Sunteți pe pagina 1din 13

UNIVERSITATEA ECOLOGICA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT
FILIALA BISTRIȚA NĂSĂUD

DISCIPLINA
DREPTUL CONCURENȚEI
TITLUL LUCRĂRII
,, CONCURENȚA NELOIALĂ,,
Anul de studiu: IV
CONCURENŢA COMERCIALĂ

O trăsătură de bază a economiei de piaţă o reprezintă concurenţa, motiv pentru care


aceasta este cunoscută şi sub numele de economie concurenţială. Existenţa şi dezvoltarea
concurenţei este o expresie a manifestării liberei iniţiative, întreprinzătorii dezvoltând activităţile
pe care le consideră ca fiind profitabile. Tendinţa oricărui întreprinzător este aceea de a acţiona
singur în cadrul pieţei, o astfel de situaţie prezentând avantaje pe multiple planuri. Ea este însă
contracarată de reducerea treptată, pe măsura apariţiei a noi întreprinzători, a posibilităţilor de a
fi singuri pe piaţă, prin ocuparea “nişelor” libere din cadrul acesteia. În consecinţă, situaţia de
monopol este efemeră, firmele acţionând practic într-o piaţă concurenţială.

OBIECTUL ŞI CONŢINUTUL CONCURENŢEI

Dubla ipostază, de cumpărător şi vânzător, în care întreprinderile concurente apar în


cadrul mediului, plasează competiţia dintre ele în două planuri. Pe de o parte, ele îşi dispută
furnizorii, prestatorii de servicii şi disponibilităţile de forţă de muncă, iar, pe de altă parte,
clienţii, fiecare în parte urmărind obţinerea de condiţii de trai avantajoase în asigurarea resurselor
şi în plasarea produselor proprii în cadrul pieţei. Cu unii dintre agenţii economici întreprinderea
se află în competiţie numai în calitate de cumpărător, cu alţii numai în calitate de vânzător, iar cu
alţii în ambele situaţii.
Ansamblul raporturilor de interacţiune în care intră agenţii economici în lupta pentru
asigurarea surselor de aprovizionare şi a pieţelor de desfacere formează sistemul relaţiilor de
concurenţă.
În practica ţărilor cu economie de piaţă, gama instrumentelor şi mijloacelor utilizate în
lupta de concurenţă se dovedeşte a fi extrem de largă. De la modalităţi mai mult sau mai puţin
“paşnice” care definesc un comportament concurenţial dominat de “fair-play” - nu numai permis,
dar chiar încurajat de societate - lupta de concurenţă merge până la forme mai aspre, care ies
uneori din cadrul legal, concretizându-se într-un comportament anticoncurenţial.

5.1.1. Comportamentul concurenţial


Concurenţa cunoaşte grade diferite de intensitate, în funcţie de raportul dintre cerere şi
ofertă, de măsura echilibrării acestora, pe de o parte, de raportul de forţe în care se plasează
agenţii de piaţă, pe de altă parte.
Concurenţa propriu-zisă se desfăşoară însă între întreprinderi în calitatea lor de ofertanţi
(vânzători). Ea îmbracă forma luptei pentru cucerirea pieţei, întreprinderile concurente
străduindu-se ca purtătorii cererii (clienţii) să le achiziţioneze produsele. Pentru atingerea acestui
obiectiv, fiecare concurent caută să satisfacă nevoile clienţilor în condiţii superioare celorlalţi
ofertanţi. Aceste condiţii sunt asigurate prin utilizarea unor mijloace de diferenţiere şi
individualizare a acţiunilor întreprinderii în raport cu nevoile exprimate de cumpărători.
Cu toată marea lor varietate, mijloacele şi instrumentele utilizate în relaţiile de concurenţă
se pot delimita în jurul celor patru piloni ai politicii de marketing: produsul, preţul, promovarea
şi distribuţia. În funcţie de obiectivele urmărite şi de condiţiile concrete ale pieţei, concurenţii
apelează fie numai la câte unul dintre aceste elemente, fie la o combinaţie a lor.
Diferenţierea dintre concurenţi în privinţa activităţilor de promovare şi de distribuţie nu
vizează în mod direct gradul de satisfacere a nevoii reale, ci doar accesul clienţilor la produse.
Deşi importante în adoptarea deciziei de cumpărare, aceste activităţi nu sunt hotărâtoare în lupta
de concurenţă, întregind însă efectul mijloacelor din domeniile produselor şi preţurilor.
În privinţa produselor, diferenţierile dintre concurenţi pot viza elemente corporale sau
acorporale ale acestora: caracteristicile de calitate şi de prezentare (ambalajul), mărcile, service-
ul, comunicaţiile cu privire la produs, imaginea. Aceste diferenţieri se vor reflecta şl în cadrul
preţurilor. După cum preţurile pot acţiona şi în mod independent ca instrument al
competitivităţii. La produse asemănătoare, practicarea unor preţuri mai scăzute atrage, în mod
evident, un plus de cumpărători.
Dar un asemenea demers nu poate fi aplicat decât în condiţiile reducerii costurilor ori a
marjei de profit.

5.1.2. Comportamentul anticoncurenţial

O serie de firme desfăşoară lupta de concurenţă într-o formă brutală, săvârşind acte şi
fapte care au ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei, având, deci, un
comportament anticoncurenţial. În acest mod firma se plasează într-o poziţie dominantă pe piaţă
care-i permite obţinerea unor avantaje, afectând grav interesele celorlalţi agenţi, ale
consumatorilor şi ale societăţii în ansamblu.
Efectele negative ale unui astfel de comportament sunt combătute în majoritatea ţărilor
prin acte normative care au drept scop protecţia, menţinerea şi stimularea concurenţei şi a unui
mediu concurenţial normal. În atingerea acestui scop, un rol important revine agenţilor
economici afectaţi. Ei au posibilitatea, pe de o parte, să sesizeze instituţiile abilitate în
supravegherea concurenţei, iar, pe de altă parte, să-şi fundamenteze politica de marketing astfel
încât să contracareze asemenea acţiuni.
În acest context, cunoaşterea comportamentului anticoncurential reprezintă un obiectiv
important al cercetărilor de marketing. Sunt considerate acte şi fapte anticoncurenţiale
concentrările economice şi practicile anticoncurenţiale.
a) Concentrarea economică. Orice act juridic prin care un agent ori grupare de agenţi
economici realizează o influenţă determinantă asupra unuia sau mai multor agenţi economici
constituie o concentrare economică. O operaţiune de concentrare economică are loc atunci când
doi sau mai mulţi agenţi economici, anterior independenţi, fuzionează, sau când una sau mai
multe persoane care deţin deja controlul asupra altui agent economic dobândesc, direct sau
indirect, controlul asupra altui agent economic, prin orice formă permisă de lege (participare la
capital, cumpărare de active, contract etc.).
Concentrările economice sunt interzise numai atunci când, având ca efect crearea sau
consolidarea unei poziţii dominante, conduc sau ar putea conduce la restrângerea, înlăturarea sau
denaturarea semnificativă a concurenţei. Ele sunt admise numai atunci când conduc la efecte
favorabile asupra eficienţei economice, ameliorarea producţiei, progresul tehnic, îmbunătăţirea
servirii consumatorilor etc.
Pentru stabilirea compatibilităţii lor cu un mediu concurenţial normal, operaţiunile de
concentrare economică se apreciază după următoarele criterii: necesitatea menţinerii şi
stimulării concurentei, cota de piaţă şi puterea economică a agenţilor în cauză, tendinţele pieţei,
măsura în care sunt afectate interesele beneficiarilor şi contribuţia lor.
b) Practici anticoncurenţiale. Înţelegerile exprese sau tacite, deciziile de asociere,
practicile concentrate şi folosirea abuzivă a unei poziţii dominante deţinute pe piaţă, prin care
agenţii economici determină restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei sunt
considerate practici anticoncurenţiale.
Astfel de practici sunt interzise atunci când urmăresc:
 fixarea concertată, în mod direct sau indirect, a preţurilor, tarifelor, rabaturilor,
adaosurilor şi a oricăror condiţii comerciale inechitabile;
 limitarea sau controlul producţiei, distribuţiei, dezvoltării tehnologice sau investiţiilor;
 împărţirea pieţelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare pe orice criterii;
 aplicarea unor condiţii inegale la prestaţii echivalente partenerilor comerciali,
provocându-le dezavantaje în poziţia concurenţială;
 condiţionarea încheierii unor contracte de acceptare a unor clauze care prin natura lor
nu au legătură cu obiectul acestor contracte;
 participarea, în mod concertat, cu oferte trucate la licitaţii sau orice alte forme de
concurs de oferte;
 eliminarea de pe piaţă a oricăror alţi concurenţi, limitarea sau împiedicarea accesului
pe piaţă şi a libertăţii exercitării concurenţei de către alţi agenţi economici;
 înţelegerile de a nu cumpăra de la sau a nu vinde către anumiţi agenţi economici fără
o justificare rezonabilă.
Practicile anticoncurenţiale sunt admise atunci când contribuie în mod semnificativ la
ameliorarea producţiei sau distribuţiei, promovarea progresului tehnic sau economic,
îmbunătăţirea calităţii produselor şi serviciilor, întărirea poziţiilor concurenţiale ale
întreprinderilor mici şi mijlocii, practicarea în mod durabil a unor preţuri mai reduse etc.

5.2. FORMELE CONCURENŢEI

În cadrul luptei de concurenţă, întreprinderile pot viza aceleaşi nevoi de consum sau
nevoi diferite, adresându-le produse identice, asemănătoare ori substanţial diferite. În funcţie de
acestea, concurenţa se plasează în situaţii variate.
Concurenţa cea mai evidentă are loc, de regulă, între întreprinderi care apar pe piaţă cu
bunuri identice sau diferenţiate nesemnificativ, destinate satisfacerii aceloraşi nevoi. În acest caz,
diferenţierea dintre concurenţi se realizează prin imaginea de marcă, pe care fiecare se
străduieşte să o confere produselor proprii, utilizând mijloace şi tehnici corespunzătoare. De
aceea, ea este cunoscută sub denumirea de concurenţă de marcă. În această situaţie sunt, de
pildă, producătorii de bere, pâine şi produse făinoase, zahăr, orez, benzină etc.
Întreprinderile se pot concura însă şi prin oferirea de produse similare, care satisfac în
măsură diferită aceeaşi nevoie; în acest caz, competiţia se realizează prin diferenţierea
calitativă a produselor. De regulă, astfel de produse sunt substituibile în consum. Producătorii
lor alcătuiesc împreună o industrie, iar concurenţa dintre ei se numeşte concurenţă la nivel de
industrie. Într-o astfel de postură apar firmele din industria automobilelor, industria alimentară,
aparate electrocasnice etc.
În ambele situaţii, în care întreprinderile se adresează deci aceloraşi nevoi, cu produse
similare (sau identice), are loc o concurenţă directă.
Există numeroase situaţii în care aceeaşi nevoie poate fi satisfăcută în mai multe moduri,
cu produse diferite. De pildă, nevoia de petrecere a timpului liber se poate satisface prin
vizionarea unui film sau prin practicarea unor sporturi; întreprinderile care prestează aceste două
categorii de servicii şi satisfac aceeaşi nevoie, oferind fiecare alt produs, se află în relaţii de
concurenţă. Concurenţa dintre aceste firme se numeşte concurenţă formală.
În sfârşit, toate întreprinderile acţionând în cadrul pieţei îşi dispută practic aceleaşi
venituri ale consumatorilor. Concurenţa dintre ele are la bază categoria de nevoi căreia i se
adresează produsul, fiecare disputându-şi întâietatea în satisfacerea acesteia. De pildă, o
întreprindere turistică se află în concurenţă cu una profilată pe vânzarea de bunuri de folosinţă
îndelungată, anumite categorii de cumpărători fiind obligaţi de nivelul mai redus al veniturilor să
opteze între cumpărarea unor bunuri şi efectuarea unei călătorii turistice. Concurenţa, privită în
acest mod, se numeşte concurenţă generică.
Competiţia dintre întreprinderile care se adresează aceloraşi nevoi sau unor nevoi diferite
prin oferirea de produse (servicii) diferite, poartă denumirea de concurenţă indirectă.
Aşa cum a fost prezentată, concurenţa directă exprimă competiţia privită din punctul de
vedere al producătorilor, în timp ce concurenţa indirectă apare ca fiind privită din punctul de
vedere al pieţei.
Sintetizând cele prezentate, avem următorul tablou al formelor concurenţei (figura
nr.5.1).
În economia de piaţă, concurenţa este o necesitate obiectivă, face parte din "regulile de
joc" ale pieţei. Funcţionarea ei stimulează preocupările pentru creşterea, diversificarea şi
îmbunătăţirea calitativă a ofertei de mărfuri, pentru adaptarea ei la dinamica cerinţelor. Totodată,
mecanismul concurenţei asigură plasarea preţurilor la cote reale, favorizează raţionalizarea
costurilor ca mijloc de sporire a profitului. Concurenţa determină aşa-numitul proces de
"primenire" în rândul agenţilor de piaţă, ceea ce înseamnă eliminarea din competiţie (prin
faliment, absorbire etc.) a firmelor slabe, cu capacitate redusă de adaptare la dinamismul
economico-social.

concurenţă de marcă
directă
(din punct de vedere concurenţă la nivel de întreprindere
al producătorului)
Concurenţa

indirectă concurenţă formală


(din punct de vedere
al pieţei concurenţă generică

Fig. 5.1. Formele concurenţei

Forţa competiţiei şi implicaţiile ei in mecanismul pieţei depind de numărul şi poziţiile


celor care se confruntă. În această privinţă, în practica economică se întâlnesc situaţii diferite, în
funcţie de specificul sectoarelor de activitate şi al pieţelor.
Astfel, concurenţa lipseşte total în situaţia de monopol, respectiv când producţia
(distribuţia) unui produs se concentrează într-o singură firmă. O asemenea situaţie este mai rară
în practică, în unele ţări acţionându-se chiar prin intermediul legislaţiei pentru împiedicarea
concentrării unui sector de activitate într-o singură firmă şi eliminarea, în acest fel, a concurenţei
(în SUA, de pildă, funcţionează o amplă şi riguroasă legislaţie antitrust). Când o asemenea
situaţie nu poate fi evitată, statul intervine cu unele reglementări, ca, de pildă, în privinţa fixării
preţurilor.
Teoretic, concurenţa ideală (numită concurenţă perfectă) presupune existenţa în cadrul
pieţei a următoarelor condiţii: atomicitatea (existenţa unui număr mare de vânzători şi
cumpărători, intervenţiile individuale ale acestora neputând determina o schimbare a cererii sau
ofertei globale), transparenţa perfectă a pieţei (respectiv cunoaşterea precisă de către cumpărător
şi vânzător a tuturor elementelor pieţei), omogenitatea produsului (existenţa pe piaţă a unor
produse identice, echivalente), intrarea şi ieşirea liberă pe piaţă şi perfecta mobilitate a
factorilor de producţie (toţi întreprinzătorii să poată găsi liber şi nelimitat capitalul şi forţa de
muncă de care are nevoie la un moment dat).
În realitate, aceste condiţii sunt îndeplinite doar parţial, ceea ce înseamnă că piaţa
cunoaşte, de fapt, o concurenţă imperfectă. Ea se manifestă în următoarele forme:
 concurenţa pură, caracteristică situaţiei cu mulţi ofertanţi, acţionând în cadrul pieţei
bunurilor de masă (minereuri, combustibili, cereale etc.). Diferenţierile
nesemnificative dintre produse şi dintre condiţiile de comercializare a acestora impun
alinierea tuturor concurenţilor la acelaşi nivel de preţuri, acestea având la bază
raportul cantitativ dintre cerere şi ofertă;
 concurenţa monopolistă presupune, de asemenea, prezenţa mai multor ofertanţi
acţionând în cadrul pieţei unor produse care însă, prin natura lor, pot fi diferenţiate
într-o anumită măsură (calitate, gabarit, performanţe, model, culoare etc.). Situaţia
concurenţială are ca efect o anumită aliniere a preţurilor cu diferenţieri
corespunzătoare impuse de diferenţele dintre produse. Posibilitatea ca prin
diferenţieri faţă de concurenţi să fie obţinută o situaţie de "monopol" relativ pentru un
anumit segment de cumpărători, explică denumirea oarecum contradictorie a acestei
forme de concurenţă;
 concurenţa oligopolistă este caracteristică situaţiilor de piaţă cu puţini ofertanţi
(vânzători). Numărul redus al concurenţilor creează premisele unei competiţii aspre,
datorită posibilităţilor de cunoaştere a poziţiei deţinute de fiecare în cadrul pieţei. Din
acest motiv, schimbarea atitudinii unuia dintre concurenţi atrage rapid o reacţie de
răspuns din partea celorlalţi. Pe acest fundal pot să apară însă cartelurile, situaţie în
care, de regulă în mod ilegal, concurenţii principali sau chiar toţi concurenţii fixează
împreună preţurile şi alte condiţii de vânzare.
Atunci când firmele oferă aceeaşi marfă, diferenţiindu-se doar prin servicii sau preţuri
(ca urmare a costurilor mai reduse) avem de-a face cu un oligopol pur. Firmele care oferă
produse parţial diferenţiate, în special prin calitate, modele sau servicii, acţionează în cadrul
concurenţei de tip oligopol diferenţiat.
În toate cazurile prezentate mai sus, concurenţa are ca "actori" ofertanţii mărfurilor,
presupunându-se că ei vizează (şi îşi dispută) un mare număr de cumpărători. În unele cazuri,
însă, ofertanţii - în număr mai mare sau mai mic - se confruntă cu un singur cumpărător. Piaţa
cunoaşte, în acest caz, o situaţie de monopson; într-adevăr, la produse ca: echipament militar,
vapoare, avioane, locomotive etc., cumpărător poate fi statul, un concern etc. Obţinerea
comenzilor, respectiv vânzarea-cumpărarea, se realizează, de regulă, pe calea licitaţiilor care
semnifică, de asemenea, un gen de concurenţă. În sfârşit, de notat şi situaţia (desigur foarte rar
întâlnită) când atât ofertantul (vânzătorul) cât şi beneficiarul (cumpărătorul) deţin fiecare o
situaţie de monopol, respectiv nu au concurenţă; această situaţie este cunoscută sub denumirea
de monopol bilateral, care nu lasă nici un spaţiu pentru manifestarea concurenţei.
Instrumentele şi mijloacele utilizate în cadrul luptei de concurenţă, prezentate anterior, au
la bază perfecţionarea continuă a activităţii întreprinderilor în cauză. Vizând o mai bună
cunoaştere şi satisfacere a nevoii şi, pe această bază, atragerea clienţilor, o astfel de competiţie se
dovedeşte benefică atât cumpărătorilor, cât şi nevoilor de ansamblu ale societăţii, asigurând
progresul acesteia. Ea se desfăşoară în cadrul legal, fiind nu numai admisă, dar şi stimulată prin
diverse mijloace.
Competiţia desfăşurată în cadrul legal, având la bază perfecţionarea propriei activităţi,
este cunoscută sub numele de concurenţă loială.
În practică sunt numeroase situaţiile când, în dorinţa de a câştiga piaţa, unele firme
apelează la mijloace necinstite, prejudiciind în mod direct şi cu ştiinţă activitatea concurenţilor.
O astfel de concurenţă este cunoscută sub denumirea de concurenţă neloială. Practicile neloiale
- sancţionate în majoritatea ţărilor prin legi special concepute în acest sens - sunt variate. Mai
frecvent utilizate sunt următoarele practici:
 denigrarea concurenţilor prin punerea în circulaţie a unor afirmaţii inexacte despre
activitatea acestora;
 obţinerea de avantaje ca urmare a confuziei care poate fi creată între activitatea
proprie şi a concurenţilor (confuzie de mărci), cunoscută şi sub denumirea de
concurenţă parazitară;
 încălcarea legilor, în special a celor fiscale, şi obţinerea pe această bază a unor costuri
mai reduse şi posibilitatea practicării unor preţuri mai joase (concurenţă ilicită,
fraudă fiscală);
 practicarea unor preţuri joase, cu sacrificarea propriului profit (dumping).
În ţara noastră, în prezent, deşi concurenţa neloială este sancţionată printr-o lege specială,
datorită mecanismului de acţiune insuficient pus la punct, sistemul de protecţie practic nu
funcţionează. De aceea, în continuare, sunt necesare clarificări privind definirea mai exactă a
practicilor neloiale şi realizarea unui sistem simplu şi eficace de sancţionare a concurenţilor
neloiali.

5.3. NIVELUL ŞI TIPOLOGIA CONCURENŢILOR

Concurenţii acţionează pe piaţă utilizând o gamă variată de mijloace şi tehnici. Cei mai
importanţi concurenţi ai unei firme sunt cei care acţionează în cadrul aceleiaşi pieţe-ţintă şi
utilizează aceeaşi strategie. Ei alcătuiesc un grup strategic. Identificarea grupurilor strategice
prezintă importanţă deosebită pentru orice firmă, deoarece concurenţa se manifestă atât în
interiorul grupurilor, cât şi între grupurile strategice. Fiecare concurent va căuta să obţină un
avantaj competitiv în raport cu ceilalţi concurenţi prin diferenţierea semnificativă a cât mai
multor componente. Luate împreună, aceste diferenţieri conferă niveluri diferite fiecărui
concurent în parte. Ele sunt exprimate prin punerea în evidenţă a punctelor tari şi a punctelor
slabe ale concurenţei. În identificarea acestora sunt luaţi în considerare o serie de indicatori, cum
sunt: volumul tranzacţiilor, cota de piaţă, rata profitului, eficienţa investiţiilor, fluxul de numerar,
noile investiţii etc. De aceea, evaluarea nivelului concurenţei reprezintă un important obiectiv al
studierii concurenţei. Alături de aceasta se înscrie şi stabilirea tipului de concurent care
acţionează pe piaţa-ţintă.
Formele concurenţei expuse în subcapitolul anterior determină, fiecare în parte, un tip
corespunzător de concurent. În consecinţă, concurenţii pot fi: direcţi sau indirecţi, concurenţi
de marcă, formali, generici, de tip monopolistic, oligopol etc.
În acelaşi timp, un concurent diferă de alt concurent prin modul cum acţionează, cu alte
cuvinte prin comportamentul concurenţial. Din acest punct de vedere, concurenţii pot fi:
concurenţi buni şi concurenţi răi, concurenţi slabi şi concurenţi puternici.
Concurenţii buni sunt consideraţi concurenţii care respectă "regulile jocului", îşi
limitează acţiunile la un anumit segment, evaluează impactul acestora asupra pieţei etc.
Concurenţii puternici sunt concurenţii cu potenţial ridicat, capabili să influenţeze
evoluţia pieţei, să riposteze violent atunci când sunt atacaţi etc.
Cunoaşterea tipului de concurenţi care acţionează pe piaţa-ţintă prezintă importanţă
deosebită, deoarece permite alegerea concurenţilor de atacat şi precum şi a celor de evitat. În
principiu, se apreciază că firma trebuie să atace concurenţii indirecţi, pe cei slabi şi pe cei răi. În
acelaşi timp, ea trebuie să lupte cu concurenţii direcţi, puternici şi buni pentru a menţine ridicat
nivelul performanţelor sale.
În sfârşit, în evaluarea concurenţei, un rol aparte îl reprezintă anticiparea reacţiei
concurenţilor. Din acest punct de vederea, al reacţiei lor atunci când sunt atacaţi, concurenţii pot
fii: concurenţi relaxaţi (pasivi), concurenţi selectivi, concurenţi tigru şi concurenţi imprevizibili.
Concurenţii relaxaţi (pasivi) sunt acei concurenţi care reacţionează cu întârziere şi fără
hotărâre la acţiunile altor firme. Un astfel de comportament poate fi determinat de existenţa
unor clienţi fideli, obţinerea unor câştiguri mari din desfacere, observarea cu întârziere a
modificărilor pieţei ori lipsa resurselor necesare răspunsului.
Concurenţii selectivi reacţionează numai în anumite situaţii concurenţiale, atunci când
apreciază că acţiunile anumitor firme le lezează interesele.
Concurenţii tigru reacţionează violent la orice acţiune iniţiată de alte firme. Ei
avertizează firmele atacatoare că se vor lupta până la capăt.

5.4 Forme, modalităţi, sancţiuni, aspecte procesuale.


Concurenţa neloială poate parcurge etapa actelor pregătitoare şi a tentativei până a se
ajunge la consumare. Legiuitorul incriminează însă numai forma consumată. Actele pregătitoare
şi tentativa pot atrage răspunderea penală pentru complicitate dacă sunt comise de o altă
persoană decât autorul. Deseori activitatea infracţională de concurenţă neloială se înfăţişează sub
o formă continuată.
Pedeapsa principală este închisoarea de la o lună la 2 ani sau amenda. Instanţa de judecată
poate dispune publicarea hotărârii în presă pe cheltuiala făptuitorului. Alături de pedeapsă
instanţa poate dispune şi confiscarea specială. Mărfurile supuse confiscării pot fi vândute dacă
instanţa decide astfel, dar numai după distrugerea falselor menţiuni. Veniturile obţinute în urma
vânzării vor fi folosite în primul rând pentru despăgubirile datorate persoanelor prejudiciate.
Acţiunea penală în cazurile prevăzute la art. 5 se pune în mişcare la plângerea părţii
vătămate ori la sesizarea camerei de comerţ şi industrie teritoriale sau altei organizaţii
profesionale ori la sesizarea persoanelor împuternicite de Oficiul Concurenţei. Competenţa de
judecată a cauzelor penale privind infracţiunea prevăzută de art. 5 din Legea nr.11/1991 îi revine,
potrivit prevederilor art.7 alin. 1, tribunalului locului săvârşirii faptei sau în a cărui rază
teritorială se găseşte sediul inculpatului, în lipsa unui sediu competenţa va reveni tribunalului de
la domiciliul inculpatului.
Hotărârea judecătorească care reţine în sarcina celui trimis în judecată săvârşirea
infracţiunii de concurenţă neloială, în afară de individualizarea pedepsei, va proceda la :
- obligarea comerciantului de a înceta sau de a înlătura actele de concurenţă neloială;
- obligarea la plata de despăgubiri, pentru daunele materiale şi morale produse datorită
săvârşirii infracţiunii. În cazul prejudiciilor materiale şi orale, participanţii la săvârşirea
infracţiunii (coautori, complici, instigatori) au răspunderea civilă solidară faţă de partea
vătămată.
În acelaşi timp, o dată cu condamnarea penală şi obligarea la încetarea faptelor materiale
ilicite de concurenţă neloială, cât şi la repararea daunei, instanţa poate obliga şi la publicarea
hotărârii penale definitive, pe cheltuiala făptuitorului condamnat.
BIBLIOGRAFIE:

1. C . V o i c u , A l . B o r o i , F l . S a n d u , I . M o l n a r , M G o r u n e s c u , S .
C o r l ă ţ e a n u ,   Dreptul penal al afacerilor, Ediţia 3, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2006
2. T. Prescure, C u r s d e d r e p t u l c o n c u r e n ţ e i c o m e r c i a l e , Ed. Rosetti,
Bucureşti,2004
3. O. Căpăţână, Dreptul Concurenţei  Comerciale (concurenţa onestă), Ed. LuminaLex,
Bucureşti, 1992
4. Legea nr. 11/1991, privind combaterea concurenţei neloiale publicată
în M. Of.nr. 24 din 30 ianuarie 1991, modificată şi completată de Legea nr. 21/1996 şi
Legea nr. 298/2001