5 Literatura română – Bacalaureat 2012
Vasile Voiculescu
În grădina Ghetsemani
Iisus lupta cu soarta şi nu primea paharul...
Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea întruna.
Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul
Şi-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna.
O mâna nendurată, ţinând grozava cupă,
Se cobora-mbiindu-l şi i-o ducea la gură...
Şi-o sete uriaşă sta sufletul să-i rupă...
Dar nu voia s-atingă infama băutură.
În apa ei verzuie jucau sterlici de miere
Şi sub veninul groaznic simţea că e dulceaţă...
Dar fălcile-ncleştându-şi, cu ultima putere
Bătându-se cu moartea, uitase de viaţă!
Deasupra, fără tihnă, se frământau măslinii,
Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă...
Treceau bătăi de aripi prin vraiştea grădinii
Şi uliii de seară dau roate dupa pradă.
Tradiţionalismul şi modernismul sunt două tendinţe
literare opuse care s-au manifestat la noi în prima
jumătate a secolului al XX-lea.
Tradiţionalismul apare şi se dezvoltă în jurul revistei şi
cenaclului literar Gândirea, concentrându-se pe
specificul naţional al culturii române, pe autohtonism şi
pe ortodoxism şi preluând în mare parte principiile
promovate în secolul al XIX-lea de revistele Dacia
literară (M. Kogălniceanu) şi Convorbiri literare (T.
Maiorescu).
Curentele tradiţionaliste pur româneşti sunt
sămănătorismul şi poporanismul care au adunat
scriitori precum Cezar Petrescu, Nichifor Crainic
(teoretician – Sensul Tradiţiei), V. Voiculescu, Lucian
Blaga (prima parte a creaţiei), Ion Pillat, Adrian Maniu,
Matei Caragiale…
Modernismul, teoretizat de Eugen Lovinescu, a
promovat ideea spiritului veacului, a mutaţiei valorilor
şi a sincronizării culturii române cu cea europeană şi
universală.
Lirica profund intelectualizată (lirica de idei, nu a
sentimentelor !), obiectivarea imaginilor, introspecţia şi
analiza detaliată a stărilor, cât şi trecerea de la abstract
la concret (dinspre liric spre epic) sunt elemente ce
caracterizează, în spirit modern, operele lui Ion Barbu,
Tudor Arghezi sau Lucian Blaga (în a doua parte a
creaţiei).
genul liric / fişe A.V.
Tradiţionalismul voiculescian este unul de factură mitică,
simbolică şi religioasă/ ortodoxistă. El se va înscrie aşadar pe
direcţia gândirismului care promova, printre altele, vechile
principii romantice şi clasice : rigurozitatea formei textului
literar, victoria sentimentului asupra raţiunii, cultul eu-lui liric…
În Grădina Ghetsemani are ca punct de plecare secvenţa biblică
a rugăciunii Mântuitorului (rugăciune adresată Tatălui ceresc)
imediat înaintea patimilor Sale.
Voiculescu abordează liric episodul din două perspective : aceea
a omniscienţei şi atotputerniciei lui Dumnezeu şi aceea a
revelării lui Dumnezeu în om, a epifaniei.
Lipsa răspunsului lui Dumnezeu nu poate fi percepută aici ca o
ilustrare a principiului Deus absconditus (întâlnit în Psalmii
arghezieni) ci ca pe o revelare de taină a voinţei Creatorului, în
însăşi esenţa/ substanţa Fiului Său. Trebuie să privim secvenţa
aceasta hristianică (referitoare la existenţa Mântuitorului), nu ca
pe un dialog între Fiu şi Tată ci ca pe o identificare (ca ipostasuri
de o fiinţă şi nedespărţite ale Trinităţii) a Fiului cu Tatăl.
Disocierea laturilor umană şi divină ale Mântuitorului şi lupta
interioară pentru a se sustrage suferinţei sunt elemente care
probează rădăcinile profund romantice ale poemului
voiculescian.
Romantice sunt şi metafora ispitei care străbate precum un fir
roşu textul (nu primea paharul) şi epitetele cu valoare de notaţii
organice (Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul) şi
construirea superlativului absolut cu ajutorul inversiunilor
(amarnica-i strigare, grozava cupă, infama băutură) şi
hiperbola către care ajunge, într-o gradaţie ascendentă firească,
textul : şi-o sete uriaşă sta sufletul să-i rupă...
După două strofe impregnate de suflul romantic, a treia oferă –
în manieră simbolistă – o suită de elemente sinestezice - în apa
ei verzuie jucau sterlici de miere – dar şi în manieră romantică -
oximoronul sub veninul groaznic simţea că e dulceaţă, care
adânceşte tragismul tabloului. Această strofă este şi cea mai
puternică din punct de vedere estetic, oferind imaginea
supraomului, a arhetipului, a geniului care sfidează spaţiul şi
timpul: Bătându-se cu moartea, uitase de viaţă...
Ultima strofă propune o imagine ce aminteşte de aceea pe care o
întâlneam la romanticul Eminescu, în Cezara şi Insula lui
Euthanasius: universul se uneşte cu omul (nu invers!), natura,
prin stihiile sale, preluând zbuciumul, zbaterea interioară,
încercarea de luptă şi, mai apoi, forţa metaphisisului (a
sufletului) de a depăşi phisisul (durerea trupului). Eroul/
Arhetipul îşi înţelege menirea şi acceptă (nu ca pe un dat din
afară ci ca pe o opţiune proprie) sacrificiul.
Ultimul vers nu ne oferă un cadru apocaliptic, aşa cum s-ar putea
crede, ci unul al victoriei pozitivului asupra negativului, ambele
elemente regăsindu-se în acelaşi univers (aici, universul uman).
După o asemenea biruinţă, imaginea acelor ulii de seară ce dau
roate după pradă nu poate fi percepută, nici artistic dar nici
gnoseologic (raportat la cunoaşterea umană), decât ca pe o
metaforă/ o marcă palidă a îndepărtatelor amintiri ale
exorcizării/ ale anulării răului în OM.