Concepte ocluzale,evoluție ,

utilitate clinică, evaluare

critică
Conceptul de ocluzie normală se confundă cu cel de ocluzie
functională.
Funcționalitatea contactelor dento dentare este apreciată după
criterial diminuării forțelor nocive asupra:
– dintilor
-parodonțiului lor
- articulației temporomandibulare
-mușchilor mobilizatori ai mandibulei.

Ca atare nu se va urmări niciodată realizarea unor forme

standardizate privind morfologia ocluzală, ci se va urmări să se
stabilească dacă contactele dento dentare în diferite mișcări și
poziții ale mandibulei au urmări nocive asupra ADM.
 Prima contribuție au avut-o studiile de ortodonție.
Edward Angle încă de la sfârșitul secoluluial XIX, lega noțiunea de ocluzie
normală, raportul dintre primii molari permanenți și a descris patru grupe
majore de raporturi mandibulo-maxilare de ocluzie. În zilele noastre clasa a IV-a
a acestei clasificări nu se mai utilizează.
În lucrările sale Angle consideră poziţia primului molar superior ca fiind fixă în
maxilar (de referinţă) şi caracterizează ocluzia normală în funcţie de raportul pe
care îl stabileşte molarul prim mandibular cu elementul de referinţă .

Sunt considerate raporturi ocluzale normale sau ”neutrale” (de clasa I a) acelea la care
vârful cuspidului meziovestibular al molarului de şase ani maxilar se găseşte în dreptul
şanţului intercuspidian vestibular al molarului de şase ani mandibular.
 Raporturile ocluzale de clasa a II-a (ocluzie distalizată) se stabilesc atunci când molarul
inferior (şanţul intercuspidian) este plasat distal faţă de elemental de referinţă (raporturi ocluzale
distalizate). Raporturile ocluzale de clasa a II-a sunt împărţite în două diviziuni:

Diviziunea 1 – asociată cu distalizarea bilaterală a dinţilor mandibulari arcadă maxilară îngustată

şi protruzia incisivilor maxilari. Subdiviziunile acestei categorii vizează situaţiile de distalizare
unilaterală a arcadei mandibulare.

Diviziunea 2 – asociată cu ocluzia distalizată bilateral, incisivii maxilari retrudaţi şi incisivii mandibulari în
vestibulo-poziţie precum şi supra-acoperire verticală mare în zona frontală. Subdiviziunile includ distalizările
unilaterale, cu caracteristicile menţionate anterior.
 Raporturile de clasa a III-a (ocluzie mezializată) sunt
caracterizate de poziţionarea mezială a şanţului intercuspidian al
molarului de şase ani mandibular în raport cu vârful cuspidului mezio
vestibular al antagonistului.
Incisivii mandibulari sunt adesea în ocluzie inversă în raport cu
antagoniştii maxilari. Subdiviziunile includ mezializările unilaterale.

Clasa a IV-a cuprinde situaţiile paradoxale în care raporturile ocluzale

sunt mezializate la nivelul unei hemiarcade şi distalizate la hemiarcadele
contralaterale. Raritatea extremă a acestor situaţii a determinat
renunţarea la această categorie pentru sistemele actuale de clasificare.

Deși a fost un pas important pentru ortodonție acest concept de ocluzie

normală nu a fost satisfăcător.
 După Ramfjord și Ash
Ocluzia ideală este caracterizată (OPTIMĂ)
1. Raporturi ocluzale stabile în poziţia de R.C. cu contacte
dento dentare A.D.M. este morfologic integru.
2. Ocluzia centrică (I.M.) se găseşte anterior, în acelaşi plan
sagital, faţă de relaţia centrică
3. Alunecarea între poziţiile R.C. şi I.M. se poate face liber, cu
menţinerea contactelor dento dentare
4. Mandibula se poate deplasa liber atât din R.C. cât şi din I.M.
5. Ghidajul dentar al mişcărilor mandibulare se realizează pe
partea lucrătoare (funcţională). Înclinarea pantelor incizale şi
cuspidiene nu influenţează echilibrul neuromuscular.
6. În poziţia de I.M. presiunile ocluzale se transmit în axul lung
al dinţilor laterali şi în porţiunea centrală a meniscului A.T.M..
7. Abraziunea interesează în mod egal sectoarele dentare
funcţionale
8. În I.M., contactul în sectorul frontal este mai “slab” de 25 µ
9. Nu există contacte ocluzale la nivelul părţilor moi.
10. Există spaţiu interocluzal acceptabili
 Necesitatea sistematizări particularităților structurale ale ocluziei
dentare, în vederea obținerii unui confort functional și stabil au dus la
apariția a numeroase teorii, grupate în jurul a două concepte de bază

Ocluzia echilibrat balansată, pornește de la premiza teoretică

inițială:
-mișcarea mandibulei cu contacte dento-dentare se face numai
prin rotație
-fațetele ocluzale și marginile libere sunt așezate pe suprafața
unei calote sferice (Teoria Monson)
Păstrarea contactelor dento-dentare în toate mișcarile
mandibulei (propulsive și lateralitate)
Contraargumente:
-Masticația se efectuează bilateral alternativ
-Mișcarea Benett este dovada faptului că mandibula nu face
doar rotație și deci, se pierde contactul dento-dentar în
anumite momente ale mișcării
-Pentru a menține echilibrul dinamic în sectorul frontal ar
trebui să existe ocluzie labiodontă sau un overbite minim
-Teoria este valabilă doar la edentatul total protezat
Teoria ocluziei protejate mutual
În poziții excentrice (IM,RC) dinții laterali sunt în contact și
asigură protecția sectorului frontal, unde pot exista contacte
slabe sau chiar inocluzie
În mișcările excentrice(propulsie și lateralitate), dinții
frontali sunt în contact (ghidaj anterior sau canin) și asigură
protecția dinților laterali care sunt în inocluzie.
 Teorii clasice
 
Teoria Gnatologică
Afost fundamentată de în 1926 de McCollum și a fost
initial bazată pe caracterul determinant pe care îl are
articulația temporo-mandibulară, precum și pe concepția
ocluziei balansate aplicată atât la dintii naturali cât și la dintii
artificiali.
Criterii:
1) Toți indivizii să prezinte point centric, deci IM trebuie să
coincidă cu RC
2) Contacte ocluzale de la nivelul stopurilor ocluzale din
grupurile I și III (cuspizii de sprijin) trebuie să fie tripodic
3) Deglutiția să se efectueze todeauna în RC
Ulterior se renunță la conceptul ocluziei balansate și se
trece la ocluzia protejată mutual
4) Absenta contactelor posterioare în protruzie
5) Ghidaj canin în mișcarea de lateralitate
 
 Teoria funcționalistă Clyde-Schuyler (1929)
Apare ca replica la teoria gnatologică susținând
mentinerea funcționalității și echilibrului ocluzal în lipsa
standardelor rigide de echilibru (balans) .
Schuyler susține coincidența RC- IM(point centric)și adoptâ
de la început conceptul ocluziei protejate mutual.
1)în mișcarea de propulsie să nu existe niciun contact intre
dintii posteriori
2)absența contactelor nelucrătoare în lateralitate
3)ghidaj de grup lateral cu canin în lateralitate realizandu-se
ocluzie echilibrata(balansata) unilateral.
In anul 1960 adeptii teoriei functionaliste Pankey si Mann, descriu long
centric adăugând două noi principii.
4)IM este anterioară poziției de RC cu 0,3-1,3 mm, deci toți subiecții au long
centric
5)pe parcursul long centricului( IM-RC) (IM-RC) să nu existe niciun obstacol
dentar (interferență), iar teoria funcționalistă este cunoscută sub numele Teoria
Pankey-Mann-Schuyles.
 TEORIA LUI JANKELSON susţine că:
• ocluzia "adevărată" denumită şi "miocentrică" este totdeauna anterioară R.C.;
• ocluzia miocentrică se caracterizează printr-o stare de echilibru a muşchilor
aparatului dento-maxilar, fără spasme şi contacte premature;
• ocluzia miocentrică se determină cu ajutorul unui aparat (Myomonitor) care,
prin impulsuri electrice, provoacă contracţia muşchilor ridicători ai mandibulei;
• contactele cuspizilor de sprijin (stopurile ocluzale din grupul I şi III) se fac de
tip vârf cuspid – fund fosă;
• pentru triturarea alimentelor sunt folosite numai mişcări verticale;
• mişcările de lateralitate se fac fără contacte dento-dentare, mişcarea fiind
ghidată de forma şi consistenţa alimentelor, deci orice contact dento dentar în
mişcarea de lateralitate este considerat de Jankelson ca interferenţă.
 ŞCOALA ROMÂNEASCĂ (ENE) consideră că pentru a putea
să se vorbească de o ocluzie funcţională ea trebuie să raspundă
exigenţelor următoarelor 5 criterii:

• Stopuri ocluzale stabile, multiple şi simultane în R.C. şi I.M.

• Ghidaj anterior armonizat cu mişcările funcţionale ale mandibulei şi
posibilităţile articulaţiei temporo-mandibulare
• Dezocluzia tuturor dinţilor cuspidaţi când mandibula efectuează mişcarea de
propulsive
• Dezocluzia dinţilor cuspidaţi de pe partea nelucrătoare când mandibula face
mişcarea de lateralitate
• Absenţa interferenţelor pe partea lucrătoare în mişcarea de lateralitate,
indiferent de tipul ghidajului.
 Stopuri ocluzale stabile, multiple şi simultane în R.C. şi I.M.

Prin ocluzie stabilă (stabilitate ocluzală) se înţelege acea

situaţie în care contactele ocluzale sunt suficient de echilibrat
distribuite pentru a împiedica migrările dentare (altele decât
migrările de amplitudine redusă care compensează abraziunea
fiziologică).
Elementele care caracterizeaza o ocluzie stabilă:
• în R.C. şi I.M. contactele dento-dentare dintre dinţii
antagonişti trebuie să fie întotdeauna aceleaşi;
• după realizarea acestor contacte mandibula trebuie să
nu derapeze în nici un sens în plan transversal sau frontal,
inclusiv pentru a ajunge din R.C. în I.M..
Pentru ca să nu existe derapare contactul trebuie să fie de tip
cuspid – fosă astfel dirijarea eforturilor se face în axul lung al
dintilor.
Atunci cînd presiunile masticatorii sunt dirijate şi transmise
în axul lung al dinţilor, ligamentele ce formează membrana
periodontală , sunt supuse unor forţe cu direcţie funcţională care
determină intinderea lor uniformă, în limite funcţionale, cu efect
trofic asupra osului alveolar.

Din diferite motive, carie proximală, edentaţie, refacere ocluzală

necorespunzătoare, suprasarcini, un dinte poate să îşi schimbe axul.
În acest caz, presiunile normale datorate contracţiilor musculare
obişnuite devin traumatizante pentru membrana periodontală dar și asupra
asupra alveolei, presiunile determină liză osoasă.
Liza osoasă se produce întotdeauna în sensul în care acţionează forţa
care determină presiunea asupra osului. Astfel acţiunea unei forţe cu direcţie
diferită de axul lung al dintelui este traumatizantă pentru parodonţiul dintelui.
 Concluzie parodonţiul este stimulat atunci când solicitările funcţionale sunt transmise în axul lung al
dintelui.
Dacă însă presiunea ocluzală depaşeşte intensitatea funcţională, puterea ei depăşeşte capacitatea de
rezistenţa a membranei periodontale, ceea ce are ca efect tot traumatizarea parodonţiului.

FORŢĂ ATIPICĂ (direcţie, intensitate, durată) +

PARODONŢIU SĂNĂTOS=TRAUMĂ OCLUZALĂ PRIMARĂ
FORŢĂ NORMALĂ SAU ATIPICĂ + PARODONŢIU
AFECTAT=TRAUMĂ OCLUZALĂ SECUNDARĂ

Concluzia practică:
Atunci când se reface faţa ocluzală a unui dinte trebuie să se urmarească refacerea
unei morfologii standard, ci realizarea unor elemente ocluzale (cuspizi, fose) care, în
concordanţă cu elementele ocluzale antagoniste, să ducă la respectarea acestui obiectiv
esenţial pentru parodonţiul dintelui: transmiterea presiunilor în axul lung al dinţilor.
Aceasta impune uneori chiar modelarea unor cuspizi uşor deplasaţi faţa de poziţia
morfologică standard sau deplasarea unei fose de aşa manieră ca rapoartele dintre
cuspizii de sprijin (stopurile ocluzale) atât în R.C., cât şi în I.M. să aibă drept rezultat
transmiterea presiunilor în axul lung al dinţilor.
Stopuri ocluzale multiple:
- Repartizarea presiunilor ocluzale pe cît mai multi dinti
- Atriția (uzura ) uniformă la toti dintii
 

Stopuri ocluzale simultane

- Dacă contactele dento-dentare nu sunt multiple în momentul închiderii
gurii în R.C. sau I.M. mandibula poate să realizeze o deplasare (derapare)
pentru a reuşi să stabilească stopuri ocluzale în număr cât mai mare.
Stopurile ocluzale nu se mai fac într-un singur timp, deci nu sunt
simultane.
- Deplasările acestea ale mandibulei determinate de confruntarea dento-
dentară pe pante înclinate cu solicitări în afara axului lung al dinţilor poate
fi sesizată de pacient, iar medicul poate deduce care sunt versantele sau
pantele care intră în conflict şi care împiedică simultaneitatea stopurilor
ocluzale
Aspecte practice:
1. Se examinează poziţia R.C. şi se constată că se produce o derapare a
mandibulei din momentul stabilirii primului contact ocluzal.
2. Se identifică partea de care s-a realizat primul contact
3. Se evaluează direcţia spre care derapează mandibula de la stabilirea
primului contact:
• anterior, caz în care ne aşteptăm să găsim contacte între versante (de obicei
la nivelul crestelor marginale) situate mezial la dinţii maxilari ori distal la dinţii
mandibulari (MUDL)
• antero lateral de aceeaşi parte cu obstacolul (derapare spre obraz), caz în
care ne aşteptăm să găsim în contact versante situate mezio – vestibular la
dinţii maxilari ori disto-lingual la dinţii mandibulari (BULL)
• antero lateral de partea opusă obstacolului (derapare spre limbă) caz în care
ne aşteptăm să găsim în contact versante situate mezio – palatinal la dinţii
maxilari ori disto-vestibular la dinţii mandibulari (LUBL)

4. Se înregistrează suprafeţele dentare care provoacă deraparea mandibulei cu ajutorul unui mediu de marcare uzual
5. Se îndepărtează prin şlefuire selectivă versantele marcate, dar numai dacă poziţia lor corespunde direcţiei de derapare.
6. Se reiau operaţiile 1-5, până la dispariţia derapării din poziţia de R.C..
 CRITERIUL AL 2-LEA:
Ghidaj anterior armonizat cu mişcările funcţionale
ale mandibulei şi posibilităţile A.T.M

Ghidaj anterior lin (panta incisive lină) mișcări de masticație

predominant orizontale
Ghidaj abrupt ( panta incisivă abruptă) mișcări de
masticație predominant verticale.

Lipsa de armonie între morfologia/poziția dinților(incisivii) și

ATM determină spasme, dureri
 CRITERIUL AL 3-LEA:
Dezocluzia tuturor dinţilor cuspidaţi în mişcarea de
propulsie a mandibulei

Motive:
Dinții cuspidați nu participă la incizie
Forțele ocluzale ( de incizie) sunt dirijate în afara axului lung al acestor dinți
Condilii nu sunt fixați în cavitatea glenoidă.
Dezangrenarea este cu atât mai rapidă cu cât panta incisivă este mai abruptă.
O pantă abruptă însă, solicită mai intens parodonţiul incisivilor care realizează ghidajul.
Restaurările protetice trebuie să găsească soluţia de echilibru

La examinarea mişcării de propulsie cu contacte dento-dentare se constată uneori

că după un traseu rectiliniu, la un moment dat mandibula deviază de la mişcarea sagitală.
Această deviere are drept cauză un obstacol existent în zona dinţilor laterali
cuspidaţi. Acest obstacol poartă denumirea de interferenţă în propulsie pe partea
nelucrătoare, dinţii laterali neavând rol funcţional, lucrător în mişcarea de propulsie.
Contactul nefuncţional la nivelul dinţilor cuspidaţi poate apare
chiar la sfârşitul mişcării de propulsie, atunci când incisivii ajung
în poziţia cap la cap și poartă numele de contact prematur în
propulsie pe partea nelucrătoare (molar de minte, capușon de
mucoasă).
În literatură este cunoscut sub denumirea de fenomenul Thielemann sau “legea
diagonalei lui Thielemann”. când fenomenele negative apar la incisivul lateral sau
central :
M3 mandibular-IC (IL) maxilar în diagonal.
M3 maxilar - IC (IL) maxilar din același cadran.

Efectele interferenței posterioare apare la incisivi:

-vestibularizare/ rotire
-mobilitate patologicăn(trauma ocluzală)
-migrare verticală
-stabilizare într-o nouă poziție.
Alte fenomene patologice caracteristice se constată în cazul
pierderii (edentaţiei) timpurii a molarului de 6 ani mandibular.
- Mezioversiune M2,M3
- Linguoversiune M2,M3
- Distoversiune PM2
-Migrarea verticală a antagoniștilor
- Interferențe nelucrătoare în propulsive/lateralitate cu
efecte asupra incisivilor: Diastemă, treme, mobilitate
patologică, osteoliză.
 CRITERIUL AL 4-LEA:
Dezocluzia dinţilor cuspidaţi pe partea nelucrătoare în
mişcarea de lateralitate
Mişcarea de lateralitate poate să fie condusă (ghidată) de
canin, de canin şi unul sau mai mulţi incisivi sau de toţi
premolarii şi molarii, cu sau fără canin;
Indiferent de dinţii care susţin mişcarea de lateralitate
aceştia trebuie să fie situaţi pe partea spre care se efectuează
mişcarea de lateralitate, partea lucrătoare.
Argumente:
-majoritatea fortelor ocluzale sunt dirijate pe partea
lucrătoare
-mandibula se deplasează spre partea lucrătoare
-apar solicitări ocluzale în afara axului lung
-apar solicitări suplimentare, nefuncționale ale mușchilor
care determină oboseală musculară
-pacientulresimte discomfort și mandibular încearcă să
evitenaceste contacte printr-o mișcare atipică antero-laterală
 CRITERIUL AL 5-LEA
Absenţa interferenţelor la dinţii cuspidaţi pe partea
lucrătoare în timpul mişcării de lateralitate.

Dezangrenarea (dezocluzia) dinţilor cuspidaţi inclusiv pe partea

lucrătoare în mişcarea de lateralitate este provocată de ghidajul canin,
conducerea, protecţia canină sau de ghidajul anterolateral, unul sau mai
mulţi dinţi anteriori.
Existenţa unui contact dento-dentar la dinţii cuspidaţi de pe partea spre
care se face mişcarea de lateralitate, interferenţă în lateralitate de partea
lucrătoare, se constituie într-un factor traumatogen pentru structurile
dentoparodontale, muşchi şi articulaţia temporo-mandibulară.
ETIOLOGIE:
Migrări postextracționale
Argumente:
Restaurări necorespunzătoare, care realizează ghidaje
-Forțele ocluzale se transmit în afara axului lung
incorecte
-Forțele ocluzale au intensități mari
Tratamente ortodontice incorect conduse
-Dinții cuspidați sunt situați aproape de punctul de sprijin
Realizarea protetică a unei morfologii ocluzale
(ATM) și punctul de aplicare a forțelor (inseția musculară)
necorespunzătoare
 
 
CONCLUZII

-Nu toate criteriile ocluziei funcționale pot fi întâlnite simultan la toți indivizii

-Depistarea precoce prin examen ocluzal a obstacolelor ocluzale evită

apariția traumei ocluzale în structurile ADM

-Restaurările coronare directe sau indirecte trebuie să respecte aceste

principii pentru o funcționare ocluzală optimă ( static și dinamic)

-Nerespectarea principiilor de ocluzie funcțională, conduce la apariția

ocluziei de necessitate/de obișnuință și creează premize pentru declanșarea,
întrținerea și agravarea TCM