CUPRINS

I.ARGUMENT...................................................................................................................... 4
II. ANATOMIA SI FIZIOLOGIA APARATULUI CARDIOVASCULAR ...................... 6
II.1. Anatomia aparatului cardiovascular ............................................................................ 6
II. 2. Noțiuni de fiziologie .................................................................................................... 9
II. 3. Bolile aparatului cardiovascular .................................................................................. 11
III. INSUFICIENȚA CARDIACĂ (IC) ............................................................................. 14
III.1. Generalități .................................................................................................................. 14
III. 2. Cauze .......................................................................................................................... 14
III. 3. Clasificarea insuficientei cardiace ............................................................................. 15
III. 4. Simptomatologie ........................................................................................................ 16
III. 5. Diagnostic .................................................................................................................. 18
III. 6. Complicații ................................................................................................................. 20
III. 7. Evoluție și prognostic ................................................................................................ 20
IV. MEDICAȚIA INSUFICIENȚEI CARDIACE ............................................................. 21
IV.1. Farmacoterapia și farmacografia insuficienței cardiace ............................................. 21
IV. 2. Glicozizi cardiotonici (medicamente inotrop pozitive și cronotrop negative) .......... 24
IV. 3. Alte stimulante cardiace (medicamente inotrop și cronotrop pozitive) ..................... 30
IV. 4. Antiaritmice ............................................................................................................... 34
IV. 5. Blocantele canalelor de sodiu (clasa I) ...................................................................... 34
IV. 6. Beta-adrenolitice (CLASA II)) .................................................................................. 37
IV.7. Blocantele canalelor de potasiu (clasa III) .................................................................. 38
IV. 8. Antianginoase ............................................................................................................ 39
V. CONCLUZII ................................................................................................................... 42
VI. 44
BIBLIOGRAFIE ............................................................................................................

3
 I. ARGUMENT

Întocmirea proiectului ajută la formarea capacităţii de folosire a informaţiilor de către

viitorii absolvenţi, precum şi dobândirea unui ansamblu de cunoştinţe necesare, pentru a le
pune în practică, în activităţile medicale și farmaceutice, unde urmează a fi integraţi.
Nivelul atins de industria românească în domeniul farmaceutic și medical, precum şi
calitatea şi diversificarea substanțelor și a mediului de preparare, impun cunoaşterea
proprietățiilor acestor produse.
Forma farmaceutică (sinonim formă galenică sau formă farmaceutică dozată) este
starea fizică (lichidă, solidă sau semisolidă) sub care una sau mai multe substanţe
medicamentoase şi auxiliare, supuse unor operaţii farmaceutice sunt transformate în
medicament, la care se adaugă materialele de condiţionare ( primară şi secundară) pentru a
conferi medicamentului o prezentare adaptată unei boli, stabilitate şi complianţă (bună
utilizare a unui medicament de către pacient, cu respectarea prescripţiei medicale).
Această lucrare îşi propune să scoată în evidenţă importanţa utilizării practice a
medicamentelor pentru profilaxia şi tratarea afecţiunilor cardiace şi să ofere principii generale
privind efectele medicamentelor, mecanismele lor de acţiune, efectele lor secundare, în
funcţie de diverse stări fiziologice şi patologice ale organismului uman.
Insuficiența cardiacă este unul dintre sindroamele întâlnite cel mai des în practică.
Apare când inima nu poate asigura tuturor organelor un aport de sânge conform necesarului,
ceea ce duce la apariția fatigabilității, dispneei sau edemelor. Insuficiența cardiacă congestivă
poate fi rezultatul final aproape al oricărei afecțiuni cardiace. Cele mai frecvente cauze sunt
afecțiunile coronariene (infarct miocardic acut, complicații ale infarctului, ischemia cronică),
afecțiunile valvulare, hipertensiunea arterială, cardiomiopatiile
Alte cauze mai rare sunt afecțiuni cardiace congenitale, tumori cardiace, afecțiuni ale
pericardului, infecții sau hipertensiunea pulmonară.
Tratamentul insuficienței cardiace cuprinde tratamentul bolii de bază (prevenirea și
tratamentul factorilor precipitanți controlul stării de insuficiență cardiacă
congestivă, care se poate realiza prin tratamente farmacologice și măsuri generale (educarea
pacienților și a familiei, întreruperea fumatului, dieta iposodată, scăderea ponderală la cei
supraponderali) sau transplantul cardiac precum și prin tratament farmacologic.
În aceste condiţii este necesar ca viitorii specialiști să aibă o temeinică cultură tehnică
generală, care să le asigure competenţa necesară practicării profesiei cu un înalt randament de
muncă.
 Importanţa studiului tratamentului insuficienței cardiovasculare sintetizează şi aplică
într-o concepţie unitară cunoştinţe de chimie farmaceutică, farmacologie, toxicologie, forme
farmaceutice ca sisteme disperse, eterogene, ş.a. În acest fel se dobândesc cunoştinţele
necesare pentru rezolvarea unei game foarte diverse de probleme tehnice, cu care absolventa
se va confrunta în practică.
Prin această lucrare, care în practică are un domeniu de folosire foarte divers
ca:tratamentul insuficienței cardiovasculare, în care absolventa poate să contribuie la
modelarea însuşirilor specifice calităţii intelectuale şi morale.
Lucrarea prezintă importanța prin faptul că de forma medicamentoasă depinde
succesul în tratamentul medicamentos ele prezentând un rol important în absorbția
medicamentului.
Tema proiectului este: ,, Medicația în insuficiența cardiacă”.

5
 II. ANATOMIA SI FIZIOLOGIA APARATULUI
CARDIOVASCULAR

II. 1. Anatomia aparatului cardiovascular

Aparatul cardiovascular/circulator este un aparat ce permite circularea sângelui și
limfei în corp pentru a transporta nutrienți, oxigen, dioxid de carbon etc. Acesta este compus
din inimă și vasele de sânge, arterele, venele și capilarele ce sunt răspândite într-o rețea deasă
prin tot corpul. Schema aparatului cardiovascular este reprezentată în figura 1.

Figura 1 - Aparatul cardiovascular

 Inima, în greutate de 350 grame la un adult, are forma unui con cu vârful îndreptat în
jos, iar baza corespunde marilor vase (venele cave, artera pulmonară, aorta). Este un organ
muscular ai cărui pereți au patru straturi: pericardul - sac fibros în care este adăpostită inima
miocardul (mușchiul inimii), căptușit în interior de endocard, iar la exterior de o membrană
seroasă, epicardul. Pompa cardiacă are patru camere: atriul drept și stâng (sau urechiușa
dreaptă respectiv stângă) cu pereții subțiri - camerele de primire - și ventriculul drept și stâng
cu pereții mai groși, care constituie pompa efectivă.
Între cavități există orificii de comunicare și anume: între atriul și ventriculul stâng -
valva mitrală, între atriul și ventriculul drept valva tricuspidiană; din ventriculul stâng iese
aorta cu valva aortică, iar din ventriculul drept iese artera pulmonară cu valva ei. Buna
funcționare a aparatelor valvulare favorizează umplerea cu sânge a inimii în perioada de
repaus (diastolă) și propulsarea lui după contracție (sistolă) în marea și mica circulație.
Inima, reprezentată în figura 2, este singurul organ muscular care se contractă ritmic,
fără întrerupere, din viața embrionară până la moarte. Automatismul cardiac este asigurat de
un centru specializat (nodul sinusal situat în atriul drept), de la care pornește stimulul cardiac
și de unde este transmis mai departe de nodului atrioventricular (situat în septul interatrial),
apoi de fasciculul His (din septul interventricular) și rețeaua Purkinje (din pereții ventriculari
a căror activitate electrică dau undele pozitive și negative pe electrocardiogramă).

Figura 2 – Inima.

7
 Arterele sunt vasele sangvine care duc sângele de la inimă. Au rolul de a transporta
sânge oxigenat de la inimă înspre țesuturi și organe. Ele sunt segmentul circulator cu cea mai
mare presiune arterială. Presiunea în artere este maximă în momentul sistolei și minimă în
momentul diastolei. Cea mai importantă arteră este cea numită aortă. Arterele sunt de două
tipuri: artere sistemice, care duc spre tot corpul și artere pulmonare, care îl duc la plămân.
În figura 1 sunt reprezentate cu culoarea roșie. Artera este compusă din trei straturi:
tunica externă, tunica musculară (tunica mijlocie) și tunica internă. Tunica externă e alcătuită
din țesut conjunctiv cu fibre de colagen și elastină, de asemenea și fibre nervoase vegetative și
vase de sânge ce asigură oxigen pentru peretele vascular. Tunica mijlocie, sau medie, e
constituită din celule musculare netede și fibre conjunctive elastice. Tunica internă (numită și
endoteliul vascular) e un epiteliu pavimentos simplu, aflat pe o membrană bazală și un strat
subendotelial elastic.
Arterele au cea mai ridicată presiune, datorită fluxului constant de sânge ce este
pompat de inimă.
Venele sunt vasele sangvine care transportă sângele dinspre capilare spre inimă. Ele au
un volum de trei ori mai mare decât arterele. Majoritatea venelor transportă sânge neoxigenat,
excepție făcând venele pulmonare și vena ombilicală. Structura lor conține aceleași trei tunici
ca și arterele, dar cu anumite adaptări.
Datorită condițiilor hemodinamice speciale din spectrul venos, venele prezintă
anumite adaptări. Acestea au pereții mai subțiri, se destind cu ușurița, iar venele situate sub
nivelul cordului prezintă valvule semilunare și au musculatura mai dezvoltată.
În structura histologică a pereților venelor se disting trei tunici:
- tunica internă - endoteliu cu un strat subendotelial conjunctiv, bogat în fibre elastice;
- tunica medie - lamele elastice concentrice și celule musculare atașate rețelei elastice;
- tunica externă - țesut conjunctiv, conținând vase și nervi.
Spre deosebire de artere, delimitarea între tunici nu e uniformă. Tunica internă de sub
nivelul inimii prezintă valve în formă de cuib de rândunică, numite semilunare, care ghidează
fluxul sanguin; când sângele pornește în direcția bună, valvele rămân deschise datorită
poziționării în formă de con. Dacă sângele vrea să o ia invers, ele se închid datorita presiunii.
Acestea sunt prezente deoarece nu există nimic ce pompează sângele înapoi, deci el o poate
lua în orice direcție. Tunica medie e mai subțire, pe când cea externă e mai groasă.
Capilarele sunt cele mai mici vase sangvine din sistemul circulator. Din cauza mărimii
lor ele pot ajunge oriunde în corp. Cea mai deasă rețea de capilare se găsește pe alveolele
pulmonare. Având grosimea de o singură celulă, ele realizează schimbul de substanțe dintre
sânge și țesuturi, în diametru au circa 5-10 μm. Contactul dintre capilare și vene sau artere nu

8
se face direct, ci prin intermediul venulelor (între vene și capilare) și a arteriolelor (între
artere și capilare).
Capilarele rezultă din ramificarea metaarterelor, continuându-se cu venele capilare și
au 0,5 mm lungime. Cu cât activitatea metabolică a țesutului e mai intensă, cu atât sunt
prezente mai multe capilare.
Schimburile de gaze și alte substanțe se efectuează prin difuziune și filtrareț

II. 2. Noțiuni de fiziologie

Revoluția cardiacă: Trecerea sângelui din atrii în ventriculi și apoi în arborele
vascular împreună cu fenomenele care determină și însoțesc această deplasare de sânge,
poartă numele de revoluție cardiacă, ca în figura 3.

Figura 2 – Revoluția cardiacă

9
 Revoluția cardiacă durează 0,8 secunde și cuprinde contracția atriilor sau sistola
atrială, care dublează 0,1 secunde; contracția ventriculilor sau sistola ventriculară, care
durează 0,3 secunde, relaxarea (repausul) întregii inimi, sau diaslola generală, care durează
circa 0,4 secunde.
Inima este o pompă aspiratoare-respingătoare, circulația sângelui fiind posibilă
datorită contracțiilor ei ritmice. Revoluția cardiacă începe cu umplerea atriilor în timpul
diastole atriale, sângele din venele cave pătrunzând în atriul drept, iar sângele din venele
pulmonare, în cel stâng. Pătrunderea sângelui destinde pereții relaxați ai atriilor, până la o
anumită limită, când începe contracția atrială, deci sistola atrială, care evacuează tot sângele
atrial în ventriculi.
Acumularea sângelui în ventriculi duce la creșterea presiunii intraventriculare și
începerea sistolei ventriculare (contracția ventriculilor). în timpul sistolei ventriculare, datorită
presiunii ridicate din ventriculi, care depășește presiunea din artera pulmonară și aortă, se
închid valvulele atrioventriculare și se deschid valvulele sigmoide. După expulzarea sângelui
din ventriculi, pereții acestora se relaxează și începe diastola ventriculară, când, datorită
presiunii scăzute din ventriculi, se închid valvulele sigmoide și se deschid cele atrio-
ventriculare.
La începutul diastolei ventriculare, sângele este aspirat din atrii de către ventriculi. La
sfârșitul diastolei ventriculare, contracția atrială (sistola atrială) contribuie la vărsarea în
ventriculi a restului de sânge din atrii.
Rezultă că, în timpul revoluției cardiace, atriile și ventriculii prezintă sistole
(contracții) și diastole (relaxări) succesive, care se efectuează în același timp în cavitățile
drepte și cele stângi. Diastola generală, adică relaxarea întregii inimi, se suprapune pe diastola
ventriculară, dar durează mai puțin decât aceasta, din cauza sistolei atriale care începe în
ultima perioadă a diastolei ventriculare.
La individul normal au loc 70 - 80 de revoluții cardiace/min, care reprezintă de fapt
bătăile inimii. Contracțiile cardiace sunt sub dependența a două mecanisme reglatoare – unul
intracardiac, altul extracardiac.
Mecanismul intracardiac este datorat țesutului specific.
Se știe că proprietățile miocardului sunt:
- automatismul, adică posibilitatea de a-și crea singur stimuli excitatori;
- excitabilitatea, care este dealtfel o proprietate generală a materiei vi;
- conductibilitatea, proprietatea de a conduce stimulul;
- contractilitatea, proprietatea de a răspunde la excitație prin contracție.
Automatismul și conductibilitatea se datoresc țesutului specific și explică activitatea

10
ritmică, regulată, a inimii. Frecvența bătăilor cardiace (70 - 80/min) este realizată de nodul
Keith și Flack, denumit și nodul sinuzal, care emite stimuli cu această frecvența. De aceea,
ritmul cardiac normal se mai cheamă și ritrn sinuzal.
Mecanismul extracardiac este datorat sistemului nervos simpatic și parasimpatic.
Simpaticul (adrenalina, efedrina și toate substanțele simpatcmimetice) accelerează ritmul
cardiac, iar parasimpaticul îl rărește.
Fiziologia vaselor: sistemul vascular este alcătuit dintr-un segment arterial, unul
venos și un altul limfatic. Arterele au rolul de a conduce sângele de la inimă spre periferie.
Pereții arterelor sunt mai groși decât ai venelor și sunt formați dintr-o tunică internă (intimă),
alcătuită din celule endoteliale, o tunică medie, formată din fibre musculoelastice dispuse
circular, și o tunică externă, alcătuită din fibre conjunctive și elastice.
Datorită structurii lor elastice, aorta și vasele mari înmagazinează o parte din energia
dezvoltată de cord în sistolă și o restituie în diastolă, transformând undele de sânge trimise de
cord intermitent într-o curgere continuă.
Sângele circulă în vase în virtutea legilor hidrodinamicii. Pentru a asigura circulația,
pompa cardiacă trebuie să învingă rezistența vasculară, deci să funcționeze ca o pompă cu
presiune. Așadar, pentru circulație, presiunea este factorul principal. Ea este rezultatul unui
factor central - forța de contracție a cordului - și a unui factor periferic - rezistența vasculară.
Circulația în vene are loc ca o consecință a circulației sângelui în artere și capilare.
Acțiunea de pompă a inimii este suficientă pentru a asigura întoarcerea sângelui.

II. 3. Bolile aparatului cardiovascular

II. 3. 1. Hipertensiunea arteriala (HTA)

HTA este afecțiunea cardiovasculară cea mai răspândităși una din cele mai importante
probleme de sănătate.
Se manifestă printr-o creștere persistenta a tensiunii arteriale sistolice si diastolice
peste valorile 140/90 mm Hg. Valoarea TA diferă cu vârsta individului. Tratamentul
medicamentos este complex și divers.

Clasificare.
În funcție de etiologie se deosebesc:
 Hipertensiunea arterială esențială, în care nu se poate evidenția o cauză organică;
 Hipertensiunea arterială secundară sau simptomatică, în care este dovedită cauza. Se
deosebesc hipertensiuni secundare renale, endocrine, neurogene și cardiovasculare.

11
 În funcție de evoluție se acceptă astăzi clasificarea propusă de O.M.S.:
 stadiul I, caracterizat prin depășirea valorilor normale de 140 - 160/90 - 95 mm Hg;
 stadiul al Il-lea, caracterizat prin semne de hipertrofie cardiovasculară. Hipertrofia
ventriculului stâng poate fi constatată clinic, electrocardiografic, radiologic și prin
examenul fundului deochi (angiopatie hipertensivă);
 stadiul al III-lea, caracterizat prin apariția complicațiilor cardiace, coronariene,
cerebrale și renale.
Hipertensiunea arterială este una dintre cele mai răspândite boli. Presiunea arterială
poate crește fie prin mărirea debitului, fie prin creșterea rezistenței. Cele mai multe
hipertensiuni au la bază creșterea rezistenței periferice (hipertensiunea esențială, renală etc.).
Inițial, procesul este funcțional - vasoconstricție ulterior apar leziuni organice care
permanentizează hipertensiunea arterială. În ceea ce privește factorii care realizează
vasoconstricția arterială, se acordă un rol important sistemului nervos central, sistemului
hipofizosuprarenal și hipereactivității vasculare. În evoluția hipertensiunii arteriale, după mai
mulți ani de evoluție apar leziuni organice de ateroscleroză, care agravează tulburările.
Obiective:
- reducerea valorilor TA către limite normale;
- reducerea morbiditațiiși mortalității asociate cu HTA;
- controlul altor factori de risc cardiovascular, modificabili care pot influenta evoluția
pacientului hipertensiv.
Tratamentul nefarmacologic:
- regim alimentar hiposodat;
- controlul greutății corporale;
- suplimentarea de potasiu, de calciu;
- restricție de alcool;
- încetarea fumatului, reducerea consumului de cafea;
- exerciții fizice;
- tehnici de relaxare
Medicația este stabilita doar de medic.

II. 3. 2. Insuficiența cardiacă.

Este o boala care reprezintă incapacitatea cordului de a pompa sângele într-un ritm
care să asigure necesitățile metabolice ale țesuturilor sau realizarea acestor necesități cu prețul
unei presiuni de umplere crescute.

12
 II. 3. 3. Tulburări de ritm cardiac.
Ritmul cardiac normal este de 60-90 bătăi/minut, ce survin în mod regulat ca urmare a
descărcărilor impulsurilor electrice de la nivelul nodului sino-atrial, ce sunt apoi conduse la
rniocite, producând contracția mecanică a miocardului. Aceste tulburări sunt: fibrilație atrială,
flutter atrial, tahicardie paroxistica supraventriculară, fibrilație ventriculară.

II. 3. 4. Sindroame coronariene acute:

- angina instabilă, infarct miocardic acut;
- simptomatologia este declanșată ca urmare a fisurării unei plăci de aterom la nivelul
unei artere coronare ceea ce determina hemoragia în interiorul plăcii cu creșterea
volumului acesteia și reducerea lumenului arterei coronare.

II. 3. 5. Boala varicoasa și tromboflebita

Se manifesta prin apariția unor dilatații elongații și torsionări ale venelor din teritoriul
venelor safene și afluenților acestora.
Condiții favorizante: factori genetici, ortostatism prelungit, ridicare de greutăți,
sarcina, obezitate, constipație cronică etc
Tratament: medical ( anticoagulante) și chirurgical
Recomandări: se evită ortostatismul prelungit, se poartă ciorapi elastici, scădere în
greutate, repaus nocturn cu gambe ridicate, mers cu bicicleta, evitarea saunelor si expunerea
prelungita la soare.

II. 3. 6. Arteriopatia obliterantă.

Este boala arterelor periferice cu reducerea progresivă a lumenului vascular și a
fluxului sangvin spre membre. Apare 90% în cadrul aterosclerozei sistemice și se asociază
frecvent cu diabet zaharat, dislipidemii.
Tratament: combaterea factorilor de risc cardiovascular, prevenirea complicațiilor
sistemice ale aterosclerozei, renunțarea la fumat.
Medicație:
- statine;
- terapia antiplachetară (acid acetilsalicilic 75-150 mg/zi, ticlopidina,CLOPIDOGREL);
- tratament anticoagulant.
Tratamentul ulcerațiilor și gangrenei: antibiotice, comprese sterile călduțe îmbibate în
soluție de permanganate de potasiu 0.2% sau acid boric.

13
 III. INSUFICIENȚA CARDIACĂ (IC)

III. 1. Generalități.
Insuficiența cardiacă reprezintă un sindrom complex care rezultă din afectarea
structurii și funcției inimii, ducând la incapacitatea cordului de a pompa suficient sânge pentru
a acoperi necesitățile metabolice ale organismului. Insuficiența nu înseamnă că inima nu mai
pompează sânge, ci ca nu mai lucrează așa cum ar trebui.
Scăderea debitului cardiac, consecutiv scăderii forței de contracție a miocardului, duce
la lipsa oxigenului în țesuturi și organe, în special la nivelul rinichiului, a glandelor
suprarenale și a hipofizei posterioare, determinând scăderea filtrației glomerulare, creșterea
reabsorbției tubulare, hipersecreția de aldosteron - fenomene ce explică retenția de apă și sare
și apariția edemelor.
Prin scăderea forței de contracție a miocardului, inima fiind în imposibilitatea de a
expulza întreaga cantitate de sânge primită, rezultă o acumulare de sânge în spatele inimii, cu
stază și hipertensiune pulmonară ce se realizează în cazul insuficienței ventriculului stâng și
cu stază, hipertensiune venoasă și infiltrarea țesuturilor cu apă și sare în cazul insuficienței
ventriculului drept.
Deoarece inima nu mai funcționează în limite normale, organismul încearcă să și
suplinească funcția prin:
- reținerea apei și sării pentru a crește cantitatea de sânge;
- creșterea frecvenței cardiace (tahicardie);
- creșterea dimensiunilor inimii.
Cu timpul inima obosește și începe să devină din ce in ce mai puțin eficientă. În acest
moment apar simptome ca oboseala și slăbiciune. Sângele începe să stagneze în vasele care
ajung la inima, cauzând acumularea de lichid la nivelul plămânilor și scurtarea respirației.

III. 2. Cauze.
Insuficiența cardiacă este produsă de factori sau boli care afectează capacitatea de
pompare a ventriculului stâng (disfuncție sistolică) cum ar fi:
- boli coronariene sau infarcte miocardice (cea mai comună cauză);
- hipertensiune arteriala slab controlata, diabet zaharat sau afecțiuni tiroidiene;
- cardiomiopatia, cardiomiopatia alcoolica, infecția sau inflamația mușchiului inimii
(miocarditele);

14
 - consumul cocainei sau a altor droguri ilegale;
- boli ale sacului ce învelește inima (boli ale pericardului);
- boli congenitale de cord;
- boli sau rupturi valvulare;
- boli ale inimii ce determina o frecventa cardiaca prea mare, prea mica sau neregulata
(aritmii);
- vârsta: odată cu înaintarea în vârstă mușchiul inimii devine mai rigid, împiedicând
inima săse umple cu sânge.
Atunci când ventriculul stâng nu se mai poate umple normal, afecțiunea poartă numele
de insuficiență cardiacă diastolică. Aceasta poate fi cauzată de hipertensiune arterială, boli
coronariene sau boli valvulare. Anumiți factori pot duce la înrăutățirea bruscă a insuficienței
cardiace și uneori la patologie cu potențial letal cum ar fi edemul pulmonar sau șocul
cardiogen.

III. 3. Clasificarea insuficienței cardiace:

 Insuficiența cardiacă sistolică, atunci când inima este mărită și funcția de pompa
(sistolica) scăzută. Se mai numește IC cu fracție de ejecție scăzută (FE<35-40%). Poate
asocia sau nu afecțiuni valvulare.
 Insuficiența cardiacă diastolică, se mai numește insuficiența cardiacă cu funcție
sistolică prezervată. Funcția de pompa este normală în repaus (FE>40%), dimensiunile
inimii sunt normale. Apare cel mai frecvent (ca forma izolată) la pacienții cu
hipertensiune arteriala netratată. In principiu, toți pacienții cu disfuncție sistolică au și
disfuncție diastolică.
 Insuficiența cardiacă stângă, când ventriculul stâng este cel afectat. Produce în prima
faza congestie pulmonară (acumulare de lichid în plămâni) și apoi în formele prelungite
grave și congestie sistemică.
 Insuficiența cardiaca dreapta, când ventriculul drept este afectat. Produce exclusiv
congestie sistemica (acumulare de lichid in ficat, intestine, picioare).
 Insuficiență cardiaca cronică, atunci când simptomele de insuficiență cardiacă nu
evoluează sau evoluează lent în timp (se mai numește insuficiența cardiacă
compensată).
 Insuficiența cardiacă acută, atunci când simptomele de IC apar brusc sau într-un timp
scurt la un pacient aparent sănătos sau cu simptomatologie stabila. Poate fi o acutizare a
insuficientei cardiace cronice in condiții specifice (anemie, tulburări de ritm, consum

15
 excesiv de sare, nerespectarea tratamentului, hipertiroidie, infecții respiratorii acute)
sau poate fi de novo (apare pentru prima data) în sindromul coronarian acut (infarct
miocardic), tromboembolismul pulmonar, în criza hipertensiva.
Clasificarea funcțională (în funcție de simptome) a insuficienței cardiace (NYHA - New
York Heart Association):
- Clasa I NYHA: activitate fizica nu este limitata; pacientul este asimptomatic ia efort.
- Clasa II NYHA: activitatea fizica este limitata ușor; simptomele apar la activitate
fizica mai mare ca cea uzuala (zilnică); fără simptome în repaus.
- Clasa III NYHA: activitate fizica uzuala (ușoara) produce simptome, simptomele
dispar în repaus.
- Clasa IV NYHA: limitare severa a activitatii fizice, simptomele aparand chiar și în
repaus.

III. 4. Simptomatologie.
Simptomele insuficienței cardiace sunt subiective și obiective.
- SIMPTOME SUBIECTIVE
a. Dispneea este cu caracter progresiv, apare la început doar la eforturi mari apoi la
eforturi din ce în ce mai mici, în cele din urmă fiind prezentă și în repaus, obligând
pacientul la ortopnee, îmbrăcând forme severe în:
 astmul cardiac (insuficiență cardiacă stângă acută) cu dispnee cu
respirație superficială, paroxistică mai ales nocturnă, respirația fiind și
zgomotoasă;
 edem pulmonar acut, cu dispnee intensă, cu respirație șuierătoare.
Dispneea este diminuată în insuficiența cardiacă dreaptă.
b. Tusea apare la efort sau noaptea, datorită stazei pulmonare venoase, de obicei
este uscată sau însoțită de cantitate mică de spută, uneori spute hemoptoice sau
apare hemoptizia (infarct pulmonar, embolie pulmonară, stenoza mitrală). În
formele severe criza de astm cardiac evoluează spre edem pulmonar acut,
pacientul este anxios, palid sau cianotic, dispnee cu respirație șuierătoare,
expectorație rozată, spumoasă, abundentă, uneori se scurge în valuri pe gură și
pe nas. Criza poate ceda spontan sau se poate sfârși prin asfixie sau exitus.
c. Palpitația este senzația subiectivă a pacientului, de pulsație, de zbatere a
inimii, fenomen incomod, penibil de teamă, cu mare ecou psihizant.
Palpitația datorită tulburărilor de frecvență:
 tahicardie sinusală;

16
  tahicardie paroxistică.
Palpitația datorită tulburărilor de ritm:
 extrasistolia;
 fibrilația atrială;
 flutterul atrial;
 blocul atroventricular
d. Hepatalgie este durere în hipocondrul drept datorită stazei hepatice.
e. Astenia fizică și intelectuală. Astenia semnifică diminuarea patologică a
capacității de efort fizic și/sau intelectual. Este simptomul frecvent
întâlnit,descris de către pacient ca o senzație de oboseală nejustificată de efort
și care nu dispare după repaus. Astenia trebuie diferențiată de oboseala
fiziologică care apare după activitatea zilnică obișnuită și care dispare după
repaus, ca și de stările de surmenaj sau de solicitare în care se produce o
epuizare a forțelor organismului. În bolile cardiovasculare(cardiopatii
congenitale, insuficiență cardiacă apare astenia ca substrat organic față de
nevroze astenice, stări anxioase și depresive unde apare astenia de origine
psihogenă.

- SIMPTOME OBIECTIVE
a. Cianoza este discretă insuficiența cardiacă stângă, iar în insuficiența cardiacă
dreaptă este intensă, apare la extremități apoi se generalizează.

b. Mărirea de volum a inimii se evidențiază clinic și radiologie atât în

insuficiența cardiacă stângă cât și în insuficiența cardiacă dreaptă.

c. Tahicardia apare mai ales în insuficiența cardiacă stângă iar în insuficiența

cardiacă dreaptă uneori ritm de galop și suflu sistolic funcțional în regiunea
xifoidiană.

d. Semnele stazei venoase periferice, aceste semne sunt: jugulare turgescente,

hepatomegalie, valuri crepitante la bazele plămânilor cu extindere spre vârfuri,
edeme localizate maleolari, gambe, coapse, sacrale care duc la ascită,
hidrotorax.

17
 III. 5. Diagnostic
Diagnosticul insuficienței cardiace este în primul rând unul clinic (prezența
simptomelor) iar confirmarea sa se face prin metode imagistice (in special ecografie cardiaca)
și de laborator (BNP sau NT-proBNP, troponina, CK, CK-MB)
Diagnosticul de insuficiență cardiaca este stabilit de medic in urma unui examen clinic
(cu elemente sugestive pentru diagnostic), la care se adaugă o serie de investigații cu ajutorul
cărora se precizează atât cauza cât și severitatea afecțiunii. Cele mai importante sunt:
- Electrocardiograma (ECG) - aduce informații importante despre ritmul cardiac si
despre prezența unor afecțiuni cum ar fi cardiopatia ischemică, infarctul miocardic
acut, sechele (cicatrici) după un infarct miocardic vechi, hipertrofia de ventricul stâng
etc.;
- Radiografia toracică - efectuata uzual in incidența postero-anterioara, aduce
informații despre dimensiunile cordului, vasele mari, prezența lichidului în cavitatea
pericardică etc. Pe de altă parte, aduce date despre starea plămânilor Adeseori,
decompensări ale insuficienței cardiace apar consecutiv unor afecțiuni pulmonare
acute (ex. pneumonii, bronșite acute). În aceste cazuri, radiografia toracică poate
preciza diagnosticul.
- Ecocardiografia transtoracică este investigație neinvazivă care utilizează
ultrasunetele și prin care se vizualizează cavitățile inimii, pereții cardiaci, cinetica
(mișcarea) acestora, valvele cardiace cu posibila afectarea a acestora, porțiunea inițială
a arterelor aorta și pulmonară.
În marea majoritate a situațiilor, aceste investigații de bază sunt suficiente pentru
stabilirea diagnosticului de insuficiență cardiacă și a severității acesteia. Identificarea cauzei,
pe de altă parte, poate necesita testări suplimentare (ecografie transesofagiană. testul de efort
cardiovascular, angiocoronarografia, rar tomografie computerizata, RMN etc.)
Diagnosticul de IC se face de către medic pe baza examenelor clinice și a testelor
medicale. Medicul va încerca să afle prin anamneza care sunt simptomele, de când au apărut,
în ce condiții apar, ce alte boli mai aveți, factorii care v-au agravat boala. Urmează apoi
examenul fizic, prin care medicul încearcă să identifice prezenta semnelor clinice de IC.
Astfel, medicul poate identifica mărimea inimii prin percuția toracelui, poate observa
edemele, poate palpa un ficat de dimensiuni crescute, poate observa dilatarea venelor
jugulare. Cu ajutorul stetoscopului poate asculta ritmul cardiac accelerat și prezența de sufluri
sau zgomote cardiace anormale, precum și apariția de zgomote anormale la nivelul
plămânilor. Pe baza anamnezei și a examenului fizic medicul identifică semnele de IC,

18
evaluează severitatea lor și stabilește planul investigațiilor ulterioare.
Rolul testelor medicale este a preciza diagnosticul de IC , severitatea IC, eficacitatea și
posibilele reacții averse ale tratamentului. Testele medicale uzuale pe care medicul
dumneavoastră s-ar putea să vă solicite să le faceți sunt:
Teste de sânge uzuale includ dozarea hemoglobinei numărarea și formula leucocitară;
probele renale - uree , creatinina; ionograma - sodiu , potasiu , calciu , magneziu; dozarea
glicemiei; dozarea lipidelor plasmatice.
Electrocardiograma (ECG) este o analiza obligatorie și oferă date importante privind
creșteri sau scăderi ale ritmului cardiac, prezența blocajelor impulsului electric, mărimea
inimii, prezența ischemiei cardiace sau a unui infarct miocardic etc.
Radiografia cord-pulmon vizualizează cu ajutorul radiațiilor X cordul, vaselor mari și
plămânii. Pentru a obține radiografia cord-pulmon este necesară expunerea la radiații X la un
nivel mic. Radiografia da informații cu privire la mărimea inimii, a vaselor mari și oferă date
importante în ceea ce privește starea plămânilor.
Ecocardiografia este o analiza importantă pentru pacienții cu IC, contribuind la
diagnosticul de IC, oferind date anatomice și funcționale ale inimii, cum ar fi funcționarea
valvelor cardiace, contracția inimii, mărimea camerelor inimii, îngroșareapereților cardiaci,
prezența lichidului in jurul inimii, aspectul arterelor mari.
Testul de mers timp de șase minute este un test simplu care măsoară distanța parcursă
de un pacient în șase minute. Are valoare pentru a evalua severitatea IC și răspunsul la
tratament.
Testul de efort presupune înregistrarea continuă a ECG, a ritmului cardiac și a
tensiunii arteriale în timp ce faceți un efort standardizat, pe bicicleta sau pe un covor rulant. În
timpul efortului inima consumă mai mult sânge oferit prin arterele coronare. Dacă arterele
coronare au stenoze pe traiectul lor, aceste nu pot să ofere un flux de sânge mai mare necesar
unei inimi la efort. Acest lucru e observat pe ECG unde apar modificări. Este un test foarte
util la pacienții cu cardiopatie ischemică.
Tomografia computerizată (TC) este o tehnica cardiologică, fiind necesară uneori și
administrarea unei substanțe injectabile. Poate fi utilă pentru depistarea unor cauze ale IC.
Recent, prin aplicarea unui protocol special (numită TC cu secțiuni multiple), TC poate
vizualiza arterele coronare.
Coronarografia este o analiză invazivă care permite vizualizarea arterelor care iriga
inima (arterele coronare).

19
 III. 6. Complicații
1. Infarctul pulmonar când apare constau în triada: junghi brutal, urmat de spute
hemoptoice și puseu febril; uneori scăderea tensiunii și subictere în zilele următoare.
Apar după 12-24 de ore și constau în tuse, spute negricioase, vâscoase, aderente,
sindrom de condensare pulmonară, febră, uneori subicter exudat pleural și opacitate
pulmonară la examinare radioIogică. Emboliile masive duc la exitus în câteva minute
sau ore.
2. Bronșite;
3. Tromboflebite periferice;
4. Infecții cronice ale gambelor prin edem cronic;
5. Alterarea funcțiilor hepatice;
6. Tulburări de ritm;
7. Tulburări electrolitice
Pe fondul unei insuficiențe cardiace apar uneori decompensări repetate, aparent
nejustificate, uneori subfebrilitate, spute hemoptoice sau subicter.
Examenul obiectiv depistează semne de tromboflebite a membrelor inferioare,dureri la
presiunea gambelor.

III. 7. Evoluție și prognostic

În cazul insuficienței cardiace drepte prognosticul depinde de masivitatea emboliei, de
mărimea arterei obstruate și de repetarea emboliei. Uneori pacientul se vindecă fără sechele,
alteori apare un infarct pulmonar.
Insuficiența cardiacă stângă în formele severe evoluează către edemul pulmonar acut
când criza poate ceda spontan sau sfârși prin asfixie și moarte.
Evoluția și prognosticul în cazul insuficienței cardiace globale depinde de natura bolii
cauzalețmai bune în miocarditele infecțioase, mai grave în bolile valvulare și în cordul
pulmonar cronic) de factorii precipitanți și de corectitudinea și respectarea tratamentului.
Dacă nu se intervine asupra cauzei,cu timpul, se ajunge la insuficiență cardiacă
ireductibilă în care orice tratament rămâne ineficace.

20
 IV. MEDICAȚIA INSUFICIENȚEI CARDIACE

Clasificarea medicației active în insuficiența cardiacă se face astfel:

a. în funcție de elementele ameliorate:
 Medicamentele inotrop pozitive: stimulează forța de contracție și ameliorează
deficitul de pompa cardiacă;
 Inhibitorii enzimei de conversie (IEC) și blocanții receptorilor AT - 1 ai
angiotensinei:
- reduc postsarcina (prin scăderea rezistenței periferice);
- reduc presarcina, indirect, ca o consecință a scăderii retenției
hidrosaline (prin diminuarea secreției aldosteronului);
- reduc tonusul simpatic (prin scăderea nivelului angiotensinei
tisulare);
- reduc remodelarea ventricularăși vasculară pe termen lung, cu
consecința beneficăîn reducerea morbidității și mortalității.
 Vasodilatatoarele: reduc postsarcina sau/și presarcina, ușurând munca inimii.
 Beta - blocantele (bisoprolol, carvedilol, metoprolol):
- reducerea frecvenței cardiace;
- reducerea remodelării (prin reducerea activității mitogenice a
catecolaminelor);
- reducerea RA produse de concentrațiile înalte de catecoiamine
(inclusiv apoptoza).
 Diureticele: elimină excesul de sare și apă; scad volemia; reduc presarcina,
scad excitabilitatea vasculară și cardiacă.
b. Clasificarea vasodilatatoarelor, în corelație cu elementele ameliorate:
 arteholodilatatoare (scad rezistența perifericăși reduc postsarcina);
 venodilatatoare (cresc capacitanța venoasă și reduc presarcina).

IV. 1. Farmacoterapia și farmacografia insuficienței cardiace

Tratamentul în trepte al IC prevede:
1. Scăderea muncii inimii (oprirea fumatului, reducerea activității fizice, scăderea
ponderală, tratarea HTA);
2. Regim hiposodat, restricția apei;

21
 3. Diuretice;
4. IEC sau blocanți AT -1;
5. Medicamente inotrop pozitive (digitalice);
6. Beta-blocante;
7. Vasodilatatoare utile în insuficiența cardiacă.
Diuretice de elecție sunt tiazidele. În cazul edemelor persistente și urgențelor se
folosește furosemid. Se monitorizează kaliemia. Hipokaliemia se compensează cu KC1 sau
diuretice hiperkaliemiante (amilorid, triamteren).
Medicamentele inotrop pozitive utilizate uzual în insuficiența cardiacă cronică gravă, cu
deficit de pompa și debit cardiac scăzut sunt glicozizii cardiotonici.
Utilizarea cronica a medicamentelor inotrop pozitive îmbunătățește viața cardiacilor,
însă nu prelungește semnificativ durata de viața, din următoarele cauze:
- suprasolicitarea inimii prin stimulare cu medicamente inotrop pozitive determină
treptat moartea unui număr din miocite;
- efectul secundar aritmogen al medicamentelor inotrop pozitive influențează negativ
boala.
În insuficiența cardiacă congestivă acută rezistența la glicozizii cardiotonici, pot fi
utile alte medicamente inotrop pozitive (de ex. de tip amrinona).
Arteriolo dilatatoarele se asociază în caz de HTA și rezistența arterială periferică
ridicată, pentru a reduce postsarcină.
Venodilatatoarele se administrează în caz de stază venoasă (evidențiată prin dispnee),
în scopul reducerii presarcinii.
Obișnuit se administrează vasodilatatoare neselective, ce ameliorează atât postsarcină,
cât și presarcina.
În insuficiența cardiacă acută, se administrează i.v.: furosemid (diuretic), digoxina
(inotroppozitiv), nitroglicerina (vasodilatator și coronarodilatator), aminofilina
(bronhospasmolitic, venodilatator, inotrop pozitiv), morfina (analgezic - sedativ,
venodilatator).
Ghidul pentru managementul IC, cauzată de disfuncția sistolică ventriculară stângă
(bazat pe niveluri de evidenta) este dat de:
 INHIBITORII ECA (IEC) pot fi considerați o prioritate (medicațiede prima linie),
inclusiv în IC asimptomatică (clasa I NYHA), exceptând CI absolute. IEC reduc
morbiditatea și mortalitatea ( nivelul de evidență: A I);
 BETA - BLOCANTELE nu mai sunt CI în IC, ci sunt indicate la toți pacienții
înstadiile stabile II, III și IV NYHA, exceptând pe :
- cei instabili hemodinamic, cei cu CI (nivelul de evidență: A);

22
 - cei cu dispnee de repaus (nivelul de evidenta: D).
 ANTAGONIȘTII ALDOSTERONULUI (SPIRONOLACTONA ) în dozaj de 25 mg
zilnic, controlează simptomatologia, scad mortalitatea și zilele de spitalizare, la
pacienții cu dispnee de repaus (clasa IV NYHA), fără insuficiență renală avansată
( creatininemia sub 2,5 mg / dl) ( nivelul de evidență: A);
 DIURETICELE pot fi utilizate acut sau cronic, pentru tratarea supraâncărcării de
volum (nivelul de evidență: D);
 DIGOXINA este indicată în insuficiența cardiacă simptomatică:
- refractară la tratamentul cu diuretice, inhibitori ECA și beta-blocante, pentru
ameliorarea simptomelor și scăderea ratelor de spitalizare ( nivelul de evidența:
A);
- cu dispnee de repaus sau istoric recent de dispnee de repaus (nivelul de
evidență: A);
- cu fibrilație atrială (nivelul de evidență: A);
Digoxina are impact pe simptome si ratele de spitalizare, dar nu pe mortalitate.
Numărul mare de medicamente poate fi o barieră pentru complianța digoxinei și poate
antrena numeroase interacțiuni, cu modificarea concentrației plasmatice a digoxinei.
Beta - blocantele utilizate cu prudență, în asociere cu DIURETICE DE ANSĂ și IEC,
ameliorează prognosticul în IC cu simptomatologie moderate (nivel de evidență – A I).
Spironolactona, asociată la tratamentul cu asociere de DIURETIC DE ANSĂ și IEC,
ameliorează prognosticul în IC severa (nivel de evidență: AI).
Blocanți AT -1 pot fi utilizați în cazurile de intoleranță la IEC.
Nivelurile de evidență: A = studii controlate, andomizate; B studii controlate,
nerandomizate; C = studii observaționale; D = opinia grupului de experți.
Gradele nivelului de evidență: I = metaanaliza a studiilor de nivel A; II = studii de
cohorta.
Medicamentele inotrop pozitive stimulează contractilitatea miocardului (forța și viteza
de contracție), fiind utile terapeutic în insuficiența cardiacă (IC) și în alte tulburări ce se
manifestă cu deficit de pompă cardiacă (ca de ex. șocul cardiogen).
Mecanismul inotrop pozitiv se bazează pe creșterea în sarcoplasmă, a concentrației de
ioni Ca2+, necesară pentru procesul contracției.
Când concentrația de Ca2+ liber în sarcoplasma depășește concentrația de repaus
celular, atunci ionii de Ca2+ se pot lega de troponina C formând complexul Ca2+ , troponină C.
Acesta provoacă o modificare conformațională a complexului de proteine reglatoare
tropomiozina - troponină ce permite ca filamentele contracțile de actină să gliseze printre

23
filamentele contractile de miozină (cu consum de energie oferită de ATP). Se formează
actomiozina și se scurtează sarcomerul, fenomen responsabil de contracția fibrei miocardice.
Medicamentele inotrop pozitive acționează prin diferite mecanisme, care antrenează
creșterea concentrației de Ca2+ liber în sarcoplasma, disponibil pentru mecanismele
contracției.

Clasificarea medicamentelor inotroppozitive

 în funcție de mecanismul de acțiune, la nivel molecular și celular:
A. Inhibitoarele pompei sarcolemice de Na+ / K+ (Na+ / K+ ATP-aza):
glicozizicardiotonici;
B. Stimulatoarele receptorilor adrenergici beta-1: beta-1 adrenergice
neselective și selective;
C. Inhibitoare fosfodiesterazei: tip teofilina si tip amrinond. În miocard, creșterea
conc, de AMPc antrenează mecanismele de creștere a concentrației ionilor de
Ca2+ citoplasmatic, disponibil pentru mecanismul contracției. În mușchiul
neted vascular, creșterea de AMPc antrenează mecanismele de relaxare și
vasodilatație.
 în funcție de extinderea efectului stimulator cardiac:
I. Stimulatoare ale miocardului contracții si inhibitoare ale miocardului
excitoconductor: glicozizii cardiotonici (grupa A);
II. Stimulatoare ale întregului miocard (contracții și excitoconductor): beta-1
adrenergice și inhibitoareiefosfodiesterazei (grupele B Și C).

IV. 2. Glicozizi cardiotonici (medicamente inotrop pozitive și

cronotrop negative).

IV. 2. 1. Proprietăți fizico-chimice

Glicozizii cardiotonici sunt de natura vegetală, fiind obținuți din speciile: Digitalis
(purpureași lanată), Strophantus (kombe, gratus, hispidus), Acocantheraouabaio,
Convallariamajalis, Heleborusniger.
Reprezentanții:
- digitoxina, acetildigitoxina (Digitalispurpurea);
- digoxina, lanatozid C, deslanozid = desacetillanatozid C (Digitalislanata);
metildigoxina (semisintetic);

24
 - strofantina G (ouabaina), strofantina K (Strophantusgratusși kombe).
În terapeutica se utilizează în mod obișnuit glicozizii din speciile de Digitalis
(purpureași lanata), de aceea glicozizii cardiotonici sunt denumiți curent cardiotonice
digitalice. Strofantinele sunt actualmente, puțin utilizate.
Structura chimică a glicozizilor cardiotonici cuprinde:
- aglicon ( genina sau genol) cu nucleu sterolic, legat la C17 de un ciclu lactonic
nesaturat pentagonal;
- parte glucidică (din 1 - 4 doze diferite: glucoza, digitoxoză, cimaroză, ramnoza),
legată de nucleul sterolic, în poziția C3.
Relații structura chimică - profil farmacologie:
a. Agliconul în totalitate (nucleul sterolic + ciclul lactonic) imprimă acțiunea de
tip cardiotonic.
Pe nucleul sterolic sunt grefate grupări oxidril, ce reduc liposolubilitatea agliconului și
funcționează ca grupări distribuitoare, influențând evoluția farmacocinetica.
Numărul grupărilor -OH influențează semnificativ profilul farmacocinetic, cu
repercursiuni importante asupra profilelor farmacodinamic și farmacotoxicologic. De
exemplu: digitoxina are un singur -OH (în poziția C14), iar digoxina are doi -OH (la C14 și
C12). Această mică diferență structural face ca aceste două substanțe să fie clasificate în două
grupe diferite de cardiotonice (cu latentă și durată lungă și respectiv cu latentă și durată
scurtă).
b. Partea glucidica crează hidrosolubilitatea și fixarea pe fibrele miocardice.

IV. 2. 2. Farmacocinetica
Profilul farmacocinetic este determinat de gradul de polarizare și lipofilia moleculei,
care depind de rezultanta influențelor reciproce dintre nucleul lipofil (sterolic) și grupările
hidrofile (ciclul lactonic, numărul de oxidrili).
Polaritatea și hidrofilia cresc în ordinea: digitoxină, digoxină, strofantină.
Clasificarea, în funcție de profilul farmacocinetic:
- Grupa digitoxinei (digitoxina, acetildigitoxina);
- Grupa digoxinei (digoxina, deslanozid, lanatozid C);
- Grupa strofantinei (strofantinele).
Grupa digitoxinei are următoarele caracteristici:
- absorbție digestivă (prin difuziune simplă) înalta; atât p.o. cât și intrarectal;
- legare de proteinele plasmatice și tisulare, în procent mare;
- eliminare lentă cu posibilă acumulare;

25
 - epurare predominantă prin biotransformare hepatică (atenție la insuficiența hepatică)
- latenta și durata de acțiune lungă,

Grupa digoxinei se caracterizează prin:

- absorbție digestiva medie;
- legare de proteinele plasmatice și tisulare mijlocie;
- epurare predominanta prin eliminare renală (atenție la insuficiență renală);
- eliminare mai rapidă, ca grupul digitoxinei;
- latentă și durata de acțiune intermediară.

Grupa strofantinei este caracterizată prin:

- absorbție digestivă foarte mică (practic, nesemnificativă);
- legare de proteine, în procent foarte mic;
- eliminare rapidă renală;
- latenta și durata de acțiune scurtă.
Căile de administrare, în conformitate cu aceste profile farmacocinetice, sunt:
- p.o., grupa digitoxinei;
- i.v. (exclusiv), grupa strofantinei;
- p.o și i. v., grupa digoxinei.
Distribuția în țesuturi: preferențial în miocard.
Biotransformarea hepatică, în două etape:
- desfacerea catenei glucidice și epimerizare;
- glucurono- sau sulfoconjugare.
Biotransformarea este intensă pentru glicozizii liposolubili (de ex. digitoxina este
epurată predominant prin biotransformare) —> acumulare în insuficiența hepatică.

IV. 2. 3. Mecanism de acțiune

Mecanismul molecular și celular de acțiune la nivel cardiac al glicozizilor cardiotonici
este complex, mecanismul molecular primar antrenând o cascadă de mecanisme la nivel
celular:
a. Mecanismul molecular primar: inhibarea pompei membranare de sodiu - potasiu (Na +/
K+ATP-ază) inhibă efluxul de Na+ și influxul de K+ împotriva gradientelor de
concentrație a ionului Na+ intracitoplasmatic.

26
 b. Cascada de mecanisme moleculare secundare:
- stimularea schimbului Na+ / Ca+ cu influx de Ca2+ crește concentrația ionului
Ca+ intracitoplasmatic;
- creșterea influxului de Ca2+, prin canalele membranare lente, în sensul
gradienmlui de concentrate crește concentrația de Ca+ intracitoplasmatic;
- favorizarea eliberării active a Ca2+, din reticulul sarcoplasmic.
c. Activarea procesului contracției (efectul inotrop pozitiv): creșterea concentrația
ionului Ca2+ însă plasma este esențială pentru procesul contracției; intensitatea
contracției este în corelație directă cu mărimea concentrației de Ca 2+ .
În ultimă instanță, acțiunea inotrop pozitivă a glicozizilor cardiotonici se datorează
creșterii concentrației ionului Ca+ disponibil pentru mecanismul contracții.

DIGITOXINA
Este cardiotonicul - tip al grupei de glicozizi cardiotonici cu latență și durată lungă.
Structura chimică: Glicozid cardiotonic obtinut din Digitalis purpurea.
Agliconul = digitoxigenina; partea glucidica: 3 molecule de digitoxoza.
Farmacocinetica:
- liposolubilitate mare absorb fie p.o. aproape totală (95-100%);
- legare de proteinele plasmatice în procent mare (95-97%) și circuit entero-hepatic T
l/2 foarte lung (6-7 zile) și tendință la acumulare în organism;
- epurare majoritar, prin biotransformare hepatică (>80%);
- eliminare renală și digestivă (circuit entero-hepatic);
- rata de epurare zilnică este cca. 10% (din Q) Dm ~ 1/10 Da;
- zona terapeutică a conc, plasmatice: 10-25 ng/ml;
- pragul toxic: 30 -40 ng/ml.
Metaboliții activi includ și digoxina.
Farmacotoxicologia:
Digitoxina este digitalicul cel mai intens bradicardizant și cu tendința cea mai mare de
acumulare.
Farmacografia:
a. Tratamentul de atac (= digitalizarea inițială):
Compensarea se instalează când în organism se acumulează o cantitate de digitoxină:
Q ~ l - 2mg ( doza de saturație).
Css se atinge după un timp t = minim 4 T 1/2, adică în cazul digitoxinei: t = 4 x 7zile =
28 zile, (dacă se administrează zilnic o doza egală cu doza epurată, adică Dm ~ 0,1 mg).

27
 Deoarece acest timp este mult prea lung pentru scopul de compensare urgență a IC, se
face digitalizarea inițială, cu doza de saturație de l,6 – 2 mg.

Digitalizarea inițilă poate fi:

- digitalizare lentă (4-5 zile), cu Da = 0,4 mg/zi (0,l mg / 6h);
- digitalizare rapida (1 zi), cu Da = 0,6 mg / inițial, continuând cu Da = 0,2 -0,3 mg / 6h.
b. Tratamentul de întreținere:
După atingerea Css, pentru menținerea inimii insuficiente în stare de compensare, se
continuă cu o doza de întreținere zilnică: Dm = 0,1 - 0,2 mg/zi (Dm ~ 1/10 Da totală, deoarece
rata de epurare zilnică este cca 10%).
Dacă se întrerupe tratamentul, după digitalizarea complete (instalarea Css), epurarea
totala se realizează în cca. 28 zile, iar simptomele de decompensare apar după cca. 18 zile.
c. Adaptarea dozelor:
Posologia trebuie redusă corespunzător, la vârstnici și în insuficiența hepatica.
În cazurile cu tendința la cumulare (vârstnici, insuficiența hepatică, etc), administrarea
se face cu pauze, fie:
- administrare la 2 zile, în doza dublă;
- administrare 3-5 zile / săptămână, apoi pauză.
d. Forme farmaceutice:
Digitalina sol. p.o. (hidrogliceroalcoolica) l%o, a 0,lmg / 0,1 ml (-5 pic).
Dm are: L = l/2-2h; Efectul max. la cca 8-12h; Durata > 2 zile.
Digitalis compr. (100 mg pulbere de frunze de D. purpureea, cu un conținut de l%o
digitoxina, adică 0,1 mg digitoxina / compr.).
Dm are: L = 2-5h; Efectul max. la 8-24h; Durata > 2zile.
Interacțiuni:
- Inhibitoarele enzimatice (paracetamol, cimetidina, alcool acut) cresc toxicitatea;
- Inductoarele enzimatice (barbiturice, fenitoina, fenilbutazona, rifampicina, alcool
cronic) scad eficacitatea.

DIGOXINA
Este cardiotonicul-tip al grupei de glicozizi cardiotonici cu latenta si durata mijlocie
(relativ scurt, comparativ cu grupa digitoxinei).
Structura chimică: Glicozid cardiotonic obținut din Digitalis lanata, prin hidroliza
lanatozidului C.
Agliconul - digoxigenina; partea glucidica = 3 molecule de digitoxoza.

28
 Farmacocinetica:
- polaritate și liposolubilitate mijlocie (mai mică față de digitoxina și mai mare
comparativ cu strofantina) absorbție p.o. cca 65-75%; variabilitate foarte mare (40
90%), funcție de forma farmaceutică (compr. sau sol. int) și individ;
- legare de proteinele plasmatice relativ mică, cca. 25% (20-40%);
- biotransformare hepatică redusă (20-40%);
- epurare majoritar prin excreție renală, în forma nemetabolizată (cca. 60-80%) cu
acumulare în insuficiența renală;
- T l/2 lung (cca. 1,5 zile);
- rata de epurare zilnica cca. 20-25% (din Q) Dm -1/4 Da;
- Css (fără digitalizare inițială cu Da) s-ar putea atinge la minim t - 4 x 1,5 zile ~ 6 zile;
- zona terapeutică a conc, plasm. = 0,5-1,5 ng/ml;
- pragul toxic: peste 2 ng ( 2,5 - 3 ng/ml).
Farmacoterapia:
- IC clasele II / IIIa (cu congestie și edem), III b și IV;
- IC moderata (clasa II/IIIa, fara congestie), care nu răspunde la IEC sau beta-blocant.
Beneficiul terapiei cu digoxina este mai mare în IC severă, cu aliura ventriculara
mărită și ritm de galop.
Digoxina ameliorează simptomatologia si morbiditatea, dar nu reduce mortalitatea.
Digoxina este CI în faza acută după infarctul de miocard.
Farmacografia:
a. Tratamentul de atac:
Compensarea la Q ~ 0,75 - l,5mg digoxina doza de saturare (digitalizare completa)
= 1 - 2 mg.
Digitalizarea inițială:
- lentă (2-3 zile), p.o., cu Da = 0,25 mg / 6h (1 mg / zi);
- rapidă, p.o. (1 zi), cu Da = 1 mg / inițial și Da = 0,5 mg / 8h;
i.v.(12h), cu Da = 0,5 mg / inițial și 0,25 mg / 4h x 3-4 doze.
b. Tratamentul de întreținere: Dm = 0,25 - 0,50 mg/ zi (1 priza).
La întreruperea tratamentului, după o digitalizare completă, efectul începe să
diminueze la cca 18h și dispare la cca 6 zile.
c. Adaptarea posologiei:
La pacienții cu risc se optimizează posologia pe criteriul farmacocinetic, în funcție de
concentrațiile plasmatice.

29
 Posologie redusă, la vârstnici și în insuficiența renală (funcție de clearance-ul
creatininei); la vârstnici, uzual Dm = 0,125 mg / zi.
d. Preparate farmaceutice:
Digoxin compr. a 0,25 mg; sol.int. 0,50g/ml; L = l - 3h; efect max. la ~ 6h.
Digoxin sol. inj. a 0,50 mg/2ml; L = 5 - 30 min.; efect max. la l - 3h.
Interacțiuni:
- multe medicamente influențează absorbția digoxinei (antiacide, antispastice,
propulsive G1 etc.) se evită administrarea digoxinei odată cu alte medicamente;
- unele antiaritmice (chinidina, amiodarona, propafenona, verapamil) și alte
medicamente (ca alprazolam, indometacin etc.) cresc come, plasmatica a digoxinei și
efectele (prin reducerea clearance-ului sau volumului de distribute) se
monitorizează concentrații plasmatice de digoxina;
- unele antibiotice (claritromicina, eritromicina, tetraciclină) cresc concentrația
plasmatica și efectele digoxinei (prin reducerea inactivării digoxinei de către bacteriile
intestinale).

IV. 3. Alte stimulante cardiace (medicamente inotrop și cronotrop pozitive)

Mecanism:
a. Cresc concentrația sarcoplasmică de AMPc.
Mecanismele de creștere a conc de AMPc sunt de două tipuri:
- stimulator beta-1 adrenergic (stimularea adenilat ciclazei și biosintezei de
AMPc);
- inhibitor al fosfodiesterazei (inhibarea catabolizării AMPc).
b. AMPc în concentrație crescută activează proteinkinaze specifice și declanșează
deschiderea canalelor membranare de calciu.
Concentrația sarcoplasmică de Ca ușor crescută declanșează în continuare eliberarea
masiva a Ca2+ din depozitele reticulului sarcoplasmic.
Farmaodinamie:
Efectul stimulator cardiac este extins:
- stimularea funcțiilor miocardului contractil (efecte inotrop, batmotrop și tonotrop
pozitive);
- stimularea funcțiilor miocardului excitoconductor (efecte cronotrop și dromotrop
pozitive).

30
 Din punct de vedere cantitativ, intensitatea stimulării diferitelor frmcții miocardice
diferă de la o grupă la alta și de la un medicament la altul.
Farmacoterapie:
Indicații în urgențe cardiace:
- șoc cardiogen, sincopa cardiacă, asistolie, bloc A-V complet;
- insuficiența cardiacă acută;
- insuficiența cardiacă cronică congestivă severă (refractară la digitalic asociat cu
diuretic și vasodilatator).

IV. 3. 1. Adrenergice și dopaminergice

Mecanism:
Receptorii adrenergici din miocard: beta-1 (majoritatea); beta-2 și alfa-1 (număr
redus).
Receptorii beta-1 reprezintă sisteme receptor-efector, efectorul fiind enzima
membranară adenilat ciclază (AC). Cuplajul se face prin intermediul proteinelor G
stimulatoare (Gs), dependente de guaninnucleotid (GTP).
Activarea receptorilor adrenergici beta-1 stimulează AC, cu creșterea biosintezei de
AMPc intracelular și declanșarea mecanismelor de creștere a Ca în sarcoplasma.
Clasificare:
a. Clasificarea, funcție de mecanism:
- Adrenomimetice (cu mecanism direct pe receptorii adrenergici beta-1);
- Dopaminergice (cu mecanism direct pe receptorii dopaminergici D1B și
receptorii adrenergici beta-1, precum sj indirect prin eliberarea de
noradrenalina): dopamina, dobutamina, ibopamina.
b. Clasificarea adrenomimeticelor, funcție de selectivitatea pe receptorii beta-1:
- neselective, alfa Și beta -adrenergice (adrenalina, dopamina, etilefrina,
midodrina);
- neselective, beta -adrenergice (isoprenalina);
- selective, beta-1 adrenergice (prenalterol, pirbuterol, dobutamina).
Farmacodinamie
Efecte cardiace beta-1 adrenergice:
- stimularea pompei cardiace (create forța Și scade durata de contracție);
- tahicardie;
- mărirea vitezei de conducere Tn sistemul His-Purkinje și ventricul.

31
 Efecte cardiace alfa-1 adrenergice (mai evidente Tn blocajul beta-adrenergic):
- stimulează contractilitatea (crește forța și durata contracției);
- tahicardia absentă.
Farmacotoxicologie
RA beta-1 adrenergice:
- efect proaritmogen cu aritmii ectopice; fibrilație ventriculară (risc mai mare la
adrenalina);
- crește travaliul cardiac și consumul de oxigen —> favorizează ischemia miocardica
CI: in cardiopatia ischemică —> risc mare de infarct de miocard.
Farmacoterapie.
Indicații:
- șoc cardiogen, sincopa cardiaca, asistolie, bloc A-V complet;
- insuficienta cardiaca acuta (de ex. prin infarct de miocard, de electie dobutamina);
- anumite cazuri de insuficienta cardiaca cronica grava (de ex. Tn decompensarea
acuta).
Farmacografie
Căi de administrare: i.v.; tratament de scurtă durata.
De elecție: dobutamina..
Utilitate restrânsă, ca stimulante cardiace: adrenalina și isoprenalina.
Preparate farmaceutice:
Adrenalina sol inj 0,1%; s.c, i.v., intracardiac.
Isoprenalin sol. inj. a 0,2 mg /1 ml; căi: s.c, i.m., i.v. perfuzie, intracardiac.

IV. 3. 2. Inhibitorii fosfodiesterazei

Mecanism:
Inhibă fosfodiesterază (enzima ce metabolizează AMPc) cresc concentrația
citoplasmatică de AMPc.
Fosfodiesteraza miocardică de tip III este inhibată ncselectiv de teofilina și selectiv de
amrinona.
Clasificare:
a. Clasificare, funcție de structura chimică:
- Derivați xantinici: teofilina, aminofilină;
- Dipiridine: amrinona, milrinona;
- Imidazoli: erioximona, fenoximona, piroximona;
- Benzimidazoli: sulmazol, pimobendan, adibendan.

32
 b. Clasificare, funcție de selectivitatea pentru fosfodiesterază de tip III miocardica:
- Inhibitori neselectivi: tip teofilina (teofilina, aminofilina);
- Inhibitori selectivi: tip amrinona (amrinona, milrinona), enoximona, etc.

Farmacoterapie.
Indicație în insuiciență cardiacă congestivă acută, refractară la alte tratamente.

Farmacografie.
Calea de administrare: exclusiv i.v. strict.

IV. 3. 3. Teofilina și aminofilina

Mecanism:
Mecanismul este complex:
- antagonist al adenozinei, prin blocarea receptorilor adenozinei (receptorii purinergici);
- inhibitor al fosfodiesterazei.
Mecanismul nu este selectiv asupra fosfodiesterazei de tip III din fibrele miocardice
spectru larg de acțiune.
Farmacodinamie:
- efect inotrop pozitiv slab;
- tahicardie creste consumul miocardic de oxigen;
- venodilatație;
- bronhodilatație (efect terapeutic în bronhoobstructie).
Farmacotoxicologia:
- risc de aritmii;
- stimulare psihomotorie;
- efect proulcerigen.
Farmacoterapia și Farmacografia:
Utilizare limitată în cardiologie, exclusiv i.v.: în insuficiență cardiacă acută, cu rezistență
pulmonară crescută.

IV. 4. Antiaritmice
Medicamentele antiaritmice previn sau trateaza aritmiile cardiace (dereglaj de
frecventa și alură), reducând dereglările automatismului cardiac și conducerii impulsului în
miocard, precum si focarele ectopice de formare a impulsurilor.

33
 Clasificări:
1. Clasa 1 = Blocantele canalelor de sodiu (stabilizatoare de membrana si inhibitoare
ale depolarizării dependente de sodiu):
A. Clasa 1 A: tip chinidina (chinidina, procainamidă, disopiramida, nprindina,
ajmalina, lorajmina, prajmalina, detajmium, sparteina);
B. Clasa 1 B; tip lidocaina (lidocaina, tocainida, mexiletina; fenitoina;
C. Clasa 1 C: tip flecainida (lecainida, encainida, lorcainida, indecainida;
propafenona, moricizina);
2. Clasa 2 = Blocantele beta-adrenergice (antagoniste ale stimulării simpatice și cate
colaminergice, a automatismului): propranolol, metoprolol, atenoiol, esmolol;
3. Clasa 3 = Blocantele canalelor de potasiu (prelungesc repolarizarea si perioada
refractara): amiodarona, bretilium, sotalol, ibutilida, dofetilida;
4. Clasa 4 = Blocantele canalelor de calciu (deprimante ale automatismului si
contractilității, dependente de calciu): verapamil, galopamil, diltiazem;
Indicațiile antiaritmicelor:
Beneficiile scontate ale terapiei cu antiaritmice sunt următoarele:
- reducerea simptomelor asociate aritmiei (palpitații, sincopa, stop cardiac);
- reducerea pe termen lung a mortalitatii la pacienti asimptomatici (efect evidențiat cert,
exclusiv pentru beta-blocante).

IV. 5. Blocantele canalelor de sodiu (clasa I)

IV. 5. 1. Antiaritmice tip chinidina (clasa IA)

Mecanism antiaritmic:
Reprezentanți: chinidina, procainamida, disopiramida, aprindina, ajmalina, lorajmina,
prajmalina, sparteina.

CHINIDINA
Structura chimică: alcaloid (izomerul dextrogir al chininei), izolat din scoarța
arborelui de chinina (Cinchona); utilizat ca sulfat.
Farmacocinetica:
- p.o. absorbție bună, cu biodisponibilitate mare (aprox. 80% ca sulfat);
- transportul în sânge: legat de proteinele plasmatice în procent mare (peste 80%) și de
hemoglobina eritrocitară;

34
- acumulare în multe țesuturi, inclusiv în miocard;
- biotransformare prin hidroxilare;
- eliminare renală - (filtrare glomeruiara și secreție tubulară, cu reabsorbție tabulară);
pH-ul acid al urinei favorizează eliminarea (prin favorizarea disocierii și defavorizarea
reabsorbției tubulare);
- T l/2 mediu (cca. 6 - 7h);

Farmacodinamia:
a. Efect principal antiaritmic, cu următoarele acțiuni:
- prelungește repolarizarea și crește durata perioadei refractare și durata PA;
- inhibă automatismul miocardic;
- întârzie conducerea A-V (alungirea intervalului ecg P-R) și în fasciculul His
(lărgirea complexului ecg QRS);
- efecte cronotrop, batmotrop si inotrop negative.
b. Alte acțiuni:
- parasimpatolitica (vagolitica), cu stimulare cardiaca, ce poate să antagonizeze
acțiunea deprimantă cardiacă de tip antiaritmic și în anumite condiții, să
producă tahicardie și accelerarea conducerii A-V (cauza efectului advers
aritmogen);
- alfa-adrenolitică, ce poate potența acțiunea vasodilatatoare directă hTA;
Farmacotoxicologia:
Reacții adverse:
a. Efecte secundare cardiovasculare:
- bloc A-V (la doze mari și cu factor favorizant hiperkaliemia);
- aritmii: extrasistole, tahicardie, fîbrilațe ventriculara (independent de doze, dar
favorizate de hipokaliemie, asociere cu digitalice, etc);
- sincopie cardiacă;
b. Efecte secundare digestive: greață, vomă, diaree.
c. Efecte toxice, la administrare timp îndelungat: tulburări psihice (confuzie, delir), de
vedere (vedere tulbure, fotofobie), de auz (zgomote în urechi), transpirații abundente.
d. Reacții de hipersensibilizare (erupții, dispnee).
Profilaxia hipersensibilității: supraveghere după prima doză.

35
 Contraindicații:
- bloc A-V complet, insuficienta cardiaca, hTA;
- fibrilație atrială veche (restabilirea contracției ruperea trombilor intraatriali
formați embolii);
- hiperkaliemie ( bloc A-V);
- hipokaliemie ( aritmii cardiace);
- hipersensibilitate.

PROCAINAMIDA
Farmacocinetica:
- biodisponibilitate bună p.o. (peste 75%);
- T 1/2 scurt (aprox. 3h);
- biotransformare prin acetilare, la N-acetilprocainamida (NAPA), metabolit activ
antiaritmic, dar cu eliminare renală mai lentă; contribuie la potențarea efectelor și
toxicității procainamidei;
Atentie! Concentrațile plasmatice eficace (4-10 μg /ml) sunt foarte apropiate de
concentrațile toxice (peste 10 μg /ml); NAP A, 10-20 μg / ml.
Farmacodinamia:
- profil farmacodinamic asemanator chinidinei;
- efecte vegetative (parasimpatolitice și alfa-adrenolitice) mai reduse.
Farmacotoxicologia și Farmacoepidemiologia:
- Profil farmacotoxicologic asemănător chinidinei, cu numeroasereacții adverse, ce
uneori impun oprirea tratamentului;
- Alergie încrucișată cu procaină;
- Sindrom lupoid reversibil (în tratament de lungă durată și la indivizii acetilatori lenți).
- Contraindicații similare chinidinei și în hipersensibilitate la procaina. Prudența în
astm.
Farmacoterapia: aritmii atriale și ventriculare, in tratament de durata scurtă.
Farmacografia: p.o. și i.v.în urgente.
Posologie: p.o. 50 mg/kg/zi divizat în prize la 3-6 ore.

DISOPIRAMIDA

36
 Farmacodinamia:
- Profil farmacologie: asemănător cu procainamida și chinidina.
- Acțiunea parasimpatolitică (anticolinergica) este bine manifestata.
- Reacție alergică cu frecvență mai redusă.
Farmacografia: p.o. și i.v. în urgențe.
Posologie: p.o. 100-200 mg la 6-8 ore.

IV. 6. Beta-adrenolitice (CLASA H)

Mecanismul antiaritmic:
Antagonizarea competitive a efectelor stimulatoare cardiace provocate de excitarea
simpaticului și de catecolaminele circulante (prin blocarea receptorilor adrenergici beta-1
cardiaci). Consecințele sunt:
- deprimarea nodului sinusal (încetinirea depolarizării lente diastolice) cu deprimarea
automatismului si scăderea tahicardiei, în condiții de efort sau solicitare simpatica și
catecolaminergica;
- deprimarea nodului A-V (prelungirea perioadei refractare) și încetinirea conducerii
A- V;
- antagonizarea acțiunii catecolaminelor de creștere a concentrației AMPc și secundar
de calciu, în fibrele miocardice (ionii de calciu fiind responsabili de automatismul
sinusal și ectopic și de contractilitatea miocardică);
- antagonizarea acțiunii catecolaminelor de reducere a efluxului de potasiu, în timpul
depolarizarii diastolice;
- antagonizarea acțiunii catecolaminelor de a create influxul de calciu, în timpul
depolarizării sistolice.
Farmacoterapie:
Indicațiile beta -blocantelor, ca antiaritmice, sunt:
- tahiaritmii supraventriculare, pe fond de hipertonie simpatica sau hipertiroidism;
- tahiaritmii ventriculare, generate de efort sau emoție; asociate cu boala coronariană.
Farmacoepidemiologie.: Contraindicație în bradicardie, bloc A-V, insuficiența
cardiacă decompensată. Reprezentanți: propranolol, metoprolol, atenolol, esmolol.

37
 ESMOLOL
Farmacocinetica.: metabolizare rapidă în sânge (esteraze eritrocitare) T 1/2 extrem
de scurt (aprox.9 min).
Farmacodinamia: beta-blocant neselectiv.
Farmacoterapia și Farmacografia:
Indicat i.v. în perfuzie, pentru controlul de urgență al tahiaritmiilor ventriculare.
Avantaj: durata scurtă a efectului (10-20 min., după oprirea perfuziei) monitorizare
ușoară cardiovasculară.
Posologie: i.v. 0,5 mg/kg în 1-2 min; doza de întreținere = 0,05 - 0,2 mg/kg/min.

IV. 7. Blocantele canalelor de potasiu (clasa III).

Mecanism antiaritmic: prelungirea duratei repolarizarii (fazele 1, 2, 3), a perioadei
refractare și a PA (mai ales la nivelul sistemului conducător His- Purkinje și miocardului
contracții ventricular).
Farmacoterapie: tahiaritmii ventriculare (tahicardie, fibrilație).
Reprezentanți: amiodarona, sotalol (beta-blocant), bretiliu tosilat (neurosimpatolitic),
ibutilida, dofetilida.
Atentie! Incidența crescută de aritmie la: sotalol și ibutilida.
AMIODARONA
Farmacocietica:
- p.o., absorbție parțială, datorită biotransformării la pasajul intestinal (prin dezalchilare)
biodisponibilitate p.o. foarte variabilă (22-86%), media peste 50%;
- acumulare în țesuturi (în inimă, concentrația medie de 20 ori mai mare decât in sânge,
iar in țesutul adipos, de 300 de ori);
- biotransformare hepatică la metabolitul dezetilamiodarona activ antiaritmic;
- eliminare predominant biliară și digestivă; eliminare renață a iodului eliberat;
- T l/2 foarte lung și cu variabilitate inter individuală foarte largă (cca. 10-100 zile);
- eliminare completă în cca. 7 luni (după încetarea tratamentului).
Profilul farmacocinetic explică efectul p.o., instalat lent (2-4 săptămâni) și de lungă
durată, după oprirea tratamentului (cca 10 zile). Ritmul administrării: o dată/zi.
Farmacodinamia:
- efect antiaritmic și antianginos;

38
 - prelungește repolarizarea (in special faza 3).
- deprimă nodul sinusal scade automatismul și frecvența cardiacă (scade consumul de
oxigen);
- deprimă nodul A-V și prelungește perioada refractară A-V, intârzind conducerea A-V;
- deprimă sistemul coducător His - Purkinje și prelungește perioada refractară,
încetinând conducerea în miocard;
- nu are efect inotrop negativ evident;
- coronarodilatator create aportul de oxigen;
- vasodilatație sistemică scade rezistența vasculară periferică reduce postsarcina
inimii.

IV. 8. Antianginoase
Medicamentele antianginoase combat dezechilibrul dintre necesarul de oxigen al
inimii și aportul redus. Efectele clinice sunt:
- profilaxia sau suprimarea crizelor anginoase;
- creșterea rezistenței la efort;
- prevenirea complicațiilor, datorate aterosclerozei (ruptura plăcilor de aterom,
trombozele și infarctul acut de miocard, precum si aritmiile severe).
Clasificare:
 în funcție de structura chimică și mecanismul molecular de acțiune:
a. Nitrați organici (nitroglicerina, isosorbid dinitrat, isosorbid mononitrat, pentaeritril
tetranitrat, nitrit de amil), precum si compuși similari farmacologie (molsidomin),
donatori de NO;
b. Beta-adrenolitice (propranolol, oxprenolol, metoprolol, atenolol, bisoprolol,
celiprolol, talinolol);
c. Blocantele canalelor de calciu (nifedipina, amlodipina, felodipina, fendilina,
nicardipina, nisoldipina, verapamil, gallopamil, diltiazem, bepridil, perhexilina,
prenilamina,trimetazidina, lidoflazina);
d. Alte structuri și mecanisme (amiodarona, carbocromena, dipiridamol,
trifosfadenina, fosfocreatina).
 în funcție de corelarea cu mecanismele reglatoare implicate:
a. Nitrafii organici și molsidomina (donatori de NO) acționează antianginos predominant

39
 prin venodilatație (sistemică și coronariană), cu scăderea presarcinii inimii și
coronarodilatație;
b. Beta-adrenoliticele diminuă forța de contracție și frecvența cardiacă, micșorând
travaliul cardiac si consumul de oxigen al miocardului, în special în condiții de efort;
c. Blocantele canalelor de calciu acționează predominant: fie prin arteriolodilatatie
(sistemica si coronariană), cu scăderea postsarcinii inimii (nifedipina) și
coronarodilatație; fie prin deprimarea cardiacă intensă, cu micșorarea travaliului
cardiac si consumului de oxigen (verapamil), sau prin ambele mecanisme (diltiazem).

IV. 8. 1. Nitrați organici și molsidomin

Structura chimică:
a. Nitrații și nitriții organici sunt: esteri ai acidului nitric sau nitros, cu polialcooli;
b. Molsidomin este primul reprezentant din clasa: idnonimine.

Clasificarea nitraților:
- lichide: nitroglicerina (glicerol trinitrat), nitrit de amil;
- solide: isosorbid dinitrat, isosorbid mononitrat, pentaeritril tetranitrat.
Proprietăți fizico - chimice:
Nitrații organici antianginoși sunt lichide sau pulberi explozive și de aceea
manipularea se face in forme diluate: lichidele diluate 1% în alcool; pulberile diluate 20% în
lactoză.

NITROGLICERINA
Structura chimică: gliceriltrinitrat; lichid exploziv, volatil; de aceea comprimatele
obișnuite au termen de valabilitate mic (3 luni).
Farmacocinetica: biodisponibilitatea: p.o. sub l% (inactivare la primul pasaj hepatic);
sublingual aprox. 40%; cutanat aprox. 72%.
Farmacografie:
a. Sublingual: Latenta cca.2-5 min.; Durata cca. 10-40 min. Comprimate a 0,5 mg;
aerosoli a 0,4 mg /I puf; sol. alcoolica 1% 1-3 pic; se repeta după cca 15 min., la
nevoie.
b. P.o. (doze mari): Comprimate sau capsule a 2,5 mg, 5 mg sau 7,5 mg (durata 6 – 8 h)
x 2-3 / zi.
c. Percutan: Unguent 2%, o aplicate (durata cca. 4 – 5 h) x 2-4 /zi; locul de aplicare:
torace. TTS Nitroderm a 25-50 mg; eliberează 5-10 mg / 24h; aplicare toracica 12h /zi

40
 sau 24 h/zi.
d. I.v. perfuzie: Latenta sub 1 min. Sol. inj. a 1 mg / ml sau 5 mg / ml Tn etanol 77%
(administrare exclusiv diluat, Tn sol. glucoza 5%); rata perfuziei = 0,00025 - 0,005
mg / kg / min.; durata perfuziei 24 – 48 h; doza / min este crescută și apoi redusă
treptat;
Se monitorizează TA, pulsul, ECG. Se evită perfuzoarele de PVC (adsorb
nitroglicerina).

ISOSORBID DINITRAT
Farmacocinetica:
Avantaj: p.o. biodisponibilitate mai bună (aprox. 22%), comparativ cu nitroglicerina
(sub 1%).
Farmacografia: sublingual, p.o., percutan si perfuzie i.v.
Posologie: Sublingual, 2,5 - 15 mg; Latenta cca. 5-10 min.; Durata cca. 1 - 2h;
P.O., 5 -20 mg x 2 - 4 / zi (latenta cca. 20-30 min.; durata cca. 3 – 6 h); preparate
40 mg x 2 /zi (latenta cca 30-60 min.; durata cca. 10-12h); Aerosoli, 30 mg/1 puf.

ISOSORBID MONONITRAT
Este un metabolit activ al isosorbid dinitratului.
Farmacocinetica: Avantaj: biodisponibilitate p.o. mare, peste 90% (aprox.93%);
durata mai lungă.
Farmacografia: p.o., în tratamentul de fond.
Posologie: p.o, 20 - 40 mg de 2-3 ori/zi; retard 40-100 mg de 1-2 ori/zi.

PENTAERITRIL TETRANITRAT
Farmacografia: p.o., Tn tratamentul de fond; durata 4-8 ore.
Posologie: p.o, 10 - 30 mg de 2-4 ori/zi, până la 60 mg. de 2 - 4 ori/zi.

MOLSIDOMIN
Structura chimică: cap de serie Tn clasa de antianginoase cu nucleu sidnoniminic.
Farmacocinetica:
P.O.: absorbție rapidă și aproape completă; nesemnificativ efectul primului pasaj
hepatic.
Avantaj: biodisponibilitate p.o. mare (aprox. 90%), fără variabilitate importantă

41
interindividuală.
Biotransformare hepatică, la metaboliți activi, care eliberează direct NO.

V. CONCLUZII

Insuficiența cardiacă este o afecțiune pe viață, care se înrăutăsește cu timpul. Câteva

medicamente și mai multe schimbări in stilul de viață sunt necesare pentru a îmbunătăți
insuficiența cardiacă, putând avea un impact pozitiv asupra calității și lungimii vieții. În faza
timpurie, pot apărea simptome minore doar in timpul activităților obositoare. Cu timpul,
simptome ca respirația scurtă, balonarea și oboseala vor fi prezente tot timpul, chiar și în
repaus.
Bolnavii cu simptome de insuficienta cardiaca vor trebui sa efectueze următoarele
investigații:
- anamneza și examen clinic minuțios;
- investigații de laborator;
- electrocardiograma (EKG);
- radiografie toracică;
- ecografia cardiacă.
Ecografia cardiacă este cel mai simplu și cel mai bun test pentru diagnosticarea
insuficienței cardiace și a tipului acesteia, sistolic sau diastolic. De asemenea, poate determina
cauza bolii și ghida tratamentul.
Bolnavul va trebui monitorizat periodic de către medicul sau curant. Aceste perioade
pot fi mai mici sau mai mari în funcție de severitatea și evoluția bolii. Investigațiile ajută

42
medicul să determine tipul de insuficiența cardiacă și gradul severității acesteia.
Tratamentul poate reduce aceste simptome, dar de obicei nu le elimină. Când
insuficiența se înrăutățește, se instalează o stare cronică de oboseală si slăbiciune, în ciuda
unui tratament corect administrat.
Insuficiența acută se dezvoltă rapid și poate cauza moartea, dacă bolnavul nu primește
ajutor medical imediat. După punerea diagnosticului de insuficiența cardiacă, este foarte
probabil să fie necesară administrarea de medicamente pentru tot restul vieții. Dieta și
schimbările în stilul de viața sunt de asemenea importante în tratarea simptomelor. Limitarea
aportului de sare, odihnă și activitatea moderata, evitarea infecțiilor și folosirea atenta a
medicamentelor sunt cai importante de a controla insuficiența și de a preveni complicațiile,
spitalizarea și moartea bruscă.
Probabil ca se va recomandă o combinație de medicamente care să trateze insuficiența.
Aceste medicamente vor ajuta inima să pompeze sângele mai bine și vor controla simptomele.
Medicamentele, deși nu vindecă insuficiența cardiacă, pot totuși ușura simptomele, pot
îmbunătăți funcția inimii, pot încetini evoluția bolii și pot reduce riscul complicațiilor.
Tratamentul insuficienței cardiace depinde de cauza, de tipul bolii, de severitatea
simptomelor și de cât de bine reușește organismul să o compenseze. Tratamentul insuficienței
cardiace care este produsă prin deficit de umplere a ventriculilor (insuficiența de tip diastolic)
este diferit de cel produs printr-un deficit de pompa (insuficienta de tip sistolic). Identificarea
tipului de insuficiența ghidează tratamentul. Uneori insuficiența poate fi vindecată atunci când
factorul cauzator este corectat, cum ar fi înlocuirea chirurgicală a unei valve sau tratamentul
corect al hipertiroidismului. Dacă insuficiența cardiacă se dezvoltă la puțin timp după un
infarct miocardic, poate fi uneori tratată cu succes prin bypass coronarian sau angioplastie,
medicamente sau prin reabilitare cardiacă.
Medicul poate recomanda tratament chirurgical, cum ar fi un by-pass al arterelor
coronare, dacă vasele de sânge din inima sunt blocate. Un transplant de cord se ia în
considerare doar când simptomele sunt severe și nu răspund la formele standard de tratament.
Solicitați ajutorul medicului cardiolog daca bănuiți ca aveți simptome de insuficiență sau dacă
simptomele se înrăutățesc. De asemenea, solicitați ajutor medical dacă aveți semne de
insuficiență acută, de atac de cord sau de atac vascular cerebral.

43
44
 VI. BIBLIOGRAFIE

1. Baloescu C., - ,,Controlul medicamentului”, Editura Didactică şi Pedagogică,

ș.a. Bucureşti, 1983.
2. Ban I. - ,,Curs de Tehnică farmaceutică”, Litografia l.M.F. Cluj-Napoca,
1982.
3. Dobrescu D. - ,,Asocierea medicamentelor - Incompatibilităţi farmacodinamice”,
ș.a. Editura Medicală, Bucureşti, 1971.
4. Grecu I., ș.a. - ,,Stabilitatea medicamentelor”, Editura Medicală Bucureşti, 1994.
5. Grecu I., ș.a. - ,,Echivalenţa medicamentelor”, Editura Dacia, Cluj- Napoca, 1985.
6. Leucuta S. - ,,Tehnologia formelor farmaceutice”, Editura Dacia Cluj-Napoca,
1995.
7. Popovici A., - ,,Tehnologie farmaceutică”, Editura Tipour Târgu- Mureş, 2004.
ș.a.
8. *** - ,,Farmacopeea Română”, Ediţia IX-a, Editura Medicală, Bucureşti,
1976.
9. *** - ,,Farmacopeea Română”, Ediţia X-a, Editura Medicală, Bucureşti,
1993.
10. *** - ,,Farmacopeea Română”, Editura Medicală, Bucureşti,
Suplimentul I (2000), Suplimentul II (2001), Suplimentul III (2004),
Suplimentul IV (2006).

44
45