STUDIU DE CAZ

Tulburare obsesiv-compulsivă
 Tulburarea obsesiv compulsivă este caracterizată de ocurența unor obsesii, a unor
ritualuri compulsive sau, cel des, de ambele.

Obsesiile au patru caracteristici importante – sunt gânduri, impulsuri sau imagini

recurente și persistente și trec dincolo de simple îngrijorări. De asemenea, persoana afectată
încearcă să le ignore sau să le suprime prin alte gânduri sau acțiuni și realizează că aceste
gânduri sunt produsul minții sale.

Compulsiile reprezintă comportamente sau acte mentale repetitive pe care persoana se

simte obligată să le execute ca răspuns la o obsesie. Ele au scopul de a reduce stresul sau de a
preveni un eveniment neplăcut. Însă sunt excesive și nu sunt conectate în mod realist cu obsesia.

Cercetările indică anumite obsesii și compulsii care tind să apară împreună. O astfel de
dimensiune este reprezentată de obsesii legate de cauzarea sau prevenirea rănirii. Compulsiile
incluse în această categorie sunt cele de verificare.

O a doua dimensiune include obsesii ale simetriei, cu compulsii de ordonare și numărare.

A treia dimensiune implică obsesii de contaminare, cu compulsii de spălare și curățare. A patra
dimensiune cuprinde obsesii de dezgust, legate de sexualitate, violență sau religie. Ultima
dimensiune cuprinde obsesii despre adunarea și păstrarea unor obiecte, asociate cu compulsii de
adunare.

Pentru a primi diagnosticul de tulburare obsesiv compulsivă, persoana trebuie să prezinte

cel puțin obsesii sau compulsii care provoacă distres, consumă mai mult de o oră din zi sau
interferează cu funcționarea normală. În plus, persoana trebuie să fie conștientă că obsesiile și
compulsiile sale sunt excesive.

Istoricul cazului
Cleo era o evreică de 42 ani care lucra ca funcționar de dosar. Ea a fost înscrisă ca
pacient ambulator la aceeași clinică din 1984. Primele ei cuvinte au fost despre cum ea se
gîndește că ea o să capete o infecție vaginală care îi va ruina călătoria ei de weekend împreună cu
boyfriendul. Ea era convinsă că a fost contaminată de fecale după o mișcare recentă a
intestinului. Ea a descris detaliat cum această contaminare se putea întîmpla. După ce această
plîngere a fost analizată, ea și-a schimbat atenția la negocierea unei relații cu mine. Prima ei
rugăminte a fost să creștem frecvența ședințelor de la lunare – la săptămînale. Ea dorea să
îmbunătățească abilitatea ei de a menține relațiile din viața ei. Ea simțea că vorbește prea mult și
face relațiile complicat de menținut din motiv că alungă oamenii cu conversația ei non-stop.
Istoria precedentă a cazului
Cleo a fost înscrisă ca pacient ambulator încă din Iulie 1984. Ea nu era în tratement
psihiatric. Ea nu a fost niciodata spitalizată. Plîngerile ei inițiale au fost depresia și anxiatetea, ei
i-a fost prescis phenelzine și s-a simțit bine după el. Inițial, se credea că depresia ei este cauzată
de retragerea de la amfetamină, din moment ce ea folosea pastile pentru dietă de 10 ani. Ea a
stabilit că la început le lua ca să piardă din greutate, dar a continuat așa mult timp deoarece
colegii de la lucru au observat că ea se concentra mai bine și performanța ei la lucru a crescut. În
plus, doctorii ei precedenți comentau mereu abilitatea ei limitată de a se schimba, insecuritatea,
neîncrederea în sine. De asemenea, doctorii au remarcat și promiscuitatea ei și masturbarea
frecventă ( 4-5 ori pe zi). Toți au notat atenția ei slăbită și capacitatea limitată de înțelegere.
Testarea neurologică pe parcursul evaluării ei inițiale a arătat posibilitatea deficitelor din lobul
parietal. Testarea a fost repetată în 1989 și a arătat probleme în atenție, probleme vedere și
memorie, gînduri abstracte, flexibilitate cognitivă și analiză vizuală. Testarea IQ a arătat un scor
de 77, care indică retardarea mentală borderline.
Pe parcursul anilor, pacientul a fost menținut pe diferite antidepresante și agenți
antianxietate care au fost efectivi în tratarea depresiei. Ea nu a depășit niciodată norma indicată și
nu a facut abuz de alcool sau droguri. De asemenea, nu au fost prezente niciodata episoade de
panică.
Istoria psihologică
Cleo a fost născută și crescută într-un oraș mare. Ea avea un frate care era cu 3 ani mai
mic. Ea îl descria pe tatăl său ca ursuz, retras și a menționat că el spunea ,,Nu-mi plac copiii
mei.” Una din memoriile pacientei a fost că tatăl ei i-a spus că fundul ei e prea mare. Ea mereu
tindea să aibă o relație bună cu el. Cleo o descria pe mama ei ca pe mucenicul familei care era
lipiciul ce ținea familia împreună. Ea spunea că era foarte atașată de mamă, mama ei mereu o
asculta și era deschisă să vorbească cu ea.
Cleo era o studentă săracă, avea dificultăți pe perioada școlii și se descria ca ,, mereu
perurbam clasa vorbind sau făcînd zgomote”. Ea și-a făcut în școală cîțiva prieteni apropiați.
Cleo a absolvit școala cu greu și cu mult efort. Ea a rămas virgină pînă la mariajul ei de la
19 ani care a durat mai puțin de un an. Soțul ei a părăsit-o atunci cînd ea era însărcinată cu
băiatul. Soțul era abuziv și nu a avut un rol în viața lor din momentul divorțului. După divorț,
Cleo s-a mutat înapoi la casa părintească și a rămas acolo pînă nu a procurat propriul apartament
peste 3 ani. În prezent, băiatul ei are 21 ani, a absolvit colegiul și trăiește cu părinții lui Cleo.
Cleo a lucrat pentru aceeași companie timp de 22 ani.
 Istoria familiei
Mama lui Cleo a avut 2 încercări serioase de suicid la vîrsta de 72 ani și a fost
diagnosticată cu tulburare depresivă cu manifestări psihotice și obsesiv-compulsive. De
asemenea, avea diabet fără dependență de insulină și sindromul intestinului iritat.
Fratele lui Cleo a fost tratat de tulburarea obsesiv-compulsivă în ultimii 20 ani și la fel
avea tulburarea Hodgkins, în prezent, în remisie. Diagnoza fratelui de OCD a fost păstrată în
secret de Cleo pînă cînd nu a fost cunoscută de medicii lui Cleo cînd mama ei a fost spitalizată.
Tatăl lui Cleo este bine, în viață.

Examinarea mentală
Cleo era o doamnă slabă, blondă care arăta corespunzător vîrstei. Ea era îmbrăcată în
haine strîmte și provocatoare, multe bijuterii, machiaj incărcat și coafură aranjată. Ea avea
dificultatea de a sta drept și mereu se mișca în fotoliu. Limbajul corpului pe parcursul interviului
era sexual provocator. Ea descria dispoziția ei ca anxioasă. Mai important era inabilitatea ei de a
finisa un gînd ce se observa după propozițiile ei nefinisate. Conținutul gîndurilor ei era focusat
asupra temelor sexuale, ceea ce ține de frecvența masturbației, neliniște privitor la igiena
vaginului, și frecvența orgasmului. Cleo nega ideațiile suicidale și omicidale, halucinațiile
auditive sau vizuale.

Cursul tratamentului

Ședințele inițiale cu pacientul au fost petrecute adunînd istoria și formînd alianța de lucru.
Din cauza deficitului de atenție, confirmat de testele neurofiziologice, ea a început cu o doza de
methyphenidate. Cu toate că a arătat un răspunz pozitiv la tratament, ea nu a putut tolera efectele
adverse și a întrerupt tratamentul.
Iarna a fost mai dificilă. Pacientul a pierdut multe ședințe din cauza vremii rele. Au
început sunetele pentru a amîna ședințele. Cînd Cleo a fost întrebată despre apeluri, a spus:
,,Vreau doar să fiu sigură că mesajul meu este primit”. Din moment ce ea făcea nu mai puțin de
6 sunete pentru a apela, a fost întrebată de ce un ,,al doilea” sunet nu ar fi destul. Ea a rîs nervos
și a replicat: ,, Eu mereu repet lucrurile”.
Cu o chestionare atentă, următoarele comportamente au fost descoperite. Pacientul
verifică toate încuietorile și geamurile repetat înainte să iasă. Ea verifică fierul de călcat o
mulțime de ori înainte de a ieși din casă. Ea verifică încuietoarea de la ușă ,,de o sută de ori”
înainte de a se putea urca în mașină. Ea masturba în fiecare dimineață înainte de a se ridica din
pat deoare avea o presimțire teribilă că dacă n-o face, ceva rău se v-a întîmpla cu ea. Ea masturba
la anumite ore din același motiv. Pacienta își spăla mîinile frecvent. Fiind întrebată dacă a
povestit doctorilor despre acest fapt, pacienta a replicat că ea niciodată nu a vorbit despre asta cu
doctorii. Ea a spus că toți care o cunoșteau, știau că acesta era felul ei de a fi ,, Sunt doar eu.” În
fact, ,, EU nu cred că pe doctori îi interesa aceasta... Eu am fost mereu așa și nu este ceva ce tu ai
putea schimba.”
Pe parcursul următoarelor sesiuni, a devenit clar că argumentele referitor la boyfriendul
ei erau centrate pe supărarea lui pe nevoia ei de a repeta lucrurile. Aceasta a fost ceea la ce ea s-a
referit spunînd ,,vorbesc prea mult”. În ședințe a fost remarcat că anxietatea lui Cleo ,
nesiguranța au crescut deasupra problemelor de înlocuire a lucrurilor în folosul ei și formele de
asigurare care au fost completate incorect.
În fact, cînd încercam să corectez formele de asigurare, întîmpinam dificultăți din motivul
nevoii ei de a repeta instrucțiunile pentru mine din nou.
Următoarele săptămîni, ședințele au fost focusate pe educarea pacientului despre OCD.
Doza ei de fluoxetine a fost mărită pînă la 40 mg. pe zi. După tratament, rezultatele au fost
minunate, ea se simțea mai relaxată și avea mai puțină anxietate. Ea și-a limitat numarul de
ritualuri de verificare. Își spăla mîinile mai rar și nu mai masturba compulsiv. Ea a început în
sfîrșit să vorbească despre tatăl ei abuziv ,, Comportamentul lui a fost mereu presupus să fie
secretul familiei, eu mă simțeam anxioasă că nu am mai spus nimănui. Dar acum mă simt mai
bine. Nu-mi pasă cine știe. A costat-o pe mama mea prea mult să stea în tăcere.”
La acest moment, planul este să începem terapia comportamentală cu pacientul ca plus la
medicamente.

Discuții
Acesta este un caz complicat cu diagnoze multiple: borderline retardare mentală,
tulburare de deficit de atenție, tulburare de personalitate borderline, o istorie de o depresie
majora și tulburare obsesiv compulsivă. Luînd în considerare complexitatea acestui caz și tăcerea
pacientului referitor la simptomele ei, nu este deloc surprinzător că OCD nu a fost diagnosticat
așa de mult timp. Totuși, este necesar de uitat la evidența ce a dus la acest diagnoza.
Bibliografie:
A Case Study of Obsessive-Compulsive Disorder: Some Diagnostic Considerations Jeanette M. Stumbo
Zaimes, MD Thomas Jefferson University Hospital, Jefferson Journal of Psychiatry, Volume 12, Issue 22.