Determinarea acuităţii vizuale (AV)

Acuitatea vizuală sau vederea centrală reprezintă aptitudinea ochiului de a percepe detalii spaţiale. Acestea
sunt măsurate prin unghiul sub care sunt văzute. Toate obiectele sunt văzute sub un unghi format din razele
care pleacă din extremităţile obiectului şi se încrucişează în punctul nodal al ochiului pentru a ajunge pe
retină.
Pregătirea materialelor şi instrumentelor necesare:
Pentru determinarea AV sunt necesare:
- optotipul snellen, care este un panou iluminat electric ce conţine 10 rânduri de litere de mărimi diferite
destinate a fi văzute sub un unghi vizual de 5º de la o anumită distanţă. în dreptul fiecărui rând este precizată
distanţa de la care un ochi emetrop le citeşte. pentru copii şi analfabeţi literele sunt înlocuite de figuri
geometrice sau alte semne;
- trusa cu lentile pentru aprecierea dioptriei de corecţie.;
- ocluzor.

Pregătirea pacientului:
Psihică
- informarea pacientului privind derularea procedurii;
- obţinerea acordului şi a colaborării în timpul examinării.

Fizică
- se cercetează AV a fiecărui ochi în parte, acoperindu-se pe rând cu un ocluzor şi apoi a ambilor ochi
simultan;
- pacientul va fi aşezat în faţă optotipului iluminat electric, pe un scaun, la o distanţă de 5 m;
- în principiu, , unde: Dd AV

d = distanţa de la care ochiul examinat a deosebit o literă

D = distanţa de la care ochiul emetrop deosebeşte aceeaşi literă
- AV se consideră normală, de 1 (5/5) dacă pacientul recunoaşte literele ultimului rând de la 5 m;
- dacă vederea este scăzută, pacientul vede numai rândurile cu litere mai mari, care în mod normal sunt
văzute de la distanţe mai mari; dacă, de exemplu, vede de la 5 m rândul pe care ar trebui să-l vadă de la 20 m
– AV = 5/20 = ¼;
- dacă AV este mai mică decât 1/50, examinatorul plimbă degetele prin faţa ochiului, exprimându-se AV prin
numărarea degetelor (n.d.) la 1 m, 50 cm sau 20 cm (se notează AVOD = n.d. 1 m);
- uneori pacientul percepe doar mişcarea mâinii (p.m.m.) sau numai lumina proiectată la nivelul ochiului (AV
= p.l.), într-o cameră obscură.

Îngrijirea pacientului după procedură:

- nu necesită îngrijiri deosebite;
- este ajutat, în caz de AV redusă, să se deplaseze în salon sau până la aparţinător (când se face ambulatoriu).
Determinarea simţului cromatic
Simţul cromatic este facultatea retinei de a percepe diferitele radiaţii monocromatice din spectrul vizibil,
emise sau reflectate de obiectele din jur.
Vederea cromatică normală:
Obiectele sunt văzute colorate, în măsura în care ele reflectă mai mult anumite radiaţii monocromatice şi le
absoarbe pe celelalte; obiectele roşii reflectă radiaţii roşii, cele verzi reflectă radiaţii verzi, etc. Obiectele albe
reflectă toate culorile, în timp ce obiectele negre le absorb. Variaţiile culorilor sunt în funcţie de calităţile
caracteristice fiecărei culori în parte: tonul/nuanţa, luminozitatea şi saturaţia (gradul de puritate al culorii).
Prin combinarea acestor caracteristici se poate obţine o mare gamă de culori, din care ochiul distinge numai o
parte.
Pentru a se explica cromatismul ochiului, se admite că în retina diurnă ar exista 3 feluri de conuri, conţinând
fiecare din ele un pigment fotosensibil pentru o anumită culoare fundamentală: unul pentru roşu, altul pentru
verde şi altul pentru violet. Orice culoare din natură se poate obţine prin amestecul celor trei culori
fundamentale, variind cantitatea, luminozitatea şi saturaţia.
Zona privilegiată a retinei în elaborarea mesajului colorat este la nivelul maculei.
Anomaliile senzaţiei de culoare se manifestă prin confuzia culorilor de către persoanele afectate care socotesc
asemănătoare sau identice culori ce sunt diferenţiate de ochiul normal.
Indicaţii:
Determinarea simţului cromatic se face pentru diagnosticarea:
- discromaziilor congenitale: anomalia DALTON (lipsa de percepţie a senzaţiei de roşu); lipsa senzaţiei de
verde (denteranopie); lipsa senzaţiei de violet (tritanopie);
- cromatopsiilor – tulburări dobândite ale senzaţiei cromatice în urma unor intoxicaţii exogene sau prin
perturbarea mediilor transparente (cataractă, afakie, hemoragii în corpul vitros).

Metode de testare:
În funcţie de principiul de testare a simţului cromatic sunt:
- colorimetrele şi anomaloscoapele – reprezintă aparatura utilizată în cercetare sau centre specializate şi are ca
principiu obţinerea unei senzaţii cromatice identice cu aceea a unei plaje de referinţă, prin amestecul altor
culori pentru care se cunosc anumiţi parametri. aceste egalizări se pot realiza şi pe calculator,
- probele de asortare şi clasificare presupun recunoaşterea de către subiect a unor eşantioane colorate cu
tonalităţi diferite şi clasificarea lor în ordinea tonalităţilor; eşantioanele pot fi bucăţi de lână sau pioni coloraţi;
- metodele de confuzie – sunt cele mai cunoscute. se numesc astfel pentru că se bazează pe confundarea
tonalităţilor la străluciri identice de către subiecţii cu vedere cromatică deficitară; există mai multe tipuri de
tabele pseudoizocromatice, cele mai cunoscute fiind Isihara şi Rabkin; aceste tabele reprezintă planşe în care
anumite simboluri (cifre, litere, figuri geometrice) sunt formate din plaje colorate de aceeaşi tonalitate,
saturaţie şi luminozitate diferite, pe un fond format din alte tonalităţi de aceeaşi saturaţie şi luminozitate cu
simbolurile.
218
Shinobu Ishihara a fost oftalmolog şi profesor al Universităţii din Tokio. El a inventat testele care-i poartă
numele pentru verificarea recruţilor în armată, cu ajutorul medicului său asistent care era discromat, şi le-a
publicat în 1917. De atunci acestea au devenit principalele teste pentru depistarea anomaliilor de percepţie a
culorii.
Testul original cu planşe de hârtie/carton se face într-o cameră luminată adecvat de soare, fără raze directe sau
lumină artificială.
Discromaţii (persoanele cu alterări ale simţului cromatic) identifică după luminozitate tonurile pe care nu le
văd, de cele pe care le văd. Testul este cu atât mai sensibil, cu cât diferenţele între tonuri sunt mai mici.
Există planşe de contraprobă, percepute doar de către discromaţi nu şi de către subiecţii normali, uşoara
diferenţă între semne şi fond e dată de componenta albastră şi mascată de roşu şi verde).
De asemenea, există şi planşe de demonstraţie- pentru înţelegerea principiului- percepute şi de către normali
şi de către discromaţi.
Timpul de recunoaştere al simbolului prezentat este de 15 sec.
- Probe de denumire: din această categorie fac parte lanternele colorate (sau cromatoscoapele). Metoda constă
în prezentarea de stimuli coloraţi subiectului, de diferite mărimi ce trebuiesc recunoscuţi la distanţa de 5m,
subiectul trebuind să precizeze tonul (culoarea). Intensitatea culorilor se poate modifica cu ajutorul unor filtre,
simulând modificarea culorii în funcţie de condiţiile atmosferice.

Importanţa depistării discromaziilor:

Omul percepe lumea cu cele cinci organe de simţ ale sale. Dintre acestea cele mai multe informaţii le primeşte
prin intermediul vederii. La omul modern transmiterea informaţiei prin organele de simţ se face astfel: Văz
90% ; Auz 5% ; Pipăit 2%; Gust 2%; Miros 1%.
De aceea nu e totuna dacă exploatăm la maximum posibilităţile existente în vedere. Pierderile de informaţie în
cazul percepţiei culorilor diminuează calitatea vieţii, degradează siguranţa prelucrării informaţiilor şi prin
acestea influenţează în mod negativ timpul de reacţie a recunoaşterii.
Dintre discromaziile congenitale, daltonismul sau lipsa de percepţie a senzaţiei de roşu este cea mai
importantă prin consecinţele pe care le are.
- se cunosc mai mult de o sută de ocupaţii unde daltonismul creează o situaţie defavorabilă. de exemplu:
doctor, dentist, tehnician dentar, coafor, cosmetician, pantofar, vitrinier, ceramist, industria textilă, fabrici de
vopsea, producţia de medicamente, industria alimentară, etc.;
- daltonismul este dezavantajos mai ales în copilărie. la această vârstă copilul este într-o situaţie defavorabilă
la învăţătură şi în aprecierea de sine. copiii de vârsta între 4-10 ani de exemplu pot să coloreze iarba cu roşu,
acoperişul cu verde şi din această cauză pot să primească note rele, iar după toate acestea ceilalţi râd de ei. nu
văd bine figurile colorate din manuale, creta colorată de pe tablă, liniile colorate ale hărţilor;
- în circulaţie daltoniştii sunt extraordinar de periculoşi atât pentru propria persoană cât şi pentru ceilalţi.
persoanele cu percepere cromatică corectă observă de departe luminile semafoarelor şi a lămpilor de stop.
sunt dese accidentele în care daltonişti trec peste şine în pofida indicatorului roşu de la barieră;
- din păcate la vânătoare tocmai pentru daltonişti este cel mai greu să diferenţieze cu siguranţă culorile. aici
ochelarii de corecţie pot ajuta foarte mult;

- bărbaţii daltonişti se îmbracă în culori neaşteptate şi nepotrivite, de la caz la caz, îşi pun şosete
desperecheate;
- la cumpărături ilustraţiile şi inscripţiile colorate de pe ambalaj pot devia de la normal.