Noţiuni introductive

Noul si Vechiul Testament

Originalele si copiile Noului Testament
Materiale de scris. Codici biblici
 Noul si Vechiul Testament
II Cor 3,6.14; Evr 8,7-13
• v.6 “Cel ce ne-a • v.14 “Dar minţile lor s-
învrednicit să fim au învârtoşat, căci
slujitori ai Noului până în ziua de azi, la
Testament, nu ai citirea Vechiului
literei, ci ai duhului; Testament, rămâne
pentru că litera ucide, acelaşi văl,
iar duhul face viu”. neridicându-se, căci
el se desfiinţează prin
Hristos ”.
 Evr 8, 7.13
• Căci dacă • Şi zicând: "Nou”
(testamentul)
[diaqh,khj ]cel dintâi [h`
prw,th]ar fi fost fără de
prihană, nu s-ar mai fi
căutat loc pentru al
doilea [deute,raj];
[kainh.n], Domnul a
învechit [pepalai,wken]
pe cel dintâi [th.n
prw,thn]. Iar ce se
învecheşte şi
îmbătrâneşte,
aproape este de
pieire.
 Evr 9,15
• “Şi pentru aceasta El Kai. dia. tou/to diaqh,khj
este Mijlocitorul unui kainh/j mesi,thj evsti,n(
nou testament, ca o[pwj qana,tou
prin moartea suferită genome,nou eivj
spre răscumpărarea avpolu,trwsin tw/n evpi.
greşealelor de sub th/| prw,th| diaqh,kh|
întâiul testament, cei paraba,sewn th.n
chemaţi să ia evpaggeli,an la,bwsin oi`
făgăduinţa moştenirii keklhme,noi th/j aivwni,ou
veşnice.” klhronomi,ajÅ
 Originalele şi copiile Noului
Testament
• Nu s-au descoperit autografele
(originalele) NT
• Definitivarea scrierii NT se face către anul
100 d.Hr.
• Cele mai vechi mărturii ale NT sunt còpii
(pe fragmente de papyrus) din finalul sec.
I. d.Hr., mijlocul sec. II. d.Hr.
 Papirus-ul Ryland P52
Text din In 18,31-33 şi 37-38
• Papirusul ( engl. papyrus, gr. πάπυρος,
latină papyrus).
• Considerat un simbol al Egiptului Antic, a
constituit suportul documentelor egiptene
dar şi al celor aramaice, greceşti, latine şi
arabe. Vârsta sa este estimată între 3500-
5000 ani.
• Planta denumită papirus, Cyperus
papyrus, creştea din abundenţă la
marginea apelor şi avea trei variante:
Cyperus nyloticus care creştea în Delta
Nilului, Cyperus syriaca din Siria şi
Cyperus siliaca, în Sicilia (aclimatizat aici
în sec.al IX-lea).
• Partea inferioară a tijei se folosea la
obţinerea suportului de scris: papirus.
• Tijele erau tăiate la o lungime de
aproximativ (37- 45) cm cu ajutorul unui
cuţit foarte bine ascuţit;

• Se îndepărta scoarţa aspră şi fibroasă;

• Cu ajutorul unei unelte
ascuţite şi subţiri se
separau din miezul moale
al plantei, fâşii subţiri;
• Bucăţile mai late erau
considerate de calitate
superioară, în timp ce
celelalte alcătuiau
suporturi de calitate
inferioară, folosite pentru
scrisul obişnuit sau
pentru ambalarea
diferitelor mărfuri;
 Suprapunerea lamelelor în vederea obţinerii
primului şi al doilea strat al suportului final
• După ce marginile erau
corectate cu un cuţit erau
întinse pe suporturi uşor
înclinate şi udate cu apă
din Nil;
• Se forma astfel primul
strat; urma stratul al
doilea, în care benzile
erau aşezate
perpendicular pe primele.
• Peste ansamblu se aşeza o
scândură netedă şi se bătea
cu un ciocan.
• Apoi suportul era introdus într-
o presă, alcătuită din două
platane de lemn, se aplica o
greutate deasupra şi urma
uscarea la soare.
• După uscare, suportul era
aşezat pe o masă şi urma
netezirea, care se făcea cu
ajutorul unor unelte speciale
din fildeş sau cu cochilii de
scoică.
• Foaia de papirus - (16-30) cm lăţime şi (20-30)
cm lungime, putea fi utilizată pentru scrisori sau
texte scurte sau erau asamblate cap la cap prin
lipire (de obicei se foloseau 20 de coli, dar şi mai
multe), cu o uşoară suprapunere, pentru
obţinerea unui suport mai mare, denumit de
latini plagula sau pagina.
• Ca adeziv: o pastă obţinută din făină
fiartă în apă, la care se adăuga puţin
oţet.
• Culoarea, criteriul calităţii papirusului: cu cât culoarea se
apropia de alb, cu atât calitatea era mai bună;
• Culoarea era legată de grosimea papirusului: cu cât
grosimea era mai mică, cu atât papirusul se usca mai
rapid iar culoarea era mai apropiată de alb (papirus nou
şi vechi).
• Suportul obţinut se rula sub formă de rulou pe o tijă de
lemn cu secţiune circulară, numită de romani
“umbiliculum” şi care facilita manipularea papirusului.
• Scribii scriau de la dreapta la stânga, deci ruloul era rulat
de la stânga la dreapta, pentru a fi citit.
• Datorită calităţilor sale: supleţea, rezistenţa,
durabilitatea, aspectul satinat, papirusul s-a răspândit în
afara graniţelor Egiptului, la greci (sec al VI-lea î.Hr.) şi
romani (sec. al III-lea).
• Romanii şi-au dat seama de avantajele acestui material,
astfel încât, după cucerirea Egiptului au trecut rapid la
producerea pe scară largă a papirusului.
– Romanii au clasificat papirusul, funcţie de calitate:
– calitatea lux a primit numele împăratului Augustus, cel de
calitate imediat inferioară numele Liviei, soţia împăratului, apoi
Claudius, etc., fiecărei calităţi impunându-i-se şi dimensiuni
standard.
• Două tipuri de cerneală pt. scrierea pe
papirus:
• roşie (pe bază de oxid de fier, pentru
cuvintele de la începutul paragrafelor)
• neagră (cerneală de carbon pe bază de
negru de fum).
 Alte fragmente biblice scrise pe
papirus

• P46 Chester Beaty papyri

(finalul Ep Romani,
aşezat înaintea cap. 16)
• P66 (Bodmer) 200 d.Hr.
Text din In 1,3 ş.u.
• Manuscrisele creştine, produse în mediul privat sau în mănăstiri,
cuprind semne şi prescurtări specifice limbii greceşti, greu
descifrabile pentru cititorul modern: dieresis, semne de respiraţie, de
punctuaţie, marcări pentru alineat, marcări pentru secţiuni şi
numerotarea paginilor prin litere, etc. Acestea sunt comune în toate
papirus-urile creştine.
• Paragrafele sunt diviziuni din manuscrise, care încep printr-o literă
îngroşată, sau o literă exterioară aliniatului scrierii, din coloană.
Astfel de diviziuni se găsesc în P. Beatty 10 (Daniel şi Estera), P.
Bodmer 24 (Psalmi), P. Freer la Profetii mici, şi, ocazional, în
tandem cu linia de vacante, în P. Beatty 6 (Numeri şi Deuteronom).
Diviziunile de capitol şi de paragraf în manuscrisele biblice sunt
semnalate cu un punct, urmat de unul sau mai multe spaţii vacante.
Diviziunea specifică pentru paragraf a fost, de asemenea, folosită
pentru a marca schimbarea de persoane într-un dialog sau
secţiunea de intevenţie a corului în textele literare greaceşti
• În cea mai timpurie dovadă materială biblică
(P52 sau fragmentul numit Papirus-ul Rylands,
datat spre începutul secolului al doilea), găsim
un dieresis pe o literă iota, ce este începutul
unui cuvânt după un cuvânt care se termină într-
o altă vocală.
• De asemenea, trebuie remarcat faptul că semne
de punctuaţie, în forma de punct median mare
(•), dicolon (:), diastolă (,) si cratima (-), pot fi
observate în text atât ca ajutoare pentru
pericopele biblice (numite generic „lecţionare
biblice”) cât şi ca marcaje de punctuaţie.
• Fiecare scrib a scris în dialectul propriu, pentru că nu
exista, încă, un limbaj standardizat[1]. Ce era general
valabil, însă, pentru acea perioadă, era scrierea
manuscriselor cu majuscule (sau litere mari, de mărimea
unei unghii scriere ce a fost intitulată „scriere uncială”),
iar din sec. XI d.H. fiind utilizată scrierea cursivă, cu
litere mici, numite minuscule. De asemenea, trebuie
remarcat că nu existau semne de punctuaţie, accente şi
spirite (specifice limbii greceşti), textul fiind scris literă
după literă. Deoarece pe o pagină se scria în coloane,
iar fiecare coloană cuprindea cel puţin 30 de caractere,
exista posibilitatea suprascrierii uneia sau mai multor
litere, sau cuvântul să înceapă la sfârşit de rând sau
coloană.
[1] A. H. Paap, Nomina Sacra in the Greek Papyri of the
First Five Centuries A.D. The Sources and Some
Deductions, Leiden, Brill, 1959, p. 35-38.
• Sistemul de contracţie (abrevierea) a fost un
sistem creştin, o inovaţie adusă prin intermediul
evreilor elenişti, în special autorii traducerii
greceşti a Vechiului Testament numită
Septuaginta, care traducând din ebraică, au avut
nevoie de prescurtări. Tetragrama a fost tradusă
în greceşte prin termenul κύριος şi nu θεός. În
manuscrisele greceşti s-a folosit practica de a
cinsti numele lui Iahve prin scrierea cu litere de
aur sau purpură, în manuscrisele din pergament.
• Primele nume care au fost tratate ca abrevieri au fost κύριος, θεός,
Χρηστος, Іησους şi πνεũμα.
• Motivul principal pentru care aceste cuvinte au fost prezentate într-o
formă contractată a fost sentimentul de respect faţă de numirile
divine. Nu a fost dorinţa de a economisi spaţiu sau timp - de obicei
motive ce determină scrierea prin abreviere şi contracţie. Scribii din
creştinismul timpuriu au scris numirile divine (în limba latină nomina
sacra) în trei moduri.
1. În primul rând suspendarea unor litere; primele două litere ale
numelui sunt scrise, iar restul sunt suspendate.
2. Cea de a doua este contracţia; prima şi ultima literă sunt scrise, iar
restul sunt omise.
3. A treia modalitate de abreviere este o contracţie complexă; prima şi
ultima dintre litere sunt scrise, precum şi unele litere din interiorul
cuvântului.
• Forma greacă a alfabetului grec, utilizată în Orient, a avut o funcţie
specială pentru litera S, numită sigma lunata, având forma lunii în
descreştere. Această scriere, utilizată în manuscrisele medievale se
aseamănă cu litera C din limba latină, şi poate fi văzută în limba
greacă mai ales la inscripţiile ortodoxe.
• Aceeaşi literă C o găsim şi în alfabetul chirilic (cu valoare de S) şi
litera Sima din alfabetul copt (folosit de locuitori creştini din Nord-
estul Africii), ambele derivate din sigma lunata.
• Era mult mai uşor pentru scrib să utilizeze simbolul C şi nu Σ,
gândindu-ne că acesta trebuia scris rapid şi nu trebuia să producă
confuzie cititorului ulterior. Această scriere înlocuieşte, de
asemenea, literele intermediare şi finale ale lui S, care dobândesc
forme speciale în alfabetul grec folosit în Occident.
 Numiri divine scrise pe papirus-uri
creştine
• Fig.1. Papirus
Bodmer II (P66) 200
d.H.; Ioan 1,6-13
http://www.earlham.edu/~seidti/iam/tc_pap
66.html

• Fig. 2. Papirus
Bodmer XV (P75)175-
225 d.H.; Luca 24,53
– Ioan 1,1-8
http://www.earlham.edu/~seidti/iam/tc_pap
75.html
P. Egerton (sec. II. d.Hr. – text din Ev. Matei) şi
P Lond.Lit.207 (sec.III. D.Hr. – cu Ps 14,4-17)
Română Latină Greacă Egerton 2 Lond. Lit. 207

Domn Dominus Κυριος

Dumnezeu Deus Θεος

Iisus Jesus Іησους

 Codicii biblici
• Documente scrise pe piele /pergament,
începând cu sec. IV d.Hr.
• Durabile
• Pliabile în volumen
• Scriere uncială, cu cerneală din negru de
fum, pe coloane, pe faţă şi verso
• Posibilitatea efectuării corecturilor în text
 Codici din sec. IV-V d.Hr.
Codex Sinaiticus
• Codex Sinaiticus a fost redactat la
mijlocul secolului IV d.Hr., fiind
probabil unul din cele 50 de
exemplare ale Sf. Scripturi
comandate şi oferite de Sf.
Împărat Constantin cel Mare.
Acesta a fost, probabil, produs
într-unul din marile orase ale Mării
Mediterane, poate Alexandria sau
Cezareea Palestinei.
• Codex Sinaiticus (‫ א‬sau 01
Gregory) conţinea aproximativ 730
foi, legate iniţial într-o singură
carte. O foaie într-un manuscris
din pergament este alcătuit din
două foi alăturate, care reunite
astfel oferă patru pagini de scris.
Konstantin Tischendorf a găsit
acest Codex, în Mănăstirea Sf.
Ecaterina din Muntele Sinai, la
mijlocul secolului al 19-lea. În
prima călătorie, din mai 1844, a
recuperat dintr-un coş al bibliotecii
mănăstirii 129 foi de pergament,
pe care le-a publicat în Europa
sub numele de “Codex Frederico-
Augustanus”, după numele
conducătorului politic din Saxonia,
care a finanţat editarea
documentului.
• După a doua excursie, din 1853, în februarie 1859 a fost
informat de bibliotecarul mănăstirii că un manuscris din
pergament, mai mare, care conţin 86 file, a fost
descoperit. Această secţiune conţine părţi din Vechiul
Testament, file cu întreg Noul Testament, Epistola lui
Barnaba şi o parte din Pastorul lui Hermas. Cele
aproximativ 400 de foi, care s-au păstrat din întregul
codex Sinaiticus, au fost scrise pe piei de animale
rafinat. Meşteşugarii antici puteau fabrica file de codex,
cu dimensiuni de cel puţin 33,6 x 54,4 cm. Dimensiunile
filelor din Codex Sinaiticus sunt de aproximativ 36 x 33
cm; şi fiecare filă cuprinse 4 coloane pe pagină (sau opt
coloane la o deschidere), cu un model regulat de 48 de
rânduri pe coloană.
• Părţi ale Codex Sinaiticus sunt stocate în prezent în
patru locuri diferite: 12 file şi 14 fragmente mici au rămas
în mănăstirea Sf. Ecaterina; 43 file sunt păstrate în
Universitatea din Leipzig Biblioteca din 1844; părţi din
cinci file se găsesc în Biblioteca Naţională a Rusiei de la
Petersburg. British Library din Londra are 347 foi ale
Codex, care conţin tot Noul Testament şi părţi din
Vechiul Testament. Acest Codex reprezintă varianta cea
mai exactă a textului bizantin.
• A se consulta site-ul:
http://www.codexsinaiticus.org/en/manuscript.aspx?dir=n
ext&folioNo=5&lid=en&quireNo=77&side=r&zoomSlider=
0
Sinaiticus Mt 3,8-4,11(3 din 4 coloane)
 Codex Alexandrinus
(a doua jumătate a sec. IV d. Hr.)
• Codexul este format din 773 file din pergament, legate în patru
volume. Trei volume conţin Septuaginta, versiunea în limba greacă
a Vechiului Testament, iar volumul IV conţine Noul Testament, din
care lipsesc 31 de file.
• Manuscrisul, care măsoară 32 x 26 cm, este scris pe pergament fin.
• Notaţia Gregory acordă litera A.
• Textul din codex este scris în două coloane, cu litere mari, fiecare
coloană cuprinzând între 49 şi 51 de linii, iar fiecare linie între 20 -
25 litere.
• Literele sunt scrise cu cerneală roşie, iar textul nu are accente sau
semne de punctuaţie, ci doar semne privind regularizarea respiraţiei
cititorului.
• Paragrafele textului sunt evidenţiate prin majuscule de mărime
diferită faţă de literele textului.
Alexandrinus Lc 1, 27-59 (2 coloane din 2)
 Codex Vaticanus (Lc 24,24-In 1,1-14)

• Codex Vaticanus îşi are

numele de la locul unde
se păstrează din 1550.
• A fost scris în Egipt,
probabil în sec. V. d.Hr.
• Cuprinde toată Sfânta
Scriptură în limba greacă.
• Notaţia Gregory acordă
litera B.
• Remarcăm semnele de
început pt. Evanghelia
după Ioan, cu litera
iniţială mărită.
• Pagina este scrisă pe trei
coloane, existând pe
margine adnotări şi
completări omiletice.
Numirile divine din manuscrisele biblice, evidenţiate în
textele anterioare

Alte forme de
Nr. Cuvânt românesc Termen grecesc Nominativ abreviere
1 Dumnezeu ΘΕΟC ΘC ΘΥ
2 Domn KYRIOC KC KY
3 Iisus IHCOYC IC ΙΝ
4 Hristos XPHCTOC XC ΧΝ
5 Fiu YIOC YC ΥÏY
6 Duh ΠNEYMA ΠΝA ΠNC
7 David DAYID ΔAΔ
8 Cruce CTAYPOC CTC CTY
9 Mamă (Maică) MHTHP ΜΗΡ MHC
10 Părinte (tată) ΠATHP ΠΑP ΠAC
11 Israel ICPAHΛ ICΛ
12 Mântuitor CΩΤΗΡ CHP CPI
13 Om ANΘΡΩΠΟC ANC ANI
14 Ierusalim IEPOΥCΑΛΗM IΛHM
15 Cer OYPANOC OYNOC OYNOY
 Alţi codici biblici importanţi
• Codex Bezae (sec. V. d. Hr.),
conţine varianta occidentală
a textului la Faptele
Apostolilor, deci text grec –
latin în paralel, pe câte o
coloană.
• Descoperită de învăţatul
Beda Venerabilul, se
păstrează la Cologny în
Elveţia.
• Codex Parisiensis – Ephraemi rescriptus,
din sec. V d. Hr., cuprinde fragmente din
VT şi mare parte din NT. Tischendorff
folosind o substanţă chimică, descoperă
sub un text cu imnele Sf. Efrem Sirul scris
în sec. XIII, textul răzuit al Sf. Scripturi. Se
pastrează la Biblioteca Naţională din
Paris. Este notat de Gregory cu C.
• Codex Clarmontanus (de la mănăstirea
Clermont unde a fost găsit de Beda
Venerabilul), este din sec. VI. D. Hr.
Cuprinde Epistolele Sf. Pavel în limba
greacă şi în traducere latină. A fost editat
de Tischendorf în anul 1852. Codicele e
important şi pentru că cuprinde o listă a
cărţilor canonice. Astăzi se găseşte la
Biblioteca Naţională din Paris. Este notat
de Gregory cu D2.
 Codici scrişi cu litere mici
(minuscule)
• Din sec. IX, odată cu revoluţia masoretică pe
textul ebraic, creştinii adoptă scrierea de mână
(minusculă), cursivă. Sunt folosite spaţii între
cuvinte, semne de punctuaţie, prin care
ambiguitatea unor sensuri biblice este
îndepărtată.
• S-au găsit sute de astfel de documente biblice,
mănăstirile prin refrectoriile lor mândrindu-se cu
posesia unor documente istorice atât de vechi.
• Unul din minusculele
folosite de Erasmus
de Rotterdam în ediţia
critică a Bibliei din
1516.
 Monograme şi simboluri în
documente biblice
• Monograma este o combinaţie de două (sau, uneori, de mai multe)
litere, care se referă la numele unei persoane sau la un titlu.
Această abreviere poartă numele de “ligatură” sau “compendia”.
• Combinaţia dintre chi (X) şi rho (P) din manuscrisele greceşti ne-
biblice exprimau fie numele de „centurion” (εκατονταρχης) sau
comandant (χιλιαρχος), fie adjectivul „bun” (χρηστος). Chi-rho, de
exemplu (folosind primele două litere ale numelui propriu Χρηστος),
făcea trimitere directă la „Hristos”. Când un manuscris folosea
combinaţia iota-eta (IH), primele două litere ale numelui Іησους,
având o linie continuă scrisă deasupra lor, cel care o vizualiza
recunoştea monograma primilor creştini. Putem spune că şi
combinaţia iota-chi a fost recunoscută în principal ca o combinaţie a
literelor iniţiale de la Іησους Χρηστος.
• Hristograma (XP), devine din timpul domniei sfântului Constantin cel Mare (306-336
d.H.) un simbol creştin[1], deoarece împăratul aplică pe steaguri şi scuturile
luptătorilor săi semnul celest ce i s-a descoperit la Pons Milvius[2]. Probabil tot din
această perioadă hristograma se transformă în stavrogramă (litera X a fost rotită în
aşa fel încât să fixeze două laturi pe verticală şi două pe orizontală, iar latura
verticală superioară a fost prelungită prin litera rho (P).
• Combinaţia tau-rho este regăsită şi în documente pre-creştine, ca o abreviere pentru
τρόπος (locul), sau τριακας (treisprezece). Printre exemplele demne de remarcat,
putem menţiona folosirea acestei combinaţii pe unele monede ale regelui Irod (37-4
î.Hr.)[3], cu scopul de a identifica cel de-al tresprezecelea an al domniei sale.
Suprapunerea lui rho peste tau, poate fi concepută ca stilizare a capului unui
crucificat. Primele abrevieri pentru σταυρος şi σταυροω (de fiecare dată cu supralinie
peste abreviere) ca „Nomina sacra” le aflăm în Papyrus Bodmer II (P66), pentru zece
ocurenţe de la Evanghelia după Ioan (19,6.10.15.16.17.19.25.31), unde atât
substantivul cât şi formele verbale sunt scrise prescurtat. Din Epistola lui Barnaba
(12,8), mai ales, ştim că litera greacă tau a fost folosită de creştini ca o referinţă
vizuală la răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos.

• [1] H. I. Marrou, Autour du monogramme constantinien, în Mélanges Etienne Gilson,

Toronto/Paris, 1959, p. 411.
• [2] P. Bruun, The Victorious Signs of Constantine: A Repraisal, în The Numismatic
Chronicle, 157, 1997, p. 48-49.
• [3] C. Brenot, Monnaies, în Naissance des Arts chretiens, Paris, 1991, fig. c, p. 171.
 Stavrogramă (pictogramă
pentru prescurtarea
cuvântului „cruce”)

• Hristogramă de pe
reversul unei monede
datând din timpul domniei
Sf. Constantin cel Mare
(306-336)
 Abrevieri biblice regăsite în iconografie

• Icoana Răstignirea lui Hristos din

Goreme (fig. 12) este interesantă şi
pentru faptul că numele Apostolului
Ioan, ce se află la picioarele crucii este
abreviat.
• IΩ, particulă abreviată din Ioan, care
avea semnificaţia de cel ales de
Dumnezeu, devine pentru domnitorii
români formulă stereotipă prin care
confirmă statutul de „aleşi” pentru
conducere politică conform voii divine,
în maniera consemnată în
documentele diplomaţiei bizantine.
Abrevierea greacă este folosită şi
alături de grafia slavonă, după cum
reiese în tabloul votiv al lui Neagoe
Basarab de la Biserica Episcopală din
Curtea de Argeş .