Manevrele Secundare de Masaj

Manevrele secundare de masaj
I. GENERALITǍŢI
1. SCURT ISTORIC AL MASAJULUI
Una din cele mai corecte şi sintetice definiţii ale masajului a fost formulată de reputatul
şi regretatul Profesor dr. docent Adrian N. lonescu, ca fiind: „o prelucrare metodică a părţilor
moi ale corpului, prin acţiuni manuale sau mecanice, în scop fiziologic sau curativo-
profilactic”. Masajul manual este cea mai veche, răspândită şi eficace formă de abordare a
părţilor moi ale corpului omenesc. Acelaşi reputat autor afirmă că mâna (maseorului), prin
multiplele sale proprietăţi „devine prin practică îndelungată, cel mai valoros şi mai eficient
aparat de masaj”.
Îndelungata practică medicală a dovedit de-a lungul timpului că orice dispozitiv,
mecanism, instrument sau aparat acţionat mecanic sau electric, oricât de ingenios a fost şi
este conceput, nu poate înlocui masajul manual şi nu poate obţine efectele sale medicale şi
sportive.
Masajul s-a practicat din vechime, din timpuri nedefinite, la toate popoarele, putem
spune, la nivel planetar. Din timpuri imemoriale, masajul se practica fără a i se fi cunoscut
efectele fiziologice şi medicale precise,
fără o metodologie precizată, dar cu
efecte benefice recunoscute şi apreciate.
Timp de mii de ani aplicarea mâinilor pe
locuri dureroase, în scopul îndepărtării
efectelor nocive ale unor suferinţe
necunoscute, producea efecte subiective
favorabile. Acest procedeu folosit empiric
pe scară largă era mult răspândit în China,
India, Egipt şi la alte popoare din trecutul
îndepărtat care ajunseseră la un înalt grad
de civilizaţie şi cultură. Numeroase
documente din istoria Egiptului antic şi
despre medicina tradiţională chineză
atestă că masajul era folosit în scopuri
medicale de peste trei mii de ani.
În India antică, masajul consta din neteziri, presiuni şi frământări ale părţilor moi
începând cu faţa şi terminând cu membrele.
Pentru prima dată în istorie, grecii antici au folosit masajul ca mijloc de pregătire fizică
a diferitelor categorii de atleţi (Prof. dr. Adrian lonescu).
Herolidos din Lentini şi Hipocrat au descris
efectele şi indicaţiile masajului precum şi
prescripţiile medicale ale acestuia.
Romanii au răspândit şi dezvoltat progresiv
masajul, însuşindu-l de la sclavii popoarelor
subjugate (în special de la greci). Galenus, medic
roman de origine greacă, a descris principalele
manevre de masaj: fricţiunile, netezirile, presiunile
şi stoarcerile , gradate după intensitatea aplicaţiei şi
durata şedinţelor. Din aceste dovezi scrise, putem şti
cât de veche este practica masajului manual cu scop
medical.
1
După lunga şi nefasta decădere a civilizaţiei care a cuprins şi a caracterizat Evul Mediu
european, a urmat meritul influenţei arabe ce a pătruns în sud-vestul continentului nostru, în
reactualizarea rolului şi efectuiui benefic al masajuiui (cel mai de seamă reprezentant,
Avicenna - anii 980-1037).
După secolele de „întuneric” ale civilizaţiei Evului Mediu, în secolul al XVI-lea reapar
menţiunile despre efectele benefice ale masajului , datorate lui Hyeronimus Mercurialis din
Veneţia. Din secolul XVIII, în ţările avansate ale Europei (Suedia, Franţa, Anglia,
Germania), se reactualizează rolul şi efectele masajului, începând a se pune şi bazele sale
ştiinţifice.
La început treptat şi apoi rapid, diverşi reprezentanţi ai acestor
naţiuni şi şcoli fundamentează şi răspândesc tehnicile masajului manual
(medical şi sportiv). Cel mai cunoscut şi practicat tip de masaj
tradiţional european este masajul suedez, dezvoltat de studentul Pehr
Henrik Ling în Suedia în anul 1830.
Primele cercetări experimentale care urmăreau stabilirea ştiinţifică
a efectelor şi a indicaţiilor masajului pentru organismul sănătos şi
bolnav au fost efectuate şi publicate în secolul al XIX-lea.
Şi în ţara noastră, la începuturi, masajul a fost aplicat în mod
empiric, observându-se efectele benefice asupra organismelor bolnave.
Cu timpul, au început să se pună bazele ştiinţifice (se apreciază că dezvoltarea
masajului medical datează din a doua jumătate a secoluiui al XIX-lea).
Primii care l-au aplicat cu determinare medicală ţintită au fost „ortopediştii”, chirurgii,
traumatologii şi reumatologii. Între cele două războaie mondiale a început să fie folosit ca
tratament ajutător în reeducarea şi recuperarea răniţilor şi invalizilor de război.
Prima lucrare despre masaj datează din 1885, aparţinând lui R. P. Manga (lucrarea,
destul de complexă, se referă la date istorice, descriere de tehnici, observaţii asupra efectelor
masajului aplicat în tratamentul reumatismului, al anchilozelor fibroase, al nevralgiilor şi al
„artritelor”).
Ca masaj recuperator este considerat în premieră de N. Hălmagiu (1889), cu a sa lucrare
intitulată „Masajul şi mobilizarea ca tratament în unele fracturi”.
După anul 1930, în Transilvania, masajul este răspândit ca practică medicală, mai ales
în sanatorii şi staţiuni balneoclimaterice sub impulsul Prof. dr. Marius Sturza, care după 1940
îl „implementează” şi la Bucureşti, pe baze ştiinţifice. După 1950, în cadrul noului Institut de
Balneologie reînfiinţat de regretatul Prof. dr. Traian Dinculescu, masajul medical îşi câştigă
un important şi binemeritat rol în terapia medicală, datorită eminentului cercetător şi
practician, dr. Tudor Agârbiceanu. Acest medic de mare reputaţie în domeniul balneo-
fizioterapiei, a creat o adevărată şcoală de maseuri medicali, ale cărei efecte şi rezultate sunt
recunoscute şi în zilele noastre.
2. DEFINIŢII, CLASIFICARE
Originea cuvântului masaj este incertă. Se presupune că derivă fie din grecescul
„massein” - a frământa, fie din cuvântul ”mass” - a apăsa. Indiferent de originea sa, cuvântul
masaj s-a impus, ca şi tehnica respectivă.
Prin termenul de masaj se înţelege o grupare sistematică şi ştiinţifică de manipulări
executate manual asupra ţesuturilor corpului uman, cu scopul de a influenţa ţesutul nervos şi
muscular şi circulaţia generală. Cu excepţia automasajului, masajul medical este o metodă
terapeutică pasivă.
2
Masajul medical se poate face şi prin procedee mecanice, utilizându-se diverse

aparate sau apa.
Procedeele manuale – manevre sau manipulări de masaj – constă din mişcări variate
de alunecare a mâinilor la suprafaţa corpului şi de presiune în profunzime, de strângere şi
stoarcere a ţesuturilor, de lovire ritmică pe părţile cărnoase, de scuturare a segmentelor
etc. Procedeele manuale sunt cele mai vechi, mai răspândite şi mai eficace forme de
executare a masajului, deoarece mâna omului dispune de multiple posibilităţi de
adaptare şi de perfecţionare a mişcărilor.
Masajul a fost întotdeauna asociat şi cu anumite procedee complementare, ajutătoare. De
aceea această ramură medicală a căpătat denumirea de „Masaj şi tehnici complementare”.
Fundamentarea sa ştiinţifică din ce în ce mai profundă, răspândirea sa tot mai largă şi
cuantificarea sa metodologică şi tehnică justifică câştigarea denumirii de "Masoterapie”, care
se impune tot mai mult.
Sufixul de „terapie” arată locul său alături de celelalte terapii ale recuperării medicale
(electroterapie, hidroterapie, fototerapie, magnetoterapie, kinetoterapie, laseroterapie,
balneoclimatoterapie).
Masajul suedez este o tehnică de masaj ce vizează dispariţia tensiunilor musculare şi
articulare.Masajul suedez pune accent în special pe muschi şi articulaţii, dar acţionează şi
asupra sistemului nervos şi circulator. Efectul său tonifiant şi relaxant favorizează circulaţia
sangvină şi limfatică, eliminarea toxinelor, ajută corpul să-şi regăsească echilibrul său
natural.
3. CLASIFICAREA MASOTERAPIEI
Se poate realiza după mai multe criterii:
1. După persoana care efectuează masajul:
a) – masajul efectuat de către o altă persoană (maseur; masor);

b) - automasajul.
2. După regiunea la care se aplică:
a) - masaj somatic (asupra părţilor moi superficiale)
 general:
 extins la întreaga suprafaţă a corpului;
 restrâns la părţile mai bogate în ţesuturi moi;
 parţial:
 regional, pe o parte importantă şi bine definită a corpului;
 segmentar pe porţiuni anatomice distincte, în special membre;
 local pe porţiuni mici de piele şi ţesut subcutanat, pe grupe de muşchi, pe
articulaţii;
b) - masajul profund (asupra organelor interne).
3
3. După originea, tehnica şi metodologia de aplicare:
a) - masajul occidental, manual (efectuat de către maseur):
 masajul clasic:
 tehnici clasice:
~ principale: netezirea;
: fricţiunea;
: frământatul;
: tapotamentul;
: vibraţia;
~ complementare: cernutul şi rulatul ;
: presiunile şi tensiunile;
: tracţiunile, scuturările, elongaţiile;
 tehnici speciale:
~ pentru piele : kineplastia Morice;
: petrisajul Jaquet & Leroy;
: masajul trofic Glerant;
~ pentru capsula articulară : masajul profund Cyriax;
~ pentru segmente : masajul de apel al toracelui, pentru membrul superior;
: masajul de apel al abdomenului, pentru membrul inferior;
~ pentru afecţiunile veno - limfatice : drenajul manual limfatic Leduc&Godard;
: metoda van der Mohlen;
: masajul tălpii venoase Lejars;
 masajul reflex:
 masajul reflex conjunctiv;
 masajul reflex segmentar;
 masajele reflexe speciale:
b) - masajul oriental:
 osteopresura - masajul periostal;
 digitopresura - presopunctura:
~ craniopresura;
~ rinofaciopresura:
~ auriculopresura;
~ mano şi podopresura : pe punctele de acupunctură;
: pe sistemul pumn - gleznă
~ presura generală pe punctele de acupunctură ale meridianelor;
c) – după maniera de lucru asupra corpului:

~ masajul uscat (pe pielea uscată sau pe îmbrăcăminte).
~ masajul cu substanţe ajutătoare (uleiuri, pulberi, extracte alcoolice din plante –
tincturi, creme create special, etc.)
4
II. ASPECTE ANATOMO-FIZIOLOGICE
Trecând în revistă, succint, unele aspecte anatomo-funcţionale, ne vom referi la piele,

muşchi şi articulaţii, structuri implicate direct în masaj şi automasaj.
A. Pielea
Este considerată un veritabil "organ neuroendocrin", fiind alcătuită din:
1. epiderm;
2. derm;
3. hipoderm.
1. Epidermul este componenta externă a pielii, cu mai multe straturi, privind de la

suprafaţă către profunzime:
1.1. stratul cornos - în permanentă reînnoire prin descuamare fiziologică (exfoliere);
1.2. stratul precornos - format din stratul lucidum şi granulos;
1.3. stratul mucos Molpghi (stratul filamentos);
1.4. stratul bazal sau germinativ - care conţine melanocite (celule specializate în secreţia
prigmetului melanic - melanina).
Prin studii cu izotopi radioactivi s-a evidenţiat faptul că reînnoirea epidermului are loc
între 26-42 zile.
5
Pricipalele funcţii ale epidermului sunt:

a) de protecţie - exprimată prin producerea de keratină şi pigment melanic;
b) secretorii - materializată prin glandele sebacee, care secretă sebuum, de asemenea
protector şi glandele sudoripare, care secretă lichidul sudoral ce intervine în termoreglarea şi
echilibrul hidroelectolitic al organismululi;
c) De protecţie antimicrobiană şi antimicotică - realizată prin descuamarea stratului
cornos şi menţinerea unui pH acid (4-6) la acest nivel, cu rol bactericid şi fungicid;
d) de pilogeneză (originea firului de păr);
e) de barieră semipermeabilă (împiedică pătrunderea unor substanţe sau organisme în
corp, şi în acelaşi timp permite penetrarea unor substanţe terapeutice).
Imediat sub epiderm se găseşte membrana bazală, iar sub acesta dermul.
Membrana bazală are două componente:
- corpul pilar
- corionul
2. În derm se găsesc:
- fibre de colagen
- fibre elastice
- fibre reticulină, care susţin şi protejează epidermul.
Dintre funcţiile dermului mai menţionăm:

- pe cea imunologică (conţine proteină plasmatică, care acţionează ca anticorp);
- şi cea de mediere a schimburilor metabolice dintre piele şi organism.
3. Hipodermul, ultimul strat al pielii, este alcătuit dintr-un ţesut fibro-grăsos, profilat pe
sinteza şi depozitarea intracelulară a grăsimilor.
La acest nivel se sintetizează prostaglandinele cutanate, substanţe cu rol complex în
organismul uman.
Avem astfel o imagine structurală şi funcţională a acestui organ care este pielea.
Nu putem încheia această descriere fără a aminti şi de funcţia de exterorecepţie a pielii,
realizată printr-o serie de formaţiuni nervoase (corpusculi) specializate, după cum urmează:
- corpusculii Meissner (situaţi sub epiderm) şi discurile Merkel (la baza folicului pilos, în
derm) - pentru sensibilizarea tactilă;
- corpusculii Vater-Paccini (situaţi în profunzimea pielii) - pentru senzaţia de presiune;
- corpusculii Krause (în dermul superficial) - pentru sensibilitatea la frig;
- corpusculii Ruffini (în dermul profund şi hipoderm) - pentru sensibilitatea la cald şi o
serie de terminaţii nervoase libere, nemielinizate (situate în straturile superficiale ale
dermului) pentru algorecepţie (durere).
Amintim, de asemenea, de anexele pielii:
- glandele sebacee şi sudoripare;
- sistemul papilar şi unghiile, de un interes mai redus pentru masaj.
B. Musculatura scheletului (muşchii striaţi) reprezintă cca. 38-40% din greutatea

corporală.
Mişcarea reprezintă excitantul natural, vital pentru menţinearea musculaturii în stare de
funcţionare, după cum inactivitatea (de exemplu: imobilizările în aparate gipsate) conduc
rapid la hipotrofii şi chiar la atrofii, cu diminuarea remarcabilă a tonusului muscular.
Primele contracţii musculare (3-5 după unii autori) folosesc drept combustibil energetic
ATP-ul (acidul adenozintrifosforic). Dacă efortul continuă intervine un alt compus fosforic
6
macroergic, CP (creatinfosfatul sau fosfocreatina) alături de glicoliza anaerobă (degradarea

glucidelor în condiţii de lipsă de oxigen); urmează glicoliza aerobă (degradare de glucide în
prezenţa oxigenului - cazul eforturilor de durată), care la un moment dat sărăceşte muşchii în
aşa măsură, de glicogen muscular, încât efortul nu ar mai putea continua (deci contracţiile
musculare), dacă nu ar intervenii lipidele, în special trigliceridele şi acizii graşi liberi (acest
fapt are loc, aproximativ, în minutele 60-70 de la începerea efortului) şi într-o mai mică
măsură, probabil, proteinele.
Din glicoliza anaerobă rezultă însă o cantitate mare de acid lactic în muşchi, iar din
arderea lipidelor o cantitate mare de peroxizi lipidici, ambele componente având efecte
nefaste asupra calităţii şi forţei de contracţie musculară.
Totul se rezolvă printr-o serie de mecanisme compensatorii, automatizate, în timp, la
sportivi şi astfel aceştia pot continua efortul ore întregi (de exemplu în maraton, curse de fond
pe apă, ciclism şosea, etc.)
Prin contracţia lor, muşchilor scheletici convertesc această energie chimică, aşa cum s-a
expus succint, în energie mecanică făcând posibilă statica, mersul, alergarea şi alte acte
motorii dificile.
Un muşchi se compune din:

- corpul muscular (învelit la exterior de o membrană conjunctivă protectoare, numită
perimisium) - nivel la care, adesea, se produc leziuni la sportivi;
- joncţiunea miotendinoasă - nivel la care se produc leziuni prin suprasolicitare;
- tendonul - care se inseră pe o formaţiune osoasă şi este sediul entezitelor, tendinitelor
şau al peritendinitelor la sportivi;
- sinoviala;
- bursele seroase anexe.
Unitatea funcţională a muşchiului, în sens contractil, o constituie fibra musculară formată

din:
- membrană (sarcolemă);
- protoplasmă (sarcoplasmă);
- nuclei;
- mitocondrii (la nivelul acestora au loc o serie de
reacţii intracelulare de mare importanţă pentru organismul
uman);
- miofibrile (elemente contractile).
Fibra musculară conţine o serie de proteine specifice,

cum ar fi:
- mioglobina;
- enzime (de exemplu: creatinfosfokinaza, aldolaze,
etc.);
- actină;
- miozină, ş.a., cu rol în funcţionalitatea fibrei
musculare.
Vascularizaţia corpului muscular este extrem de bogată (aşa se şi explică constituirea

rapidă de hematoame, în caz de leziuni musculare, care dacă nu sunt corect tratate pot duce,
în timp, la osificări heterotope, ce reclamă intervenţii chirurgicale), în timp ce la polul opus,
vascularizarea tendonului este extrem de săracă.
7
Inervaţia este relativ bogată, fiind reprezentată, pe linie senzitivă, de fusurile

neuromusculare şi corpusculii tendinoşi Golgi, iar pe linie motorie, de fibrele nervoase
motorii propriu-zise, de joncţiunea neuromusculară(placa motorie unică în cazul fibrelor albe,
rapide şi mai multe în cazul fibrelor roşii, lente) şi unitatea motorie (reprezentată de celula
nervoasă din măduva spinării şi fibrele musculare pe care le inervează). Alături de această
inervaţie consemnăm şi fibrele vegetative (simpatice-parasimpatice) care se găsesc la nivelul
plexurilor nervoase perivasculare din muşchi, care controlează vosomotricitatea, dar nu
inervează muşchiul.
Se impune să menţionăm şi
proprietăţile fibrei musculare:
- unele generale:
- excitabilitate;
- conductibilitate ;
- troficitate.
- altele speciale:
- tonicitate;
- elasticitate;
- contractilitate;
- extensibilitate.
În final, consemnăm faptul că toată această maşinărie energetică - musculatura scheletică

- nu îşi angrenează în activitate toate unităţile funcţionale, fibrele musculare, chiar şi în cazul
unui effort fizic bine localizat la nivelul unui muşchi (ca în cazul rinichiului - nefronul - sau
al ficatului - hepatocitul, organismul menţine în rezervă fibre musculare, la orice efort, care
nu intră în acţiune decât atunci când situaţiile de excepţie o cer (în special suprasolicitarea).
Aşa se explică, la sportivi, unele leziuni musculare care au loc pe fibre de repaus, într-un
moment de contracţie musculară maximală, reclamat de biomecanica actului motric. De
asemenea, menţionăm că prin antrenament muscular se reuşeşte deschiderea unui număr
superior de capilare, care asigură o irigare, deci o nutriţie mai bună a muşchiului,
accelerându-se şi amplificându-se schimburile metabolice locale. Pe de altă parte, tot prin
antrenament specific, însoţit de o alimentaţie adecvată (hiperproteică) se poate induce o
veritabilă hipertrofie musculară, deci o creştere a masei musculare urmată, concomitent, de
creşterea forţei musculare (electrostimulaţia poate realiza în anumite condiţii aceleaşi efecte).
Masajul muscular se va adresa, întotdeauna, unui muşchi sau grup muscular integru, din
punct de vedere anatomic şi funcţional.
C. Articulaţiile reprezintă unităţi anatomofuncţionale autonome, în care două sau mai

multe oase vecine sunt unite (menţinute în contact direct sau indirect) spre extremităţi cu
ajutorul unor formaţiuni moi (ligamente, cartilaje, capsulă articulară, etc.).
Articulaţiile se clasifică în:
1. sinartroze (există o continuitate);
2. diartroze (discontinuitate);
1. Sinartrozele sunt de trei feluri:
1.1. sindesmoze (ex. - articulaţiile intervertebrale, unirea oaselor realizându-se prin ţesut
conjunctiv bogat în fibre colagene şi elastice, slab irigate, iar gradul de mobilitate destul de
mare);
1.2. sincondroze (ex. - simfiza pubiană, în care unirea se face prin fibrocartilaj hialin);
1.3. sinostoze (ex. - articulaţiile oaselor craniene, în care unirea se realilzează prin ţesut
osos, mobilitatea fiind nulă).
8
2. Diartrozele reprezintă adevăratele articulaţii (ex. -

genunchi, cot, gleznă, umăr), care permit mişcări variate, în
diferite axe şi care au în componenţă:
2.1. cartilaj hialin;
2.2. capsulă articulară;
2.3. capsulă sinovială;
2.4. lichid sinovial;
2.5. ligamente paraarticulare, care asigură stabilitatea
articulaţiei.
De remarcat că vascularizaţia articulaţiilor este relativ

precară, iar inervaţia, în special filetele senzitive se găsesc
mai ales în ligamente şi capsula articulară, explicând
etiopatogenic entorsele.
III. TEHNICA MASAJULUI. PROCEDEE DE MASAJ

Procedeele de masaj (manevrele), manuale sau mecanice, au avut o
evoluţie şi o adaptare de -a lungul timpului, la diferite situa ţii în care s-au
aplicat, ajungându-se la o clasificare în ce priveşte tehnica şi metodica de
execuţie, în funcţie de efectele pe care le determin ă.
O parte din manevre sunt cuprinse în toate formele de masaj şi se aplică asupra tuturor
ţesuturilor şi segmentelor corpului.
Acestea constituie procedeele (manevrele) principale sau fundamentale.
Manevrele care se folosesc numai asupra anumitor regiuni, segmente sau ţesuturi, se
numesc procedee (manevre) ajutătoare sau secundare.
Manevrele de masaj au denumiri sugestive în funcţie de felul mişcării executate.
3.1. PROCEDEELE PRINCIPALE DE MASAJ
Încadrarea în această categorie a unor manevre este determinată de utilizarea lor în

orice şedinţă de masaj, indiferent de specificul regiunii sau segmentului masat. Structurile
anatomice moi ale organismului se prelucrează metodic, din aproape în aproape în ordinea
aşezării lor anatomice, de la suprafaţă spre profunzime. Din acest considerent, aplicarea
procedeelor de masaj fundamentale (principale) respectă următoarea succesiune:
 netezirea – effleurage;
 fricţiunea;
 frământatul (petrisage);
 baterea (tapotamentul);
 vibraţiile.
9
3.2. PROCEDEELE SECUNDARE DE MASAJ
Manevrele secundare (auxiliare sau ajutătoare) de masaj se numesc

astfel întrucât sunt folosite în scopul completării efectelor procedeelor
principale, fiind folosite printre ele. Unele manevre din această categori e
derivă din procedeele principale, altele au o tehnică de execuţie proprie. Cele
mai cunoscute şi mai des folosite sunt:
 cernutul şi rulatul;
 presiunile;
 tracţiunile şi tensiunile;
 ciupiturile şi pensările
 scuturările
 stoarcerile şi mobilizările
Cernutul este un procedeu folosit frecvent mai ales la sportivi. Se aplică pe

segmentele membrelor superioare şi inferioare, după aplicarea manevrelor puternice
(frământat, tapotament), alternând astfel solicitarea cu relaxarea musculaturii. Alături de
netezire şi fricţiune, combinat cu acestea, cernutul face parte din masajul liniştitor, relaxant.
Execuţia constă în prinderea
masei musculare între feţele
palmare ale mâinilor, cu degetele
uşor flectate şi deplasarea acestora
dintr-o parte în alta, prin presiuni
alternative ale mâinilor, mişcare
asemănătoare cernutului cu o sită.
Ritmul de execuţie poate fi mediu
sau mai viu, mâinile deplasându-se
din aproape în aproape de-a lungul
segmentului respectiv.
Rulatul se execută de asemenea în principal pe membre, mâinile maseurului prinzând

segmentul respectiv între feţele palmare, cu degetele întinse şi se deplasează ritmic,
alternativ, de jos în sus, pe cele două planuri paralele. Rularea muşchilor se execută între cele
două planuri dure reprezentate de mâinile maseurului şi segmentul osos profund.
Efectul acestui procedeu, mai stimulent decât precedentul, se bazează pe o bună
relaxare musculară şi nervoasă din partea subiectului, relaxare ce este îmbunătăţită prin
această manevră.
Alte efecte ale rulatului sunt de creştere a supleţei ţesuturilor şi decontracturare
musculară. În terapie este folosit pentru recuperarea după accidente, după leziuni musculo-
articulare.
În activitatea sportivă rulatul este frecvent folosit după eforturi intense, sub formă de
automasaj în pauzele din cadrul competiţiei sau antrenamentului, cât şi după acestea,
aplicarea făcându-se peste echipament. De asemenea în cadrul complexului de refacere a
organismului după efort, după competiţii, aceste manevre sunt incluse în şedinţa de masaj.
10
Principiul de acţiune al
rulatului (după G. Mollon şi P.
Dotte)
Presiunile, existente şi în formele de

practicare ale masajului empiric, se regăsesc şi în
masajul modern, completând în special efectele
procedeelor de fricţiune şi frământat. Ele pot fi
aplicate ca procedee independente, denumite în
acest caz presiuni simple, asociate cu mişcări
respiratorii şi cu vibraţiile, denumite presiuni
vibrate.
Aplicate ca procedee independete,
presiunile îşi modifică tehnica după întinderea şi
sensibilitatea regiunii respective. Acest mod de aplicare este caracteristic zonei spatelui.
Mâinile maseurului au o priză cu palmele deschise, aplicate de o parte şi de alta a coloanei
vertebrale şi execută apăsări (una sau mai multe) în acelaşi loc, sau mutându-se din aproape
în aproape, fără a exagera apăsarea. Mâinile maseurului pot eexecuta presiuni statice prin
aşezarea lor în direcţie longitudinală, sau prin rulare de la ”rădăcina mâinii” spre vârful
degetelor (mişcare aemănătoare cu cea a tamponului pentru cerneală). O altă formă de
executare a presiunilor, este cu mâinile aşezate transversal pe suprafaţa de masat, prin rularea
uneia de la cubital la radial, cealaltă preluând mişcarea de la radial la cubital, mişcare ce se
repetă în acelaşi fel pe toată zona. În cazul în care vrem să mărim forţa de apăsare, se aşează
mână peste mână şi se lasă greutatea corpului prin înclinare înainte, prin intermediul
mâinilor, pe segmentul pe care se acţionează. Aceste manevre de presiune mai puternice, se
aplică numai tinerilor sănătoşi şi robuşti. Ele nu se aplică copiilor şi bătrânilor la care se pot
provoca leziuni (la bătrâni se pot produce fisuri sau fracturi datorită osteoporozei).
Presiunile mai pot fi aplicate la nivelul spatelui, asociate cu mişcări respiratorii astfel:
se aşează mâinile cu degetele răsfirate, pe direcţia spaţiilor intercostale, transversal, cu baza
în apropierea coloanei vertebrale, pe cele două hemitorace. Subiectul execută un inspir forţat,
eventual ajutat de maseur prin ridicarea pasivă a părţilor laterale ale toracelui, iar în
momentul de final al expirului, maseurul execută câteva presiuni în scopul creşterii
volumului de aer expirat. Această manevră necesită o colaborare între acţiunile subiectului şi
ale maseurului, manevra trebuie executată în ritmul funcţiei respiratorii (16-18 respiraţii pe
minut). Accelerarea ritmului respirator (nerespectarea acestei condiţii) poate produce
hiperventilaţie pulmonară urmată de alcaloză metabolică şi hipotensiune arterială.
La nivelul membrelor superioare şi inferioare presiunile se pot aplica asemănător ca
şi pe spate (unele) sau cu mâinile “în brăţară “la un anumit nivel, se execută presiuni repetate,
din aproape în aproape, de la extremitatea distală către cea proximală, manevră denumită “în
garou”.
11
Presiunile au efect de relaxare, mai ales atunci când sunt asociate cu vibraţiile
(presiuni vibrate). Ele pot fi aplicate pe suprafeţe mari ale corpului, cu palma deschisă sau pe
porţiuni mai mici, chiar localizate pe un punct, manevră denumită în acest caz
"presopunctură", procedeu folosit cu foarte mult timp în urmă.
Acest procedeu mai este denumit impropiu şi “acupunctură fără ace”, frecvent folosit
în situaţii diverse, cu avantajul că poate fi aplicat oriunde şi de către oricine. Aplicarea
acestor presiuni localizate poate constitui un mijloc cu efecte imediate, practicate ocazional,
sau poate constitui un tratament de lungă durată.
Presopunctura se execută pe anumite puncte sau zone bine determinate având repere
anatomice precise, acţiunea interesând un nerv (rădăcina sau un punct situat pe traiectul său),
pe inserţia unui tendon sau muşchi, periarticular sau pe traseul unei vene.
Intensitatea presiunii poate fi mai mare sau mai mică, de asemenea durata poate fi
diferită, cât şi sensul de aplicare al mişcărilor circulare (concentric sau excentric) în funcţie
de scopul urmărit.
În urma aplicării presiunii senzaţia determinată dispare treptat, după câteva minute.
Local se instalează o uşoară ischemie trecătoare (datorită scăderii afluxului sanguin în zona
masată), după care apare hiperemia locală, o scădere evidentă a sensibilităţii (uneori până la
anestezie). Local, tonusul muscular scade obţinându-se relaxarea musculară, diminuarea
oboselii sau înlăturarea ei. Acest tip de presiune profundă, localizată, stă la baza tehnicii
masajului reflex, realizat în principal la nivelul ţesutului conjunctiv, descris de Head, de
Hensen şi Schilak, care are ca principiu masarea zonelor de inervaţie metamerică
(dermatoamele), sau punctele şi meridianele din acupunctura tradiţională chineză.
Aceste manevre în terapie au la bază masajul executat pe zonele amintite, efectele
acestuia transmiţându-se pe cale reflexă la organele şi ţesuturile din profunzime, inervate de
acelaşi nerv rahidian. În activitatea sportivă se poate folosi în cazul afecţiunilor ţesuturilor
perimusculare şi periarticulare de tipul enteziopatiilor, tendinitelor, fasciculitelor. Efectele
pozitive sunt obţinute prin întreruperea arcurilor reflexe la nivelul dermatoamelor sau
miotoamelor în sens viscero-musculo-cutanat.
Tracţiunile şi tensiunile, procedee tehnice

dintre cele mai vechi incluse în tehnica masajului,
se aplică în special asupra articulaţiilor şi
ţesuturilor periarticulare, în cadrul şedinţelor de
masaj segmentar.
Tracţiunile se aplică în mod deosebit la
articulaţiile degetelor, de asemenea şi celorlalte
articulaţii ale corpului. Priza se aplică în funcţie de
segmentul respectiv, astfel:
 priza mică - cu două-trei degete pentru
tracţiunile aplicate articulaţiilor
degetelor;
 cu mâna – cuprinzând extremitatea
distală a segmentului, se realizează
tracţiunea, cealaltă mână se aplică
asupra articulaţiei respective.
Tracţiunile la nivelul coloanei vertebrale cervicale se realizează prin poziţionarea
capului în axul gâtului, mâinile se aplică pe tâmple sau pe frunte şi ceafă, apoi se trage în sus.
La nivelul trunchiului priza pentru tracţiuni este de apucare peste braţe, subiectul fiind
în poziţie şezând sau stând. Se execută tragerea în sus, tracţiunea subiectului în sens vertical,
manevră ce necesită din partea maseurului calităţi fizice deosebite.
12
Scopul acestei manevre este de realizare a întinderii şi alungirii elementelor articulare

şi periarticulare în limitele fiziologice, o degajare sub presiune a elementelor intraarticulare şi
obţinerea unui spaţiu între acestea.
În această categorie se includ şi elongaţiile terapeutice efectuate la nivelul coloanei
vertebrale, pentru care se folosesc diverse aparate de tracţiune.
Elongaţiile se aplică în special la nivelul coloanei vertebrale cervicale şi lombare, în
sindroame clinice algice, acute sau cronice, de origine mecanică, în cazul afectării
discurilor intervertebrale, ligamentelor, leziunilor musculare, cât şi în radiculitele de
origine vertebrală.
Realizarea acestor manevre se face cu prudenţă, cunoscând foarte bine tehnica de
execuţie, atât cea manuală cât şi cea mecanică.
Tensiunile sunt manevre

pasive care se execută conform
biomecanicii fiecărei articulaţii, în
planurile şi axele normale ale
mişcărilor.
Scopul acestor manevre este
de creare a senzaţiei de facilitare
funcţională secundară întinderilor
structurilor anatomice articulare şi
periarticulare şi variaţiilor tonusului
muscular.
La nivelul degetelor, unde se aplică în mod special, se realizează cu aceeaşi priză
mică amintită anterior.
La nivelul articulaţiilor mari ale corpului priza este cu ambele mâini, una susţine
segmentul, cealaltă execută mişcarea. Aceste manevre solicită pe cel care le execută la un
efort fizic deosebit. Ele se pot aplica în scop profilactic şi igienic pentru menţinerea
mobilităţii articulare.
Rolul lor deosebit este în terapie, pentru redobândirea mobilităţii articulare afectate în
urma imobilizării consecutive unor traumatisme sau altor afecţiuni cu impotenţă funcţională
sau imobilizare prelungită.
Executarea acestor manevre se face cu blândeţe, cu prudenţă pentru a nu produce
contractură musculară, mai ales în situaţiile cu prezenţa durerii. Manevrele nu trebuie să
depăşească pragul durerii sau pot să treacă foarte puţin peste acesta.
Scuturările, manevre înrudite cu tensiunile şi tracţiunile, constau în mişcări

oscilatorii executate ritmic, adresate membrelor superioare şi inferioare sau segmentelor
acestora.
Acestea, la nivelul extremităţilor membrelor, la mâini şi picioare, prin scuturatul
spaţiilor interosoase, au rolul de a înlocui manevrele de masaj care nu se pot aplica
(frământatul).
Priza realizată între police şi index ale mâinilor maseurului, aplicată degetelor extreme
(police-haluce, deget mic) ale segmentului subiectului (sau marginilor laterale ale mâinilor şi
picioarelor) imprimă mişcări ritmice, active, în sus şi în jos sau stânga-dreapta. Se mai poate
folosi priza medie, aplicată cu mâna “în căuş” pe toate degetele mâinii sau piciorului
subiectului, cealaltă mână fixând pumnul sau glezna respectivă pentru scuturatul degetelor,
sau se pot scutura degetele pe rând, unul câte unul, maseurul folosind priza mică cu policele
şi indexul.
13
Pentru realizarea manevrelor de scuturat a membrelor superioare şi inferioare în

întregime, mâna maseurului apucă degetele mâinilor subiectului (simultan sau alternativ) sau
picioarele subiectului la nivelul călcâielor (simultan sau alternativ) şi execută mişcări
oscilatorii de sus în jos (şi invers) şi laterale stânga-dreapta. Aceste mişcări se pot asocia cu
tracţiunile executate în axul lung al membrelor şi cu tensiunile, iar acolo unde subiectul poate
fi ridicat în braţe sau pe umeri, cu trunchiul în uşoară extensie, maseurul îi poate aplica
scuturatul întregului corp, la sfârşitul şedinţei de masaj.
Ciupirile şi pensările sunt alte forme de aplicare a masajului pentru ţesutul moale de
la suprafaţa corpului (tegument, ţesut celular subcutanat). Priza cu care se realizează poate fi
cu două degete (index-police), cu trei degete (index-medius-inelar – “priza toc”). Presiunea
este adecvată, în limita elasticităţii ţesuturilor, fără a provoca reacţii dureroase. Manevrele se
execută în ritm viu, din loc în loc, pe suprafaţa de masat şi au efect stimulent.
Principiul de acţiune al pensărilor

(după G. Mollon şi P. Dotte)
Efectele ciupirilor şi pensărilor sunt induse, de asemenea, pe două căi:
 mecanică;
 reflexă.
Pe cale mecanică, manevrele de fricţiune se adresează în principal ţesutului fibro-

grăsos subcutanat care constituie stratul hipodermic sau paniculul adipos, care reprezintă o
protecţie mecanică pentru organism. Stratul adipos se află într-un circuit continuu de
mobilizare şi depozitare sub influenţa factorilor lipolitici şi lipogenici. Acţiunea manevrelor
de fricţiune stimulează activitatea factorilor lipolitici determinând scăderea stratului adipos al
cărui exces este inestetic.
Supleţea şi elasticitatea ţesuturilor supraiacente, epiderm, derm sunt favorizate de
manevrele mecanice ale ciupirilor şi pensărilor (derivate ale fricţiunii).
Ca şi netezirea, fricţiunea contribuie la înlăturarea depunerilor sărurilor de calciu în
fibrele elastice pe care le îngroaşă, menţinând astfel supleţea pielii.
Activarea circulaţiei locale, buna nutriţie locală realizată în acest fel, conduce la
accelerarea procesului de regenerare şi cicatrizare a ţesuturilor în cazul existenţei unor
leziuni. Procesul de regenerare şi cicatrizare la vârste înaintate este de aproximativ cinci ori
mai redus decât la vârstele tinere. Influenţa masajului prin manevrele de fricţiune în tratarea
sechelelor cicatriceale este importantă, prin reducerea aderenţelor, redarea elasticităţii
ţesuturilor şi prin activarea metabolismului local.
14
Stoarcerile: pot fi aplicate

numai la membrele superioare şi
inferioare, cu o mână, cu ambele
mâini, sau stoarcere continuă. Se
prinde segmentul de masat ca într-
un cleşte, realizându-se o deplasare
din aproape în aproape, prin
aplicarea unei presiuni constante
fără a fi dureroasă. Se execută în
sensul circulaţiei de retur, de la
extremităţi spre rădăcină.
Mobilizarea articulaţiilor: pot să fie active sau pasive; tonifică ţesuturile

conjunctive, ligamentele şi tendoanele, stimulează producerea lichidului sinovial (lubrifiantul
articulaţiei) şi extind zona de mobilitate a articulaţiei.
Mişcările pasive – sunt mişcări cu care se încheie o şedinţă de masaj şi constau în

mobilizarea segmentului distal pe segmentul proximal al articulaţiei, căutând realizarea unei
mişcări cu amplitudine cât mai mare în articulaţia respectivă, fără a atinge sau depăşi pragul
durerii, ceea ce ar conduce la întreruperea manevrelor. Se folosesc în tratamentul redorilor
articulare apărute după traumatisme ale aparatului locomotor, în scopul recuperării mobilităţii
articulare normale.
 Se fac la nivelul:
 Pentru membrele superioare se fac mişcări pasive pentru:

- încheieturile degetelor, pentru toate falangele
- articulaţia pumnului: - flexie, extensie
- articulaţia cotului: - flexie, extensie
- supinaţie, pronaţie
- articulaţia umărului: - flexie, extensie
- abducţie, adducţie
- rotaţie
- circumducţie
 Pentru membrele inferioare se fac mişcări pasive pentru:
15
- articulaţiile gleznei: – flexie, extensie

- adducţie, abducţie
- rotaţie
- articulaţia genunchiului: - flexie, extensie
- articulaţia şoldului: - adducţie, abducţie
- rotaţie
Mişcările se fac din poziţia culcat sau şezând şi trebuie să fie blânde şi nedureroase,
comunicând cu pacientul. Sunt deosebit de benefice pentru persoanele imobilizate.
Efectele acestor manevre executate separat sau asociate, sunt în funcţie de ritmul cu
care se execută. Ritmul viu provoacă efecte stimulente, locale şi generale, iar cele executate
lent determină efecte de relaxare.
3.3. REGULI GENERALE, TEHNICǍ DE EXECUŢIE ŞI

EFECTE SPECIFICE MANEVRELOR SECUNDARE
ÎN MASAJUL CLASIC
Menevrele auxiliare în masaj clasic întregesc acţiunea manevrelor principale.

Se intercalează între manevrele principale sau se adaugă la sfârşitul acestora.
Unele manevre secundare derivă din cele principale sau sunt o combinaţie între ele.
A. Cernutul
Definiţie - mobilizarea alternativă, energică şi ritmică a masei musculare prin mişcarea

în sens lateral şi de jos în sus a mîinilor aşezate paralel de o parte şi de alta a locului masat, în
supinaţie şi cu degetele uşor flectate; mişcarea seamănă cu cernutul printr-o sită.
Tehnica de execuţie:
1. Cernutul prin lovire:

Mobilizarea masei musculare este făcută prin lovire şi ridicare a muşchilor, caz în care
mâinile se desprind de pe regiunea masată;
2. Cernutul prin presare:
Mobilizarea masei musculare este făcută prin ridicare şi presare a muşchilor, caz în care
mâinile nu se desprind de pe regiunea masată.
Reguli generale:
• Se adresează în special membrelor superioare şi inferioare.

• Cernutul se intercalează între frămîntat şi bătătorit sau se aplică şi după netezire.
• Este o manevră intermediară între frămăntat şi bătătorit
• Mâinile se deplasează de-a lungul regiunii masate din aproape în aproape.
16
Efecte:
• Acţiune de relaxare a muşchilor;

• Măreşte supleţea ţesuturilor;
• Activează funcţiile circulatorii şi trofice.
• Nu acţionează în mod uniform asupra ţesuturilor moi din preajma zonei masate.
B. Rulatul
Definiţie – mişcarea (rularea) în toate sensurile, într-un ritm viu, energic şi cu o presiune
crescută a masei musculare mobilizate între palme, cu degetele întinse.
Reguli generale:
• Se aplică de obicei după frământat.

• Apăsarea este mai puternică decât la cernut.
• Se aplică numai pe membre.
• Mişcarea (rularea) se poate deplasa centripet prin mişcări circulare, energice.
Efecte:
• Relaxarea muşchilor;
• Activează funcţiile circulatorii şi trofice.
• Rulatul acţionează în mod uniform asupra ţesuturilor moi din preajma zonei masate.
• Este mai puţin traumatizant decât frământatul.
C. Scuturatul
Definiţie - constă în mişcări oscilatorii mai ample şi ritmice, executate sistematic cu

segmentele membrelor (inferioare sau superioare), cu membrele în întregime sau cu corpul
întreg.
Reguli generale:
• Se aplică spre sfârşitul masajului.

• Se pot asocia cu tracţiuni uşoare în sens longitudinal, a membrelor.
• Scuturatul corpului intreg se efectuează la copii sau la persoane care pot fi ridicate de
maseur.
Efecte:
• de relaxare dacă sunt efectuate cu blândeţe;

• de înviorare şi stimulare generală, dacă sunt executate într-un ritm mai viu.
D. Tracţiunile
Definiţie - tracţiunea segmentului distal (terminal) în sensul axei lungi a membrului.
17
Reguli generale:
• Tracţiunile se aplică în masajul articulaţiilor, la sfârşitul masajului.

• Manevrele de tracţiune se execută blând si cu prudenţă.
• Prinderea se face cu o mână sau cu ambele mâini.
• Prinderea se face deasupra şi sub articulaţie.
• Se execută cu ambele mâini, una plasată deasupra articulaţiei, iar alta sub articulaţie.
• Se vor executa trageri în axul lung al membrului, prin mişcări uşoare.
Efecte:
• De relaxare a articulaţiilor şi a tensiunilor periarticulare, dacă sunt efectuate cu blândeţe
E. Ciupiturile
Definiţie – formarea unei cute din piele şi ţesut subcutanat sau chiar muşchi, strângerea
(pensarea) uşoară şi ridicarea ei atât cât permite elasticitatea acestor ţesuturi.
Reguli generale:
• Se execută mai ales pe regiunea spatelui dar şi pe porţiunile cărnoase ale membrelor.
• Cuta poate fi deplasată în sens ascendent sau descendent, ridicând mereu alte cute, sau
poate fi lăsată să scape brusc din strânsoare.
• Masarea se execută, cel mai adesea, într-un ritm energic.
• Ciupitul cu rulare;
• Ciupitul cu tăiere;
• Ciupitul cu tragere;
• Ciupitul cu presiune;
Efecte:
• Excitant.
F. Presiunile
Definiţie - reprezintă apăsări cu palmele, având degetele întinse paralel, repetate pe

acelasi loc, deplasănd apoi palmele în sus şi în jos. Se pot efectua şi folosind degetele şi
pumnii.
Reguli generale:
• Durata unei presiuni este de 1-5 secunde sau în funcţie de reacţia la durere a pacientului
• Se aplică la sfăşitul masajului regional, aproape întotdeauna pe spate.
18
Efecte:
• În masajul medical se foloseşte presiunea periostală şi presiunea pe nervi (metoda

Cornelius) în afecţiunile dureroase ale nervilor, reducând durerea.
• Întăreşte manevrele de netezire, fricţiune sau frământat, aplicându-se în special în
masajul sportiv sau la persoanele robuste.
EFECTELE GENERALE ÎN MASAJUL CLASIC
 Efectele masajului general:

- se stimulează în sens reglator circulaţia, procesele endocrine, secreţiile endocrine,
hematopoeza, procesele coagulării;
- se intensifică schimburile nutritive cu creşterea temperaturii corpului;
- se produce relaxarea, scăderea sensibilităţii, reducerea tonusului neuromuscular sau
dimpotrivă creşterea acestora cu stimularea organismului, în funcţie de tehnica folosită.
Efectele masajului sunt multiple şi pot fi clasificate după mai mult criterii.
 Efecte: a. directe asupra ţesuturilor (masajul somatic);

b. indirecte - profunde asupra organelor interne (masaj profund), pe membrul
opus, la distanţă;
c. reflexogene.
 Efecte: a. stimulante, excitante;

b. calmante, relaxante, liniştitoare.
 Efecte: a. parţiale (locale) - calmarea durerii, hiperemie locală, creşterea circulaţiei

locale, îndepărtarea stazelor, accelerarea proceselor de resorbţie;
b. generale - stimularea funcţiilor aparatului respirator şi circulator, creşterea
metabolismului, îmbunătăţirea stării psihice şi a somnului, îndepărtarea oboselii.
 Efecte: a. imediate;
b. tardive.
 Efecte asupra structurilor:

 Asupra pielii:
- asuplizare, creşterea pragului sensibilităţii cutanate, influenţarea substanţei
fundamentale şi a fibrelor elastice;
- facilitarea secreţiei glandelor sudoripare cu creşterea secreţiei lor, favorizarea
penetraţiei substanţelor grase;
- vasodilataţie activă cu creşterea vitezei de circulaţie, ceea ce determină menţinerea
echilibrului dintre circulaţia profundă şi superficială, creşterea schimburilor nutritive;
- creşterea pragului de recepţie al terminaţiilor nervoase cu analgezie;
- descuamarea pielii şi creşterea celulelor tinere;
- prin mecanism reflex, ce influenţează circulaţia şi metabolismul, contribuie la
termoreglare;
19
- creşte schimburile respiratorii la nivelul pielii, ceea ce contribuie la menţinerea igienei

acesteia;
- influenţează organele profunde prin intermediul zonelor reflexe Head.
 Asupra ţesutului conjunctiv (ţesutului celular subcutanat):
- reface elasticitatea şi supleţea, ceea ce determină favorizarea mişcărilor corpului,
dezvoltarea tonusului şi rezistenţei elementelor cu rol de fixare şi protecţie a organelor
interne;
- favorizează schimburile nutritive prin creşterea aportului de sânge, cu evacuarea mai
eficientă a reziduurilor;
- contribuie la resorbţia şi scăderea depozitelor de grăsime în cazul prezenţei obezităţii;
- are influenţe reflexe asupra: circulaţiei sângelui şi limfei, schimburilor metabolice şi
excreţiei, funcţiilor hormonale şi reacţiilor neurovegetative, organelor profunde prin
intermediul zonelor reflexe Dicke.
 Asupra elementelor aparatuiui locomotor:

1) asupra muşchilor:
- creşte performanţa musculară prin creşterea conductibilitătii, a excitabilităţii şi a
contractibilităţii, prin creşterea elasticităţii muşchilor;
- accelerează refacerea muşchiului obosit prin creşterea schimburilor vasculare cu aport
de substanţe nutritive proaspete şi îndepărtarea reziduurilor;
- creşte rezistenţa musculara la efort prin hiperemie;
- creşte viteza de refacere după traumatisme, atrofii;
- creşte sau scade tonusul şi excitabilitatea, în funcţie de tehnică.
2) asupra tendoanelor şi tecilor tendinoase, fasciilor, aponevrozelor:

- creşterea supleţei şi consistenţei;
- activarea circulaţiei locale;
- combaterea stazei sanguine şi limfatice;
- stimularea proprioceptorilor.
 Asupra circulaţiei sângelui şi limfei:
- la nivelul circulaţiei venoase - creşte viteza de circulaţie şi uşor presiunea venoasă şi
susţine valvulele venoase;
- circulaţia limfatică este intensificată de aproximativ 25 de ori;
- la nivelul circulaţiei capilare există efecte pasive (indirecte) şi active (directe) cu
stimularea vasomotricităţii (deschiderea capilarelor închise), prin mecanisme mecanice,
neurale şi prin eliberarea de mediatori chimici;
- circulaţia arteriolară suferă un proces de adaptare secundar modificărilor de la punctele
anterioare, existând şi un efect direct mecanic, ambele determinând creşterea fluxului
sanguin;
- munca inimii este astfel uşurată existând un efect de "digitalizare";
- valorile tensionale pot fi controlate în funcţie de necesităţi (scad la masajul relaxant şi
cresc la cel excitant);
- se constată şi modificarea compoziţiei sanguine - creşte numărul de hematii şi leucocite
şi cantitatea de hemoglobină;
- astfel se realizează mobilizarea masei sanguine, activarea volumelor sanguine periferice
stagnante, accelerarea circulaţiei sanguine şi vasodilataţie capilară, drenaj şi resorbţie cu
ameliorarea secundară a troficităţii celulare.
20
 Asupra sistemuiui nervos:

- la nivel local se produce un reflex de axon cu vasodilataţie secundară;
- apar reflexe segmentare (prin interesarea segmentului medular şi a arcurilor reflexe) la
care se asociază efectul reflex nesegmentar realizat prin acţiunea asupra zonelor Head
(cutanate), Dicke (ţesut celular subcutanat), McKenzie (musculare) şi astfel sunt influenţate
viscerele;
- prin mecanism suprasegmentar de transmisie la nivel subcortical şi cortical apar efecte
sedativ-relaxante şi chiar hipnotice.
 Asupra ţesutului şi organelor profunde:
- prin masajul peretelui abdominal apar efecte directe mecanice cu reglarea secreţiei /
excreţiei şi motilităţii viscerelor;
- prin masaj reflex de toate tipurile apar în mod indirect aceleaşi efecte.
3.4. CONTRAINDICAŢIILE MASAJULUI
Din prezentarea efectelor fiecărui procedeu de masaj, a celor clasice principale şi

secundare, se remarcă importanţa masajului ca mijloc de influenţare a sănătăţii organismului.
Folosit în scop igienic (profilactic), legat de activitatea sportivă sau în terapie,
independent sau asociat cu alte mijloace, aplicat de către o persoană calificată sau sub formă
de automasaj, acest mijloc al kinetoterapiei îşi găseşte mereu utilitatea în viaţa omului.
Pe lângă multiplele indicaţii pe care le are, masajul este contraindicat în unele situaţii,
fapt de care trebuie să se ţină cont de către cei care îl practică. Contraindicaţiile msajului sunt
grupate în:
 totale şi definitive;
 parţiale;
 temporare.
Contraindicaţiile totale şi definitive se referă la prezenţa tumorilor maligne, indiferent
de localizarea şi stadiul lor de dezvoltare. Aceleaşi contraindicaţii le au şi unele afecţiunile
psihice.
Contraindicaţiile parţiale se referă la aplicarea masajului pe anumite regiuni ale
corpului şi la folosirea anumitor manevre (alegerea manevrelor în funcţie de scop sau de un
anumit diagnostic).
Masajul se aplică numai când pielea este perfect sănătoasă. Afecţiunile pielii datorate
factorilor fizici, chimici sau infecţioşi impun contraindicarea temporară a masajului. De
asemenea, petele pigmentare congenitale sau dobândite (nevi pigmentari) trebuie evitate în
aplicarea masajului pentru a nu fi lezionate. Lezarea accidentală a acestora prin executarea
manevrelor de masaj pot degenera în neoplasme cutanate cu evoluţie rapidă. Alte zone ale
corpului pigmentate constituţional cum sunt areolele mamare, sunt de asemenea exceptate de
la aplicarea oricăror manevre de masaj.
Contraindicaţiile temporare (locale sau generale) privesc fazele acute ale
îmbolnăvirilor sau anumite intervale de timp de la debutul acestora. Contraindicaţiile
temporare şi locale ale masajului sunt în cazul:
 rupturilor şi hematoamelor musculare;
 artritelor;
 osteitelor şi osteomielitelor;
 varicelor inflamate şi voluminoase.
21
În aceste situaţii masajul poate fi indicat pe zonele sănătoase ale corpului în perioada
acută a afecţiunilor enumerate, iar după remiterea acestei faze, masajul constituie un mijloc
important în recuperare.
Masajul general are contraindicaţii temporare în:
 afecţiuni neuro-psihice (meningo-encefalite, accidente vasculare cerebrale acute,
etc.);
 afecţiuni acute ale aparatului respirator (pneumonii, pleurezii, T.B.C. pulmonar
activ, pneumotorax);
 afecţiuni ale aparatului cardio-vascular (infarct miocardic acut, agnor instabil,
tulburări severe de ritm şi de conducere, hipertensiune arterială, anevrisme de
aortă, miocardite, endocardite, insuficienţă cardiacă decompensată);
 boli de sânge (leucemii acute, hemofilie, purpurele, etc.);
 afecţiuni ale aparatului digestiv (perforaţii, penetraţii, hemoragii digestive,
pancreatite acute, colicistite acute, hepatite virale acute, ciroze hepatice
decompensate vascular sau parenchimatos);
 afecţiuni uro-genitale (glomerulo-nefrite acute, pielonefrite acute, insuficienţe
renale acute şi cronice decompensate, inflamaţii acute ale uterului şi anexelor,
hematurii macroscopice);
 infecţii generalizate (septicemii).
În practica masajului mai există situaţii în care acesta este contraindicat din alte
motive decât cele prezentate, legate de specificul sau stadiul unor boli. Dintre acestea
amintim hipersensibilizarea (gâdilarea) şi încordarea reflexă neuro-musculară declanşate unor
subiecţi la atingerea cu mâinile maseurului. În aceste cazuri se indică automasajul.
IV. APRECIERI REFERITOARE LA ACTIVITATEA

MASEURULUI,
SPATIILE DE MASAJ, REGULI IGIENICE DE PRACTICARE
A MASAJULUI
Deşi pe parcusul lucrării am atins parţial şi aceste aspecte, oportun este să le

sintetizăm într-un capitol de sine stătător dat fiind importanţa lor practică.
Pentru practicarea corectă a masajului din punct de vedere tehnic, se recomandă
alegerea unor poziţii cât mai comode, atât pentru subiect cât şi pentru maseur. Subiectul
(pacientul), pe parcursul şedinţei de masaj trebuie să aibă o poziţie comodă care să îi asigure
relaxarea musculară şi o stare de confort psihic. Maseurul, prin poziţia de lucru, trebuie să
asigure o abordare corectă a zonei de masat, fără efort inutil, pentru a putea efectua cu cea
mai mare eficienţă precedeele, prin calităţile sale de bun specialist să poată obţine efectele
specifice fiecărei manevre.
Un bun maseur trebuie să adapteze procedeele de masaj fiecărei părţi a corpului în
funcţie de caracteristicile anatomice, să realizeze îmbinarea acestora pentru a obţine efectele
cele mai potrivite scopului propus. Astfel, manevrele de la începutul şedinţei de masaj vor fi
simple, executate cu supleţe, uşoare, fără variaţii de sens, ritm şi intensitate, pentru pregătirea
organismului. Pe parcursul şedinţei solicitarea creşte ca ritm şi intensitate, urmând apoi o
descreştere treptată pentru ca în final acestea să aibă un caracter liniştitor. Această curbă
ascendentă şi descendentă a intensităţii manevrelor se repetă pe fiecare segment sau regiune a
corpului. Intensitatea, numărul de repetări, ritmul de execuţie al manevrelor depind de
22
sensibilitatea subiectului şi de scopul urmărit.

Durata şedinţei este în funcţie de necesitate dar şi de preferinţe. Manevrele lungi,
liniştitoare, calmante necesită un timp mai lung, iar după aplicarea acestuia se recomandă ca
subiectul să rămână în repaus un timp (20-30 minute).
Pentru masajul stimulent, excitant, manevrele vii, scurte, executate cu intensitate
crescută este necesar timp mai scurt. După masajul stimulent este indicată executarea unor
exerciţii de respiraţie şi mişcări de înviorare, efectele cumulate ale acestora permiţând
reluarea în condiţii optime a oricărei activităţi.
Efectele masajului unei şedinţe se resimt imediat dar nu au o durată mare (câteva ore).
În masajul terapeutic, obţinerea unor efecte de durată necesită continuitate, numărul
şedinţelor (10-12) şi a seriilor în care se reiau după unele pauze, sunt stabilite de medic (de
preferinţă executate de acelaşi maseur care cunoaşte pacientul), iar în unele situaţii se
recomandă şi automasajul. Uneori, masajul poate fi executat de doi tehnicieni la acelaşi
subiect. În acest caz ei trebuie să lucreze simultan, cât mai apropiat în ce priveşte efectuarea
manevrelor ca formă, ritm şi intensitate, pe suprafeţe simetrice ale corpului aceleiaşi
persoane.
Regulile de igienă se referă atât la igiena maseurului, a celui masat cât şi a spaţiului
în care se desfăşoară activitatea. Mâinile maseurului trebuie să fie bine spălate înainte de
fiecare şedinţă de masaj, echipamentul adecvat (tricou cu mâneci scurte, pantalon lung sau
scurt, papuci asemănători celor de la înot) întotdeauna foarte curat. Nu trebuie să poarte
inele, brăţări, care ar putea răni pacientul, să nu aibă bătături, unghii lungi sau neîngrijite. Să
nu consume băuturi alcoolice înainte de activitate, iar în cazul în care este răcit să poarte o
mască la gură, să evite fumatul cu cel puţin 15 minute înainte de efectuarea masajului. Este
recomandat ca la 2 - 2,30h să facă o pauză de cca. 20 minute pentru a se odihni (relaxare
neuromusculară), în care să consume fructe, dulciuri, sucuri de fructe sau lactate, timp în care
încăperea se aeriseşte.
Începerea fiecărei şedinţe de masaj trebuie să fie precedată de câteva exerciţii
pregătitoare ale segmentelor şi articulaţiilor membrelor superioare. Se mobilizează fiecare
segment, în special articulaţia pumnului şi articulaţiile degetelor. Se fac mişcări de flexie,
extensie, abducţie şi adducţie,(mobilizări pasive), pentru mărirea mobilităţii articulaţiilor
mîinilor şi supleţei mişcărilor acestora.
Masajul se poate practica în spaţii special amenajate (cabinete de masaj) sau în aer
liber, la competiţii.
Cabinetele trebuie să fie bine aerisite iar spaţiile libere să fie ferite de radiaţiile
solare, vânt, ploaie, frig sau orice alţi factori nocivi (se instalează cort în apropierea locului de
desfăşurare a competiţiei). În încăperi trebuie asigurată o ambianţă plăcută; temperatura
trebuie să fie de 20-24 grade celsius, bancheta de masaj bine întreţinută din punct de vedere
igienic, să aibă o înălţime convenabilă maseurului, să asigure cele mai comode poziţii atât
pentru cel masat cât şi pentru maseur.
Din mobilierul specific fac parte scăunelele reglabile şi în mod obligatoriu în cabinet
trebuie să existe o chiuvetă pentru spălarea mîinilor.
Sălile de masaj trebuie să aibă anexe, un vestiar pentru îmbrăcat-dezbrăcat, un grup
sanitar şi duşuri, eventual o mică sală de aşteptare în care se găsesc scaune sau fotolii, o
măsuţă cu reviste, ziare sau pliante cu specificul activităţii. Cel ce urmează a fi masat,
sportivul, pacientul, de asemenea trebuie să se prezinte în bune condiţii de igienă personală.
Se recomandă ca masajul să se efectueze la distanţă de 2-3 ore faţă de ora de servire a
mesei anterioare şi cu 30-60 minute înainte de masa următoare. Indicaţiile masajului sunt
pentru persoanele sănătoase în scop igienic, de întreţinere, de refacere după o stare de
oboseală; în scop terapeutic în cazul terapiei complete de recuperare după îmbolnăviri sau
traumatisme.
23
V. CONCLUZII
Potrivit unui articol publicat de Daily Mail, o echipă de oameni de ştiinţă de la

Universitatea McMaster din Canada a descoperit că efectele pozitive ale masajului nu se
reduc doar la alinarea durerilor şi relaxarea muşchilor. Potrivit cercetărilor efectuate de
medicii canadieni, masajul de relaxare are totodată capacitatea de a reduce inflamaţia de la
nivel molecular, având, în esenţă, aceeaşi acţiune ca un calmant sau analgezic. În plus,
masajul promovează şi dezvoltarea mitocondriilor, organitele care asigură celulelor energia
necesară pentru a funcţiona.
Cercetătorii au realizat un experiment în cadrul căruia au efectuat o analiză genetică a
unor mostre de ţesut muscular prelevate de la voluntari care şi-au epuizat rezervele de energie
la sala de sport, pedalând pe biciclete medicinale. După efortul fizic, unul dintre membrele
inferioare ale fiecărui voluntar a fost masat de un specialist în kinetoterapie. Echipa de
cercetare a luat mostre din ţesut din ambele picioare înainte de efectuarea exerciţiilor fizice,
la scurt timp după şedinţa de masaj de zece minute şi apoi la două ore şi jumătate după
încheierea efortului.
Rezultatele, publicate într-o ediţie electronică a publicaţiei Science Translational
Medicine, au arătat că masajul a atenuat semnificativ efectul citockinelor - molecule de
„semnalizare” ale sistemului imunitar, care contribuie la producerea inflamaţiilor. Dincolo de
termenii medicali, acest lucru înseamnă că piciorul care a fost masat imediat după efort a
„resimţit” mai puţin efectele exerciţiilor fizice, iar febra musculară (adică inflamaţia
musculară) nu a fost atât de intensă ca în cazul celuilalt membru. În plus, în urma analizei
ţesutului, s-a constatat că masarea muşchiului a promovat crearea şi buna funcţionare a
mitocondriilor.
În concluzie efectele masajului se traduc prin sănătate trupeasca şi sufleteasca,
vigoare şi buna dispoziţie, efecte pe care le pot aprecia decât cei ce le cunosc!
24

Manevrele Secundare de Masaj

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Manevrele Secundare de Masaj

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Manevrele secundare de masaj

1. SCURT ISTORIC AL MASAJULUI

Masajul medical se poate face şi prin procedee mecanice, utilizându-se diverse

Se poate realiza după mai multe criterii:

1. După persoana care efectuează masajul:

a) – masajul efectuat de către o altă persoană (maseur; masor);

2. După regiunea la care se aplică:

a) - masaj somatic (asupra părţilor moi superficiale)

b) - masajul profund (asupra organelor interne).

3. După originea, tehnica şi metodologia de aplicare:

a) - masajul occidental, manual (efectuat de către maseur):

c) – după maniera de lucru asupra corpului:

II. ASPECTE ANATOMO-FIZIOLOGICE

Trecând în revistă, succint, unele aspecte anatomo-funcţionale, ne vom referi la piele,

1. Epidermul este componenta externă a pielii, cu mai multe straturi, privind de la

Pricipalele funcţii ale epidermului sunt:

Dintre funcţiile dermului mai menţionăm:

B. Musculatura scheletului (muşchii striaţi) reprezintă cca. 38-40% din greutatea

macroergic, CP (creatinfosfatul sau fosfocreatina) alături de glicoliza anaerobă (degradarea

Un muşchi se compune din:

Unitatea funcţională a muşchiului, în sens contractil, o constituie fibra musculară formată

Fibra musculară conţine o serie de proteine specifice,

Vascularizaţia corpului muscular este extrem de bogată (aşa se şi explică constituirea

Inervaţia este relativ bogată, fiind reprezentată, pe linie senzitivă, de fusurile

În final, consemnăm faptul că toată această maşinărie energetică - musculatura scheletică

C. Articulaţiile reprezintă unităţi anatomofuncţionale autonome, în care două sau mai

2. Diartrozele reprezintă adevăratele articulaţii (ex. -

De remarcat că vascularizaţia articulaţiilor este relativ

III. TEHNICA MASAJULUI. PROCEDEE DE MASAJ

3.1. PROCEDEELE PRINCIPALE DE MASAJ

Încadrarea în această categorie a unor manevre este determinată de utilizarea lor în

3.2. PROCEDEELE SECUNDARE DE MASAJ

Manevrele secundare (auxiliare sau ajutătoare) de masaj se numesc

Cernutul este un procedeu folosit frecvent mai ales la sportivi. Se aplică pe

Rulatul se execută de asemenea în principal pe membre, mâinile maseurului prinzând

Presiunile, existente şi în formele de

Tracţiunile şi tensiunile, procedee tehnice

Scopul acestei manevre este de realizare a întinderii şi alungirii elementelor articulare

Tensiunile sunt manevre

Scuturările, manevre înrudite cu tensiunile şi tracţiunile, constau în mişcări

Pentru realizarea manevrelor de scuturat a membrelor superioare şi inferioare în

Principiul de acţiune al pensărilor

Efectele ciupirilor şi pensărilor sunt induse, de asemenea, pe două căi:

Pe cale mecanică, manevrele de fricţiune se adresează în principal ţesutului fibro-

Stoarcerile: pot fi aplicate

Mobilizarea articulaţiilor: pot să fie active sau pasive; tonifică ţesuturile

Mişcările pasive – sunt mişcări cu care se încheie o şedinţă de masaj şi constau în

 Pentru membrele superioare se fac mişcări pasive pentru:

 Pentru membrele inferioare se fac mişcări pasive pentru:

- articulaţiile gleznei: – flexie, extensie

3.3. REGULI GENERALE, TEHNICǍ DE EXECUŢIE ŞI

Menevrele auxiliare în masaj clasic întregesc acţiunea manevrelor principale.

Definiţie - mobilizarea alternativă, energică şi ritmică a masei musculare prin mişcarea

1. Cernutul prin lovire:

• Se adresează în special membrelor superioare şi inferioare.

• Acţiune de relaxare a muşchilor;

• Se aplică de obicei după frământat.

Definiţie - constă în mişcări oscilatorii mai ample şi ritmice, executate sistematic cu

• Se aplică spre sfârşitul masajului.

• de relaxare dacă sunt efectuate cu blândeţe;

Definiţie - tracţiunea segmentului distal (terminal) în sensul axei lungi a membrului.

• Tracţiunile se aplică în masajul articulaţiilor, la sfârşitul masajului.

• De relaxare a articulaţiilor şi a tensiunilor periarticulare, dacă sunt efectuate cu blândeţe