Introducere

În ciuda unei istorii de peste un veac colanologia (ştiinţa ce studiază acizii biliari şi
derivaţii acestora) continuă să se dezvolte datorită multiplelor aplicaţii în biologie şi
medicină.
Acizii biliari conjugaţi constituie cei mai importanţi agenţi tensioactivi din organism.
Ei solubilizează componentele insolubile ale bilei (fosfolipide, colesterolul), ajută la
digestia şi absorbţia monogliceridelor, acizilor graşi, vitamine liposolubile, controlează
anumite procese intracelulare cum ar fi sinteza colesterolului.
Sunt cunoscuţi peste 150 de compuşi organici pe bază de acid colanic, menţionaţi în
“Elsevier Encyclopedia of Organic Chemistry” şi peste 440 de acizi biliari
monocarboxilici cu grupele hidroxil nesubstituite şi cu grupele carboxil substituite. Cei
mai mulţi sunt produşi de sinteză şi nu compuşi naturali.
În acest referat sunt prezentaţi derivaţii acizilor biliari (AB) naturali.
Vom prezenta modalităţi de obţinere a unor derivaţi cu moleculă mică şi
macromoleculari, reacţii chimice ale unora dintre ei precum şi anumite utilizări ale
acestor compuşi.
 I. 1. Structurile chimice şi rolul acizilor biliari în organism
AB fac parte din clasa steroidelor ce cuprinde produşi naturali izoprenoizi cu schelet
perhidrociclopentanofenantrenic. Cele patru inele se notează cu literele A-D.
Condensarea între inelele B şi C respectiv C şi D este trans. Condensarea între inelele A
şi B poate fi trans [seria colestanului (5α) numită şi serie alo] sau cis [seria coprostanului
(5β) numită şi serie normală] (figura 1).

a b

Figura 1. Formulele structurale ale colestanului (a) şi coprostanului (b)

Acidul colanic (acidul 5-cholan-24-oic)(figura 2.1) constituie scheletul de bază

pentru toţi acizii biliari din organism.
Acid colic (CA) (acidul 3,7,12-trihidroxi-5-colan-24-oic) (figura 2.2) şi acid
chenodeoxicolic (CDCA)(acidul 3,7-dihidroxi-5-colan-24-oic) (figura 2.3) sunt
sintetizaţi în ficat din colesterol prin mai multe trepte de reacţii catalizate enzimatic
(capitolul). Sunt stocaţi în vezica biliară sub formă de săruri de Na ale acizilor biliari
conjugaţi [glicocolat (75%)(figura 2.5) şi taurocolat (25%) (figura 2.6). Conjugarea are
rolul de a mări solubilitatea în apă a sărurilor acizilor biliari în condiţii fiziologice. În
momentul ingerării de alimente, AB conţinuţi în bilă (în procent de 67%) sunt eliminaţi
din vezica biliară prin canalele biliare în intestinul subţire. Aici formează micele mixte
cu substanţe insolubile în apă (lipide, acizi graşi, colesterol, medicamente, vitamine
liposolubile, etc) ajutând la solubilizarea şi adsorbţia lor prin lumenul intestinal.

1
 Figura 2. Structura celor mai importanţi AB simpli şi conjugaţi.
Cea mai mare parte a sărurilor acizilor biliari sunt reabsorbiţi din ileumul terminal
(95%) şi prin circulaţia sistemică (vena portă) ajung din nou la ficat. Aici sărurile acizilor
biliari sunt absorbite de către hepatocite pentru a fi recirculate. Doar 5% din cantitatea
totală de săruri ale AB se pierde prin excreţie deci la fiecare ciclu ficatul va sintetiza din
nou doar cantitatea pierdută. Aceasta circulaţie a sărurilor acizilor biliari menţine
constant nivelul acizilor biliari în organism şi poartă numele de circulaţia enterohepatică
(CEH) (figura 3). Se înregistrează circa 6-15 cicluri ale CEH /zi în organismul uman fiind
transportate zilnic circa 10-40 g de săruri ale acizilor biliari conjugaţi.

Figura 3. Circulaţia enterohepatică.

În organismul uman, 90% din sărurile ale acizilor biliari conjugaţi sunt: CA, CDCA,
DCA (raport masic de 2/2/1). UDCA şi LCA se găsesc în procent de 10%.

2
 I.2. Biosinteza acizilor biliari primari, secundari şi terţiari
AB sunt sintetizaţi din colesterol prin mai multe etape de reacţie catalizate enzimatic
(schema 1) ce au loc atât la nucleul steroidic cât şi la catena laterală a acestuia. În prima
etapă colesterolul este oxidat la 7α-hidroxicolesterol de către colesterol 7α-hidroxilază.
7α-hidroxicolesterolul este apoi convertit la colest-7α-hidroxi-Δ4-3-onă (intermediarul
cheie al sintezei) prin acţiunea unei izomeraze şi a unei reductaze. Acest derivat oxo-
nesaturat este punctul de plecare în sinteza acizilor colic and chenodeoxicolic.
Hidroxilarea la C12 duce la formarea scheletului acidului colic. Acest oxoderivat este apoi
redus stereoselectiv pentru a permite obţinerea scheletului acidului biliar 5β. A doua
etapă cheie este hidroxilarea la C27 cu formarea acidului C27 (în mitocondrii), proces
mediat de hidroxilaza P-450. Urmează apoi o scindare oxidativă a catenei laterale ce
permite obţinerea din acidul C27 a acidului C24. În final AB sunt transformaţi în derivaţii
lor conjugaţi prin amidare cu glicină şi taurină, reacţie catalizată de aciltransferază.

Schema 1. Sinteza acizilor biliari primari din colesterol

3
 O parte a acizilor biliari primari sunt transformaţi în colon de către o bacterie
intestinală (IB) (7α-dehidroxilază) în AB secundari: acidul deoxicolic (DCA)(acidul
3,12-dihidroxi-5-colan-24-oic), acid litocolic (LCA)(acidul 3-hidroxi-5-colan-24-
oic) şi acidul 7-oxo-litocolic (7-oxo-LCA) (schema 2).
În final anumite reductaze şi oxidaze din cadrul bacteriilor intestinale (IB) împreună
cu anumite enzime hepatice (L) duc la formarea acidului ursodeoxicolic (UDCA)(schema
2) din 7-oxo-LCA. În paralel în ficat are loc formarea sulfatului acidului litocolic
(schema 2) din LCA sub influenţa enzimelor hepatice (L). Acizii UDCA şi sulfatul
acidului litocolic sunt acizi biliari terţiari.

Schema 2. Sinteza AB secundari şi terţiari din AB primari.

I.3. Micele simple (a) şi mixte (b) ale acizilor biliari şi derivaţilor acestora
AB prezintă amfifilie facială deoarece scheletul rigid steroidic conţine grupe polare
hidroxil pe faţa concavă (α) şi grupe hidrofobe metil pe faţa convexă (β). Această
caracteristică unică a AB determină autoagregarea/agregarea lor în soluţii apoase într-un

4
mod diferit de agenţii tensioactivi clasici. Datorită condensării nucleelor A şi B în poziţia
cis molecula acidului colic (AC) este curbată (figura 4).

Figura 4. Amfifilia facială a CA

I.3. A.1. Autoagregarea moleculelor AB

Autoagregarea moleculelor AB se datorează într-o primă etapă interacţiunilor
hidrofobe ce se stabilesc între feţele β (micele primare) (figura 5a) urmate în a doua etapă
de formarea de legături de hidrogen (micele secundare) (figura 5b). Small este primul
care a încercat modelarea micelelor primare şi secundare ale acizilor biliari (figura 5) [1].

a b
Figura 5. Modelul Small pentru formarea de micele primare (a) şi secundare ale acizilor biliari (b).
Concentraţiile critice de micelizare (cmc) pentru micelele simple ale sărurilor AB
dihidroxilici au valori sub 5 mM (datorită hidrofobicităţii ridicate) în timp ce cmc-ul
pentru AB trihidroxilici au valori cuprinse între 10-15 mM (datorită hidrofobicităţii
scăzute). Numărul de agregare (Nagg) pentru micelele primare variază între 2-10 iar pentru
cele secundare este cuprins între 10-100. Prin adăugarea de sare mic-moleculară în sistem

5
sunt ecranate interacţiunile electrostatice între ionii de acelaşi semn ceea ce duce la
creşterea valorii Nagg. Valoarea Nagg poate fi mărită şi prin scăderea pH-ului soluţiei.
Determinarea numărului de agregare al micelelor pentru AB s-a făcut prin
ultracentrifugare şi difuzia luminii cvasi-elastică (QLS) [ 2]. Studiile QLS indică o rază
hidrodinamică pentru micelele primare de 10-16 Å iar pentru cele secundare de
aproximativ 100 Å.
Forma micelelor primare este globulară iar pentru micelele secundare este de baghetă
[Error: Reference source not found]. Micelele sărurilor acizilor biliari sunt polidisperse
20 % pentru micelele primare respectiv 50 % pentru micelele secundare [3].
Studiile realizate de Chakrabarty D. şi colab. relevă prezenţa de molecule de apă
puternic legate de suprafaţa micelară a sărurilor a AB [4].

I.3. A.2. Autoasocierea derivaţilor de AB mic-moleculari

Proprietatea de autoagregare pentru un ester al CA cu toate cele trei grupe hidroxil
transformare în săruri de amoniu [5] a fost studiată cu ajutorul crio-TEM. Imaginile crio-
TEM (figura 6) indică agregate sferice, mici (între 3-5 nm). Dimensiunea micelelor
variază în funcţie de lungimea grupelor alchil din gruparea esterică a derivatului de CA.
Realizarea unei histograme a densităţii agregatelor indică o distribuţie gaussiană a
micelelor. Ocazional, apar şi agregate mai mari (15-50 nm), sferice. Se presupune
existenţa de micele secundare formate prin agregarea celor primare similar
comportamentului în soluţie al CA care de fapt constituie catena de bază a agentului
tensioactiv.

Figura 6. Imaginile crio-TEM pentru o soluţie apoasă 1 g% de n12m7 (stânga) şi n16m3 (dreapta)
[Error: Reference source not found].

6
 Măsurătorile de difuzie a luminii confirmă rezultatele oferite de crio-TEM.

I.3. A.3. Autoasocierea polimerilor cu grupe pendante de AB

Polimerii cu grad de substituţie (GS) mic, solubili în apă, se pot autoasocia în soluţii
apoase. A fost investigat fenomenul de autoasociere pentru chitosan [6] şi dextran (Dex )
[7] cu resturi de CA şi DCA.
Concentraţia critică de agregare (cca) a Dex modificat cu CA sau DCA [Error:
Reference source not found] este de un ordin de mărime mai mare comparativ cu cea a
chitosanului modificat cu DCA [Error: Reference source not found]. Valoarea cca
depinde de GS a polizaharidei cu resturile de AB. Agregatele sunt mai compacte în cazul
chitosanului modificat cu DCA comparativ cu agregatele Dex modificat cu CA sau DCA.
Diferenţa poate fi atribuită flexibilităţii mai mari a catenei Dex dar se poate datora şi
diferenţei dintre condiţiile experimentale (diferiţi fluoroflori).
Măsurătorile de fluorescenţă corelate cu cele ale difuziei statice şi dinamice a luminii
indică formarea de agregate pe întreg domeniu de concentraţii dar dimensiunea şi forma
agregatelor depind de concentraţia polimerului. Pentru concentraţii ale polimerului mai
mici de valoarea cca şi anume la o anumită concentraţie critică (ci) moleculele polimerice
izolate încep să se asocieze prin interacţiuni hidrofobe. Se formează agregate largi
(diametru ~150-200 nm) constituite din 10-20 catene polimerice conectate prin
interacţiuni intermoleculare (figura 7) .

Figura 7. Histograma diametrelor hidrodinamice obţinute din studii de difuzie dinamice a luminii pentru (a)

7
 Dex-CA (GS=4.0%) la 0.025 g% (alb) şi 0.5 g% (gri);
(b) Dex-DCA (GS=3.6%) la 0.025 g% (alb) şi 0.25 g% (gri).
Agregatele sunt dispersate şi “umflate” cu apă, care este un bun solvent pentru ele (al
doilea coeficient virial este pozitiv). Polaritatea mediului în interiorul agregatelor este
mai mică decât cea a apei. Pentru concentraţii ale polimerului mai mari de valoarea cca
creşte compactitatea microdomeniilor hidrofobe (figura 8). Astfel peste o anumită valoare
a concentraţiei (concentraţie critică de tranziţie notată ct) are loc o tranziţie a catenelor
polimerice de la o formă extinsă la o formă compactă. Tranziţia este însoţită de
schimbarea calităţii solventului (al doilea coeficient virial devine negativ) şi de ruperea
parţială a asociaţiilor intermoleculare. Se formează agregate cu un diametru mic (20 nm),
compacte (formate din 2-3 catene polimerice) cu un număr ridicat de legături intra şi
inter-moleculare şi o vâscozitate locală ridicată.

Figura 8. Histograma diametrelor hidrodinamice obţinute din studii de difuzie dinamice a luminii pentru (a)
Dex-CA (GS=4.0%) la 0.1 g% ; (b) Dex-DCA (GS=3.6%) la 0.1g%
Tranziţia de la agregate mari la cele mici odată cu creşterea concentraţiei în soluţie a
polizaharidei se poate explica prin: Nagg al micelelor AB, masa moleculară şi GS mici
pentru polimerii modificaţi [Error: Reference source not found].
Conjugatele heparină-DCA (conjugate HD) [ 8] precum şi cele rezultate prin legarea
covalentă a DCA la glicolchitosan (conjugate GCD) [ 9] au capacitatea de a se autoasocia
în soluţii apoase Fenomenul de autoagregare a conjugatelor HD în soluţie apoasă a fost
investigat cu ajutorul 1H-RMN, difuzia luminii dinamică, potenţialul zeta, TEM,
spectroscopie de fluorescenţă iar pentru conjugatele GCD au fost folosite difuzia luminii
dinamică, TEM, spectroscopie de fluorescenţă.

8
 Autoasamblarea conjugatelor HD/GCD este produsă de o simplă expunere la
ultrasunete a soluţiei apoase a acestora respectiv a unei soluţii de tampon fosfat (PBS).
Diametrul agregatelor este reproductibil şi nu variază odată odată cu timpul de expunere
la ultrasunete (1-30 min). Creşterea GS al conjugatelor HD/GCD scade diametrul
agregatelor de la 200 la 120 nm respectiv de la 450nm la 245nm. Interacţiunile dintre
agregate sunt neglijabile deoarece creşterea concentraţiei conjugatelor nu modifică
dimensiunile autoagregatelor. Factorii de polidispersitate sunt mici (0.005-0.043) deci
distribuţia dimensiunilor nanoparticulelor este îngustă [10].
Determinările potenţialului zeta indică o încărcare negativă a suprafeţelor conjugatelor
HD (-56 mV) deci la suprafaţa autoagregatelor se află molecule de heparină. Încărcarea
negativă a suprafeţelor autoagregatelor determină o mare stabilitate a acestora în soluţie
apoasă.
Măsurătorile TEM indică o formă sferică pentru conjugatele HD/GCD iar
dimensiunile acestora coincid cu cele determinate prin studiile de difuzie a luminii
dinamică (figura 9)

Figura 9. Forma sferică a conjugatelor HD/GCD din măsurătorile TEM

pentru un raport molar H/DCA-NH2=0.049 (stânga) respectiv DCA/GC=0.058 (dreapta).
Cu ajutorul studiilor de fluorescenţă (piren-Py-probă fluorofloră) a fost determinată
valorea cca (concentraţia critică de agregare) precum şi constanta de partiţie Kv a
moleculelor de Py între autoagregate şi apă.
Valorile cca se obţin din punctele de inflexiune ale curbei variaţiei intensităţii de
excitaţie a Py în funcţie de concentraţia conjugatelor HD/GCD. Valorile cca variază
pentru agregatele HD/GCD între 0.02-0.003 mg/ml respectiv 0.038-0.26mg/ml pentru
conjugatele GCD. Valorile relativ mari ale cca ale conjugatelor GCD se datorează
maselor moleculare mari precum şi rigidităţii mai mari a catenei polimerice. Valorile cca
scad cu creşterea GS a conjugatelor cu grupele hidrofobe (DCA)(figura 10).

9
 Figura 10. Raportul intensităţilor de excitaţie ale Py (I333/I328) în funcţie de cconjugate HD
pentru diferite GS ale conjugatelor HD6 (O), HD8 (●), HD10 (■).
Valorile Kv cresc cu creşterea GS al conjugatelor HD/GCD iar valorile acestora indică
o hidrofobicitate redusă pentru miezul autoagregatelor HD/GCD. Cauza o constituie
flexibilitatea limitată a catenelor de DCA precum şi împiedicărilor sterice datorate
heparinei respectiv glicolchitosanului..
Studiile de inhibare a fluorescenţei (inhibitorul utilizat este clorura de cetilpiridinium-
CPC) permite aflarea Nagg al DCA per microdomeniu hidrofob pentru ambele tipuri de
nanoparticule. Astfel Nagg pentru conjugatele HD/GCD variază între 32-88 respectiv 12-
118. Numărul de catene ale heparinei/glicolchitosanului din fiecare microdomeniu
hidrofob variază între 5-9 respectiv 2.3-3.9. Ambele tipuri de nanoparticule conţin în
interiorul lor mai multe “miezuri” hidrofobe cu o structură asemănătoare biopolimerilor
modificaţi hidrofob cu acizi graşi şi AB [11-13].
Nanoparticulele de GCD pot fi utilizate drept agenţi de eliberare a unor substanţe
hidrofobe (medicamente) deoarece “miezul’ hidrofob al conjugatelor permite
solubilizarea acestora. În această idee s-a studiată stabilitatea autoagregatelor în condiţii
fiziologice (pH=7.4 şi tărie ionică = 0.15). Stabilitatea conjugatelor depinde de GS al
acestora (figura 11) şi creşte cu creşterea acestuia. Astfel pentru autoagregatele GCD cu
un raport molar DCA/GC = 0.23 (GCD30) stabilitatea nanoparticulelor se menţine timp
de 10 zile în timp ce pentru celelate conjugate GCD 6, 12, 22 (rapoarte molare DCA/GC
= 0.015, 0.058, 0.115) stabilitatea este mai mică.

10
 Figura 11. Schimbările în diametru ale nanoparticulelor GCD (1 mg/mL) în timp la 36 °C în soluţie PBS:
(O) GCD6, (●) GCD12, (□) GCD22, (■) GCD30.
Conjugatele insulinei (Ins) cu esteri ai DCA (sucinimidodeoxicolat respectiv
sucinimidobisdeoxicolat-L-lisină)(conjugate notate Ins-DCA respectiv Ins-bisDCA) [ 14]
au proprietatea de a se autoagrega în soluţii apoase. Cu ajutorul studiilor de difuzie a
luminii dinamice putem afla dimetrul autoagregatelor (figura 12). Acesta variază între
130-240 nm pentru Ins-DCA şi Ins-bisDCA în timp ce pentru insulina nativă
dimensiunea este neglijabilă. Fenomenul de autoagregare este reversibil şi scade la
diluţie. Dimensiunea autoagregatelor creşte odată cu creşterea numărului de resturi ale
DCA. Autoagregarea reduce activitatea biologică a insulinei. La diluţie agregatele
disociază şi activitatea biologică reapare.

Figura 12. Profilul distribuţiei dimensiunilor pentru insulină şi conjugatele acesteia determinate prin studii
de difuzie a luminii dinamice insulină (●), Ins-DCA (O), Ins-bisDCA (▼).
In-Sook Kim şi colab. au dovedit cu ajutorul studiilor de fluorescenţă autoasocierea în
apă a nanoparticulelor polimerice constituite din diamino-polietilenglicolul (ATPEG)

11
având drept grupe terminale CA şi acidul lactobionic (LA) legate de PEG prin
intermediul grupelor aminice [15].
Creşterea intensităţii emisiei de fluorescenţă cu creşterea concentraţiei de LA-
ATDEG-CA indică formarea de autoasociate polimerice (figura 13).

Figura 13. Spectrele emisiei de fluorescenţă în funcţie de lungimea de undă

pentru diferite concentraţii ale LA-ATDEG-CA.
Din punctul de inflexiune al curbelor intensităţii de fluorescenţă în funcţie de
concentraţia polimerului (Py probă fluorofloră extrinsecă) se determină valoarea cmc
pentru nanoparticule (0.05g/l) (figura 14).

Figura 14.Raportul intensităţilor de excitaţie ale Py în funcţie de

logaritmul concentraţiei de nanoparticule polimerice
Imaginile TEM indică formarea de nanoparticule sferice cu dimetrul variind între 10-
30 nm (figura 15).

12
 Figura 15. Imagini TEM pentru conjugatele polimerice LA-ATDEG-CA.

Chulhee Kim şi colab. au caracterizat un polimer amfifil având polietilenoxidul (PEO)

drept parte hidrofilă şi DCA drept parte hidrofobă (PEO-DCA) [16].
Spectrele 1H-RMN conţin pickuri largi corespunzătoare protonilor DCA ceea ce indică
mişcarea limitată a unităţilor DCA din copolimer datorită formării de autoasociate PEO-
DCA având un “miez” hidrofob (unităţile DCA) şi un înveliş hidrofil (unităţile PEO).
Folosind Py drept probă fluorofloră s-au putut afla valorile cmc (din punctul de
inflexiune al curbelor raportului intensităţilor de emisie ale Py în funcţie de concentraţia
polimerului) pentru cei doi copolimeri (PEO1000-DCA respectiv PEO5000-DCA). La
250C valorile cmc sunt 43/36 mg/l pentru PEO1000-DCA/ PEO5000-DCA (figura 16).
Valorile cmc cresc cu creşterea temperaturii datorită creşterii solubilităţii unităţilor de
DCA din polimer .

Figura 16.Raportului intensităţilor spectrului de excitaţie ale Py în funcţie de logaritmul concentraţiei

copolimerului.
Studiile de difuzie a luminii dinamice indică diametre ale particulelor polimerice
PEO1000-DCA/PEO5000-DCA de 120/180 nm. Micelele individuale se asociază
formând agregate mari cu mai multe “miezuri” hidrofobe. Procesul de asociere al
micelelor este favorizat de lungimea mică a unităţilor PEO ce constituie partea hidrofilă a
micelelor [17]. Factorul de polidispersitate este relativ mic (0.07-0.12) ceea ce indică o

13
distribuţie îngustă a agregatelor. Imaginile TEM arată o formă sferică pentru agregate
(figura 17).

Figura 17. Imaginile TEM pentru agregatele DCA1000-PEO.

Din constanta de echilibru Kv de partiţiea probei fluoroflore (Py) între cele două faze
(micele şi apă) rezultă o hidrofobicitate mai mare a “miezului” micelelor pentru
PEO5000-DCA comparativ cu PEO1000-DCA. Valoarea K v scade cu creşterea
temperaturii datorită scăderii hidrofobicităţii segmentelor DCA.

I.3. B. Micelele mixte ale AB

Micelele sărurilor AB solubilizează substanţe practic insolubile în apă (colesterol,

lecitina, monogliceridele, etc) prin formarea cu acestea de micele mixte. Astfel, aceste
substanţe pot fi adsorbite prin lumenul intestinal în formă solubilizată.
Capacităţile de solubilizare sunt mai mari pentru sărurile AB hidrofobi comparativ cu
cei mai hidrofili. Solubilitatea soluţiei apoase a colesterolului (1nM) creşte de o milion de
ori în prezenţa micelelor sărurilor de AB [ 18]. Prin adăugarea de lecitină în sistemul apos
colesterol-săruri ale AB solubilitatea colesterolului creşte şi mai mult (figura 18).

Figura 18. Aranjamentul molecular al micelelor mixte săruri ale AB–lecitină–colesterol

în secţiune longitudinală (a) şi transversală (b).

I.4. Structura cristalină a acizi biliari şi derivaţilor acestora

14
 Fiecare moleculă de AB are o arhitectură spaţială chirală (figura 19).

Figura 19. Chiralitatea moleculei de CA.

Structurile AB şi derivaţii acestora sunt chirale datorită asimetriei pe trei direcţii

diferite (figura 20a). În urma procesului de asociere se formează (în stare solidă) cristale
de incluziune caracteristice.
Moleculele cu chiralitate înaltă cum sunt cele ale acizilor biliari se asociază pentru a
forma ansambluri sub formă de benzi helicoidale orientate spaţial (figura 20b). Acestea
la rîndul lor se pot asocia în diferite feluri pentru a forma ansambluri de benzi helicoidale
(figura 20c). Acestea prin legături de hidrogen permit formarea de structuri arhitecturale
dublu strat tridimensionale (figura 20d)[19].

a b c d
Figura 20. Reprezentarea schematică a structurii cristalelor de incluziune ale acizilor biliari şi derivaţilor
acestora (a) molecula chirală a CA, (b) o bandă chirală helicoidală, (c) un asamblu bidimensional de benzi
helicoidale, (d) un asamblu tridimensional de benzi helicoidale.
Prin asocierea moleculelor de AB, în interiorul cristalelor, apar multe canale ce permit
includerea de diverşi compuşi chimici (figura 21) [20].

15
 Figura 21. Împachetarea a două molecule de NaCA în stare solidă.

II. Derivaţi ai acizilor biliari cu moleculă mică

II.1. Derivaţi ai acizilor biliari cu grupe esterice
O serie de esteri alchilici ai CA (figura 22) [Error: Reference source not found] având
grupe alchil de 8, 10, 12 atomi de C au fost sintetizate lucrându-se în prezenţa acidul p-
toluensulfonic (PTSA) drept catalizator. Amestecul de reacţie este supus agitării timp de
12h la 800C.

Figura 22. Structurile generale ale esteri alchilici ai CA.

Studiile TEM, realizate în octan indică o structură fibroasă a gelurilor. Fibrele au un
diametru de 10-12 nm şi doar ocazional se asociază în fascicule (figura 23).

Figura 23. Imagine TEM pentru o soluţie 10 mM în octan pentru esterul cu n=10.

Studiile DSC indică tranziţii pre-topire datorită parţialei topiri a reţelei gelului.
Interacţia dintre fibre se pierde înainte ca acestea să se dezintegreze.
p.t poate fi aflat din termograma DSC a gelului (figura 24) şi corespunde pickului de
tranziţie cel mai “abrupt”.

16
 Figura 24. Termograma DSC pentru o soluţie 15 mM al esterului cu n=10, în octan,
cu o rată de încălzire de 0.3 ˚C/min.

Un nou derivat al CA [Error: Reference source not found] este realizat prin ataşarea a
trei grupe ionice ω-trimetilamoniocarboxilat la cele trei grupe hidroxil ale nucleului
steroidic prin intermediul unui spaţiator mic. Iniţial are loc esterificarea grupei carboxil a
CA cu o grupă alchil lungă astfel încât în final se obţine un agent tensioactiv “triplet”
(are trei grupări hidrofile).
Sinteza are loc în trei etape (schema 3), prima etapă constând în esterificarea grupei
carboxil cu alcoolul corespunzător în C6H6 prin agitare timp de 24 h la 90 0 C (a).
Catalizatorul utilizat este PTSA. În a doua etapă spaţiatori mici sunt ataşate la cele trei
grupe hidroxil folosindu-se clorura acidă a acidului carboxilic corespunzător ω-bromurat.
S-a lucrat într-un amestec de C6H6 şi piridină utilizându-se drept catalizator DMAP.
Reacţia are loc la t.c. prin agitare timp de 45 min (b). În a treia etapă atomii de brom sunt
substituiţi de către trimetilamină pentru a forma grupe de tip trimetilamoniu. Reacţia are
loc în etanol la 1000C prin agitare timp de 24h (c).

Schema 3. Sinteza în trei etape a agentului tensioactiv “triplet” bazat pe CA.

17
 Pentru a se verifica structura şi puritatea compuşilor obţinuţi se utilizează măsurători
IR, RMN şi spectrometrie de masă. Compuşii finali sunt solizi, de culoare albă şi foarte
higroscopici.
Zhu X. X. şi colab. au sintetizat noi derivaţi pe bază de CA cu multiple grupe
metacrilat prin reacţii de acilare (figura 25) [21]. Reacţiile de acilare s-au făcut la grupele
hidroxil ale nucleului stroidic iar drept agenţi de acilare s-au utilizat: clorura de
metacriloil (MAC) şi anhidrida metacrilică.
CA (produsul 1) nu reacţionează cu agenţii de acilare ca atare ci în forma sa esterică.
Gruparea carboxil a CA a fost esterificată fie cu metanol (în mediu acid, la reflux)(esterul
este notat CAME)(produsul 2) fie cu etilenglicol (EG)(în mediu acid la 80 0C) (esterul
este notat CAEG) (produsul 3). Au fost preferate formele esterice deoarece solubilitatea
acidului colic ca atare este scăzută.
CAME este acilat cu clorura de metacriloil (A) iar CAEG este acilat cu anhidrida
metacrilică (B). Rapoartele molare dintre cei doi reactanţi sunt diferite 1/1.5, 1/5, 1/7.5
(produşii 4, 5, 6) în cazul (A) respectiv 1/1.5, 1/2, 1/4, 1/8 (produşii 7, 8, 9, 10) pentru
cazul (B).
Separat CAME este aminat cu dietilenamină iar aminamida (produsul 11) rezultată
reacţionează cu MAC (raport molar 11/MAC=1/8).

18
Figura 25. Sinteza, structurile chimice şi condiţiile de reacţie pentru obţinerea derivaţilor metacrilici ai CA.
(a) MeOH/H+, re-flux; (b) MAC/Et3N/CHCl3, MAC/CAME = 1.5:1; (c) MAC/Et3N/CHCl3, MAC/CAME =
5:1; (d) MAC/Et3N/CHCl3, MAC/CAME = 7.5:1; (e) EG/H+; (f) anhidridă metacrilică /DMAP/Et3N/THF,
anhidridă metacrilică /CAEG = 1.5:1; (g )MAC/Et3N/DCM, MAC/CAEG = 2:1; (h) MAC/Et3N/THF,
MAC/CAEG = 4:1; (i) MAC/Et3N/CHCl3, MAC/CAEG = 8:1; (j) etilendiamină,
(k) MAC/Et3N/CHCl3 (MAC/11 = 8 :1).

19
 Reactivitatea cea mai mare dintre cele trei grupe hidroxil o prezintă întotdeauna ,
indiferent de condiţiile de reacţie, gruparea hidroxil de la C3 datorită poziţiei sale
ecuatoriale. În funcţie de condiţiile de reacţie, reactivitatea între grupele hidroxil ale C 12
şi C7 variază. C12-OH fiind în vecinătatea grupării 21-CH3 este mai împiedicat steric şi ar
trebui să aibă o reactivitate mai mică comparativ cu C7 -OH. Sattar şi Blickenstaff, pentru
acilări cu anhidridă acetică, indică următoarea ordine a reactivităţii hidroxililor steroidici:
C3-OH > C12-OH > C7-OH [22,23]. Sellergren şi al. indică pentru acilări cu acidul metacrilic
(4-DMAP-catalizatorul şi DCC-agent de cuplare) o ordine inversă a reactivităţii pentru
hidroxilii steroidici C7-OH > C12-OH [24]. Reactivitatea grupelor hidroxil ale nucleului
steroidic în reacţiile de acilare (figura 23) scade în ordinea: C3-OH > C12-OH > C7-OH.
Derivaţii acrilici ai CA se obţin prin reacţii similare cu cei metacrilici.

II.2. Derivaţi ai acizilor biliari cu grupe ureice

Compuşi bazaţi pe CA [Error: Reference source not found] având grupe ureice (figura
26) au fost sintetizaţi din clorhidratul 24-aminocolat-3, 7, 12-triol în mediu bazic (KOH)
cu alchilizocianatul corespunzător în CH2Cl2 prin agitare timp de 24h la temperatura
camerei (t.c.).

Figura 26. Structurile generale ale compuşilor bazaţi pe CA cu grupe ureice.

II.3. Derivaţi ai acizilor biliari cu grupe amidice

Blagbrough I. S. şi colab. au sintetizat conjugate ale unor AB (CDCA, UDCA şi
DCA) cu amine naturale liniare (spermina) în încercarea de a produce policationi (pH
fiziologic) care să determine condensarea ADN-ului prin legarea de grupele fosfat
anionice ale acestuia [25].
Spermina este o tetraamină naturală liniară ce se găseşte în majoritatea celulelor vii
având un rol important în menţinerea structurii 3D a ADN-ului prin condensarea acestuia
în urma interacţiilor poliamină-ADN (interacţii reversibile la pH=7.4) [26,27].
În prima etapă de reacţie o grupare aminică primară a sperminei este protejată folosind

20
etiltrifluoroacetatul-TFA (MeOH, 00C) urmată de reacţia celorlate grupe aminice rămase
cu di-terţbutildicarbonat [(Boc)2O] iar în final are loc deprotejarea grupei aminice (NH 3,
pH=11) cu obţinerea N1,N2,N3-tri-Boc-sperminei:

Schema 4. Obţinerea N1,N2,N3-tri-Boc-sperminei

În a doua etapă are loc reacţia dintre AB şi spermidina terţsubstituită (DCC,
1-hidroxibenzotriazol-HOBt)(figura 26):

Schema 5. Reacţia dintre AB şi spermidina terţsubstituită

În ultima etapă de reacţie are loc deprotejarea grupelor aminice (CH 2Cl2, TFA) cu
obţinerea produsului final (figura 27):

Figura 27. Structura generală a conjugatelor AB cu spermina

Deepak B. Salunke şi colab. au sintetizat alcoolamide chirale ale AB (schema 3) [28].

21
 Schema 6. Sinteza alcoolamidelor chirale ale AB

Condiţiile de reacţie şi reactanţii folosiţi sunt: a) N- hidroxisuccinimida, DCC, THF-

CH3CN, 250C, 18 h; b) (1R, 2R)-1-fenil-2-amino-1, 3-propandiol, DMF, 250C, 1.5 h sau
(1R, 2R)-1-para-nitrofenil-2-amino-1, 3-propandiol, DMF, 250C, 1.5 h ; c) (1S, 2S)-1-
fenil-2-amino-1, 3-propandiol, DMF, 250C, 1.5 h sau (1S, 2S)-1-para-nitrofenil-2-amino-
1, 3-propandiol, DMF, 250C, 1.5 h.
Hendra Willemen [Error: Reference source not found] a realizat sinteze de esteri ai N-
colilalchilaminoacizilor (figura 28) prin cuplarea acidului colic cu esteri ai α-
aminoacizilor în DMF utilizând drept agent de cuplare cianura de dietilfosforil (DEPC)
după o metodă de lucru descrisă în literatură [ 29]. Studiile de 1H-RMN, cromatografia în
strat subţire (CSS) şi analiza elementală confirmă structurile şi puritatea structurilor
(tabelul 1).

Figura 28. Structura generală a esterilor N-colil alchilaminoacizilor

22
 Tabelul 1. Structurile esterilor N-colil alchilaminoacizilor.

Studiile de SEM realizate în benzen pentru gelul cu R 1=benzil şi R2=Me indică

existenţa de fibre cu diametrul de 50 nm şi o lungime de câţiva μm (figura 29).
Ocazional, unele din fibre se găsesc sub formă de fascicule paralele între ele. Structuri de
formă elicoidală nu au fost semnalate.

Figura 29. Imagine SEM pentru o soluţie 25 mM gel (R1=benzil şi R2=Me) în benzen.

Termogramele obţinute prin DSC (figura 30) indică existenţa a una sau două tranziţii
pre-topire ceea ce indică o parţială topire a reţelei organogelatorilor cu R 1=benzil şi
R2=Me respectiv cu R1=p-metoxibenzil şi R2=Me după încălzire. Ansamblul de fibre este
distrus în urma încălzirii înainte de completa dezintegrare a fibrelor individuale.

Figura 30. Curbele de încălzire pentru soluţii 25 mM în benzen ale gelurile compuşilor (R1=benzil şi
R2=Me) (sus) respectiv (R1=p-metoxibenzil şi R2=Me) (jos)(rata de încălzire este 0.5 ˚C/min).

23
 S-au sintetizat [Error: Reference source not found] esteri ai N-chenodeoxicolil, N-
deoxicolil, N-litocolil alchilaminoacizilor (figura 31) după o metodă de lucru descrisă în
literatură [Error: Reference source not found].

Figura 31. Structurile esterilor N-chenodeoxicolil, N-deoxicolil, N-litocolil alchilaminoacizilor.

Au fost sintetizate [Error: Reference source not found] diferite alchilcolamide

(produşii a1-a6) (figura 32) după o metodă de lucru descrisă în literatură [Error:
Reference source not found]. Compuşii b1-b3 au fost sintetizaţi prin cuplarea CA cu
clorhidratul aminei corespunzătoare.

a1-a6 b1-b3
Figura 32. Structurile derivaţilor alchil ai colamidelor.

Studiile TEM (figura 33) indică o structură fibroasă a gelurilor, fibrele nefiind asociate
între ele şi având diametre mici (5-6 nm). Unităţile steroidice sunt localizate în centrul
fibrelor şi conectate prin legături de hidrogen iar grupele alchil sunt orientate spre
solvent.

Figura 33. Imagini obţinute prin TEM pentru o soluţie 25 mM a3 în benzen.

24
 II.4. Derivaţi ai acizilor biliari cu grupe aminice
John F. Barry şi colab. au sintetizat 3-aliloxicarbonilamino, 12-
terţbutoxicarbonilaminocolat de metil [30].
Compusul obţinut, având la C3 şi C12 grupe reactive protejate (de tip amino), poate fi
utilizat mai departe în chimia combinatorială pentru sinteza de game largi de polipeptide.
Se pleacă de la esterului 12-oxim-metilic al CA, în schema 4 sunt prezentate atât
succesiunea reacţiilor cât şi reactanţii folosiţi:

i, H2N-OH.HCl, NaOAc, MeOH, reflux, 6 h; ii, H2, PtO2 (~1 mol%), AcOH, 7 zile; iii, Zn, AcOH, 3 h; iv,
(Boc)20, THF, aq. KOH; v, Ph3P, DEAD, MeSO3H, THF-toluen (2:7), 40 °C; vi, NaN3, THF-DMPU (1:3),
45 °C, 24 h; vii, H2, Pd/C, EtOAc-MeOH (1:2), 2 h; viii, alil cloroformiat, i-Pr2NEt, CH2Cl2, NaHCO3 aq.

Schema 7. Succesiunea de reacţii precum şi reactanţii folosiţi pentru sinteza

3-aliloxicarbonilamino, 12-terţbutoxicarbonilamino colat de metil.

II.5. Analogi al cosalanului

Arunachalam Kannan şi colab. au sintetizat un analog al cosalanului (activitate anti-
HIV) folosind CA [31].
Structura cosalanului conţine două resturi de acid salicilic clorurate legate printr-un
spaţiator alchenic de un nucleu steroidic (figura 34).

25
 Figura 34. Structura cosalanului.
Analogul cosalanului conţine în locul grupării steroidice acidul colic. Succesiunea şi
condiţiile de reacţie folosite pentru obţinerea analogului de cosalan plecând de la CA sunt
prezentate în schema 8.

Schema 8 . (a) Ac2O, Py, DMAP, CH2Cl2; (b) (i) Et3N, ClCOOEt, (ii) NaBH4, H2O;
(c) reactiv Dess-Martin, CH2Cl2; (d) TiCl4.2 THF, Zn, benzofenonă; (e) KOH, MeOH, Δ, 24h;
(f) BBr3. (CH3)2S, ClCH2CH2Cl, 700C, 40h.

Reacţia de hidroliză a legăturilor eterice (f) se realizează la temperatură în prezenţa

unui acid Lewis într-un timp îndelungat cu randamente mici de aceea s-a încercat o altă
cale de reacţie în care grupele fenolice să nu mai fie protejate prin eterificare cu grupări

26
metal ci prin esterificare cu grupe acetil (schema 9).

Schema 9. (a) aq. CH2O, H2SO4, MeOH, H2O, Δ; (b) TMSCHN2, MeOH, benzen; (c) Ac2O, Py, DMAP,
CH2Cl2; (d)CrO3, Ac2O; (e) TiCl4. 2THF, Zn, produsul reacţiei c din schema 5, THF, Δ; (f) KOH, MeOH,
Δ, 24h;

II.6. “Umbrele moleculare” bazate pe AB

În anii 90 apare un nou concept chimic, acela de “umbrelă moleculară“.
“Umbrelele“ moleculare sunt acei compuşi chimici constituiţi dintr-un schelet de bază
pe care sunt ataşaţi chimic doi sau mai mulţi produşi (“pereţii umbrelei“) iar central se
află un compus chimic (agentul central) care în funcţie de caracterul său şi al mediului
înconjurător (hidrofil/hidrofob) poate fi ecranat sau nu de exterior.
Dacă agentul central are caracter hidrofob/hidrofil, imersia “umbrelei“ în apă/solvenţi
organici nepolari determină o ecranare pentru agentul central (figura 35). Vor fi
favorizate interacţiile hidrofobe/hidrofile intramoleculare iar pereţii exteriori ai
“umbrelei“ vor fi solvataţi.
Dacă agentul central are un caracter hidrofob/hidrofil imersia acestuia într-un solvent
hidrocarbonat/apă va determina o expunere totală la mediu înconjurător (figura 35). Pot

27
apare fenomene de solvatare a agentului central precum şi diverse interacţii intra şi
intermoleculare ale acestuia. Există şi o configuraţie intermediară pentru agentul central,
atunci când acesta este situat perpendicular pe planul pereţilor “umbrelei “ (figura 35).
Pentru a juca rol de perete al “umbrelei“ un compus chimic trebuie să aibă caracter
amfifil. AB, posedând o amfifilie facială, îndeplinesc această condiţie.

Figura 35. Configuraţiile agentului central în funcţie de natura sa şi a mediului înconjurător

Printre primele “umbrele moleculare“ sintetizate sunt cele ce au drept schelet de bază
spermidina, CA constituie “pereţii umbrelei“ iar agentul central este un derivat a unei
substanţe fluoroflore (dansilglicina)(dansil=5-dimetilamino-1-naftalensulfonil). Au fost
sintetizate două “umbrele moleculare“ cu doi respectiv un singur “perete“ steroidic [32].
Reacţia a doi moli de ester N-hidroxisuccinimidei CA cu spermidina (etapa I) şi apoi
cu dansilglicina (DCC-agent de cuplare)(etapa a II-a) permite sinteza unei “umbrele“ cu
doi “pereţi “ de CA (schema 10).

Schema 10. Succesiunea de reacţii pentru obţinerea “umbrelei“ cu doi “pereţi“ de CA

Din esterul N-hidroxisuccinimidei CA cu monodansilcadaverina (DCC) se

sintetizează o “umbrelă“ cu un singur “perete“ steroidic (schema 11).

28
 Schema 11. Structura “umbrelei“ cu un singur perete molecular

Pentru a avea o “umbrelă” funcţională este nevoie de cel puţin doi pereţi ai acesteia,
altfel agentul central nu poate fi ecranat într-un mediu “nefavorabil”.

II.7. Structuri de tip sandwich bazate pe AB

CA şi DCA au o structură rigidă cu grupele C 3-OH şi C12-OH paralele şi la distanţe
mici (6-6.5 A0). De cele două grupe hidroxil se pot ataşa chimic compuşi aromatici (ex
piren) rezultând structuri ce pot încorpora la rândul lor, drept “oaspeţi”, alţi compuşi
organici prin interacţiuni de tip π-π (figura 36) [33]. Rezultă structuri stabile de tip
sandwich. Prin funcţionalizarea potrivită şi a grupei C7-OH (CA) gradul de reţinere al
compuşilor aromatici în interior este mărit.

Figura 36. Structura compuşilor de tip “cleşte”.

Pentru a sintetiza un astfel de compus esterul metilic al AB este tratat cu clorura acidă
a acidului piren-1-carboxilic după o reacţie Oppenauer (CaH 2, toluen, reflux) (schema
12). În funcţie de raportul molar ester de AB/clorura acidă se pot ataşa una sau două
grupe pirenil în structură.

29
 Schema 12. Succesiunea de reacţii pentru obţinerea diesterului dipirenilic
Compuşii aromatici “oaspete” ce au fost încorporaţi în structurile cu grupe pirenil pe
schelet de acid 7-ceto-DCA sunt derivaţi ai benzenului, naftalinei sau 9-ceto-fluorenului

30
(figura 37)

Figura 37. Formulele structurale pentru moleculele “oaspete”

Analiza cu raze X a structurii cristaline pentru compuşii cu grupe pirenil indică o
structuri supramoleculare cu nucleele aromatice ale Py orientate paralel (figura 38).

Figura 38. Structura cristalină a compuşilor cu grupe pirenil rezultată din analiza de raze X
(sunt numerotaţi atomii de C).
Compuşii de mai sus pot fi ataşaţi de o suprafaţă polimerică (figura 39). Astfel, acidul
7- ceto-deoxicolic având grupe pirenil ataşate la hidroxilii de pe C3 şi C12 sub forma sării
de Cs (Cs2CO3, THF) poate reacţiona cu clorometil- polistirenul reticulat (DMF, 90 0C,
24h).

Figura 39. Compusul de tip “cleşte” ataşat pe suprafaţa polimerică.

31
 II.8. Conjugate ale complecşilor Gd (III)-compuşi poliaminocarboxilici cu AB
Pier Lucio Anelli şi colab. au sintetizat complecşi ai Gd (III) cu liganzi
poliaminopolicarboxilici care sunt ataşaţi covalent de AB (CA, GCA şi TCA) [34].
S-au sintetizat trei generaţii de conjugate. Complexul cu Gd (III) poate fi legat
covalent de gruparea C24-COOH a nucleului steroidic (prima generaţie de conjugate), de
C3 a nucleului steroidic (a doua generaţie de conjugate) respectiv de atomul de N din
poziţia  a lisinei funcţionalizată (a treia generaţie de conjugate).
Prima generaţie de conjugate (figura 40) cuprinde complecşi ai Gd (III) fie cu acidul
dietilentriaminopentaacetic (DTPA)( figura 40a) fie cu monoamide ale DTPA (figura
40b). Aceştia sunt legaţi printr-o legătură amidică de C24 al CA.

a b

Figura 40. Formulele structurale ale primei generaţii de conjugate

Generaţia a doua de conjugate este constituită complecşi Gd (III)-monoamide ale

DTPA legate de C3 al nucleului steroidic al AB (CA, GCA, TCA) (figura 41).

32
 Figura 41. Formulele structurale pentru a doua generaţie de conjugate
A treia generaţie de conjugate este constituită din CA legat prin gruparea carboxil C 24
a nucleului steroidic de complecşi ai Gd (III) cu lisină funcţionalizată cu DTPA (figura
42). Lisina este ataşată de gruparea carboxilică a CA prin atomul de N din poziţia .

Figura 42. Formulele structurale pentru a treia generaţie de conjugate

33
 III. Dimeri ai AB legaţi prin punţi
III.1. Dimeri ai AB legaţi prin punţi amidice între nucleele A-A.
Kohmoto şi colab. au sintetizat un dimer al CA rezultat în urma reacţiei de condensare
dintre dianhidrida acidului naftalen-1,4,5,8-tetracarboxilic cu derivaţi ai 3-
aminocolanoatului [35]. Analiza conformaţională a dimerului realizată cu ajutorul studiilor
de 1H-RMN la temperaturi variabile indică existenţa a două conformaţii stabile (la 213
K) datorită flexibilităţii catenei dimerului (figura 43).

Figura 43. Cele două conformaţii ale produsului de condensare dintre CA

şi dianhidrida acidului naftalen-1,4,5,8-tetracarboxilic
Aceste dimeri ai CA pot “găzdui” diverse molecule organice [2,6-
bis(hidroximetil)naftalenă]. Molecula “oaspete” se leagă paralel cu gruparea diimidică a
dimerului, legăturile de H dintre grupele hidroxil ale celor doi compuşi permiţând
formarea complexului de tip sandwich (figura 44).

Figura 44.Complexul de tip sandwich bazat pe dimeri ai CA cu derivatul de naftalină.

34
 III.2. Dimeri ai AB legaţi prin punţi esterice şi eterice între nucleele A-A.
X.X. Zhu şi colab. au sintetizat 3α şi 3β dimeri ai AB legând grupele C3-OH al
nucleului steroidic cu spaţiatori prin intermediul legăturilor esterice şi eterice [36].
3α-dimeri ai LCA şi CA au fost sintetizaţi prin intermediul legăturilor esterice dintre
3C-OH şi acizi dicarboxilici cu diferite lungimi (acidul sebacic şi acidul suberic)(schema
13). Sinteza are loc în trei etape. În prima etapă se obţine esterul metilic al AB (MeOH,
HCl); în a doua etapă are loc cuplarea a două molecule de AB prin intermediul
legăturilor esterice (clorura de sebacil /clorura de suberil, DCM, Et3N); în a treia etapă
are loc hidroliza regioselectivă în condiţii blânde a esterului dimetilic al dimerului
(LiOH, THF).

Schema 13. Succesiunea de reacţii pentru obţinerea 3α-dimerilor LCA şi CA.

A fost sintetizat un 3β-dimer al LCA prin legarea grupelor 3C-OH ale LCA cu
dietilenglicol (DEG) prin intermediul legăturilor eterice.

35
 Sunt cinci etape ale sintezei (schema 14). În prima etapă LCA este esterificat cu
MeOH (HCl). În a doua etapă gruparea 3C-OH este eterificată cu clorură de p-tosil (Py).
În a treia etapă are loc substituţia grupei tosil cu DEG (THF, Δ). Mecanismul reacţiei este
de tip SN2 de aceea are loc o izomerizare la 3C obţinându-se izomerul 3β. În a patra etapă
are loc obţinerea dimerului AB (clorura de mezil, Py, Δ) iar în ultima etapă are loc
hidroliza grupelor esterice de la 24-COOH (NaOH, THF, Δ).

Schema 14. Succesiunea de reacţii pentru obţinerea 3β-dimerului LCA.

III.3. Dimeri ai AB legaţi prin punţi diaminice/triaminice între nucleele D-D.

Salunke D. şi colab. au sintetizat dimeri ai CA şi DCA legaţi prin punţi
etilendiaminice respectiv etilentriamină (schema 15) [37].

36
 Schema 15 . Condiţiile şi reactanţii necesari pentru sinteza dimerilor CA şi DCA
a) etilendiamină, DMF, 250C, 1.5 h;
b) dietilentriamină, DMF, 250C, 1.5 h.

Burrows şi Sauter au sintetizat dimeri ai CA în care unităţile steroidice sunt unite prin
punţi m-fenilen diaminice substituite la atomul de N (schema 13)[38]. Compusul rezultat
are o conformaţie rigidă între grupele hidroxil existând legături de hidrogen
intramoleculare.

Schema 16. Succesiunea de reacţii pentru sinteza dimerului CA conţinând punţi m-fenilen diaminice.

III.4. Dimeri ai AB legaţi prin punţi amidice între nucleele D-D.

37
 Au fost sintetizaţi dimeri ai CA în care unităţile de AB sunt unite prin intermediul
grupelor amidice printr-un spaţiator liniar sau ciclic [Error: Reference source not found].
Sinteza s-a realizat în DMF utilizând drept agent de cuplare cianura de dietilfosforil
(DEPC) după o metodă de lucru descrisă în literatură [Error: Reference source not found]
(figura 45).

Figura 45. Formulele structurale ale dimerilor AB legaţi prin punţi amidice între nucleele D-D.

III.5. Dimeri ai AB legaţi prin punţi esterice între nucleele D-A.

Li şi Dias au sintetizat un -dimer al unui derivat al LCA (schema 17)[39].

Schema 17 . Succesiunea reacţiior de obţinere a dimerului de LCA.

38
 IV. Compuşi macromoleculari conţinând AB
IV.A. Compuşi macromoleculari ai AB rezultaţi din reacţia de
polimerizare/policondensare
IV.A. 1. Polimerizarea monomerilor conţinând AB
Zhu X. X. şi colab. au sintetizat noi copolimeri termosensibili pe bază de esteri ai CA
[40]. Încorporarea de compuşi naturali precum CA îmbunătăţeşte biocompatibilitatea
acestor copolimeri.
Polimerii inteligenţi termosensibili sunt acei polimeri care prezintă tranziţie de fază în
soluţii apoase cu creşterea temperaturii. Între grupările hidrofile ale polimerului şi
moleculele de apă se formează legăturile de hidrogen, iar apa de hidratare împiedică
interacţiunea grupărilor hidrofobe. Când temperatura creşte, legăturile de hidrogen se rup,
grupele hidrofobe nu mai sunt ecranate şi pot interacţiona intra- şi inter-molecular
determinând separarea de fază şi precipitarea polimerului din soluţie. Soluţia devine
ceţoasă, transmitanţa scade pe măsura opacizării soluţiei. Temperatura minimă la care se
realizează separarea de fază pentru polimerii termosensibili se numeşte LCST (lower
critical solution temperature) (temperatură critică minimă de solubilizare).
Copolimerii termosensibili conţin N-izopropilacrilamidă (NIPAM) şi esteri (pe bază de
CA) ai acidului metacrilic şi se obţin prin polimerizare radicalică liberă. Între restul de
acid metacrilic şi acidul biliar se află interpuşi spaţiatori cum ar fi etilenglicol (EG) sau
oligo(etilenglicoli). Aceştia au rolul de a scădea temperatura critică (T g ) a copolimerului
(figura 46).

Figura 46. Formula structurală pentru polimerii termosensibili pe bază de CA

Se obţin copolimeri cu 1-5 mol % de CA. Deşi fracţia este mică, ea este suficientă
pentru a influenţa semnificativ proprietăţile termosensibile ale copolimerului.
LCST variază în funcţie de balanţa hidrofobie/hidrofilie şi cu cât creşte lungimea
spaţiatorului solubilitatea copolimerului este îmbunătăţită deoarece este necesară o

39
cantitate mai mare de energie pentru a produce agregarea şi precipitarea copolimerului.
Rezultatul este creşterea LCST-ului. Creşterea proporţiei de CA induce scăderea valorii
LCST .
Zhu X. X şi colab. au sintetizat o serie de copolimeri termosensibili, solubili în apă
bazaţi pe NIPAM şi derivaţi cu CA ai acrilamidei (notat ACA) respectiv metacrilamidă
(notat MACA) prin copolimerizare radicalică liberă) (figura 47)[41].

Figura 47. Formulele structurale ale copolimerilor termosensibili

Legătura dintre CA şi (met)acrilamidă se face prin intermediul 1,2-etilendiaminei drept
spaţiator. Succesiunea reacţiilor de obţinere a ACA/MACA este prezentată în schema 18.

Schema 18. Succesiunea reacţiilor de obţinere a ACA/MACA.

40
 Proporţia de CA este de aproximativ 1-7 moli %. Valoarea LCST-ului se poate
schimba în funcţie de compoziţia chimică a copolimerului. Încorporarea de comonomeri
hidrofobi duce la o scădere a LCST-ului
Zhu X. X şi colab. au sintetizat copolimeri ai N-alchilacrilamidelor cu derivaţi
(met)acrilamidici ai CA utilizând studii de analiză termică, spectroscopie UV-VIZ (titrări
turbidimetrice), calorimetrice [42].
Au fost sintetizate două serii de copolimeri, una incluzând derivaţii acrilamidici ai
CA iar a a doua derivaţii metacrilamidici ai CA (figura 48). Copolimerizarea
monomerilor este radicalică iar catalizatorul utilizat este AIBN.

Figura 48. Structurile chimice ale copolimerilor de N-alchilacrilamidă cu derivaţi (met)acrilamidici ai CA

Studiile de analiză termică indică că pentru ambele serii de copolimeri valoarea T g
creşte cu creşterea conţinutului în resturi de CA datorită rigidităţii nucleului steroidic. Cu
cât creşte conţinutul în resturi de CA cu atât creşte şi valoarea temperaturii necesare
descompunerii termice a copolimerilor ceea ce indică o stabilitate termică ridicată a
copolimerilor.
Valoarea LCST creşte cu scăderea conţinutului în resturi hidrofobe de CA din
copolimeri. La t0C<LCST valorile absorbanţei sunt mici pentru lungimi de undă mici
ceea ce indică existenţa de particule mici. La t0C>LCST absorbanţa este mare pentru
toate lungimile de undă lucru ce indică prezenţa de particule atât mari cât şi mici.

IV.A. 2. Policondensarea AB
Primele studii de policondensare AB au fost realizate de Ahlheim şi Hallensleben [ 43]
pe CA DCA şi LCA la temperaturi înalte. Este utilizat drept catalizator acidul p-
toluenaminosulfonic (PTSA). Spectrele IR şi RMN indică obţinerea de policondensate

41
(ramificate) doar pentru AB cu cel puţin două grupe hidroxil în structură (DCA şi CA)
(figura 49). Mase moleculare ale produşilor sunt mici iar solubilitate acestora este redusă
în solvenţi organici.

Figura 49. Formula structurală pentru policondensatele cu DCA.

Oligocondensarea liniară regioselectivă a CA (1) în poziţia 3 a nucleului steroidic a

fost realizată în THF în prezenţa unei lipaze (Candida Antartica) drept catalizator [ 44].
Produsul final izolat are structura unui oligoester (figura 50), lucru indicat de tehnici
RMN.

Figura 50. Formula structurală a oligoesterului CA obţinut în prezenţa lipazei

În condiţii similare de lucru, se adaugă în sistem pe lângă CA, lipază şi acidul 11-
metacriloilaminoundecanoic (figura 51). În prezenţa AIBN drept catalizator are loc
policondensarea esterului format la C3-OH al nucleului steroidic, tehnicile RMN indicând
formarea poliesterului pe bază de CA.

42
 Figura 51. Formula structurală pentru poli( CA-co-acid 11-metacriloilaminoundecanoic).
Policondensare liniară a trei acizi biliari (CA, DCA, LCA) a fost realizată la t.c.
utilizând drept agent de cuplare DCC iar drept catalizator un amestec 4-
dimetilaminopiridină (4-DMAP) şi acid p-toluensulfonic (PTSA) în raport molar 1/1 [45].
Condiţiile de lucru alese permit policondensarea selectivă a monomerilor de AB la C 3-
OH cu gruparea carboxil terminală evitându-se reticularea produşilor finali.
Studiile GPC şi spectroscopia de masă confirmă policondensarea AB, indicând
valorile maselor moleculare ale policondensatelor. Acidul polilitocolic şi acidul
polideoxicolic au mase moleculare relativ mari (20-60 kD) dar acidul policolic are o
masă moleculară mică (2.3 kD).
S-au realizat studii de analiză termică precum şi difracţie de raze X. Aceste studii
relevă o bună stabilitate termică (până la 380 0C) respectiv o parţială cristalinitate (15-
30%, depinzând de tipul de AB utilizat). Datorită prezenţei nucleului steroidic hidrofob în
structură solubilitatea poliacizilor biliari este redusă în marea majoritate a solvenţilor
organici.
X. X. Zhu şi colab. sintetizează homo şi polianhidride bazate pe dimeri ai LCA. Aceşti
dimeri sunt legaţi între ei la C3-OH prin intermediul resturilor de acid sebacic (schema
19) [46].

43
 Schema 19 . Structura chimică a polianhidridelor bazate pe dimeri ai LCA.

Polianhidridele au masa moleculară de aproximativ 18kD iar valorile T g scad de la

850C la 130C pentru copolimerul cu 90% acid sebacic. Studiile de degradare hidrolitică
realizate în soluţie tampon (pH=7.4) indică un ordin de reacţie egal cu zero pentru
procesul de erodare a matricei polimerice. Pentru a produce degradarea hidrolitică a
polianhidridelor se utilizează drept comonomeri resturi de acid sebacic. În funcţie de
procentul de acid sebacic din structura policondensatelor putem regla gradul de degradare
termică. Cu cât creşte procentul de comonomer hidrofil (acidul sebacic) cu atât creşte
gradul de degradare hidrolitică.
Studiile de degradare hidrolitică, în sistem tampon la 37 0C, au fost realizate pentru a
determina capacitatea de biodegradare a polianhidridelor în vederea utilizării lor ca
sisteme de eliberare controlată a medicamentelor.

IV.B. Polimeri rezultaţi prin ataşarea AB pe catena polimerică

Putem ataşa chimic resturi de AB prin intermediul grupei carboxil C24-COOH

utilizând polimeri cu grupe hidroxil sau amince. Modificarea grupelor OH ale

44
polimerului se realizează cu ajutorul agenţilor de cuplare (carbodiimidă sau
carbonildiimidazol). Cuplarea AB la grupele NH 2 ale polimerului se face cu ajutorul
cardiimidei sau utilizând esteri activaţi ai AB.
Mulţi polimeri sunt hidrofili iar prin introducerea de resturi de AB pe catena polimeră
rezultă polimeri amfifili. Aceştia datorită interacţiunilor hidrofobe dintre resturile de AB
se pot autoasocia. În funcţie de poziţia grupelor reactive de pe catena polimeră putem
obţine polimeri cu grupe pendante de AB sau polimeri ce au resturile de AB ataşate la
capetele catenei polimerice.

IV.B.1. Polimeri cu grupe pendante de AB

Moleculele de AB au fost ataşate covalent pe suporturi polimerice cum ar fi:

polizaharide (Dex [47,48], heparină [Error: Reference source not found], glicolchitosan
[Error: Reference source not found], etc).
GS a polimerului este relativ mic dacă se doreşte ca polimerii să fie solubili în apă (5 -
15 moli %) şi depinde de aplicaţiile urmărite pentru polimerii amfifili.
Marieta Nichif şi colab. au ataşat resturi de AB pe catena dextranului (Dex) în două
variante de lucru diferite [Error: Reference source not found,Error: Reference source not
found]. Catena AB este legată de cea a Dex fie prin intermediul C3-OH [Error: Reference
source not found] fie prin intermediul grupei C24-COOH [Error: Reference source not
found]. În primul caz grupele pendante ale CA au grupele carboxil libere ceea ce conferă
Dex modificat caracter amfifilic şi polielectrolitic.
Esterificarea Dex cu AB prin intermediul grupei carboxilice (polimeri amfifili neutri)
(schema 20) [Error: Reference source not found] se face:
1. direct, în prezenţa DCC drept agent de cuplare şi 4-DMAP drept catalizator
(pentru CA şi DCA);
2. indirect, (pentru CA) prin reacţia AB cu clorhidratul esterului metilic al
glicinei/acidului 6-aminocapronic, urmată de reacţia grupei COOH a spaţiatorului
cu Dex având acelaşi catalizator şi respectiv agent de cuplare ca în varianta 1.

45
 CH3
H3C
CH3 HCl.H2N CH2 COOCH3
n
C O
OH OH i: EEDQ/TEA/EtOAc
R1 80 ºC, 20 h
1 a, b ii: K2CO3/H2O/EtOH
OH 85-90 ºC, 30 min

DCC/DMAP
CH3
P-OH Fa/DMF/DCM H3C
24 h, r.t.
C O
OH NH
CH2 n
CH3 P-OH 1 c, d COOH
H3C
CH3 DCC/DMAP
Fa/DMF/DCM
C O 24 h, r.t.
OH R2
R1 O P
I a -d
OH

R1 R2 n
_ _ CH2
Ia OH
O
_ _
Ib H
P OH = OH
Ic OH HN CH2 CO 1 O
n HO
Id OH HN CH2 CO 5 OH
n p

Schema 20. Succesiunea de reacţii pentru esterificarea Dex cu CA.

Eficacitatea cea mai mare (raportul dintre numărul de moli de AB legaţi/ numărul de
moli AB în reacţie) s-a obţinut pentru un amestec de solvenţi Fa/DMF/DCM =10/9/1
(v/v/v) [49]. Explicaţia o constituie stabilitatea mare în acest amestec de solvenţi a
produsului final al sintezei [50]. Se obţin GS = 0.5-20 moli % ale Dex cu grupe de CA.
Legarea CA pe catena Dex [Error: Reference source not found] prin intermediul
grupei C3-OH se face în patru etape prin intermediul 3α-succinoiloxi acidului colic având
gruparea C24-COOH protejată cu grupe tricloracetice (DCC/4-DMAP în
MF/DMF/DCM). În final, gruparea carboxilică este deprotejată (Zn/AcOH) (schema 21).

46
 Schema 21. Succesiunea reacţiilor pentru obţinerea Dex cu grupe pendante de CA.

Capacitatea de autoagregare a Dex cu grupe pendante de CA este evidenţiată cu

ajutorul studiilor de fluorescenţă [Error: Reference source not found]. Proba fluorofloră
extrinsecă utilizată este N-fenil-1-naftalinamina (NPN). Se formează microdomenii
hidrofobe de-a lungul catenei Dex iar proba fluorofloră este distribuită preferenţial în
miezul agregatelor hidrofobe. Din punctul de inflexiune al curbei intensităţii relative a
fluorescenţei în funcţie de concentraţia polimerului se află valoarea concentraţiei critice
de agregare (cca)(figura 52). Valorile cca scad cu creşterea GS al catenei Dex şi nu sunt
semnificativ influenţate de forma ionică a grupelor pendante carboxil sau de tăria ionică a
mediului.

47
 Figura 52.Variaţia intensităţii fluorescenţei la maximul spectrului de emisie al NPN respectiv variaţia
poziţiei acestui maxim în funcţie de concentraţia polimerului
Studiile de vâscozitate (figura 53) [Error: Reference source not found] indică un
comportament de ne-polielectrolit deoarece ηsp/c scade la concentraţii mici de polimer.
Valorile vâscozităţii sunt întotdeauna mai mici comparativ cu cele ale Dex nemodificat şi
depind mult de valoarea GS al polizaharidei deci conformaţia Dex modificat cu resturi de
CA este una mai compactă comparativ cu cea a Dex nativ. Compactitatea apare ca
urmare a interacţiunilor hidrofobe dintre grupele pendante hidrofobe. Prezenţa unui
număr ridicat de grupe carboxil pe grupele pendante ar trebui să determine expansiunea
catenelor polimerice ca urmare a respingerilor electrostatice care apar. Deoarece
comportamentul în soluţie al polizaharidei modificate este de ne-polielectrolit
demonstrează faptul că atracţiile hidrofobe sunt mai puternice decât respingerile de
natură electrostatică.

Figura 53.Variaţia vâscozităţii reduse în funcţie de concentraţia polimerului.

48
 În cazul polimerilor amfifili neutri profilurile vâscozităţii reduse sunt liniare (figura

0.8

0.7

0.6 Ia (200)

viscozitatea redusa(dl/g) 0.5

0
0
0.4
2.1
0.3
Ia (30)
3.6
0.2
0

2.8
0.1 5.5

0
0 1 2 3 4
concentratia polimerului (g/dL)

54) [Error: Reference source not found] pentru mase moleculare mici.
Figura 54. Variaţia vâscozităţii reduse în funcţie de concentraţia polimerului
la diverse GS (valoarea este înscrisă pe curbe în moli%)

ale Dex (Dex 30) pe întreg domeniu de concentraţii al polimerului dar sunt deviate de la
liniaritate pentru mase moleculare mari ale Dex (Dex 200) la concentraţii > 1.5 g/dL ale
polimerului. Aceste rezultate indică predominanţa interacţiunilor hidrofobe
intramoleculare la mase mici ale Dex şi apariţia interacţiunilor hidrofobe intermoleculare
la mase mari ale Dex.
Studiile de tensiune superficială în soluţii apoase [Error: Reference source not found]
indică o scădere a tensiunii superficiale, similară cu a NaCA, la creşterea concentraţiei
polimerului (figura 55). 80
70
Surface tension (mN/m)

60
50
40 Sodium cholate
30
Ia (30), DS = 2 mol %
20
10
0
0 0.1 0.2 0.3 0.4 0.5 0.6 0.7
Solute concentration (g %)

49
 Figura 55.Variaţia tensiunii superficiale cu concentraţia solutului

Scăderea valorii tensiunii superficiale creşte cu creşterea GS al polimerului (figura

56).

75
70
Surface tension (mN/m)

65
60
55
50
45
40
35
30
0 1 2 3 4 5 6 7
Degree of substitution (mol %)

Figura 56 .Variaţia tensiunii superficiale cu GS al polimerului

Comportamentul pentru soluţiile apoase de Dex modificat cu grupe de CA este de

agent tensioactiv, soluţiile apoase fiind stabile în timp.

Kyeongsoon Park şi colab. au sintetizat conjugate amfifile ale heparinei cu DCA

(conjugate HD), heparina constituind segmentul hidrofilic iar DCA segmentul hidrofobic.
Conjugatele au diferite grade de substituţie (GS) cu resturile de AB, prezintă dimensiuni
de ordinul nm-lor şi sunt încărcate negativ la exterior [Error: Reference source not
found].

DCA este tratat cu dietilendiamină (N-hidroxisuccinimidă (NHS)/DCC) rezultând N-

deoxicoliletilendiamina (DCA-NH2). DCA-NH2 este apoi cuplată cu heparina în prezenţa
1-etil-3-(3-dimetilaminopropil)carbodiimidă (EDAC) (schema 22). În funcţie de raportul
molar DCA-NH2/heparină se obţin conjugate cu diferite GS.

50
 Schema 22. Structura conjugatelor heparină DCA

Spectrele FT-IR şi 1H-RMN indică legarea DCA-NH2 pe molecula heparinei prin

legături amidice. GS al conjugatelor HD a fost determinat prin titrarea grupelor
carboxilice rămase libere. Cu cât creşte numărul de moli de DCA-NH 2 din raportul molar
al reactanţilor cu atât creşte GS al heparinei. Este cunoscut faptul că grupele carboxilice
ale heparinei joacă un rol important în determinarea activitaţii anticoagulante a heparinei.
Legarea pe heparină a DCA-NH 2 scade activitatea anticoagulantă a heparinei
proporţional cu GS (până la 37% ).
Kwangmeyung Kim şi colab. au sintetizat autoagregatele formate prin ataşarea
covalentă a DCA la glicolchitosan (GC) (conjugate GCD) (figura 57) şi au studiat
caracteristicile fizico-chimice precum şi stabilitatea nanoparticulelor formate [Error:
Reference source not found].

51
 Figura 57. Structura conjugatelor GCD.
DCA a fost ataşat prin legături amidice de catena GC în prezenţa clorhidratului de 1-
etil-3- (3-dimetilaminopropil)-carbodiimidă (EDC) şi N-hidroxisuccinimidei (NHS).
Se obţin variate conjugate GCD cu diferite GS (6-30) în funcţie de numărul de moli de
DCA din raportul molar iniţial al reactanţilor.
Studiile FT-IR indică prezenţa de grupe amidice în structură iar cele de 1H-RMN [51],
prin existenţa pickurilor caracteristice DCA, ilustrează legarea covalentă a DCA la catena
GC.
Conjugatele GCD dizolvate într-o soluţie tampon fosfat (PBS)(pH = 7.4 şi tăria ionică
= 0.15) supuse timp de 3h la ultrasunete formează prin autoasociere agregate de
dimensiuni nanometrice.

IV.B.2. Polimeri cu una sau două grupe terminale constituite din AB

In-Sook Kim şi colab. au sintetizat şi caracterizat nanoparticule polimerice constituite

acidul lactobionic (LA), polietilenglicol cu grupe aminice terminale (ATPEG) şi CA
notate LA-ATPEG-CA [Error: Reference source not found].
Nanoparticulele sunt sintetizate în două etape. În prima etapă LA este cuplat cu ATPEG
în DMSO utilizându-se drept agent de cuplate DCC (schema 23).

52
 Schema 23. Succesiunea de reacţie pentru obţinerea LA-ATPEG.

În a doua etapă CA reacţionează cu LA-ATPEG în DMSO în prezenţa DCC drept

agent de cuplare (schema 24).

Schema 24. Succesiunea de reacţie pentru obţinerea LA-ATPEG-CA.

53
 Cu ajutorul spectrelor FT-IR şi RMN s-a dovedit obţinerea nanoparticuleleor LA-
ATPEG-CA.
Chulhee Kim şi colab. au sintetizat şi caracterizat copolimerul amfifil PEO-DCA
[Error: Reference source not found].
DCA, în forma sa activată (ester cu N-hidroxisuccinimidă) (DCA-NHS), reacţionează
cu -metoxi-ω-aminopoli(etilenoxid) cu două mase moleculare diferite (1000 respectiv
5000) rezultând PEO1000-DCA respectiv PEO5000-DCA (schema 25).

Schema 25. Succesiunea de reacţie pentru obţinerea PEO1000-DCA şi PEO5000-DCA.

Spectrele FT-IR şi RMN demonstrează obţinerea conjugatelor PEO-DCA.

IV.C. Macrocicluri speciale ale AB

AB au capacitatea de a forma macrocicluri legate sau nu prin spaţiatori denumite
ciclofani respectiv ciclocolaţi.

IV.C.1. Ciclocolaţi
Ciclocolaţii sunt poliesteri macrociclici (macrolactone) având în structură între 2-6
cicluri steroidice formate prin ciclizarea cap (24COOH)-coadă (C3-OH sau C7-OH) a AB.

54
 Obţinerea lor are loc din derivaţi monomerici sau dimeri liniari ai AB prin
macrolactonizarea Yamaguchi în prezenţa clorurii de 2,6-diclorobenzoil (DCBC) şi a 4-
N,N-dimetilaminopiridinei (4-DMAP) drept agenţi de cuplare (schema 26) [52-55]

Schema 26. Macrolactonizarea Yamaguchi a derivaţilor de AB.

Gao şi Dias au studiat macrolactonizarea LCA folosind diciclohexilcarbodiimida

(DCC) în locul DCBC [56]. Datorită absenţei benzoilării competitive a 3-OH se obţine
un ciclotrimer cu un randament mult mai bun comparativ cu cel obţinut folosind reacţia
Yamaguchi [57,58].
Brady şi Sanders au dezvoltat o metodă rapidă şi eficientă pentru sinteza ciclocolaţilor
pornind de la monomerii corespunzători care prin reacţii de transesterificare în condiţii de
echilibru în toluen şi folosind drept catalizator un eter coroană [complexul de K al
metoxid-diciclohexil-18-coroană-6]. Transesterificarea este controlată termodinamic şi
poate fi considerată ca un proces de “macrolactonizare vie” datorită echilibrului ce există
între produşi. Intermediarul este un compus liniar (schema 27) [59,60].
Este posibil să influenţăm ponderea diferiţilor oligomeri ciclici obţinuţi prin adăugarea
de iodură a unui metal alcalin (Li, Na, K, Cs) la soluţia de monomer înainte de adăugarea
în sistem a catalizatorului. Ionii cu rază ionică mică/mare favorizează formarea de inele
macrociclice mari/mici [Error: Reference source not found].

55
 Schema 27. Procesul de “macrolactonizare vie”

Continuându-şi studiile Bonar-Law şi Sanders au sintetizat ciclocolaţi ce înclobează

metaloporfirina (Zn+2) (schema 28). Ciclocolatul conţine patru unităţi de AB. Fiecare din
grupele hidroxil de la C3 al nucleelor steroidice din ciclocolat este esterificată cu acidul 3-
formilfenoxi acetic şi prin reacţia cu patru moli de pirol (BF 3.Et2O/DDQ) formează ciclul
porfirinic înglobat în ciclocolat. Prin tratarea acestui compus cu acetat de zinc (NH 3) se
formează Zn-porfirina ciclocolatului [61].

56
Schema 28. Succesiunea reacţiilor de obţinere a ciclocolaţilor cu Zn+2-porfirină

57
 IV.C.2. Ciclofani
Ciclofanii sunt macrocicluri bazate pe AB conţinând 2-4 unităţi de AB unite prin
intermediul unor spaţiatori.
Davis şi colab. au sintetizat ciclofani pe bază de ciclocolamide [ 62,63]. Flexibilitatea şi
solubilitatea în solvenţi organici moderată reduc proprietăţile acestora de legare. De aceea
a fost sintetizată o nouă generaţie de ciclofani având grupe alchilice la exterior ceea ce le
măreşte solubilitatea în solvenţi organici şi le reduce libertatea conformaţională [Error:
Reference source not found] (figura 58).

Figura 58. Formula structurală a ciclofanului constituit din ciclocolamide cu grupe alchilice la exterior

Albert şi Feigel au sintetizat ciclopeptide având nuclee steroidice formate prin legarea
a două molecule de acid 3-aminolitocolic/acid 3-acetoxilitocolic prin intermediul a doi
monomeri [64] /dimeri de fenilalanină [65](figura 59). Aceşti compuşi au structură
cristalină existând legături de hidrogen intramoleculare între nucleele steroidice şi
resturile peptidice.

Figura 59. Formulele structurale ale ciclopepetidelor cu nuclee steroidice

Pandey şi Singh au realizat un ciclofan având în structură două resturi de CA unite

printr-o punte de etilendiamină respectiv o grupare tereftalat [66] (schema 29).

58
 Schema 29. Succesiunea de reacţii pentru sinteza de ciclofani cu spaţiatori tereftalat

Patru cioclofani pe bază de LCA cu grupe etan-1, 2-diol [ 67] sau piperazină [68] au fost
sintetizaţi de grupul de lucru condus de Kolehmainen utilizând ciclizarea Yamaguchi..
Acidul tereftalic sau acizi p-dicarboxilici ai Py constituie grupele terminale ale
macrociclurilor (schema 30).
13
Spectrele de C-RMN indică o structură tetramerică pentru compusul cu grupe
etandiolice şi o structură dimerică pentru ciclofanul cu grupe piperizinice iar drept grupe
terminale acidul tereftalic.

59
 Schema 30. Succesiunea reacţiilor de obţinere a ciclofanilor cu LCA şi 1,2-etandiol/piperazină

V. Dendrimeri pe baza de AB
Dendrimerii sunt materiale polimerice de dimensiuni de ordinul nm cu structuri bine
definite şi multiple grupări organice terminale ce pot fi în continuare funcţionalizate [69].
Uday Maitra şi colab. au sintetizat pentru prima oară în 2001 dendroni pe bază de AB
[70]. Dendronii rezultaţi pot fi în continuare funcţionalizaţi pentru a forma în final
macromolecule cu dimensiuni mari (dendrimeri de diverse generaţii).

60
 Dintre cele două metode clasice (convergentă şi divergentă) utilizate în sinteza de
dendrimerilor a fost utilizată metoda convergentă a lui Fréchet [ 71]. Din seria AB au fost
selectaţi CA şi DCA. Protecţia celor doi AB s-a făcut cu grupe acetat (la grupele
hidroxilice) respectiv cu grupe 1-naftilmetil (la gruparea carboxilică) (figura 60).

X=Z=OAc, Y=R=H (acid 3, 12-diacetat deoxicolic);

X=Z=OH, Y= H, R=1-CH2Np (acid 1-metilnaftildeoxicolic);
X=Z=Y=OAc, R=H (acid 3, 7,12-triacetatcolic);
X=Z= Y=OH, R=1-CH2Np (acid 1-metilnaftilcolic).
Figura 60. Structura derivaţilor de CA şi DCA utilizaţi în sinteza dendronilor.
Din reacţii sucesive între derivaţii neprotejaţi respectiv protejaţi ai CA/DCA se ajunge
în două etape de reacţie la obţinerea unui dendron decameric pentru CA (figura 61)
respectiv a unui dendron heptameric pentru DCA (figura 62). Toţi intermediarii sintezelor
sunt hidrogenolizaţi (Pd/C, H2, dioxan) pentru a permite obţinerea unui grad mare de
ramificare al dendronilor.

Figura 61. Structura decamerilor pe bază de CA (R=1-CH2Np/ R=H).

61
 R=1-CH2Np;
R=H.
Figura 62. Structura heptamerilor pe bază de DCA (R=1-CH2Np/ R=H).
Dacă sinteza dendronilor se face pe scheletul DCA cu CA având grupe protejate se
ajunge, în două etape de reacţie, la un nonamer (figura 63). Intermediarul din această
sinteză a fost şi el supus hidrogenolizei (Pd/C, H 2, dioxan) pentru a permite un grad mai
mare de ramificare al dendronului..

Figura 63 .Structura nonamerilor cu R=1-CH2Np şi R=H.

Produşii au fost caracterizaţi prin studii IR, 1H RMN, UV, MALDI-TOF.
Structurile conţinând grupe naftilmetil (marker UV) au fost utilizate în analiza
cantitativă a spectrelor UV obţinându-se informaţii asupra maselor moleculare ale
compuşilor. Cu ajutorul 1H-RMN au fost studiate pickurile pentru hidrogenii din grupele

62
metilen ale grupelor naftilmetil iar absenţa semnalelor în regiunea 3-4 ppm sugerează
absenţa β-H ataşaţi la grupele OH neesterificate.
Determinările rotaţiilor molare specifice indică absenţa de conformeri chirali pentru
dendronii cu mase mici în timp ce pentru cei cu mase moleculare mari apar structuri
secundare.
Modelarea pentru decamerul pe bază de CA (R=H) indică formarea de structuri
globulare, compacte cu diametre de 2.6-5.2 nm (figura 64).

Figura 64. Structura globulară a decamerului pe bază de CA (R=H).

Uday Maitra şi colab. au sintetizat un dendrimer de generaţia I bazat pe resturi de CA
[72]. Alături de acesta au mai fost sintetizaţi dendroni bazaţi pe CA şi LCA pentru un
studiu comparativ cu structura dendrimerului. Structura compuşilor folosiţi în sinteză este
dată mai jos (figura 65)

Figura 65. Structura compuşilor folosiţi în sinteza dendrimerului

Sinteza pleacă de la reacţia dintre acidul colic cloroacetilat la toate grupele hidroxil cu
colatul de benzil rezultând un tetramer cu nouă grupe cloroacetat (figura 66).

63
 Figura 66. Structura tetramerului (R=benzil)
Tetramerul este supus hidrogenolizei (Pd/C, H2, dioxan) şi cuplat cu antracen-9-
carbinol. Din reacţia compusului hidrogenat al tetramerului cu un exces de sare de K a
naproxenului în DMSO rezultă dendrimeri de generaţia I (figura 67).

Figura 67. Structura dendrimerilor de generaţia I (R= benzil) /(R= 9-antracenilmetil)

Derivaţii de LCA (figura 68b) pot şi fi ei funcţionalizaţi (cu sarea de K a
naproxenului) alături de cei ai CA (figura 68a).

64
 R=benzil R=benzil
R=9-antracenmetil R=9-antracenmetil
a b
Figura 68. Structurile derivaţilor de CA respectiv LCA funcţionalizaţi cu sarea de K a naproxenului
Din modelare reiese că structura dendrimerului de generaţia I este globulară (figura
69).

Figura 69. Modelarea produsului 13

(Naproxen-albastru şi antracen-verde).

VI. Utilizări
VI.1. Derivaţi ai AB drept agenţi de gelifiere (organogelatori)
Gelificarea este caracteristică compuşilor cu solubilitate mică care au dificultăţi de
cristalizare şi apare ca urmare a capacităţii unor molecule de a forma în mod spontan
agregate tridimensionale care includ în interiorul acestora molecule de solvent. Starea de
gel poate fi privită ca o stare metastabilă între soluţie şi cristalizare.

65
 Cele mai multe organogeluri se formează în urma încălzirii şi a răcirii ulterioare a unei
soluţii de organogelator într-un solvent adecvat. Sunt suficiente cantităţi mici de agent de
gelifiere, astfel încât concentraţii de mici de 1 g % permit producerea gelifierii. Gelul este
constituit dintr-o reţea tridimensională formată din fibre (figura 70). Structura acestei
reţele influenţează proprietăţile macroscopice a organogelatorilor.

Figura 70 Reprezentarea schematică a reţelelor din organogeluri: interacţii tranzitorii

(stânga) şi nodurile microcristaline (dreapta) în poziţiile unde fibrele se întîlnesc.

Gelifierea apare ca urmare a interacţiunilor dintre fibrele reţelei care pot fi: hidrofobe,
legături de hidrogen, legături van der Waals [73,74].
Diverşi derivaţi ai CA cum ar fi: esteri de N-colil alchilaminoacizilor,
alchilcolamidele şi esterii alchilici ai CA pot fi utilizaţi drept organogelatori datorită
proprietăţilor acestora de gelifiere în diverşi solvenţi aromatici [Error: Reference source
not found].
Gelurile nou obţinute sunt transparente, termoreversibile şi stabile. Testele făcute în
tuburi închise conţinând solventul şi esterul (1.5 g %) relevă formarea de geluri prin
încălzire şi apoi răcire. Lipsa apei din sistem este o condiţie pentru obţinerea de geluri,
adăugarea doar a unor picături de apă sau metanol peste gel determină pierderea
proprietăţii de gel şi în unele cazuri precipitarea compusului pe bază de CA. Gelurile au o
stabilitate foarte mare, putând fi depozitate timp de mai multe luni la temperatura
camerei. O mică diferenţă în structura esterilor determină schimbarea proprietăţilor de
gelificare.
Legăturile de hidrogen sunt cele care determină gelifierea compuşilor sus-menţionaţi.

VI.2. Derivaţi ai CA cu proprietăţi antimicrobiene

66
 Doi derivaţi ai CA (n8m3 şi n10m3) [Error: Reference source not found] prezintă
proprietăţi antimicrobiene. Aceşti compuşi constituie inhibitori în creşterea unor bacterii
(Escherichia coli şi Enterococcus faecalis).
Aceste proprietăţi apar ca urmare a existenţei a celor trei atomi de N încărcaţi pozitiv şi
a grupei hidrofobe din gruparea esterică [ 75,76]. Încărcarea pozitivă a atomilor de N
permite asocierea acestor molecule cu membrana încărcată negativ a bacteriilor iar catena
alchil lungă (cel puţin 8 atomi de C) din gruparea esterică facilitează deplasarea
moleculelor organice prin membrana bacterială. Concentraţia minimă de inhibare (MIC)
are o valoare situată sub valoarea cmc a celor doi agenţi tensioactivi naturali ceea ce
indică implicarea de molecule individuale şi nu a micelelor în mecanismul de inhibiţie.
Activitatea antimicrobiană a compusului n10m3 este aproximativ egală cu cea a
cloramfenicolului. Creşterea catenei grupei alchil din gruparea esterică a compuşilor
bazaţi pe CA (n12m3 şi n16m3) nu mai permite transportul acestora prin membrana
bacterială datorită puternicilor interacţiuni de natură hidrofobă dintre compusul organic şi
membrana bateriei.

VI.3. Derivaţi ai CA cu activitate anti-HIV

Arunachalam Kannan şi colab. au sintetizat un derivat al CA (analog al cosalanului)
cu activitate anti-HIV folosind CA [Error: Reference source not found]. Cosalanul este
un inhibitor al replicării HIV-1 şi HIV-2 [77,78] şi este foarte stabil d.p.d.v. metabolic. În
schimb prezintă o foarte slabă bioactivitate pe cale orală (<1%) datorită lipofilicităţii
foarte ridicate ceea ce face să aibă o slabă permeabilitate prin membrana intestinală.
Analogul sintetizat al cosalanului păstreză activitatea anti-HIV a cosalanului având o mai
bună permeabilitate prin lumenul intestinal.
AB prezintă o bună absorbţie intestinală şi ţinând cont că viteza de transport a AB
prin ileum creşte cu creşterea numărului de grupe hidroxil din structura lor (AB
trihidroxilici> AB dihidroxilici> AB monohidroxilici) [79,80,] s-a folosi CA în locul
nucleului steroidic din cosalan.

67
 Activitatea antivirală a cosalanului se datorează inserţiei fragmentului steroidic prin
membranele celulare şi virale, gruparea disalicilmetanului rămânând la exterior (figura
71).

Figura 71. Inserţia cosalanului şi analogilor acestuia prin membranele celulare şi virale
Analizele activităţii anti HIV indică o activitate mai slabă pentru analogul cosalanului
comparativ cu originalul. Cauza este lipofilicitatea crescută a nucleului steroidic din CA
comparativ cu cea din produsul original.

VI.4. AB utilizaţi în procesul de recunoaştere moleculară

Moleculele de AB pot fi utilizate în procesul de recunoaştere moleculară datorită
rigidităţii scheletului steroidic precum şi a amfifiliei lor faciale.
AB, cu cel puţin două grupe hidroxil în structură, poate constitui scheletul de bază în
sinteza de receptori sintetici. Faţa α a nucleului steroidic (hidrofilă) CA, cu cele trei
grupe hidroxil orientate perpendicular faţă de planul steroidic, permite formarea de
legături de hidrogen cu molecule “oaspete”. Printre moleculele “oaspete” se numeră şi
monozaharidele [81].
Anumite bis(colamide) datorită formei lor geometrice pot lega în cavitatea acestora
monozaharide. Bis(colamidele) conţin două unităţi de CA legate prin m-respectiv p-
xilenildiamine (notate mCAH respectiv pCAH) (figura 72).

68
 Figura 72 . Formulele structurale ale m respectiv p-CAH.
Formele spaţiale ale bis(colamidelor) diferă, pCAH/mCAH prezentând suprafeţe în
formă de “disc”/L. Forma de disc pentru suprafeţele bis(colamidelor) permite, prin forma
şi dimensiunea sa (lăţime 8-12 A0), încorporarea de monozaharide iar suprafeţele în
formă de L permit legarea de oaspeţi doar cu ajutorul unui singur “braţ” de CA.
S-au sintetizat macrocicluri pe structura pCAH respectiv mCAH.
Folosind o grupare de tip etilenic pentru a închide pCAH se obţine o formă de toroid
circular cu o lăţime de 8.8 A0.
Pentru mCAH s-au sintetizat două macrocicluri (mCAH 1 şi mCAH2). mCAH1 a fost
închis cu ajutorul grupei –CH2-CH2-O-CH=CH-O-CH2-CH2- (izomerul cis) (forma
macrocicului este de “canapea”) iar mCAH 2 cu ajutorul grupei metilen (forma
macrociclului este de toroid oval).
Drept monozaharidă “oaspete” s-a folosit inozitolul (cis-1,2,3,5-trans-4,6-
ciclohexanhexol. Acesta prezintă grupe hidroxil în poziţia ecuatorială la fiecare atom de
C (figura 73).

Figura 73.Formula structurală a ionozitolului.

Inozitolul este ancorat bine în macrociclul pCAH prin cinci legături de hidrogen.
Întrega cavitate a macrociclului pCAH este umplută cu molecula inozitolului, forma de
toroid a macrocicului fiind cea optimă pentru complexarea monozaharidei (figura 74).

69
 Figura 74. Macrociclul pCAH cu inozitolul drept moleculă “oaspete”
În cazul mCAH1 forma de “canapea” a macrociclului permite legarea monozaharidei
prin patru legături de hidrogen, un rol important în procesul de ancorare a inozitolului
având prezenţa unor spaţiatori cu grupe de tipul etoxi ce pot genera legături de hidrogen
suplimentare (figura 75). Stabilitate structurii este mult mai mică comparativ cu cea
anterioară în care monozaharida umple întrega cavitate a macrociclului.

Figura 75. Macrociclul mCAH1 cu monozaharida “ancorată” de acesta.

Pentru macrociclul mCAH2, inozitolul este legat, prin legături de hidrogen, simetric
umplând întrega cavitate a macrociclului (figura 76).

70
 Figura 76. Inozitolul plasat central în structura macrociclul mCAH2.

Amprentarea moleculară este o tehnică relativ nouă care constă în obţinerea de

polimeri în prezenţa unor compuşi chimici (amprente) care le vor imprima polimerilor
noi sintetizaţi forma, dimensiunile precum şi locurile de legare ale substanţei amprentă.
Chad C. Huval şi colab au sintetizat polimeri din clorura de poli(alilamoniu) reticulată
cu epiclorhidrină (ECH) în prezenţa NaCA (amprentă) (figura 77) [82]. Particulele
polimerice după uscare şi măcinare au fost filtrate pentru a avea dimensiunile dorite
(<106μm).

Figura 77 .Formula structurală a polimerilor imprimaţi

Capacitatea acestor polimeri imprimaţi de a lega AB, ceea ce va duce la scăderea
nivelului de colesterol din sânge, a fost studiată atât în vitro cât şi în vivo.
S-au realizat trei tipuri de polimer: P1 (polimerul de control sintetizat în absenţa CA
drept amprentă), P2 şi P3 realizaţi cu CA drept amprentă dar cu cantităţi diferite de AB
(pentru P3 cantitatea de CA este de 5 ori mare comparativ cu cea utilizată pentru P 2). Toţi
polimerii au acelaşi grad de umflare şi conţin acelaşi număr de grupe aminice dar
prezenţa CA (amprentă) într-o cantitate mare în procesul lor de sinteză le conferă o
capacitate crescută de reţinere a AB (capacitatea de reţinere a AB scade în
ordinea :P3>P2>P1).
Izotermele de legare realizate pentru studiile in vitro arată aceeaşi capacitate de legare
precizată anterior (figura 78).

71
 Figura 78. Izotermele de legare pentru polimerii imprimaţi P1 (a), P2 (b), P3 (c).
Cercetările realizate pe hamsteri, prin măsurarea cantităţii de CA excretată din
organismele vii, indică aceeaşi ordine de legare a CA de către polimerii imprimaţi (figura
79)

Figura 79. Cantitatea de CA excretat din organism după tratamentul cu sechestranţii de acizi biliari: (a)
grupa de control fără ingestia de polimeri imprimaţi; (b) polimerii P1; (c) polimerii P2; (d) polimerii P3.

Capacitatea crescută de a lega AB o au polimerii de tipul P 3 datorită formei,

dimensiunilor şi siturilor complementare cu cele ale CA. Moleculele de CA recunosc
molecular polimerii imprimaţi în prezenţa lor ceea ce permite, prin interacţiuni
electrostatice, înglobarea cu uşurinţă a moleculelor de AB în cavităţile polimerice. În
plus, polimerii imprimaţi îşi dublează volumul în urma umflării lor în soluţie ceea ce
permite accesul unor molecule cu mici variaţii structurale având forme şi dimensiuni
similare cu cele ale cavităţile polimerilor.

VI.5. AB - agenţi de transfecţie

72
 AB constituie o nouă clasă de agenţi de transfecţie diferită de cea clasică bazată pe un
amestec de lipide cationice-lipide neutre.
Primul agent de transfecţie utilizat (1987) este Lipofection, un amestec echimolecular
constituit dintr-o lipidă cationică (clorură de (N-[1,2,3-dioleoiloxi)propil]-N,N,N-
trimetilamoniu (DOTMA)(figura 80) şi o lipidă fusogenică [dioleoilfosfatidiletanolamina
(DOPE)] (figura 80).

Figura 80. Formulele structurale ale DOTMA şi DOPE.

Rolul lipidei cationice (DOTMA) este acela de a interacţiona (electrostatic) cu
sarcinile negative ale grupelor fosfat din structura ADN-ul ceea ce duce la neutralizarea
sarcinilor acestuia, producând colapsarea acidului nucleic. Complexul DOTMA-ADN
având sarcini pozitive poate interacţiona cu membranele biologice care sunt încărcate
negativ. Complecşii cu ADN pătrund în celule fie direct prin membrana citoplasmatică
fie indirect prin endocitoză. Rolul DOPE este acela de a facilita pătrunderea ADN prin
membrana celulară (agent fusogen).
Poliamine ale AB sau derivaţii acestora pot substitui, datorită amfifiliei lor faciale,
lipida cationică (DOTMA), facilitând fuziunea membranară (procesul critic al
transfecţiei) (figura 81)[83].

Figura 81. Formula structurală generală pentru agenţii de transfecţie bazaţi pe AB.

73
 Poliaminele acizii biliari/derivaţii lor, alături de DOPE, au o activitate sinergetică
rezultând o rată mare de transfecţie.
Sinteza poliaminelor AB constă în activarea grupei carboxilice de la C 24 (prin
esterificare) urmată de reacţia cu poliamina (schema 31). Poliaminele folosite sunt:
spermina, tetraetilenpentamina, pentaetilenhexamina şi 1, 2-dodecildiamina. Dintre AB s-
au utilizat: CA, DCA, CDCA, LCA, acidul colic 7 şi/sau 12-glicozilat.

Schema 31. Succesiunea reacţiilor de obţinere a agenţilor de transfecţie pe bază de AB.

Stabilitatea complexului ADN-poliamină biliară este necesară pentru obţinerea unor

rate ridicate de transfecţie. Trebuie îndeplinite anumite condiţii pentru a stabiliza
complexul cu ADN:
1. AB sau derivaţii acestora să aibă caracter hidrofil (cât mai multe grupe hidroxil pe
scheletul steroidic);

74
2. poliamina, legată covalent de AB, să aibă cât mai multe sarcini pozitive (cât mai multe
grupe aminice). Prezenţa de cât mai multe grupe aminice, ce pot fi protonate, stimulează
procesul de endocitoză prin tamponarea mediului şi previn fusiunea cu lisosomii.
Este necesară întotdeauna prezenţa DOPE alături de poliamidele acizilor biliari sau
derivaţilor acestora pentru a mări permeabilitatea celulară.
S-au făcut studii pe celule de tip COS-7, Hep G-2 care indică o creştere de 4-7 ori a
eficienţei procesului de transfecţie pentru poliamidele AB sau derivaţilor acestora
comparativ cu Lipofection. Este îmbunătăţită expresia genelor, acest lucru putând fi
folosit în terapia multor boli.

VI.6. Tratarea diferitelor afecţiuni cu ajutorul derivaţilor AB

VI.6.1. Conjugate ale AB cu medicamente
Conjugate ale AB cu diverse medicamente pot fi utilizate drept pro-medicamente ce
pot fi administrate pe cale orală subiecţilor bolnavi.
Aceste conjugate au avantajul că sunt recunoscute molecular de către sistemele de
transport ale AB (NTCP-sodium taurocholate cotransporting polypeptide şi OATP-
organic anion transport protein) fiind transportate de acestea, prin mecanisme active sau
pasive, putând ajunge la nivelul hepatocitelor, ileocitelor sau celulelor tubulare din
rinichi. Aici are loc eliberarea medicamentului prin scindarea legăturii dintre medicament
şi AB.
Pentru a fi recunoscute molecular de către NTCP şi OATP, pro-medicamentele trebuie
să îndeplinească simultan trei condiţii:
1. inelele A şi B din nucleul steroidic trebuie să fie în poziţia cis,
2. catena laterală a AB legată de C17 a nucleului steriodic trebuie să poarte o sarcină
negativă,
3. trebuie să existe cel puţin o grupă hidroxil axială în una din poziţiile 3, 7 sau 12.
Legătura dintre medicament şi una din grupele funcţionale ale AB se face printr-un
spaţiator având diferite grupe funcţionale, lungimi, polarităţi (figura 82).

75
 Figura 82. Structura pro-medicamentelor bazate pe AB.
S-au realizat conjugate ale AB cu clorambucil [84,85].
Clorambucilul este un agent citostatic utilizat în tratamentul diferitelor tipuri de cancer
(leucemie, sindromul Hodgkin) iar excreţia sa şi a metaboliţilor săi se face pe cale renală.
Clorambucilul a fost ales drept model pentru a vedea dacă se poate schimba calea de
eliminare din organism din cea renală în cea hepatică. Pro-medicamentul conţine
clorambucilul legat, prin intermediul unui spaţiator scurt, de grupa OH de la C3 a
nucleului steroidic printr-o legătură amidică (figura 83).

Figura 83. Formulele structurale ale clorambucilului şi a conjugatelor acestuia cu CA.

76
 Clorambucilul are un efect slab asupra transportorilor de AB dar conjugatele acestuia
cu AB inhibă puternic acţiunea transportorilor de AB atât la nivelul hepatocitelor cât şi la
nivelul ileocitelor. Acţiunea conjugatelor cu AB creşte în ordinea: ester metilic<acid
carboxilic<conjugata cu glicină<conjugata cu taurină.
Injecţiile în vena mezenterică periferică făcute pe şobolani anesteziaţi indică excreţia
biliară a conjugatelor cu clorambucil în timp ce excreţia medicamentului propriu-zis se
face pe cale renală (figura 84).

Figura 84. Excreţia biliară a clorambucilului (◊) şi conjugata acestuia cu taurocolatul (■)
Conjugate ale AB cu diverşi agenţi citostatici pot fi utilizate pentru a trata carcinoame
hepatice.

VI.6.2. Conjugate ale AB cu peptide

Prin cuplarea peptidelor cu AB se evită obişnuitul metabolism al peptidelor în
organism şi se permite accesul conjugatelor la nivelul unui anumit organ ţintă cu ajutorul
sistemelor de transportori ai AB.
Prin conjugarea cu AB sunt înlăturate două inconveniente majore ale peptidelor.
Acestea nu mai sunt hidrolizate de peptidaze decât într-o măsură foarte mică şi legarea
covalentă de AB le măreşte permeabilitatea celulară.
Legarea covalentă a peptidelor pe nucleul steroidic se poate face în poziţia C 3 (a) sau
la C24 (b).
(a) Pentru a trata fibroze ale ficatului se utilizează conjugate ale AB cu
oxaprolilpeptide [86]. Oxaprolilpeptidele au rolul de a inhiba activitatea enzimatică a
prolil-4-hidrolazei cu rol în biosinteza colagenului. Este necesar ca aceste peptide să
acţioneze strict la nivelul ficatului şi acest lucru se poate realiza prin legarea lor covalentă
cu AB. Aceste conjugate sunt recunoscute de sistemele de transportori ai AB şi ajung la

77
nivelul ficatului. În acest scop au fost sintetizate 7-[7-nitrobenzo(1,2,5) oxadiazol-4-il]-β-
Ala-Phe-Opr-Gly-OH/esterul său t-butilic precum şi conjugata sa cu CA (S 3744) (figura
85).

Figura 85. Formulele structurale ale 7-[7-nitrobenzo(1,2,5) oxadiazol-4-il]-β-Ala-Phe-Opr-Gly-OH/esterul

său t-butilic şi S 3744.
Toţi trei compuşii inhibă activitatea enzimatică a prolil-4-hidrolazei dar singura
conjugata cu CA este absorbită în intestinul subţire lucru, demonstrat de perfuziile
realizate în ileumul şobolanilor.
(b) Stephan şi colab. au legat gruparea α-amino a alaninei din catena laterală a
triiodotironinei de C24 a CA (figura 86). Se menţine sarcina negativă la catena laterală a
C17. După administrarea orală a acestor conjugate la şoareci lipemici se obţine o scădere a
nivelului de colesterol din plasmă [87].

Figura 86.Formula structurală a 17-colil-triiodotironina.

Mills şi colab. au legat fluoresceina (marker fluorescent)/ rhodamina la derivaţi ai
DCA cu Lis (figura 87)[88, 89]. Deşi conjugata cu fluoresceină are o sarcină negativă dublă
la catena laterală a C24 steroidic iar cea cu rhodamină o sarcină dublă pozitivă ambele
conjugate prezintă o excreţie biliară rapidă. Mecanismul prin care sunt transportate

78
conjugatele cu DCA necesită clarificări căci sunt încălcate regulile de recunoaştere
moleculară impuse de transportorii specifici ai AB din organism.

Figura 87. Formulele structurale ale conjugatelor DCA cu fluoresceină şi rhodamină.

VI.6.3. Conjugatelor insulinei cu DCA

Seulki Lee şi colab. au sintetizat două conjugate ale insulinei cu DCA (Ins-DCA şi
Ins-bisDCA) testindu-le apoi in vivo activitatea biologică [Error: Reference source not
found]. Conjugatele insulinei păstrează activitatea biologică a acesteia dar pot fi mult
mai uşor absorbiţi în lumenul intestinal.
Doi esteri ai DCA (sucinimidodeoxicolat şi sucinimidobisdeoxicolat-L-lisină) sau fost
sintetizaţi şi apoi cuplaţi cu grupele ε-amino ale Lis B29 (figura 88). Cuplarea se face în
mediu bazic (pH=10) în soluţie cu DMF 60% deoarece în acest solvent organic
reactivitatea grupelor amino ale LisB29 este cea mai mare.

Figura 88. Sucinimidodeoxicolat (1); sucinimidobisdeoxicolat-L-lisină (2).

79
 Măsurătorile de spectroscopie de masă MALDI-TOF arată, prin raportul masă
moleculară calculată/ masă moleculară măsurată, monosubstituţia conjugatelor.
Cu ajutorul HPLC şi MALDI-TOF se confirmă legarea derivaţilor de DCA pe grupele
ε-amino ale LisB29.
Calcularea indexului lipofil (indicele lipofil=log(tR - t0)/t0; t0= timpul de reţinere al
solventului)(din timpii de reţinere din măsurătorile HPLC) pentru insulina antivă şi
pentru Ins-DCA şi Ins-bisDCA indică o hidrofobie mai mare a conjugatelor comparativ
cu insulina nativă. Gradul de lipofilie creşte cu creşterea numărul de resturi de DCA din
conjugate.
Ataşarea de resturi de DCA pe catena insulinei nu modifică structura terţiară a acesteia
lucru arătat de studiile de dicroism circular (CD).
Activitatea farmacologică a conjugatelor sintetizate a fost testată in vivo pe şobolani
diabetici prin injectarea intravenoasă a acestora alături de insulina nativă. Are loc o
scădere a nivelului de glucoză din sânge separat pentru fiecare din cei trei compuşi.
Conjugatele Ins-DCA şi Ins-bisDCA scad nivelul glucozei cu ~ 45% din cel produs de
insulina nativă. În schimb, conjugatele scad nivelul glucozei pentru o perioadă de timp
mult mai mare (6h) comparativ cu insulina pură (figura 89). Activitatea biologică ridicată
a conjugatelor insulinice poate fi explicată prin capacitatea de autoagregarea acestora.

Figura 89. Nivelul de glucoză în sânge după administrarea intravenousă

a insulinei (0.33 IU/kg, ●), Ins-DCA (0.33 IU/kg, O, ) şi Ins-bisDCA (0.33 IU/kg, ▼)

80
 VI.6.4. Conjugate ale AB cu inhibitori ai HMG-CoA reductazei
Conjugate ale AB cu inhibitori ai HMG-CoA reductazei sunt utilizate pentru scăderea
nivelului de colesterol din sânge [90].
3-hidroxi-3-metilglutaril-coenzima A reductaza (HMG-CoA reductaza) este prima
enzimă din calea metabolică urmată de HMG-CoA până la sinteza colesterolului.
Inhibitorii acestei enzime sunt medicamente –“statins” ce acţionează drept agenţi
hipocolesterolemici. Încorporarea în conjugate a AB permite recunoaşterea moleculară a
acestor compuşi de către sistemele de transport specifice pentru aceştia permiţând
ajungerea conjugatelor la organul ţintă –ficatul unde are loc eliberarea medicamentului
activ în organism. Legătura chimică dintre AB şi inhibitorii HMG-reductazei se
realizează prin spaţiatori diferiţi. Acidul 3, 5-dihidroxiheptanoic constituie spaţiatorul ce
leagă HMG-CoA reductaza (printr-o legătură amidică) de α-aminoalcoxi –
AB/conjugatele acestuia cu glicina sau taurina (HR 780) (figura 90).
Conjugatele cu AB ale inhibitorilor HMG-CoA reductazei (promedicamentul HR 780)
scad biosinteza colesterolului deoarece inhibă activitatea HMG-CoA reductazei.
Concentraţia de conjugate în organele extrahepatice este nesemnificativă ceea ce indică
un nivel ridicat de selectivitate a acţiunii conjugatelor. Formarea unui metabolit polar
datorat trecerii prin ficat a conjugatelor cu R=OH indică eliberarea intracelulară a
inhibitorilor reductazei din conjugatele inactive.

Figura 90. Formulele structurale ale inhibitorilor HMG-CoA reductazei şi

şi conjugatelor acestora cu AB /AB conjugaţi (promedicamentul HR 780)
Perfuzarea venelor din jejun ale şobolanilor anesteziaţi indică o excreţie biliară
ridicată a conjugatelor similară cu cea a AB în timp ce excreţia biliară a reductazei este
scăzută (figura 91).

81
Figura 91. Excreţia biliară a HMG-CoA reductazei (■) şi a conjugatelor (R=OH)(◊) respectiv (R=taurina)
(▲).

VI.6.5.Hibrizi conţinând resturi de AB şi medicamente hipocolesterolemice

Prin înlocuirea unor porţiuni din structura chimică a unor medicamente clasice folosite
în tratamentul hipocolesterolemiei [ex:segmentul hexahidronaftalenic din structura
Lovastatin™ (figura 92a)] cu sisteme steroidice modificate derivate din DCA se obţin
AB hibrizi cu acţiune hipocolesterolemică [91,92].
O singură moleculă îndeplineşte astfel cerinţele structurale necesare pentru inhibarea
activităţii HMG-CoA reductazei cât şi cele necesare recunoşterii moleculare de către
sistemele specifice de transport ale AB.

a b c
Figura 92. Formulele structurale ale Lovastatinului (a) şi hibrizilor AB (b, c).
Activitate inhibitorie mare a reductazei au acei hibrizi ai DCA ce au catena laterală a
ciclului lactonic cu aceeaşi configuraţie ca în Lovastatin (figura 92b); diastereoizomerii
(figura 92c) au activitate inhibitorie redusă. Compuşii demetilaţi (R=H) au o mai mare
acţiune comparativ cu cei metilaţi.

82
 Deoarece structura lactonică a inhibitorilor HMG-CoA reductazei este foarte sensibilă
la variaţii structurale, gruparea metil de pe C21 are un rol important deoarece este
recunoscută molecular de către sistemele de transport ale AB.

VI.6.6. Dimeri şi trimeri ai AB cu rol hipocolesterolemic

Hipercolesterolemia a fost tratată în ultimii 20 de ani cu ajutorul sechestranţilor de AB
(Cholestyramina, Colestipol, etc) care însă au multe inconveniente (doza mare 15-30g/zi,
constipaţia, flatulenţa, malabsorbţia, etc).
Întreruperea CEH se poate realiza cu ajutorul unor inhibitori ai sistemelor de transport
intestinal ai AB [93,94]. Pornind de la ideea că sistemul de transport ileal al AB este un
complex oligomeric de natură proteică având mai multe unităţi de transport se ajunge la
sinteza unor dimeri/trimeri ai AB (figura 93) legaţi prin spaţiatori (diferite lungimi şi
structuri) de grupe voluminoase de aminoacizi (AA). Acestea pot inhiba sistemele de
transport intestinal prin legarea simultană pe toate unităţile peptidice transportoare.
Grupele voluminoase de AA împiedică transport ileal transmembranar al inhibitorilor .
Scurtarea spaţiatorului (pentru R’=Gl şi R=Ph2CH) duce la o scădere dramatică pentru
activitatea inhibitorie a sistemelor de transport iar înlocuirea Ph2CH cu H creşte din nou
activitatea compusului. Deci atât natura spaţiatorului cât şi a substituenţilor de la C 3 al
nucleului steriodic joacă un rol important în recunoaşterea moleculară. Cele mai
puternice activităţii inhibitorii au compuşii cu R= H şi R’=NH respectiv trimerul CA pe
scheletul triacidului Kemp. În acest scop, segmentul ileal a fost perfuzat cu 3H-
taurocolat, ductul biliar a fost canulat şi a fost determinat nivelul de radioactivitate al
probele cu AB în prezenţa inhibitorilor de transport ai acestora.

83
 Figura 93. Formulele structurale ale dimerilor/trimerilor de AB cu activitate hipocolesterolemică.
Prin iradierea AB din vezica biliară concomitent cu administrarea inhibitorilor cea mai
ridicată activitate se obţine cantităţi mari de AB excretaţi. Inhibitorii rămân în lumenul
intestinal şi nu sunt absorbiţi.

VI.7. AB utilizaţi în separarea enantiomerilor din amestecuri racemice

AB, având o geometrie bine definită precum şi o libertate conformaţională redusă, pot
fi utilizaţi în procese de separare a unuia din enantiomeri din amestecuri racemice [95].
Există multe clase de compuşi organici (sulfoxizi, epoxizi, cetone, amide ciclice, etc)
pentru care separarea optică a enantiomerilor s-a realizat cu ajutorul AB. Dintre AB
utilizaţi pentru separarea enantiomerilor se numără: CA, DCA, CDCA, precum şi acidul
dehidrocolic (acidul 3, 7, 12 tricetocolanic)(DHC)(figura 94)

Figura 94. Formula structurală a DHC.

α şi β sunt cele două forme polimorfice în care se găseşte DHC. Ambele conţin
dimeri ai DHC legaţi prin legături de hidrogen între grupele carboxilice ale AB (forma α)

84
(figura 95a) respectiv între grupa carboxilică şi gruparea cetonică din poziţia C3 a
nucleului steroidic (forma β)(figura 95b). Forma stabilă este β.

b
Figura 95. Formulele structurale ale α-DHC (a) respectiv β-DHC (b).

AB reţine, prin formarea unui compus de incluziune, doar unul din cei doi enantiomeri
ai amestecului racemic. Enantiomerul este recuperat din produsul de incluziune prin
diverse metode: extracţie, distilare, recristalizare, etc. AB, recuperat, poate fi utilizat la
alte separări de amestecuri racemice. Faptul că AB este recuperat nu modifică valoarea
randamentelor de obţine a enantiomerilor şi nici puritatea optică a acestora la următoarele
procese de separare.
Utilizându-se DHC s-a reuşit separarea unor amestecuri racemice de sulfoxizi (figura
96) [96]. În funcţie de tipul sulfoxidului se pot aplica două metode. Prima metodă (A)
constă în adăugarea de DHC solid la amestecul racemic de sulfoxizi în stare topită (în
absenţa solvenţilor) iar a doua metodă (B) constă în turnarea amestecului racemic de
sulfoxizi, dizolvat într-o cantitate minimă de solvent (eter etilic), pe suprafaţa DHC solid.
Ambele procese de separare a enantiomerilor decurg cu randamente cantitative mari.

85
 Figura 96. Formulele structurale ale sulfoxizilor.

Schema de separare a enantiomerilor sulfoxizilor cu ajutorul DHC este:

Schema 32. Separarea enantiomerilor pentru sulfoxizi

Cea mai mare parte din enantiomerii care au format produşi de incluziune cu DHC au
configuraţia R, excepţie făcând sulfoxidul cu R=H (tabelul 2)

Tabelul 2. Tipul metodelor de separare folosite, configuraţiile absolute şi randamentul de separare al

enantiomerilor pentru amestecurilor racemice de sulfoxizi.

86
 Utilizarea unei exces de sulfoxid (raport molar sulfoxid/AB =3/1) favorizează
formarea de compuşi cu puritate optică ridicată.
Utilizarea CA pentru separarea amestecurilor racemice de sulfoxizi dă randamente
mici (2%-47%) comparativ cu cele pentru DHC (36%-99%).
Analiza cu raze X confirmă formarea unui complex de incluziune cu un raport
echimolecular AB/sulfoxid având o arhitectură supramoleculară [97].
În cazul separării amestecurilor racemice de cetone ciclice şi biciclice se utilizează AB
cum ar fi CA (tabelul 3), DCA (tabelul 4), DHC [98].

Tabelul 3. Formulele structurale ale cetonelor, raportul molar CA/cetonă, configuraţia optică şi
randamentele de separare a enantiomerilor.

87
 Tabelul 4. Formulele structurale ale cetonelor, raportul molar DCA/cetonă, configuraţia optică şi
randamentele de separare a enantiomerilor
Se obţin separări ale enantiomerilor ajungând până la e.e. = 99% (pentru CA).
Pentru a creşte procentul de e.e. procesul de separare trebuie repetat. În general raportul
molar AB/cetone din produşii de incluziune este = 2/1.
Dintre cei doi AB utilizaţi, CA formează compuşi de incluziune cu un număr limitat
de cetone dar gradul de enantioselectivitate este ridicat. DCA formează compuşi de
incluziune cu toate cetone utilizate dar enantioselectivitatea, în acest caz, este scăzută.
Compuşii de incluziune conţin cetone (biciclocetone) incluse în canalele interioare ale
cristalelor de AB. Legarea cetonelor se realizează prin interacţiuni slabe van der Waals
între acestea şi faţa lipofilă a AB.
Produşii de incluziune dintre biciclo[3.2.0]-hept-2-en-6-onă şi CA au fost reprezentaţi
spaţial (programul ORTEP)(figurile 97 şi 98).

88
Figura 97. Imagine ORTEP cu numerotarea atomilor pentru moleculele CA/biciclo[3.2.0]-hept-2-en-6-onă.

Figura 98. Structura cristalină ale produşilor de incluziune CA/biciclo[3.2.0]-hept-2-en-6-onă

89
 VI.8.AB substituiţi - selectori chirali în cromatografia enantioselectivă
AB nesubstituiţi [99] şi cei substituiţi [100], conţinuţi în structura fazelor staţionare
chirale (CSP) în HPLC, pot fi utilizaţi drept selectori chirali pentru separarea
amestecurilor racemice.
Dintre AB se folosesc CA şi DCA. Hidroxilii nucleului steroidic sunt funcţionalizaţi
cu grupe arilcarbamat sau arilamidice având caractere π diferite (acid sau bazic) în
funcţie de natura substituenţilor de pe nucleele aromatice (atrăgător de electroni sau
respingător de electroni) (figura 99) [101]. Fixarea AB pe gelul de silica se face prin
intermediul grupei carboxil de la C24. Legarea doar a unui din cei doi izomeri optici din
amestecurile racemice (figura 100) se face prin intermediul legăturilor π-π între
enantiomer şi CSPs.
Enantioselectivitatea CSP depinde de:
(a) natura AB utilizat
CSP cu CA în structură, având mai multe grupe hidroxil ce pot fi substituite, vor avea
o mai mare capacitate enantioselectivă comparativ cu CSP bazate pe DCA.
(b) caracterul π-acid/π-bazic, tăria caracterului π al grupelor precum şi structura
chimică a acestora
Prezenţa doar a grupelor π-acide/π-bazice în structura CSP permite legarea de
enantiomeri din amestecuri racemice π bazice /π acide. Dacă CSP au în structură ambele
tipuri de grupe (π-acide şi π- bazice) vor putea lega ambele tipuri de enantiomeri (π- acizi
şi π-bazici).
Grupele cu caracter π-acid/π-bazic mai puternic vor lega mai uşor enantiomerii (prin
interacţiuni π- π) comparativ cu cei având caracter π mai slab.
Contează şi natura grupelor, cele mai bune rezultate enantioselective ale CSP se obţin
cu derivaţi ai CA cu grupe arilcarbamoil.
(c) poziţia pe nucleul steroidic a grupelor π-donoare sau π-acceptoare
În cazul când grupele π-donoare/π-acceptoare sunt aceleaşi contează mult şi poziţia
acestora pe nucleul steroidic al AB.
Găsindu-se un compus chiral (structură diazepinică), ce poate fi separat cu ajutorul
CSP pe bază de CA şi a celor de DCA, se constată o inversare a ordinei de eluţie în cele

90
două cazuri. Explicaţia o constituie mecanismul diferit de recunoaştere chirală la
schimbarea naturii AB.

Figura 99. Structura CSP.

91
 Figura 100. Formulele structurale ale amestecurilor racemice.

VI.9. Conjugate ale Gd (III)-liganzi poliaminocarboxilici cu AB/AB conjugaţi-

agenţi de contrast în imaginile de rezonanţă magnetică
Complecşii formaţi de Gd (III) cu DTPA sau monoamide ale acesteia formează
conjugate cu CA, GCA şi TCA [Error: Reference source not found]. Aceşti compuşi pot
fi utilizaţi în hepatocite drept agenţi de contrast pentru imaginile de rezonanţă magnetică
urmând în final a fi eliminaţi în totalitate din organism fără a suferi degradări.
În acest scop a fost testată tolerabilitatea lor “in vivo” (pe şoareci), făcându-se apoi
evaluări farmacocinetice asupra compuşilor ce s-au dovedit a fi bine toleraţi de către
organismele vii. Soluţiile apoase cu produşi au fost injectate intravenos respectiv

92
intracerebeloventricular pe şoareci stabilindu-se că compuşii din generaţia a doua de
conjugate sunt bine toleraţi de organism şi prezintă un procent ridicat de eliminare pe cale
biliară şi renală din organism.
CA este deci un mai bun transportor al complecşilor cu Gd (III) comparativ cu
colilglicină şi coliltaurină.
Configuraţia stereochimică a C 3 joacă un rol important în procesul de transport al
conjugatelor prin sistemul circulator la ficat. Dacă configuraţia atomului C3 din nucleul
steroidic este  atunci conjugatele sunt recunoscuţi molecular şi deplasate la hepatocite
de către sistemul de transport taurocolat/Na+.

VI.10. AB în chimia combinatorială

Acizii biliari pot fi folosiţi în chimia combinatorială. AB sunt fixaţi pe un suport solid
(ex: Tenta-Gel) iar la grupele funcţionale modificate ale nucleului steroidic (de tip amino)
de la C3 şi C12 se pot construi lanţuri peptidice. Scopul îl constituie sinteza de enzime
sintetice cu ajutorul cărora se poate studia procesele enzimatice.
Prima etapă o constituie legarea AB pe un suport solid prin intermediul grupei
carboxil de la C24, astfel 3-aliloxicarbonilamino, 7-acetoxi, 12-terţbutoxicarbonilamino
colatul de metil (figura 101) se ataşază pe Tenta-Gel [suport solid constituit din
poli(stiren-co-PEG) reticulat] [102].

Figura 101. Formula structurală a 3-aliloxicarbonilamino, 7-acetoxi, 12-terţbutoxicarbonilamino

colatului de metil
Utilizându-se două seturi de câte trei aminoacizi (AA)(Ser, Phe, Gli respectiv His,
Leu, Ala) se poate construi o gamă hexapeptidică constituită din 729 membri. Fiecare din
aceşti membri prezentă câte un lanţ tripeptidic la grupele aminice de pe C 3 şi C12 (figura
102)[103].

93
 Figura 1012 Formula generală a librăriei hexapeptidice
Deoarece scopul este de a sintetiza o enzimă sintetică [ 104] care să aibă activitate serin-
proteazică se aleg acei membri unor game largi care conţin cel puţin un rest Ser respectiv
His în catene peptidice de pe C3 şi C12. Substratul ales pentru a verifica activitatea
hidrolazică a enzimei sintetice este NF31 (figura 103)

Figura 103. Formula structurală a NF31

Includerea în structura unor medicamente cu structură polipeptidică a unor derivaţi ai
AB, cu proprietăţi β-mimetice, permite îmbunătăţirea proprietăţilor farmacologice ale
acestora [105,106].
Derivaţii AB, în acest caz, sunt rezultatul tehnicilor de chimie combinatorială şi pot
înlocui secvenţe polipeptidice din structura medicamentelor polipeptidice.
Derivatul CA (figura 104) având ciclurile A şi B în cis, o grupare aminică la C 3
respectiv una carboxilică la C7, poate substitui o tetrapeptidă prin mimarea structurii
acesteia.

Figura 104.Formula structurală a derivatului de CA ce mimează o tetrapeptidă.

94
Cei 40 de membri ai structurii din figura 105 pot mima β-structura polipeptidelor.

Figura 105. Formula structurală ai gamei polipeptidice cu proprietăţi β-mimetice.

95
 Concluzii

Derivaţii AB prezintă multiple utilizări cum ar fi:

 agenţi de gelifiere (organogelatori)
 proprietăţi antimicrobiene
 activitate anti-HIV
 recunoaştere moleculară
 agenţi de transfecţie
 tratarea diferitelor afecţiuni (conjugate ale AB cu medicamente, peptide, insulină,
inhibitori ai HMG-CoA reductazei)
 separarea enantiomerilor din amestecuri racemice
 selectori chirali în cromatografia enantioselectivă
 agenţi de contrast în imaginile de rezonanţă magnetică
 chimia combinatorială, etc.

96
BIBLIOGRAFIE

97
1
[] Nair, P. P., Kritchevsky, The Bile Acids: Chemistry, Physiology and Metabolism
Plenum Press, New York, 1971, vol. 1, pp. 249–356; Small, D. M., Adv. Chem. Ser.,
1968, 84, 31; Kratohvil, J. P., Adv. Colloid Interface Sci., 1986, 26, 131; Mazer, N. A., Carey, M. C.,
Kwasnick, R. F., Benedek, G. B., Biochemistry, 1979, 18, 3064; Paul, R., Mathew, M. K., Narayanan,
R. and Balaram, P., Chem. Phys. Lipid, 1979, 25, 345; Carey, M. C., Sterols and Bile Acids (eds
Danielsson, H. andSjövall, J.), Elsevier, 1985, pp. 354–425; Esposito, G., Giglio, E., Pavel, N. V. and
Zanobi, A., J. Phys. Chem., 1987, 91, 356; Lopez, F., Samseth, J., Mortensen, K., Rosenqvist, E. and
Rouch, J., Langmuir, 1996, 12, 6188; Hjelm, R. P., Schteingert, C. D., Hofman, A. F. and Thiagrajan,
P., J. Phys. Chem. B, 2000, 104, 197; Coello, A., Meijide, F., Rodríguez Núñez, E. and Vázquez Tato,
J., J. Pharm. Sci., 1996, 85, 9.

2
[] Rich, A., Blow, D. M., Nature, 1958, 182, 423; Blow, D. M., Rich, A., J. Am. Chem. Soc., 1960, 82,
3566; Igimi, H., Carey, M., J. Lipid. Res., 1980, 21, 72; Terech, P., Smith, W. G., Weiss, R. G., J.
Chem. Soc. Faraday Trans., 1996, 92, 3157; Phillies, G. D. J., J. Phys. Chem., 1981, 85, 3540;
Phillies, G. D. J., J. Colloid Interface Sci., 1982, 86, 226.

3
[] Phillies, G. D. J., J. Phys. Chem., 1981, 85, 3540; Phillies, G. D. J., J. Colloid Interface Sci., 1982,
86, 226.

4
[] Chakrabarty, D., Hazra, P., Sarkar, N., J. Phys. Chem. A, 2003, 107, 5887; Chakrabarty, D., Hazra,
P., Chakraborty, A., Sarkar, N., J. Phys. Chem. B, 2003, 107, 13643.

5
[] Hendra Willemen, Aggregation behavior of cholic acid derivatives in organic solvents and in water
(teza de doctorat în cadrul Universităţii Wageningen), 2002.

6
[] Lee, K. Y.; Jo, W. H.; Kwon, I. C.; Kim, Y. H.; Jeong, S. Y., Macromolecules, 1998,
31, 378.

7
[] Nichifor, M.; Lopes, A.; Carpov, A.; Melo, E., Macromolecules, 1999, 32, 7078.

8
[] Kyeongsoon Park, Kwangmeyung Kim, Ick Chan Kwon, Sang Kyoon Kim, Seulki Lee, Dong Yun
Lee,Youngro Byun, Langmuir, 2004, 20, 11726; Kang, K.; Kwon, O. H.; Byun, KH., J. Mater. Sci.
Mater. Med., 1996, 7, 135; Chandy, T.; Gladwin, SD., Biomaterials, 2000, 21, 699; Mulloy, B.;
Johnson, EA. Carbohydr. Res., 1987, 170, 151.
9
[] Kwangmeyung Kim, Seunglee Kwon, Jae Hyung Park, Hesson Chung, Seo Young Jeong, Ick Chan
Kwon, Biomacromolecules, 2005, 6, 1154; Wilhelm, M.; Zhao, C.; Wang, Y.; Xu, R.; Winnik, M. A.;
Mura, J.; Riess, G.; Croucher, M. D., Macromolecules, 1991, 24, 1033; Huh, K. M.; Lee, S. C.; Kang,
S. W.; Kwon, I. C.; Kim Y.; Jeong S. Y., Langmuir 2000, 16, 10566.

10
[] Harada, A.; Kataoka, K. Macromolecules 1995, 28, 5294.

11
[] Winnik, F. M. Macromolecules 1989, 22, 734.

14
[] Seulki Lee, Kwangmeyung Kim, Tadiparthi Suresh Kumar, Jisook Lee, Sang Kyoon Kim, Dong
Yun Lee, Yong-kyu Lee, Youngro Byun, Bioconjugate Chem., 2005, 16, 615; Binder, C., Lauritzen, T.,
Faber, O., Pramming, S., 1984, Diabetes Care 7, 188; Owens, D. R., 2002, Nat. Rev. Drug Discovery
1, 529; Cefalu, W. T., 2004, Diabetes Care 27, 239; Gordberg, M., Gomez-Orellana, I., 2003, Nat.
Rev. Drug Discovery, 4, 289.

15
[] In-Sook Kim, Sung-Ho Kim, Chong-Su Cho, Macromol. Rapid Commun., 2000, 21, 1272.

16
[] Chulhee Kim, Sang Cheon Lee, Suk Won Kang, Langmuir, 2000, 16, 4792.

17
[] Allen, C.; Yu, Y.; Maysinger, D.; Eisenberg, A., Bioconjugate Chem., 1998, 9, 564.

18
[] Ueno, M., Structure–Performance Relationships in Surfactants (eds Esumi, K.,Ueno, M.), Marcel
and Dekker, New York, 1st edn, 1997, 147; Wiedmann, T. S., Kamel, L., J. Pharm. Sci., 2002, 91,
1743; Carey, M. C. and Small, D. M., Am. J. Med., 1970, 49, 590.

19
[] Mikiji Miyata, Norimitsu Tohnai, Kazuaki Kato, Tsuyoshi Watabe, Hierarchical and Dynamical
Crystal Structures of Steroidal Inclusion Compounds, Mol. Cryst. Liq. Cryst. 2005, 440, 117;
M.Miyata, M.Shibakami, W.Goonewardena, K.Takemoto, Chem. Lett., 1987, 605; K.Miki, A. Kasai,
M. Miyata, M. Shibakami, K. Takemoto, J. Am. Chem. Soc., 1988, 110, 6594; M.Miyata, K.Sada,
“Comprehensive Supramolecular Chemistry; Solid-state Supramolecular Chemistry,” Vol.6, Eds. D.D.
MacNicol, F.Toda, R.Bishop, Pergamon, Oxford, 1996, pp.147-176; M.Miyata, K.Sada,
N.Yoswathananont, “Encyclopedia of Supramolecular Chemistry,” Ed. J.L.Atwood, J.W.Steed,
Marcel Dekker, New York, 2004, pp.441-451.
20
[] Cobbledick, R. E., Einstein, F. W. B., Acta Crystallogr., Sect. B, Struct. Crystallogr. Chem., 1980,
36, 287; Miyata, M., Sada, K., Comparative Supramolecular Chemistry (eds MacNicol, D. D., Toda,
F., Bishop, R.), Elsevier, Oxford., 1996, vol. 6, p. 147; M.Miyata, “Comprehensive Supramolecular
Chemistry; Supramolecular Technology,” Vol.10, Eds. D.Reinhoudt, Pergamon, Oxford, 1996, pp.557-
582; M.Miyata, “Encyclopedia of Supramolecular Chemistry,” Ed. J.L.Atwood, J.W.Steed, Marcel
Dekker, New York, 2004, pp.705-711.

21
[] Xiangzheng Hua, Zhao Zhang , Xu Zhang , Zhanyong Li , X.X. Zhua, Steroids, 2005, 70, 531.

22
[] Baker JF, Blickenstaff RT., J Org Chem, 1975; 40, 1579.

23
[] Blickenstaff RT, Orwig B., J Org Chem, 1969; 34, 1377; Blickenstaff RT, Orwig B., J Org Chem,
1969, 34,1377; Blickenstaff RT, Sophasan K., Tetrahedron, 1972, 28, 1945.

24
[] Sellergren B, Wieschemeyer J, Boos K-S, Seidel D., Chem Mater, 1998, 10, 4037.

25
[] Ian S. Blagbrough, Dima Al-Hadithi, Andrew J. Geall, Tetrahedron, 2000, 56, 3439.

26
[] Wilson, R. W.; Bloomfield, V. A. Biochemistry, 1979, 18, 2192.

27
[] Bloomfield, V. A. Curr. Opin. Struct. Biol., 1996, 6, 334

28
[] Deepak B. Salunke, Braja G. Hazra, Vandana S. Pore, ARKIVOC 2003 (ix) 115.

29
[] H.M. Willemen, T. Vermonden, A.T.M. Marcelis, E.J.R. Sudhölter, Eur. J. Org. Chem. 2001, 2329.

30
[] John F. Barry, Anthony P. Davis, M. Nieves Perez-Payan, Tetrahedron Letters, 1999, 40, 2849;
Chang, F. C. J. Org. Chem. 1979, 44, 4567; Davis, A. P.; Dresen, S.; Lawless, L. J. Tetrahedron Lett.,
1997, 38, 4305.

31
[] Kannan A., De Clercq E., Pannecouque C., Witvrouw M., Tetrahedron, 2001, 57, 9385;

32
[] Janout V., Lanier M., Regen S., J. A. C. S., 118, 1573, 1996.
33
[] Souza L., Maitra U., J. Org. Chem., 1996, 61, 9494.
34
[] Pier Lucio Anelli, Luciano Lattuada, Vito Lorusso, Giovanna Lux, Alberto Morisetti, Pierfrancesco
Morosini, Michele Serleti, Fulvio Uggeri, J. Med. Chem., 2004, 47, 3629; Kramer, W.; Wess, G.;
Enhsen, A.; Falk, E.; Hoffmann, A.; Neckermann, G.; Schubert, G.; Urmann, M., J. Controlled Release
1997, 46, 17; Kramer, W.; Wess, G.; Schubert, G.; Bickel, M.; Hoffmann, A.; Baringhaus, K.-H.;
Enhsen, A.; Glombik, H.; Mullner, S.; Neckermann, G.; Schulz, S.; Petzinger, E. Bile Acids as
Carriers for Drugs. Bile Acids and the Hepatobiliary System; Paumgartner, G., Stiehl, A., Gerok, W.,
Eds.; Kluwer Academic Publishers: Dordrecht, 1993; pp 161-176; Kramer, W.; Wess, G.; Schubert, G.;
Enhsen, A.; Baringhaus, K.-H.; Glombik, H.; Mulner, S.; Bock, K.; Kleine, H.; John, M.; Neckermann,
G.; Hoffmann, A., Tetrahedron Lett. 1993, 819; Kramer, W.; Wess, G.; Schubert, G.; Bickel, M.;
Girbig, F.; Gutjahr, U.; Kowalewski, S.; Baringhaus, K.H.; Enhsen, A.; Glombik, H.; Mullner, S.;
Neckermann, G.; Schulz, S.; Petzinger, E. , J. Biol. Chem., 1992, 267, 18598.

35
[] Kohmoto, S.; Sakayori, K.; Kishikawa, K.; Yamamoto, M. J. Chem. Soc., Perkin Trans. 2, 1999,
833.

36
[] Sebastien Gouin, X.X. Zhu, Steroids, 1996, 61,664; S. Gouin, X. X. Zhu, S. Lehnert,
Macromolecules, 2000, 33, 5379.

37
[] Salunke, D. B.; Hazra, B. G.; Pore, V. S.; Bhat, M. K.; Nahar; P. B. Deshpande, M. V. J. Med.
Chem., 2004, 47, 1591.

38
[] Burrows C. J., Sauter R. A., J. Inclusion Phenom., 1987, 5, 117.
39
[] Li Y., Dias J. R., Org. Prep. Proced. Int., 1996, 28, 203.
40
[] Benrebouth A., Avoce D, Zhu X. X., Polymer, 2001, 42, 4031.

41
[] Liu H., Avoce D., Song Z., Zhu X. X., Macromol. Rapid. Commun., 2001, 9, 675; H. G. Schild,
Prog. Polym. Sci., 1992, 17, 163; H. Miyazaki, K. Kataoka, Polymer, 1996, 37, 681; K. F. Mueller,
Polymer, 1992, 33, 3470; L. D. Taylor, L. D. Cerankowski, J. Polym. Sci., Polym. Chem. Ed., 1975, 13,
2551.

42
[] D. Avoce, H.Y. Liu, X.X. Zhu, Polymer, 2003, 44, 1081.
43
[] Ahlheim, M.; Hallensleben, M. L., Chem., Rapid Commun., 1988, 9, 299.

44
[] Noll, O.; Ritter, H., Macromol. Rapid Commun., 1996, 17, 553.

45
[] Zuluaga, F.; Valderruten, N. E.; Wagener, K. B., Polym. Bull., 1999, 42, 41.

46
[] Gouin, S.; Zhu, X. X.; Lehnert, S., Macromolecules, 2000, 33, 5379.

47
[] Marieta Nichifor, Magdalena C. Stanciu, X. X. Zhu, Reactive & Functional Polymers, 2004, 59(2),
141; X.X. Zhu, Marieta Nichifor, Acc. Chem. Res., 2002, 35, 539.

48
[] Nichifor, M.; Carpov,. Eur. Polym. J. 1999, 35, 2125.

49
[] C. H. Bamford, I. P. Middleton, K. G. Al-Lamee, Polymer, 1986, 27, 1981.

50
[] M. Bodansky, Principle of Peptide Synthesis, Springer Verlag, Berlin, 1984, p. 37.
51

[] Barnes, S.; Kirk, D. N. The Bile Acids, chemistry, Physiology, and Metabolism: Methods and
Applications; Setchell, K. K. R., Kritchevsky, D., Nair, P. P., Eds.; Plenum Press: New York, 1988;
Vol. 4, p 68.

52
[] Li, Y.; Dias, J. R. Synthesis, 1997, 425.

56
[] Gao, H.; Dias, J. R. Croatica Chemica Acta, 1998, 71, 827.

57
[] Lappalainen, K.; Kolehmainen, E.; Kotoneva, J. Magn. Res. Chem., 1996, 34, 316.

58
[] Li, Y.; Dias, J. R. Synthesis, 1997, 425.

59
[] Brady, P. A.; Bonar-Law, R. P.; Rowan, S. J.; Suckling, C. J.; Sanders, J. K. M. Chem. Commun.,
1996, 319.

60
[] Brady, P. A.; Sanders, J. K. M. J. Chem. Soc., Perkin Trans. 1., 1997, 3237.

61
[] Bonar-Law, R. P.; Mackay, L. G.; Sanders, J. K. M. J. Chem. Soc., Chem. Commun., 1993, 456.
62
[] Davis, A. P.; Walsh, J. J. Chem. Commun., 1996, 449.

63
[] Davis, A. P.; Menzer, S.; Walsh, J. J.; Williams, D. J. Chem. Commun., 1996, 453.

64
[] Albert, D.; Feigel, M. Tetrahedron Lett., 1994, 35, 565.

65
[] Albert, D.; Feigel, M. Helv. Chim. Acta, 1997, 80, 2168.

66
[] Pandey, P. P.; Singh, R. B. Tetrahedron Lett., 1997, 38, 5045.

67
[] Kolehmainen, E.; Tamminen, J.; Lappalainen, K.; Torkkel, T.; Seppälä, R. Synthesis, 1996, 1082.

68
[] Haapala, M.; Kolehmainen, E.; Tamminen, J.; Kauppinen, R.; Linnanto, J.; Virtanen, E.; Suontamo,
R.; Vainiotalo, P. Mater. Sci. Eng., C, in press.

69
[] Tomalia, D. A.; Naylor, A. M.; Goddard, W. A., III. Angew. Chem., Int. Ed. Engl. 1990, 29, 138;
Newkome, G. R.; Moorefield, C. N.; Vogtle, F., Dendritic Molecules: Concepts, Syntheses,
PerspectiVes; VCH: Weinheim, 1996; Matthews, O. A.; Shipway, A. N.; Stoddart, J. F., Prog. Polym.
Sci. 1998, 23, 1; Frechet, J. M. J.; Tomalia, D. A., Dendrimers and Other Dendritic Polymers; John
Wiley & Sons Ltd.: New York, 2001.

70
[] R. Balasubramanian, Uday Maitra, J. Org. Chem., 2001, 66, 3035; Balasubramanian, R.; Rao, P.;
Maitra, U. Chem. Commun., 1999, 2353; Balasubramanian, R.; Maitra, U., J. Org. Chem., 2001, 66,
3035; Ropponen, J.; Tamminen, J.; Lahtinen, M.; Linnanto, J.; Rissanen, K., Kolehmainen, E., Eur. J.
Org. Chem., 2005, 73.

71
[] Hawker, C. J.; Frechet, J. M. J., J. Am. Chem. Soc,. 1990, 112, 7638.

72
[] N. Vijayalakshmi, Uday Maitra, Organic Letters, 2006, 39(23), 7931.

73
[] C. Geiger, M. Stănescu, L. Chen, D.G. Whitten, Langmuir, 1999, 15, 2241.

74
[] L. Lu, T.M. Cocker, R.E. Bachman, R.G. Weiss, Langmuir, 2000, 16, 20.
75
[] C. Li, L.P. Budge, C.D. Driscoll, B.M. Willardson, G.W. Allman, P.B. Savage, J. Am. Chem. Soc.,
1999, 121, 931.

76
[] C. Li, M.R. Lewis, A.B. Gilbert, M.D. Noel, D.H. Scoville, G.W. Allman, P.B. Savage,
Antimicrob. Agents Chemother., 1999, 43, 1347.

77
[] Golebiewski W. M., Bander J. P., Cushman M., Bioorg. Med. Chem. Lett., 1993, 3, 1739.

78
[] Cushman M., Golebiewski W. M., Mc Mahon J. B., J. Med. Chem., 1994, 37, 3040.

79
[] Swaan P. W., Szoka Jr. F. C., Adv. Drug Delivery Rev., 1996, 20, 59.

80
[] Lack L., Weiner I. M., Am. J. Physiol., 1996, 210, 1142.

81
[] Suzanne M. Evans, Cynthia J. Burrows, Carol A. Venanzi, Journal of Molecular Structure
(Theochem), 1995, 334, 193.

82
[] Chad C. Huval, Mathew J. Bailey, William H. Braunlin, S. Randall Holmes-Farley,
W. Harry Mandeville, John S. Petersen, Steven C. Polomoscanik, Robert J. Sacchiro,
Xi Chen, Pradeep K. Dhal, Macromolecules, 2001, 34, 1548; Wulff, G. Angew. Chem., Int. Ed. Engl.
1995, 34, 1812; Shea, K. J. Trends Polym. Sci., 1994, 2, 166; Andersson, L. I.; Nicholls, I. A.;
Mosbach, K., Adv. Mol. Cell.Biol., 1996, 15, 647.

83
[] Ledley, F. D., Curr. Opin. Biotechnol., 1994, 5, 626; Behr, J. P., Acc. Chem. Res., 1994, 26, 274;
Kabanov, A. V., Kabanov, V. A., Bioconjugate Chem, 1995, 6, 7.
84
[] Kramer W., High Tech-Das andere Gesicht der Arzneimittelforschung, p. 61, Gustar Fischer, 1996.

85
[] Kramer W , Wess G., Eur. J. Clin. Invest., 1996, 26, 715.

86
[] Kramer W., Wess G., Schubert G., Bieckel M., Girbig F., J. Biol. Chem., 1992, 267, 18598.

87
[] Stephan Z. F., Yurachek E. C., Sharif R., Wasvary J. M., Steele R., Howes C., Biochem.
Pharmacol., 1992, 43, 1969.
88
[] Mills C. O., Coleman R., Elias E., Biochem. Biophys. Acta., 1991, 1115, 151.

89
[] Mills C. O., Elias E., Biochem. Biophys. Acta., 1992, 1126, 35.

90
[] Kramer W., Bile Acids in liver diseases (Beuers U., Paumgartner G., eds), p. 123-138, Kluwer.

91
[] Mc Garry D. G., US Patent 5. 216.015, 1993.

92
[] Menear K. A., Bioorg. Med. Chem. Lett., 1992, 2, 286.

93
[] Enhsen A., European Patent 0573848, 1997.

94
[] Kramer W., Bile Acids in Gastroenterology: Basic and Clinical Advances (Hoffmann A.,
Paumgartner G., Stiehl A., eds) p. 205-220, Kluwer.

95
[] K. Sada, T. Kondo, M. Miyata, Tetrahedron: Asymmetry, 1995, 6, 2655; M. Miyata, M.
Shibakami, K. Takemoto, J. Chem. Soc., Chem. Commun., 1988, 655; F. Toda, K. Mori, J. Chem. Soc.,
Chem. Commun., 1989, 1245.

96
[] Bortolini, O.; Fantin, G.; Fogagnolo, M.; Medici, A.; Pedrini, P., Chem. Commun., 2000, 365; A.
Lattanzi, F. Bonadies, A. Senatore, A. Soriente, A. Scettri, Tetrahedron: Asymmetry, 1997, 8, 2473.

97
[] Bertolasi, V.; Bortolini, O.; Fantin, G.; Fogagnolo, M.; Medici, A. Chem. Lett., 2002, 400.

98
[] Bertolasi, V.; Bortolini, O.; Fogagnolo, M.; Fantin, G.; Pedrini, P. Tetrahedron Asymm., 2001, 12,
1479; Worsch, D.; Vogtle, F., Top. Curr. Chem.; Springer-Verlag:
Berlin, Heidelberg, 1987; Vol. 140, p. 20.

99
[] L. Vaton-Chanvrier, V. Peulon, Y. Combret, C.J. Combret, Chromatographia,
1997, 46, 613.

100
[] W.H. Pirkle, T.C. Pochapsky, Chem. Rev., 1989, 89, 347.
101
[] Anna Iuliano, Guy Félix, Journal of Chromatography A, 2004, 187, 1031; A. Iuliano, P. Salvadori,
G. Félix, Tetrahedron Asymmetry, 1999, 10, 3353; A. Iuliano, I. Pieraccini, P. Salvadori, G. Félix,
Tetrahedron Asymmetry, 2002, 13, 1265; A. Iuliano, G. Masini, P. Salvadori, G. Félix, Tetrahedron
Asymmetry, 2001, 12, 2811.

102
[] J. F. Barry, A. P. Davis, M. N. PeÂrez-Payan, M. R. J. Elsegood, R. F. W.
Jackson, C. Gennari, U. Piarulli, M. Gude, Tetrahedron Lett., 1999, 40, 2849 .

103
[] Hilde De Muynck, Annemieke Madder, Nadia Farcy, Pierre J. De Clercq, M. Nieves Perez-Payan,
Liselotte M. Öhberg, Anthony P. Davis, Angew. Chem. Int. Ed., 2000, 39.

104
[] A. Madder, P. J. De Clercq, J. Org. Chem., 1998, 63, 2548; D. A. Herault, A. Berkessel, Angew.
Chem., 1999, 111, 99 ; Angew. Chem. Int., Ed. 1999, 38, 102.

105
[] Lebl M., Peptide Sci., 1995, 37, 177.

106
[] Wess G., Angew. Chem., 1996, 108, 2363.