
 monopolul statului asupra structurilor economice, culturale şi informaţionale ale societăţii;
 dispreţul manifestat faţă de statul de drept;
 ideologie unică, universală şi exclusivistă, ce pretinde a deţine monopolul absolut al
cunoaşterii;
 suprimarea diviziunii puterilor în stat, considerată originea lipsei de eficienţă politică şi a unui
sistem fals de legitimare;
 suprimarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi a pluralismului.mijloacele de
îndoctrinare au cunoscut o paralelă frapantă mergand până la cultul drapelului, al
conducătorului şi al personalităţii;

Statul şi dreptul în Italia fascistă

Italia sub Mussolini şi-a menţinut statutul de regat dar regele avea doar un rol decorativ, de
reprezentare. Ca şef al Guvernului, Benito Mussolini deţinea puterea executivă şi legislativă şi nu
mai răspundea în faţa Parlamentului. Mussolini era ajutat de un Mare Consiliu fascist format din
militanţi şi personalităţi numite de el. Regimul fascist s-a bazat pe poliţie fiind creată Organizaţia
de Vigilenţă şi Represiune a Antifascismului.
O amplă mişcare de fascizare şi militarizare a societăţii a existat în Italia anilor 1922-1943.
Adulţii au fost înrolaţi în detaşamente de muncă. În acest sens, în 1926 au fost organizate
corporaţiile. Statul fascist s-a vrut a fi un stat corporatist în care discuţiile dintre patroni şi
salariaţi, sub atenta supraveghere a guvernului, să înlocuiască lupta de clasă. Greva a fost
interzisă iar libertatea sindicală suprimată total.
Un proces imitat şi de alte regimuri totalitare a fost acela al fascizării tineretului. La şcoala
primară fascizarea a fost realizată rapid deoarece învăţătorii sensibili la ideile naţionaliste au
depus un jurământ de credinţă fascismului, devenind astfel auxiliarii instrumentului de
propagandă. Dată fiind lipsa personalului competent şi al profesorilor ataşaţi spiritului fascist,
fascizarea în licee nu a funcţionat la fel de lin.
În afara şcolii tinerii au fost integraţi în ONB care a fost fondată în 1926 cu scopul educării fizice
şi morale după principii fasciste. Începând cu 1933 toţi învăţătorii şi profesorii îşi predau lecţiile
în uniforma fascistă. Tinerii între 4 şi 8 ani erau „fii ai Lupoaicei”; la 8 ani băieţii intrau în rândurile
organizaţiei Ballilas unde începeau să facă exerciţii militare, în timp ce fetele „Micile Italience”
erau educate în spiritul viitoarei lor meserii de mame; la 14 ani, băieţii erau Avangardişti, fetele
Tinere Italience; studenţii erau organizaţi în Grupuri Universitare Fasciste.
Visul lui Benito Mussolini a fost să creeze un nou Imperiu Roman în jurul Mediteranei şi în acest
sens, în perioada 1926-1930, a luat măsuri pentru mărirea natalităţii, considerând că
expansiunea necesita mobilizarea unei populaţii numeroase. În octombrie 1935, Mussolini a
început proiectul colonial prin agresiune împotriva Etiopiei, singurul teritoriu african care nu
fusese încă o colonie a vreunui stat european fapt ce a marcat ruptura dintre Italia şi
democraţiile occidentale.

Statul totalitar nazist

Sperând că va avea norocul lui Mussolini cu al său Marş asupra Romei, Hitler a lansat Puciul
Berăriei, în noiembrie 1923, încercând să dea o lovitură de stat în Bavaria. Scopul său era
destabilizarea întregului guvern german preluarea puterii de către nazişti. În urma acestei
lovituri de stat eşuate, Hitler a fost arestat şi condamnat la 5 ani închisoare din care a executat
doar 9 luni.
În ianuarie 1933, Hitler a preluat puterea devenind Cancelar al Germaniei. La 1 februarie
Reichstag-ul a fost dizolvat.
În 1933, atunci când naziştii au preluat puterea, statul nu dispunea de mijloace administrative
necesare pentru a interveni în viaţa culturală, singurul său mijloc de influenţă fiind la acea
vreme, o asociaţie numită Liga de luptă pentru cultura germană (fondată în 1929) condusă de
către Adolf Bartels şi încurajată de Alfred Rosenberg. Constatând ineficacitatea acesteia,
Göebbels a creat la 13 martie 1933, Ministerul Informaţiei şi al Propagandei, compus din: radio,
presa, cinematografia, teatrul şi propaganda. Göebbels susţinea că dorea să combată
internaţionalismul, să-i paralizeze pe evrei şi să transforme naţionalismul în ideea directoare a
vieţii culturale.
În perioada de referinţă, cartea a fost considerată o armă şi scriitorul un soldat, motiv pentru
care editurile au intrat sub un control şi o supraveghere totală.
În data de 10 mai 1933, douăzeci de mii de cărţi au fost arse în Piaţa Operei din Berlin.
Nazismul a luat sfârşit odată cu înfrângerea militară, Hitler petrecându-şi ultimele luni de viaţă
ascuns într-un buncăr la Berlin. În toate aceste luni, el a trait cu speranţa unei rupturi a alianţei
dintre S.U.A. şi U.R.S.S.. Hitler şi-a pus capăt zilelor odată cu cucerirea Berlinului de către Armata
Roşie fapt ce avea să anunţe capitularea necondiţionată.

Regimul sovietic şi stalinismul

Regimul sovietic s-a instaurat în noiembrie 1917 ca urmare a unei revoluţii prin care puterea a
fost preluată de Partidul bolşevic. În ianuarie 1918 au avut loc primele şi ultimele alegeri libere
(în sensul occidental al termenului) din Rusia pentru o Adunare Constituantă care avea să fie
dizolvată după câteva zile pe motivul că din ea făcea parte o mare majoritate ostilă partidului
bolsevic.
Regimul sovietic a promulgat următoarele trei constituţii: prima în 1918, cea de-a doua în 1924 şi
cea de-a treia în 1936 care a fost în vigoare până în 1991.
Potrivit Constituţiei din 1918, regimul sovietic era un regim constituţional-pluralist, în care
suveranitatea aparţinea Congresului Suprem al Sovietelor, ales prin vot universal.
Constituţia din 1924 stipulează obiectivul U.R.S.S. de a uni pe muncitorii din întreaga lume într-o
republică sovietică mondială.
Constituţia din 1936 cuprinde 16 capitole şi aduce câteva repere noi în sensul că Partidul
Comunist, cel care constituie avangarda poporului muncitor, este menţionat pentru prima dată
într-un text sovietic constituţional.
Regimul sovietic poate fi explicat şi prin originalitatea sa evidenţiată prin trei trăsături
caracteristice:
 regimul comunist dispune de tehnici poliţieneşti şi de convingere de care nu a beneficiat nici
un regim despotic din trecut. Populatia mai concentrată decât în societăţile vechi, din ce în ce
mai urbanizată, este şi mult mai supusă îndoctrinării;
 regimul comunist permite o stranie combinaţie între o birocraţie autoritară şi voinţa de
edificare a socialismului. Gestionarea unei economii de catre o birocraţie nu este un fenomen
original dar gestionarea birocratică a economiei în vederea unei devoltări rapide a mijloacelor de
producţie este un fenomen original;
 absolutismul birocratic este supus unui partid, într-un sens revoluţionar, de unde şi îmbinarea
unei birocraţii autoritare cu unele fenomene revoluţionare. Acest partid, comparabil cu iacobinii
s-a instalat într-un stat birocratic şi aparent stabilizat.