Sindromul supraspinosului

SINDROMUL CLINIC
Mușchiul supraspinos este susceptibil la apariția sindromului durerii
miofasciale. Leziunile de flexie-extensie și de întindere a mișcărilor laterale la
nivelul gâtului, umărului și părții superioare a spatelui sau microtraumatismele
repetate secundare activităților care necesită lucrul deasupra capului sau
întinderea repetată a mâinii peste corp, cum ar fi vopsirea tavanelor, munca la
linia de asamblare sau chiar vizionarea televizorului în timp ce te întinzi pe o
canapea, pot duce la apariția durerii miofasciale la nivelul mușchiului
supraspinos.
Sindromul durerii miofasciale este un sindrom de durere cronică ce
afectează o porțiune focală sau regională a corpului. Condiția esentiala a
sindromului durerii miofasciale este constatarea punctelor de declanșare
miofasciale la examinarea fizică. Deși aceste puncte de declanșare sunt, în
general, localizate în partea corpului afectată, durerea este adesea referită în alte
zone. Această durere difuză poate fi diagnosticată greșit sau atribuită altor sisteme
de organe, ducând astfel la o evaluare extinsă și la un tratament ineficient.
Pacienții cu sindromul durerii miofasciale care implică mușchiul supraspinos au
adesea dureri resimtite în umăr care iradiază în membrul superior.
Punctul de declanșare este specific pentru sindromul durerii miofasciale și
este caracterizat de un punct local de sensibilitate deosebită în mușchiul afectat.
Stimularea mecanică a punctului de declanșare prin palpare sau întindere produce
nu numai durere locală intensă, ci și durere referită. În plus, se observă adesea o
retragere involuntară a mușchiului stimulat, numită "semnul de salt", care este
caracteristică sindromului durerii miofasciale. La pacienții cu sindromul
supraspinos, punctul de declanșare se află deasupra marginii superioare a scapulei
(Fig. 32.1). Benzile întinse de fibre musculare sunt adesea identificate atunci când
sunt palpate punctele de declanșare miofasciale. În ciuda acestei constatări fizice
consistente, fiziopatologia punctului de declanșare miofascială rămâne evazivă,
dar se crede că punctele de declanșare rezultă din microtraumatisme ale
mușchiului afectat. Această traumă poate apărea în urma unei singure leziuni, a
unor microtraume repetitive sau a unei decondiționări cronice a unității musculare
agoniste și antagoniste.

1
Pe lângă traumatismele musculare, diverși alți factori par să predispună pacienții
la dezvoltarea sindromului durerii miofasciale. O postură necorespunzatoare în
timp ce stați la calculator sau vă uitați la televizor a fost, de asemenea, implicată
ca factor de predispoziție. Leziunile anterioare pot avea ca rezultat o funcție
musculară anormală și pot duce la dezvoltarea sindromului durerii miofasciale.
Toți acești factori pot fi intensificați dacă pacientul suferă, de asemenea, de o
stare de nutriție precară sau de anomalii psihologice sau comportamentale
coexistente, inclusiv de stres cronic și depresie. Mușchiul supraspinos pare a fi
deosebit de susceptibil la sindromul durerii miofasciale induse de stres.
Rigiditatea și oboseala coexistă adesea cu durerea, iar acestea cresc
dizabilitatea funcțională asociată cu această boală și complică tratamentul
acesteia. Sindromul durerii miofasciale poate să apară ca o stare primară de boală
sau în combinație cu alte afecțiuni dureroase, inclusiv radiculopatia și
sindroamele dureroase regionale cronice. Anomaliile psihologice sau
comportamentale, inclusiv depresia, coexistă frecvent cu anomaliile musculare,
iar gestionarea acestor tulburări psihologice este parte integrantă a oricărui plan
de tratament de succes.

2
FIG. 32.2 Durerea la mișcarea de amplitudine și durerea referită la umăr și la
extremitățile superioare într-un model nondermatomal sunt caracteristice
sindromului supraspinos.

SEMNE ȘI SIMPTOME
Condiția esentiala a sindromului supraspinos este identificarea unui punct de
declanșare miofascială - un punct local de sensibilitate rafinată - care acoperă
marginea superioară a scapulei. Stimularea mecanică a punctului de declanșare
prin palpare sau prin întindere produce o durere locală intensă, precum și o durere
referită, iar semnul de salt poate fi prezent. Alte constatări caracteristice
sindromului supraspinosului sunt durerea la mișcarea de amplitudine a scapulei
și a umărului afectat și durerea referită la umăr și la extremitățile superioare într-
un model non-dermatomal (Fig. 32.2).

TESTARE
Locul punctelor de declanșare identificate clinic nu au evidențiat în mod
constant caracteristici histologice anormale. Mușchiul care găzduiește punctele
de declanșare a fost descris fie ca fiind "mâncat de molii", fie ca având o
"degenerare ceroasă". La unii pacienți cu sindromul supraspinos a fost raportată
o creștere a mioglobinei plasmatice, dar această constatare nu a fost coroborată
de alți cercetători. Testarea electrodiagnostică a pacienților care suferă de

3
sindromul supraspinosului a relevat o creștere a tensiunii musculare la unii
pacienți, dar, din nou, această constatare nu a fost reproductibilă. Din cauza lipsei
testelor obiective, clinicianul trebuie să utilizeze electrodiagnosticul și
radiografia mijloace pentru a exclude alte procese patologice care pot mima
sindromul supraspinos (a se vedea "Diagnosticul diferențial").

DIAGNOSTIC DIFERENȚIAL
Diagnosticul sindromului supraspinos se face pe baza constatărilor clinice,
mai degrabă decât pe baza testelor specifice de laborator, electrodi- agnostice sau
radiografice. Din acest motiv, la fiecare pacient suspectat de sindrom supraspinos
trebuie să se efectueze o anamneză și un examen fizic țintit, cu o căutare
sistematică a punctelor de declanșare și identificarea unui semn de salt pozitiv, la
fiecare pacient suspectat de sindrom supraspinos. Clinicianul trebuie să excludă
alte procese patologice coexistente care pot mima sindromul supraspinos,
inclusiv boala musculară inflamatorie primară, scleroza multiplă și boala
vasculară a colagenului. Testele electrodiagnostice și radiografice pot ajuta la
identificarea tulburărilor coexistente, cum ar fi bursita umărului, tendinita și
rupturile de manșetă a rotatorilor. De asemenea, clinicianul trebuie să identifice
anomaliile psihologice și comportamentale coexistente care pot masca sau
exacerba simptomele asociate cu sindromul supraspinos.

TRATAMENT
Tratamentul se concentrează pe blocarea declanșatorului miofascial și pe
obținerea unei relaxări prelungite a mușchiului afectat. Deoarece mecanismul de
acțiune este puțin cunoscut, este adesea necesar un element de încercare și eroare
atunci când se elaborează un plan de tratament. Terapia conservatoare constând
în injecții în punctele de declanșare cu anestezic local sau soluție salină reprezintă
punctul de plecare. Deoarece depresia și anxietatea subiacente sunt prezente la
mulți pacienți care suferă de fibromialgie a coloanei vertebrale cervicale,
administrarea de antidepresive s-a dovedit a oferi o oarecare paliere a
simptomelor asociate cu fibromialgia. Milnacipranul, un inhibitor al recaptării
serotoninei-noradrenalinei, s-a dovedit a fi, de asemenea, eficient în gestionarea
fibromialgiei. Canabinoidul sintetic nabilone a fost, de asemenea, utilizat pentru
a gestiona fibromialgia la pacienții selectați care nu au răspuns la alte modalități
de tratament.

4
În plus, sunt disponibile mai multe metode adjuvante pentru tratamentul
fibromialgiei coloanei cervicale. Utilizarea terapeutică a căldurii și a frigului este
adesea combinată cu injecții în punctele de declanșare și antidepresive pentru a
obține ameliorarea durerii. Unii pacienți experimentează o diminuare a durerii
prin aplicarea stimulării nervoase transcutanate sau a stimulării electrice pentru a
obosi mușchii afectați. Exercițiile fizice pot oferi, de asemenea, o oarecare paliere
a simptomelor și pot reduce oboseala asociată cu această boală. Injectarea unor
cantități infime de toxină botulinică de tip A direct în punctele de declanșare a
fost utilizată cu succes la pacienții care nu au răspuns la modalitățile tradiționale
de tratament În plus, sunt disponibile mai multe metode adjuvante pentru
tratamentul fibromialgiei coloanei cervicale. Utilizarea terapeutică a căldurii și a
frigului este adesea combinată cu injecții în punctele de declanșare și
antidepresive pentru a obține ameliorarea durerii. Unii pacienți experimentează o
diminuare a durerii prin aplicarea stimulării nervoase transcutanate sau a
stimulării electrice pentru a obosi mușchii afectați. Exercițiile fizice pot oferi, de
asemenea, o oarecare paliere a simptomelor și pot reduce oboseala asociată cu
această boală. Injectarea unor cantități infime de toxină botulinică de tip A direct
în punctele de declanșare a fost utilizată cu succes la pacienții care nu au răspuns
la modalitățile de tratament tradiționale, parte integrantă a majorității planurilor
de tratament. Pregabalina și gabapentina au, de asemenea, la locul de injectare și
în țesuturile subiacente. Incidența echimozelor și a formării de hematoame poate
fi redusă dacă se aplică presiune pe locul de injectare imediat după injectare.
Evitarea acelor prea lungi poate diminua traumatismul la nivelul structurilor
subiacente. Trebuie să se acorde o atenție deosebită pentru a evita pneumotoraxul
atunci când se injectează punctele de declanșare în apropierea spațiului pleural
subiacent.

COMPLICAȚII
Injectarea punctelor de declanșare este extrem de sigură dacă se acordă o
atenție deosebită anatomiei relevante din punct de vedere clinic. Trebuie utilizată
o tehnică sterilă pentru a evita infecțiile, împreună cu precauțiile universale
pentru a minimiza orice risc pentru operator. Cele mai multe complicații ale
injectării punctelor de declanșare sunt legate de traumatismul indus de ac la locul
de injectare și în țesuturile subiacente. Incidența echimozelor și a formării de
hematoame poate fi diminuată dacă se aplică presiune pe locul de injectare
imediat după injectare. Evitarea acelor prea lungi poate diminua traumatismele la

5
nivelul structurilor subiacente. Trebuie să se acorde o atenție deosebită pentru a
evita pneumotoraxul atunci când se injectează punctele de declanșare în
apropierea spațiului pleural subiacent.

CURIOZITĂȚI
Deși sindromul supraspinos este o afecțiune frecventă, este adesea
diagnosticat greșit. Prin urmare, la pacienții suspectați că suferă de sindromul
supraspinosului, este obligatorie o evaluare atentă pentru a identifica orice proces
patologic subiacent. Sindromul supraspinosului coexistă adesea cu diverse
tulburări somatice și psihologice.