GENERALA

REFERAT LA FIZIOPATOLOGIE
~ Hipoventilația pulmonară~

PITESTI,2022

Hipoventilație=Micsorare a cantitatii de aer care ventileaza plamanii.

  Hipoventilaţia alveolară de cauză pulmonară

Hipoventilaţia acută
Este produsă de o agresiune puternică, instalată brusc la nivelul diferitelor segmente
ale aparatului respirator. Are principala cauză obstrucţia. După locul unde se produce
obstrucţia se descriu:
 -obstrucţia naso - orală: traumatisme ale extremităţii cefalice
 -obstrucţia faringiană: căderea limbii la bolnavii comatoşi
 -obstrucţia laringiană: spasmul laringian, edemul glotic, spasmul glotic
 -obstrucţia traheală: prin rupturi secundare unor traumatisme
 -obstrucţia bronhiilor mari: prin cheaguri de sânge
 -obstrucţia bronhiolară: ca urmare a inundării căilor aerifere cu conţinut gastric
refulat din stomac: la bolnavii comatoşi sau la cei operaţi, insuficient treziţi din
anestezie
 -obstrucţia alveolară: în cazul umplerii alveolelor cu un lichid de aspiraţie sau
lichid transvazat din sânge (edemul pulmonar).
Hipoventilaţia cronică
Apare ca o consecinţă a scăderii permeabilităţii căilor aerifere sau datorită expansiunii
neadecvate a parenchimului pulmonar. În cazul unor leziuni ale peretului toracic se
produc hipoventilaţii acute sau cronice, de exemplu :
 -nevralgiile intercostale pot fi cauza de hipoventilaţie
 -fracturi costale, volete costale
 -traumatisme toracale însoţite de pneumonie
 -deformări ale cutiei toracice sau ale coloanei vertebrale

Sindroame de hipoventilaţie

Hipoventilaţia alveolară primară (HAP) este o boală de cauză necunoscută

caracterizată prin hipercapnie cronică şi hipoxemie în absenţa unei afectări evidente
neuromusculare sau mecanice. Afecţiunea este relativ rară şi apare mai frecvent la
grupa de vârstă de la 20 la 50 ani. Pe măsură ce gradul hipoventilaţiei creşte, pacienţii
încep să acuze oboseală, letargie, somnolenţă diurnă, cefalee matinală şi pierderea
eficienţei somnului nocturn, iar în cele din urmă cianoză, policitemie, hipertensiune
pulmonară şi insuficienţă cardiacă congestivă. Pacienţii cu HAP au o respiraţie ritmică
în stare de veghe, deşi nivelul ventilaţiei este sub normal. Totuşi, în timpul somnului
se înregistrează o deteriorare mai marcată a ventilaţiei, cu episoade frecvente de
hipopnee sau apnee centrală.

Sindromul obezitate – hipoventilaţie.

Obezitatea marcată presupune o sarcină suplimentară asupra sistemului respirator
deoarece surplusul de greutate al cutiei toracice şi al abdomenului duc la scăderea
complianţei peretelui toracic. Ca urmare, capacitatea funcţională reziduală (volumul
pulmonar la sfârşitul respiraţiei) este redusă, mai ales în poziţia de decubit. O
consecinţă importantă a respiraţiei la un volum pulmonar scăzut este aceea că o parte
din căile respiratorii, mai ales cele din bazele pulmonare, pot fi închise în unele sau
chiar în toate respiraţiile curente, ceea ce duce la hipoventilaţia bazelor pulmonare şi
creşterea diferenţei dintre presiuea oxigenului în alveolă şi sângele arterial. La
majoritatea obezilor presiunea arterială a CO2 este normală. O mică parte din aceştia
dezvoltă hipercapnie cronică, hipoxemie şi în cele din urmă policitemie, hipertensiune
pulmonară şi insuficienţă cardiacă dreaptă. La mulţi dintre aceşti pacienţi elementul
predominant este apneea obstructivă în timpul somnului, şi chiar la pacienţii fără apnee
de somn, hipoventilaţia indusă de somn domină şi poate agrava boala.

Afecţiuni respiratorii neuro-musculare.

Numerose afecţiuni primitive ale măduvei spinării, ale nervilor respiratori periferici şi
ale muşchilor respiratori produc un sindrom de hipoventilaţie cronică.
Hipoventilaţia se instalează de obicei gradat, pe durata a luni sau ani, şi de cele
mai multe ori se manifestă când apare insuficienţa respiratorie severă ca urmare a unei
creşteri mici a travaliului ventilator (în obstrucţia minimă a căilor respiratorii). În
anumite afecţiuni (boala neuronului motor, miastenia gravis şi distrofia musculară)
interesarea nervilor sau a muşchilor respiratori este o fază de obicei tardivă a unei
afecţiuni mai generale. În alte boli, interesarea respiraţiei poate fi un element precoce
sau chiar izolat şi deci afecţiunea de bază nu este luată în seamă. Din această categorie
fac parte sindromul post - poliomielită - o formă de insuficienţă respiratorie cronică
care apare la 20-30 de ani după poliomielită - miopatia asociată deficienţei de maltoză
a adultului şi paralizia idiopatică a diafragmului.
De obicei, afecţiunile respiratorii neuromusculare nu duc la hipoventilaţie
cronică decât în prezenţa unei afectări severe a diafragmului. Trăsăturile caracteristice
ale hipotoniei bilaterale a diafragmului sunt ortopneea, mişcarea paradoxală a
abdomenului în poziţie de decubit şi mişcarea paradoxală a diafragmului la examenul
fluoroscopic. Datele de laborator constau din deteriorarea rapidă a ventilaţiei în timpul
unei manevre de ventilaţie voluntară maximală şi reducerea presiunii maxime
ispiratorie şi expiratorie (PImax şi PImin).

Apneea de somn
Se defineşte ca întreruperea intermitentă a fluxului de aer la nivelul nasului şi gurii în
timpul somnului. Prin convenţie, apneea cu durată de cel puţin 10 secunde este
considerată importantă, dar la majoritatea pacienţilor perioadele de apnee sunt de 20-
30 de secunde şi ajung până la 2-3 minute.
Apneea de somn a fost clasificată în trei tipuri: centrală, obstructivă şi mixtă.
 Apneea de somn obstructivă (ASO)
Elementul de bază în ASO este obstrucţia căilor respiratorii superioare, de obicei la
nivelul orofaringelui. Apneea care rezultă produce o asfixie progresivă până la trezirea
bruscă din somn, după care potenţa căilor respitatorii este restabilită şi se reia fluxul.
Pacienţii readorm şi secvenţele de evenimente se repetă, deseori de 400-500 de ori pe
noapte.

 Apneea de somn centrală (ASC)

Elementul central în ASC este abolirea tranzitorie a eferenţelor centrale către
muşchii ventilatori. Mai multe mecanisme pot duce la încetarea eferenţelor
respitatorii în timpul somnului.