SINDROMUL DE

COMPARTIMENT
Sindromul de compartiment se refera la
compresia nervilor, vaselor de sange si
fibrelor musculare in interiorul unui spatiu
inchis (compartiment) in interiorul corpului.

El definește un grup de semne și simptome

care apar atunci când presiunea tisulara din
cadrul unui spațiu limitat crește până la un
anumit nivel care va conduce la scăderea
fluxului sangvin tisular, a oxigenării tisulare
și consecutiv la scăderea funcției tisulare.
Afecteaza cel mai frecvent antebratul si gamba

Poate fi: acut, subacut, cronic

SEMNE SI SIMPTOME
5 “P”-uri asociate cu sindromul de compartiment:
Pain – durere, mult mai puternica decat ceea ce este de
aşteptat
Paresthesia - parestezii
Pallor - paloare
Paralysis - paralizie
Pulslessness – absenta pulsului
uneori urmate de un al 6-lea P – Poikilothermia – esecul de
termoreglare

PARALIZIA este un simptom tarziu

Durerea - este des raportata mai devreme şi
aproape universal.

Descrierea este, de obicei, de durere

severe, adânca, constanta, şi prost
localizata,uneori descrise ca de proporție
mult mai mare decat prejudiciul.

Durerea este agravată de întinderea

grupelor musculare în cadrul
compartimentului şi nu este ameliorata de
analgezice (inclusiv morfină).
Parestezia (senzaţie de exemplu "intepaturi de
ace") în inervatia cutanata a compartimentului
afectat este un alt semn tipic.

Paralizia, de obicei, este o constatare de întârziere.

Compartimentul, de asemenea, se simte foarte

tensionat şi ferm (presiune).

Aceasta se intampla pentru că sindromul de

compartiment împiedică fluxul de sânge
corespunzătoare pentru restul piciorului.
O lipsă de puls apare rar la pacienţi, şi presiunile
care provoacă sindromul de compartiment sunt de
multe ori mult sub presiunile arterelor, pulsul fiind
afectat numai dacă o arteră relevanta este
conţinută în compartimentul afectat.

Tegumentele sunt lucioase, umflate si tensionate,

uneori cu leziuni evidente de piele.
Sindromul de compartiment este un diagnostic
clinic.

Cu toate acestea, poate fi testat prin măsurarea

presiunii în compartimente musculare.

 În cazul în care presiunea este suficient de mare,

se va solicita o fasciotomie pentru a scade din
presiune.
Diverse recomandări de presiune
intracompartmental sunt utilizate cu unele surse
citând > 30 mmHg ca o indicaţie pentru fasciotomie
în timp ce alţii sugerează < 30 mmHg diferența
dintre presiunea intracompartmental şi diastolica
tensiunii arteriale

Presiunea in compartiment se masoara utilizând

transductor de presiune (cu un simplu cateter
intravenos şiac)
Sindromul de compartiment acut este o urgență
care necesită tratament imediat chirurgical,
cunoscut ca fasciotomie, pentru a permite
presiunea sa revina la normal

Sindromul de compartiment subacut, desi, nu atat

de mult urgenţă, necesită de obicei tratament
chirurgical urgent, similar cu sindromul de
compartiment acut.

Sindromul de compartiment cronic poate fi tratat

conservator sau chirurgical.
Tratament conservator include odihna, anti-
inflamatoare, ridicarea membrului şi decompresia
manuală.

Lasat netratat, sindromul de compartiment cronic

se poate transforma în sindrom de compartiment
acut.

O complicaţie posibila intervenţiei chirurgicale

pentru sindromul de compartiment cronic poate fi
insuficiența venoasă cronică.
 Oxigenoterapia cu oxigen hiperbaric s-a dovedit
a fi o terapie adjuvanta utila pentruleziuni prin
strivire, sindrom de compartiment şi alte
traumatisme ischemice acute,prin îmbunătăţirea
vindecarii leziunii şi reducerea chirurgiei repetitive
Complicatii
Eşecul de a scadea presiunea poate duce la
necroza de țesuturi în acel compartiment,
deoarece perfuzia capilara va scădea ducand
la creşterea hipoxiei acestor țesuturi.

Acest lucru poate cauza contractura

Volkmann în membrele afectate.
 Boala Volkman
Reprezinta o retractie progresiva postischemica a
musculaturii lojei anterioare a antebratului

Foarte rar poate fi localizată la gambă, unde

atitudinea vicioasă a piciorului în equin sau varus
equin arată interesarea tricepsului sural.
 Etiologie
fractura supracondiliană neredusă de
humerus
fracturi ale oaselor antebraţului
luxaţii de cot
traumatisme prin strivire
traumatisme arteriale prin împuşcare(braţ,
antebraţ)
compresie prelungită prin bandă hemostatică
aparat gipsat prea strâns
imobilizarea cotului în flexie în unghi ascuţit
 Evoluează în trei faze:

 Faza premonitorie (de alarmă) în care bolnavul se plânge de dureri

insuportabile la nivelul antebraţului şi mâinii, exacerbate de mişcările de
extensie ale degetelor.
 Faza de atitudine vicioasă (de “gheară”) se caracterizează prin
atingereamuşchilor degetelor, ceea ce provoacă:
Hiperextensia articulaţiilor MTF
Flexia articulaţiilor IF
Paralizia interosoşilor ce duce la imposibilitatea de
extensie a ultimelor două degete.

 Impotenţa funcţională este considerabilă, orice tentativă de reducere a

“ghearei este inutilă şi dureroasă.

 Faza sechelelor în care atitudinea vicioasă devine definitivă, datorită

retracţiilor musculare şi capsulare. Atrofia musculară va fi globală
 Patogenie
Elementul comun îl reprezintă ischemia gravă
şi prelungită a antebraţului. Aceasta
coexistă cu edemul care blochează
circulaţia în spaţiul limitat de fascia
antebrahială inextensibilă, rezistentă.

Ischemia afectează practic toate elementele

anatomice, dar predominant loja flexorilor.
 Anatomie patologică
 se poate descrie din punct de vedere anatomo-patologic o
triplă atingere, la trei nivele diferite şi anume :
1. musculară: s-a constatat că în general sunt afectaţi
predominant muşchii flexori ai degetelor.

2. vasculară: este afectat de asemenea sistemul capilar,

prin mecanismul de compresie care determină creşterea
presiunii in loja antebrahială, dar uneori la aceasta se
adaugă şi mecanismul de compresie şi/sau elongare direct
al arterei humerale , urmată de apariţia unui spasm. Deci
consecinţa unui edem prelungit este apariţia stazei, care
determină formarea trombozei care se organizează şi se
extinde în toate colateralele.
 Anatomie patologica
 3. nervoasă: apare datorită suprimării aportului
nutritiv, consecinţă a leziunilor vasculare. Cel mai
frecvent este afectat nervul median, dar şi ceilalţi
nervi in proporţie mai mică; la început cordoanele
nervoase sunt edemaţiate, palide, ulterior prin
persistenţa indelungată a suferinţei, căpătând o
culoare cenuşiu-cianotică, semn al compromiterii
ţesutului nervos.
 Diagnosticul pozitiv
Se stabileşte pe baza:
-anamnezei,
-simptomatologiei
- modificărilor anatomopatologice.

Ca examene complementare se pot utiliza:

Electromiografia - care evidenţiază
- o primă fază cu ischemie reversibilă;
- o a doua fază cu ischemie ireversibilă, cu tulburări de
conductibilitate electrică foarte grave;
Oscilometria
Arteriografia - care uneori evidenţiază obliterarea totală sau
parţială a porţiunii inferioare a arterei humerale sau a
arterelor colaterale.
 Tratament
Tratamentul bolii este în primul rând profilactic, dar
şi curativ.

Tratamentul profilactic constă în imobilizarea

corectă a fracturilor şi observarea
membrului imobilizat, pentru ca în cazul apariţiei
simptomatologiei de suferinţă arterială să
se poată interveni prompt pentru a
decomprima antebraţul.
 Tratamentul bolii instituite
Odată sindromul Volkmann constituit,
posibilităţile terapeutice sunt limitate, iar
rezultatul funcţional este dezastruos.
 În primele 48 de ore degetele nu mai revin la
extensie, întinderea lor pasivă produce dureri vii
şi dacă nu se operează în 2 săptămâni, se
instalează contractura continuă şi progresivă a
muşchilor care se fixează cicatriceal în
jumătatea lunii a doua.
1. intervenţii pe părţile dure (oase) –
În această etapă se pot realiza :

- care vizează efectuarea unor osteotomii de scurtare a

ambelor oase ale antebraţului cu 2 până la 4 cm, cu
specificaţia că nu trebuie efectuate la acelaşi nivel pentru
a nu se forma o sinostoză radio-ulnară care să
limiteze mişcările de pronosupinaţie.
-după scurtare, se face o osteosinteză cu broşă Kischener.
Mărimea fragmentului osos ce se înlătură trebuie să fie
suficient de mare pentru a permite extensia degetelor. La
vârste când creşterea scheletului este încheiată, rezultatele
sunt mai bune, pe cînd la copii mici ( 4 – 10 ani), recidiva
grifei este frecventă.

 O altă variantă de intervenţie chirurgicală este rezecţia

cuneiformă de carp pentru redresarea poziţiei degetelor.
II. intervenţii de părţi moi – sunt mai frecvent folosite, existînd
mai multe variante de tehnici chirurgicale:

 alungirea prin dedublare în „Z” a tendoanelor muşchilor flexori,

(astăzi indicaţii rare, doar când este limitat la un singur
tendon).
 excizia zonelor musculare necrozate recomandare de Seddon -
se foloseşte doar când este afectat unul sau două tendoane.
 când paralizia muşchilor interosoşi este completă şi când
musculatura tenariană păstrează o funcţie satisfăcătoare, dar
degetele II,III,IV,V sunt retractate în flexie, se poate efectua
operaţia EPSTEIN. Aceasta constă în secţionarea distală a TFS
şi secţionarea proximală a TFP, urmată de sutura capetelor
acestora între ele după redresarea degetelor (se suturează
capetele proximale ale TFP la capetele distale ale TFS) ;
rezultă lichidarea contracturii şi poziţia în uşoară flexie a
degetelor II- V. La nevoie, se poate completa şi cu alungirea
tendoanelor flexoare ale carpului .
 când toate degetele sunt retractate, dar mişcările lor sunt
satisfăcătoare, fără leziuni grave nervoase, se indică
operaţia Scaglietti (1932) sau varianta ei Gosset
(1955) şi Seddon (1960) care constă în dezinserarea
întregii mase musculare flexoare de pe epicondilul
medial al humerusului, de pe membrana interosoasă şi
de pe fascie, izolarea nervilor şi vaselor cu
precauţie, coborârea muşchilor eliberaţi prin extensia
degetelor şi fixarea lor într-o poziţie coborâtă.

 dacă tulburările neurologice sunt grave, paralizia afectînd

total sau parţial flexorii, se fac operaţii paleative de
animare musculară prin transferul de muşchi din
teritoriul inervat de nervul radial (extensorii carpului,
extensorii proprii 2 şi 5, lung abductor police) pe
musculatura paralizată.
 singura intervenţie cu adevărat reconstructivă este
operaţia Seddon, dar acest tip de intervenţie
necesită mijloace microchirurgicale şi se indică când
anestezia este totală şi leziunile motorii sunt
variabile. Practic se excizează la deschiderea
antebraţului, cu minuţiozitate, tot ce este necrozat şi
se reconstituie muşchii prin procedee de alungire,
unificare şi transfer, iar nervii prin suturi şi grefe
nervoase.

 In cazul în care paralizia şi anestezia sunt totale şi

globale, se apreciază că bolnavul nu mai poate fi
recuperat.
VA MULTUMESC