Nanotehnologia si aplicatiile in sectorul alimentar

Nanostiinta si nanotehnologia sunt noile frontiere ale acestui secol. Aplicatiile acestora in
agricultura si sectorul alimentar sunt relativ recente, in comparatie cu aplicatiile in livrarea de
medicamente si produse farmaceutice. Livrarea inteligenta a nutrientilor, biosepararea
proteinelor, prelevarea rapida de contaminanti biologici si chimici, nano-incapsularea de
nutraceutice sunt unele dintre temele noi ale nanotehnologiei pentru alimente si agricultura.
Evolutia tehnologica, precum micromatricea AND,microfluide si sisteme microelectro-mecanice,
va permite realizarea potentialului de nanotehnologie pentru aplicatiile din industria alimentara.
In acest document, ne-am propus sa facem un rezumat al aplicatiilor nanotehnologiei relevante
pentru produsele alimentare si nutraceutice, impreuna cu identificarea problemelor ramase.

Introducere
Nanostiinta si nanotehnologia au fost deja aplicate in diverse domenii, cum ar fi
computerelor, comunicatii, productia de energie, industria farmaceutica si alimentara.

Dispozitivele la scara nanometrica sunt adesea fabricate cu scopul de a imita

nanodispozitivele ce se gasesc in natura si sa include proteine, AND, membrane si alte
biomolecule naturale.

In prezent, materia prima alimentara este adesea considerate nu doar o sursa de nutrient ci
si o contributie la sanatatea consumatorului. Cele mai multe dintre nanoparticule utilizate in mod
traditional fac parte din grupul de coloizi (ex: emulsii, micele, mono- si bi-straturi). Una dintre
primele dispersii ale aurului coloidal a fost preparata in forma pura de Michael Faraday la
jumatatea sec. XVIII. Particulele erau atrase reciproc prin forte Van der Waals, ce le conferea
stabilitate coloidala. In particulele coloidale, stabilizarea sterila este atinsa prin absorbtia
polimerilor si surfactantilor la suprafata. Nanoparticulele pot fi stabilizate ulterior prin acoperirea
lor cu molecule ce pot forma legaturi chimice.

Pentru aplicatii alimentare, nanotehnologia poate fii abordata pe 2 cai, fie “de jos in sus”,
fie de “sus in jos”. Cea de-a 2-a abordare se realizeaza, in principal, prin intermediul unei
procesari fizice (mecanice) a materiilor alimentare, ca maruntirea si macinarea. De ex.
tehnologia de macinare – uscare poate fi utilizata pentru obtinerea fainii de grau foarte fina cu o
capacitate ridicata de legare a apei. Aceasta tehnologie a fost utilizata pentru a imbunatatii
activitatea antioxidanta in praful de ceai verde. Prin reducerea dimensiunii prafului de ceai verde
la 1000 nm prin macinare uscata, ratia crescuita de digestive si absorbtie a nutrientilor se
exprima prin cresterea activitatii unei enzime oxidoreducatoare.

Autoasamblarea – autoorganizarea - prin contrast – concept derivate din biologie, care au

inspirit o nanotehnologie de tipul “de jos in sus” in domeniul alimentar. Organizarea micelelor de
cazeina sau amidon precum si plierea proteinelor globulare si agregatelor proteice sunt exemple
de structure de autoasamblare care creeaza entitati stabile. Autoorganizarea pe scara nanometrica
poate fi realizata prin stabilirea unui echilibru intre diferitele forte necovalente.

Privind suprafata mai mare de nanoparticule pe unitatea de masura, se asteapta a fi mult

mai active din punct de vedere biologic decat particulele de dimensiuni mult mai mari, din
aceeasi compozitie chimica. Astfel se ofera cateva perspective pentru aplicatii in industria
alimentara. Nanoparticulele pot, de ex, sa fie folosite drept compusi bioactivi in alimentul
functional. Compusii bioactivi ce se gasesc in mod natural in anumite produse alimentare au
beneficii fiziologice si pot contribui la reducerea riscului unor anumite boli, inclusiv cancer. Prin
reducerea dimensiunilor particulelor, nanotehnologia poate contribui la imbunatatirea
proprietatiilor compusilor bioactivi, precum proprietatile de livrare, solubilitate, timpul de
stationare prelungit in tractul gastro-intestinal si absorbtia eficienta prin celule. Acizii grasi
Omega-3 si 6, probioticele, prebioticele, vitaminele si mineralele si-au gasit aplicatii in
nanotehnologia alimentara ca si compusi bioactivi.

In industria alimentara, mai multe aplicatii noi ale nanotehnologiei au devenit evidente,
inclusive utilizarea nanoparticulelor, precum micelii, lipozomi, nanoemulsii, nanoparticule
biopolimerice si cubosomes (??????), precum si dezvoltarea nanosenzorilor, meniti sa asigure
siguranta produselor alimentare. Vanzarile la nivel mondial al produselor nanotehnologice in
sectorul alimentar si al ambalajelor …. Au crescut de la 150 mil dolari in 2002, la 860 mil in
2004 si se asteapta la o crestere de pana la 0,4 miliarde dolari in 2010. Totusi, in ciuda cresterilor
efectuate in marketing in sectorul nanotehnologic, cresterea in domeniul nanotehnologiei
alimentare si legate de alimente este doar inceputul avansarii. Ex. de utilizare a nanotehnologiei
alimentare sunt uleiurile de gatit (alimentare) ce contin nutraceutice nanoincapsulate ce au
capacitatea de a lega selective si de a elimina substante chimice din alimente.

Principalele motive pentru introducerea tarzie a nanotehnologiei in sectorul alimentar se

bazeaza pe probleme asociate cu etichetarea aspectelor de sanatate a consumatorului si
alimentelor.

Nu exista reguli acceptate mondial sau regulamente in lume acceptate in cadrul

nanotehnologiei. Intr-un studio realizat de SUA si Israel, in martie 2006, sa constatat ca peste
200 de productii de pe piata, la ora actual, se identifica ca fiind nanoproduse. Aproximativ 60
din aceste produseau fost pentru “sanatate si fitness” si 9% erau produse “alimentare si bauturi”.
In ciuda unei orientari privind unificarea nanotehnologiei, producatorii se confrunta cu
reglementarile generale existente pentru produsele alimentare si introducerea unui nou
nanoingredient poate fi dificila si consumatoare de timp. Din aceasta cauza, cele mai asteptate
nanoaplicatii in sectorul alimentar se vor intampla probabil in ambalarea alimentelor si doar
cateva in cadrul produselor alimentare cu adevarat.
 Deja mai multe aplicatii de nanotehnologie sunt disponibile. Pana acum cele mai multe
cercetari din nanotehnologie se axeaza pe electronice, medicina si sectorul automatic.
Cunostiintele castigate din aceste sectoare pot fi adaptate pentru utilizarea in produsele
alimentare si agricultura, ex.: aplicatii in sectorul alimentar (detectarea pesticidelor si
microorganism), in protectia mediului inconjurator (purificarea apei) si in livrarea nutrientilor.

Pe baza acestei revizuiri, ne vom concentra pe aspectele nanotehnologiei, legate de

materialele de ambalare a alimentelor, precum si utilizarea nanosenzorilor pentru detectarea
contaminarii microbiene si cu pesticide. Vom discuta si implicarea nanotegnologiei alimentare si
identificarea ariilor problematice curente din nanotehnologie, in privinta riscurilor potentiale ale
nanomaterialelor pentru sanatate si mediu inconjurator, precum si problemele de reglementare si
perceptive publica.

Nanotehnologia şi ambalarea produselor alimentare

 Nanoparticulele pentru ambalajele produselor alimentare

Bionanocompozitele sunt materiale hibride nanostructurate cu un gradient îmbunătăţit al

proprietatilor mecanice, termice si gazoase de barieră. Utilizarea bionanocompozitelor pentru
ambalarea produselor alimentare nu numai ca protejeaza aceste produse şi le măreşte durata de
viaţă, dar poate fi, de asemenea, considerată o soluţie ecologica mult mai bună, deoarece reduce
cerinţa de a utiliza materiale plastice ca materiale de ambalare (Figura 2). Cele mai multe dintre
materialele tradiţionale de ambalare sunt fabricate din materiale nondegradabile, care nu numai
ca duc la consum de conbustibili fosili in procesul de productie dar cresc si poluarea mediului
înconjurator.

Cu toate acestea, noile metode alternative de filme (materiale) biodegradabile prezinta

proprietati mecanice si de bariera sarace, proprietăţi ce trebuie să fie îmbunătăţit în mod
considerabil înainte de a putea înlocui materiale plastice tradiţionale, ajutand astfel si la
rezolvarea problemei de gestionare a deşeurilor in lume.

Biodegradabilitatea unui material de ambalare poate fi îmbunătăţită prin introducerea de

particule anorganice, cum ar fi zgura (argila/lut), in matricea biopolimerica şi poate fi, de
asemenea, controlata cu agenţi tensioactivi, utilizati in scopul modificarii silicatilor
stratificati. Utilizarea particulelor anorganice, face posibila si introducerea funcţionalităţi
multiple, care ar putea sa ajute la imbunatatirea furnizarii de micronutrienti instabili prin capsule
comestibile.
 O altă tehnica de îmbunătăţire a proprietăţilor de filme biodegradabile este utilizarea de
sisteme hibride organice-anorganice şi, în special, cele care conţin silicaţi stratificati.
Compozitele hibride, cum ar fi silicaţii stratificati inclusi într-o matrice polimerica, îmbunătăţesc
stabilitatea şi biodegradabilitatea acestora poate fi reglata usor prin variatia cantitatii de solvenţi
utilizata, care ar putea conduce la extinderea posibilitatilor de utilizare ale filme comestibile şi
biodegradabile [19].

Zeina, o prolamina, componentă majoră a proteinelor din porumb, a fost o importanta

materie primă în industrie si pentru ştiinţei ,datorita proprietăţilor sale unice şi structurii
moleculare. Prin dizolvarea zeinei, fie în etanol fie in acetonă, se pot obtine filme biodegradabile
de zeina cu proprietati de tracţiune bună şi hidrofobicitate[28-32].

Se asteapta ca prin abodarile nanotehnologiei sa ofere noi randamente aplicatiilor zeinei

în produsele alimentare de specialitate şi în industria materialelor plasticelor
biodegradabile. Zeina poate forma o plasa compusa din structuri tubulare, care poate fi rezistenta
microbiologic şi inerta, de exemplu, după tratare cu formaldehidă [28,33,34]. Cu toate acestea,
nanoparticulele de zeina pot fi utilizate ca suporturi comestibile pentru compusii de aroma sau
pentru încapsularea nutraceuticelor, precum şi pentru a îmbunătăţi rezistenta ambalajelor
plastice şi bioactive [28,33-35]. Controlul uniformitatii şi starii de organizarea a filmelor de zeina
la nano – nivele, este crucial in cadrul proprietăţilor mecanice şi de tracţiune [31]. Într-o
încercare de a controla morfologia suprafeţei unui film de zeina, Shi et al. [35] a testat diferiţi
solvenţi şi a constatat că filmele generate în acid acetic au fost mai netede şi din punct de vedere
structural mai omogene decât filmele obţinute in solvent precum etanolul.

O posibilitate de a creşte proprietăţile de bariera ale polimerilor de zeina, este tratarea cu

complexe stabile de silicati (montmorillonita, hectorit şi saponite) [29,30]. Aceste complexe de
silicate structurate sub forma de plachete disperseaza in matricii de polimeri şi sunt, prin urmare,
capabili sa-si îmbunătăţeasca rezistenta, rigiditatea şi permeabilitatea la apa si gaze chiar şi la
niveluri scăzute de la 1 la 5% vol. [5]. Silicaţi se compun din straturi cristaline cu 1 nm grosime
şi diametru cuprins intre 30 si 2000 nm [26]. Straturile de silicat din nanocompozite pot controla
rata de difuzie prin calea lor sinuosa[25]. Ele pot agrega în cadrul matriceei în trei moduri
diferite, ca nanocompozite in stare de separate, intercalate sau exfoliate (Figura 3).

Nanocompozitele exfoliate au cea mai mare capacitatea de a îmbunătăţi rezistenţa la

tracţiune a filmului, în care sunt încorporate [27].

Umplutura la scara nanometrica,consta in nanofibre, nanoflageli sau nanotuburi, dar pot

fi, de asemenea, formati si din structuri de silicat solid - stratificate. Printre nano-umpluturi, doar
argilele anorganice solid-stratificate au fost până acum folosite în industria de ambalare,
deoarece sunt ieftine şi uşor de proces; primul exemplu a fost un hibrid nailon-argila (zgura)
[36].
 Hidroxizi dublu stratificati (LDHs) sunt un alt tip de nanoparticulelor care ar putea fi
folosite ca nano- umplutura pentru matricile polimerice [37]. Ei sunt capabili de a forma straturi
încărcat pozitiv in cadrul unei retele 3D a stratului de silicat interconectate, care ar putea explica
proprietăţile mecanice îmbunătăţite ale materialului rezultat. Din acest motiv, LDHs ar putea
înlocui matriciile convenţionale de sprijin în aplicaţii în care rezistenţa mecanică este de o
importanţă deosebită [25,37].

O alta proprietate importanta a oricarui ambalaj alimentar este capacitatea sa de a acţiona

ca o barieră în calea transferului de masă pe un produs alimentar. Componentele filmelor
biodegradabile responsabile pentru funcţia de barieră sunt, de obicei, polizaharidele şi / sau
lipidele. Până în prezent, doar cateva studii au investigat posibila incorporare de nanoparticule în
ambalaje, de exemplu, introducerea de argile, cu scopul de a îmbunătăţi proprietăţile fizice ale
acestor filme [38-40].

Nanotehnologia a condus deja la mai multe inovaţii în ambalarea produselor alimentare,

printre acestea fiind utilizarea nanotuburilor [41,42]. Un nanotub este o structura asemanatoare
unui filament la scara nanometrica, fiind compus cel mai frecvent din carbon [42]. Nanotuburile
de carbon pot fi încorporate în structuri polimerice (lichide, soluţii, topituri, geluri, matrici
amorfe şi cristaline) pentru a creşte proprietatiile lor mecanice, privind rezistenţa la tracţiune şi
elasticitate [43]. Informaţiile obţinute din aceste studii pot fi folosit pentru a ajuta la dezvoltarea
unor noi aplicaţii ale nanotuburilor in sectorul produselor alimentare [44].

Deosebit de relevant pentru sectorul alimentar este posibilitatea de a obţine nanotuburi

din α-lactalbumina (protein din lapte) prin hidroliză parţială (Figura 4). Nanoturubile de α-
lactalbumina rezultate sunt capabile să crească vâscozitatea, datorita raportului de aspect ridicat
(ex. zona de suprafaţă mare) şi rigiditatea, care necesită mai puţine proteine [45,46]. În plus,
aceste nanotuburi cu densitate proteica ridicata, ar putea fi, de asemenea, utilizate ca agenti de
îngroşare alternativi [46]. Mai mult, nanotuburile de α-lactalbumina au cavităţi din 8 nm în
diametru, care ar putea permite legarea componentelor alimentare, cum ar fi vitaminele sau
enzimele. Aceste cavitati ar putea fi utilizate si pentru înglobarea şi protejarea nutraceuticelor sau
pentru mascarea aromelor nedorite sau chiar a compusilor aromatici [46]. Deoarece aceste
nanotuburi constau in proteine din lapte, sunt considerate materiale de produse alimentare de
calitate, material care ar trebui să-si facă intrarea pe piaţă relativ uşor şi ar putea facilita aplicatii
pe scară largă în cadrul nanoincapsularii nutrienţilor, suplimentelor si produselor farmaceutice.

 Biopolimeri naturali

Amidonul şi derivaţii săi sunt alti polimeri naturali importanti care ar putea fi in
continuare îmbunătăţiti prin metode de nanotehnologie. După extrudare, amidonul este de regula
convertit într-un material termoplastic cu un nivel scăzut de rezistenţă mecanică şi protecţie slabă
împotriva oxigenului şi umiditatii [47-50]. Park et al. au preparat hibrizi de amidon termoplastic
(TPS), cu nanoargila şi au investigat proprietăţile obtinute. Au descoperit că interacţiunea
puternică dintre TPS şi nanoargila a îmbunătăţit rezistenţa de tracţiune şi a redus permeabilitatea
apă-vapori , comparativ cu matricea TPS nativa [51].

Biopoliesterii sunt o altă categorie importanta de polimeri biodegradabili obtinuti din

monomeri biologici, inclusiv acid polilactic (PLA), polihidroxibutirat (PHB) şi policaprolacton
(PCL). Biopoliesterii sunt biodegradabili şi biocompatibili şi pot fi formati în filme sau turnati în
obiecte [24]. Cu toate acestea, aplicatiile biopoliesterilor în industria de ambalare a alimentelor
au unele limitări importante, cauzate de proprietatiile lor relativ sărace de bariere fata de gaze si
fragilitate. Într-o încercare de a depăşi aceste limitări, nanoargilele au fost utilizate ca agenti de
sustinere de umplere într-o matrice biopoliesterica unde au format structuri de nanocompozite
[52,53]. Cabedo et al. a demonstrat că adaosul de nanoargile, în acest caz nano-umpluturi de
caolinit, la filmele PLA au îmbunătăţit atât stabilitatea termică şi proprietatile mecanice fără sa
scada din proprietăţile de barieră. Aceste rezultate pozitive sunt aşteptate să crească potenţialul
aplicatiilor in ambalarea produselor alimentare ale acestor polimeri [53].

Avantajele nanomaterialelor în aplicatiile de ambalare a alimentelor

Materiale bioactive de ambalare trebuie să fie capabili sa păstreze compuşii bioactivi,

precum prebioticele, probioticele, vitaminele capsulate sau flavonoidele biodisponibile, în stare
optimă până când sunt eliberate într-un mod controlabil în produsul alimentar
[50,54,55]. Materialele bioactive de ambalare pot ajuta la controlul oxidarii produselor
alimentare şi la prevenirea formarii de arome şi textura nedorite in cadrul produselor alimentare.
Compuşii bioactivi incapsulati în ambalajul în sine, reprezintă o abordare promiţătoare deoarece
acest lucru ar permite eliberarea compusilor active într-un mod controlabil. Mai multi aditivi
alimentari aprobati la ora actual ar putea fi folositi pentru astfel de nanoincapsulari, inclusiv
caragenanul, chitosanul, gelatina,acidul polilactic, acidul poliglicolic şi alginatii [50,56,57].

 Nanosenzori

Pe langa ambalarea produselor alimentare, conservarea alimentelor este, de asemenea, de

o mare importanţă pentru industria alimentară. Alterariile alimentare pot fi detectate cu aşa-
numitii nanosenzori, de exemplu, un aranjament de mii de nanoparticule menit să emita raze cu
fluorescenţă în culori diferite la contactul cu agenţii patogeni din alimente. Tipurile de
nanosensori disponibili si aplicatiile lor posibile în sectorul alimentar sunt rezumate în Figura
5. Luând in calcul importanţa crucială a timpului în microbiologia alimentelor, scopul principal
al nanosenzorilor este de a reduce timpul de detectare a agentului patogen de la zile la ore sau
chiar minute [58]. Astfel de nanosenzori ar putea fi introdusi direct în materialul de ambalare,
und ear servi drept "limba electronica " sau " nasuri ", prin detectarea substanţelor chimice
eliberate in timpul deteriorarii alimentelor [59,60]. Alte tipuri de nanosenzori se bazează pe
dispozitivele cu microfluide [61] şi pot fi, de asemenea, utilizate pentru detectia eficienta a
agenţilor patogeni în timp real şi cu sensibilitate ridicată. Un avantaj major al senzorilor
microfluidici este formatul lor miniatural precum şi capacitatea lor de a detecta rapid compusii
de interes la nivel de microlitrii din volumul din probă necesar, care a condus deja la aplicaţii pe
scară largă în analizele medicale, biologice şi chimice [62,63].

Sistemele microfluidice cu baza de siliciu s-au dovedit a fi foarte utilizate în aşa numita
tehnologie de laborator-pe-un-chip [64].

Recent, Bodor et al. au folosit diferiti aditivi alimentari, inclusiv benzoat, sorbat, esteri ai
acidului p-hidroxibenzoic şi glutamat, pentru a evalua performanţa diferitelor tipuri de metode de
electroforeza într-o configurare-chip şi au constatat că, pentru diferiţi aditivi, diferite metode de
detectare s-au dovedit a fi optime [65]. În cadrul analizei pietii alimentare, dispozitive produse cu
asa numita tehnologie a sistemelor nanoelectromecanice (NEMS) sunt utilizate la ora actual si
conţin părţi în mişcare,variind pe scara de la nano- la mili-metri, care ar putea servi drept
intrumente de dezvoltare în cadrul conservarii alimentelor. Au posibilitatea de a controla mediul
de depozitare şi să acţioneze ca dispozitive active "vinde cu". Un spectrometru transformator
digital (DTS), produs de Polychromix (Wilmington, MA, Statele Unite ale Americii) foloseşte
tehnologia bazata pe sisteme microelectromecanice pentru a detecta conţinutului de grăsimi
trans în produsele alimentare [66].NEMS ar putea fi utilizate in dispozitivele pentru controlul
calitatii produselor alimentare, deoarece acestea constau în traductori avansati pentru detectari
specifice de semnale chimice si biochimice. Utilizarea micro-şi nano-tehnologiilor (MNTs) au
mai multe avantaje pentru tehnologia produselor alimentare, cum ar fi mobilitatea (portabilitatea)
instrumentaţie cu răspuns rapid, costuri reduse şi comunicare inteligenta diferite niveluri de
frecvenţă. În domeniul siguranţei şi calităţii alimentelor, MNTs sunt adecvate in mod deosebit,
deoarece sunt capabile să detecteze şi să monitorizeze orice alterare în metodele de ambalare şi
depozitare [67].

Nanoconsolele (nanocantilever) reprezinta o altă categorie inovatoare de biosenzori.

Principiul lor de detectie se bazează pe capacitatea lor de a detecta interactiunile biologice de
legatura, cum ar fi între antigen şi anticorpi, enzime şi substrat sau cofactor şi receptor şi ligand,
prin intermediul semnalizarii fizice şi / sau electromecanice [68]. Sunt formate din bucăţi mici de
materiale pe baza de siliciu care au capacitatea de a recunoaşte proteinele şi de a detecta
bacterile patogene şi virusuri [69]. Dispozitivele nanoconsole au avut deja un succes imens în
studii de interacţiuni molecular şi în detectarea substanţelor chimice contaminante, toxinelor şi
reziduurilor de antibiotice în produsele alimentare [70].Detectia patogenilor se bazează pe
capacitatea lor de a vibra la frecvenţe diferite în dependenţă cu biomasa organismelor patogene.
Un proiect finantat de UE, numit Bio-Finger a dezvoltat un dispozitiv nanoconsola care poate fi
utilizat in diagnosticarea cancerului cat si pentru a detecta agenţii patogeni din alimente şi apă pe
baza senzorului pentru interactiunile ligand-receptor [71].

Suprafata de siliciu de nanoconsolelor poate fi modificata pentru a ataşa anticorpi,

obtinând o schimbare de frecventa rezonanta în funcţie de masa ataşata. Gfeller et al.au fost
capabili sa detecteze Escherichia coli, un indicator al poluării fecale al apei si produselor
alimentare, cu ajutorul unei console acoperite cu agaroză [72] (Figura 6).

Probleme exceptionale
 Riscuri şi reglementări

Este important de reţinut că nanomaterialele, datorita ariei suprafaţei de contact crescute,

ar putea avea efecte toxice în organism, efecte ce nu pot fii observate si în materiale vrac [73].

În plus, ar putea exista riscuri potenţial şi neprevăzute pentru utilizarea lor în materialele
de ambalare al alimentelor. Deşi nanomaterialele din ambalajele alimentare nu sunt in mod
normal ingerate sau inhalate de consumatori, este nevoie de cercetari detaliate pentru a determina
efectele acestora asupra florei microbiene prezente în gură şi în intestin ("Nanotehnologia şi
produse alimentare ", disponibil la http://www.iufost.org/reports_resources/ Buletinele /
documente / IUF.SIB. Nanotechnology. pdf). În prezent, nu există reglementări care controleaza
în mod specific sau limiteaza producerea de nanoparticule in principal datorita lipsei de
cunoştinţe cu privire la riscuri. În ciuda lipsei de reglementari şi cunoaştere a riscurilor, o
multime de produse alimentare şi de nutriţie care conţin aditivi la nanoniveluri sunt deja vândute,
ex fierul în amestecuri de băuturi nutriţionale, micele care transporta vitamine,minerale şi
fitochimicale în ulei şi oxidul de zinc în cerelale. Nanoargilele au fost utilizate de asemenea, in
cadrul PET-urilor pentru bere [25].

US Food and Drug Administration obliga producătorii sa demonstreze ca ingredientele si

produsele alimentare nu sunt nocive pentru sănătate, dar aceasta reglementare nu acopera
nanoparticulele “ in special", care ar putea devein dăunătoare numai în aplicaţiile de
nanodimensiuni.

 Percepţia publica

Percepţia publică asupra nanotehnologiei este un alt factor de o importanta ridicata care
va afecta implementarea abordarii nanotehnologiei în industria alimentară, ex in produsele
alimentare modificate genetic (MG) [29,74,75]. Similar cu alimentele GM, consumatorii nu
pot judeca în mod direct beneficiile unui aliment derivate din nanotehnologie, precum şi
orice beneficii ce trebuie să fie explicate consumatorului. Cu toate acestea, este posibil ca unele
produse proiectate prin nanotehnologie sa fie acceptate mai usor de public decat altele de către
public. Un studio recent realizat de Siegrist et al. [76] a evaluat percepţia publică a diferitelor
tipuri de materiale alimentare, inclusiv un material de ambalare alimentar antibacterian, un
nanoinvelis care protejeaza tomatele de umiditate şi oxygen, o paine ce contine nanocapsule de
acizi grasi omega-3 si un suc cu vitamina A capsulata in amidon. Rezultatele obţinute de la
153 de persoane au demonstrat că ambalarea nanotehnologic derivata a fost perceputa ca fiind
mai benefica decât alimentele nanotehnologic proiectate. Aceste rezultate au oferit drept support
pentru ipoteza că nanotehnologia în interiorul un produs alimentar este perceputa ca fiind mai
puţin acceptabila decât a fi la exterior (de ex, in ambalaje alimentare).

Structura Diametru/lungime (nm)

AND 12
Glucoza 21 – 75
Lipozomi 30 – 10000
LDH 40 – 300
Amilopectina 44 – 200
Micele de cazeina 60 – 100
Nanospfere PLA 100 – 300
Zeina 200
Cubosomi 500
Nanosenzori <1000
Tab. 1 Dimensiunile nanomaterialelor in sectorul alimentar
 Concluzii
Nanotehnologia devine din ce în ce mai importanta pentru sectorul alimentar. Rezultate şi
abordari promiţătoare sunt deja în curs de dezvoltare în domeniile de ambalare a alimentelor şi
siguranţa produselor. Încorporarea nanomaterialelor în ambalarea produselor alimentare este de
aşteptat sa îmbunătăţeasca proprietăţile de bariera ale materialelor de ambalaj şi, prin urmare, ar
trebui să contribuie la reducerea utilizării de materii prime valoroase precum si generarea de
deseuri. Nanolaminatele comestibile isi pot găsi aplicaţii în cadrul fructelor proaspete şi
legumelor, produselor de panificatie si de cofetărie, unde pot proteja produsele alimentare de
umiditate, lipide, gaze, arome şi mirosuri straine.

Biopolimerii naturali de nanodimensiunei, cum ar fi polizaharidele, pot fi utilizati pentru

încapsularea vitaminelor, prebioticelor si probioticelor şi pentru sisteme de livrare de pastile sau
nutraceutice.

În sectorul alimentar, una dintre cele mai importante probleme o reprezinta procesul
laborios si consumatoare de timp in controlul analitic al calitatii produselor alimentare.
Dispozitive şi tehnici de inovatie sunt în curs de dezvoltate, pot facilita pregătirea probelor
alimentare şi analiza exactă şi necostisitoare a cestora. Din acest punct de vedere, dezvoltarea
nanosenzorilor pentru a detecta microorganismele şi contaminanţii reprezinta o aplicaţie deosebit
de promiţătoare a nanotehnologiei alimentare.

Cu toate acestea, există probleme sociale şi etice de utilizare a nanotehnologiei in

sectorul, problem ce trebuie luate în considerare. În prezent, riscurile potenţiale ale
nanomaterialelor asupra sanatatii omului şi asupra mediului sunt necunoscute [73]. Raportul din
2006 al Institutului de Stiinta Alimentara si Tehnologistica menţionează că "marimea conteaza"
şi recomandă utilizarea nanoparticulelor in sectorul alimentar numai după ce siguranţa a fost
dovedita prin testare viguroasa. O atenţie deosebita ar trebui să se acorde atitudinii
consumatorilor faţă de alimentele nanotehnologic obtinute. Luand lectii de la argumentele GM în
tările europene, este esenţiala discutarea beneficiilor şi riscurilor acestei tehnologii extrem de
promitatoare. Guvernele ar trebui să ia în considerare o etichetare corespunzătoare şi ar trebui să
stabilească, de asemenea, regulamente, care sa contribuie la cresterea acceptarii consumatorilor.
 Bibliografie

1. Li, X. et al. (2001) Preparation and characterization of poly(butyleneterephthalate)

organoclay nanocomposites. Macromol.Rapid Commun. 22, 1306–1312
2. Lawton, J.W. (2002) Zein: a history of processing and use. Cereal Chem.79, 1–18
3. Lee, C-J. et al. (2005) Public attitudes toward emerging technologies.Sci. Commun. 27,
240–267
4. Shukla, R. and Cheryan, M. (2001) Zein: the industrial protein from corn. Ind. Crops
Prod. 13, 171–192
5. Lai, H-M. et al. (1999) X-ray diffraction characterization of the structure of zein–oleic
acid films. J. Appl. Polym. Sci. 71, 1267–1281
6. Yoshino, T. et al. (2002) Influence of preparation conditions on the physical properties of
Zein films. J. Am. Oil Chem. Soc. 79, 345–349
7. Torres-Giner, S. et al. (2007) Characterization of the morphology and thermal properties
of Zein Prolamine nanostructures obtained by electrospinning. Food Hydrocolloid. 22,
601–614
8. Guo, Y. et al. (2005) Nano-structure and properties of maize zein studied by atomic force
microscopy. J. Cereal Sci. 41, 277–281
9. Shi, K. et al. Engineering zein films with controlled hydrophilicity through UV/Ozone
treatment. J. Agric. Food Chem.
10. Bharadwaj, R.K. et al. (2002) Structure-property relationships in crosslinked polyester-
clay nanocomposites. Polymer (Guildf.) 43, 3699–3705
11. Shibata, T. (2002) Method for producing green tea in microfine powder. United States
Patent US6416803B1
12. Kawasumi, M. (2004) The discovery of polymer-clay hybrids. J. Polym. Sci. Part Polym.
Chem. 42, 819–824
13. Gursky, J.A. et al. (2006) Particle–particle interactions between layered double hydroxide
nanoparticles. J. Am. Chem. Soc. 128, 8376–8377
14. Elkin, T. et al. (2005) Immuno carbon nanotubes and recognition of pathogens.
ChemBioChem 6, 640–643
15. Ruoff, R.S. and Lorents, D.C. (1995) Mechanical and thermal properties of carbon
nanotubes. Carbon 33, 925–930
16. Ipsen, R. and Otte, J. (2007) Self-assembly of partially hydrolysed alactalbumin.
Biotechnol. Adv. 25, 602–607
17. Graveland-Bikker, J.F. and de Kruif, C.G. (2006) Unique milk protein based nanotubes:
food and nanotechnology meet. Trends Food Sci. Technol. 17, 196–203
18. Lopez-Rubio, A. et al. (2006) Bioactive packaging: turning foods into healthier foods
through biomaterials. Trends Food Sci. Technol. 17, 567–575
19. Park, H.M. et al. (2002) Preparation and properties of biodegradable thermoplastic
starch/clay hybrids. Macromol. Mater. Eng. 287, 553–558
20. Brody, A.L. (2005) Edible packaging. Food Technol. 56, 65–66 56 Kumar, M.N.V.R.
(2000) A review of chitin and chitosan applications.React. Funct. Polym. 46, 1–27
21. Agullo´, E. et al. (2003) Present and future role of chitin and chitosan in food. Macromol.
Biosci. 3, 521–530
22. Bhattacharya, S. et al. (2007) Biomems and nanotechnology based approaches for rapid
detection of biological entitities. J. Rapid Methods Auto. Microb. 15, 1–32
23. Lange, D. et al. (2002) Complementary metal oxide semiconductor cantilever arrays on a
single chip: mass-sensitive detection of volatile organic compounds. Anal. Chem. 74,
3084–3095
24. Garcia, M. et al. (2006) Electronic nose for wine discrimination. Sensors Actuat. B 113,
911–916
25. Baeummer, A. (2004) Nanosensors identify pathogens in food. Food Technol. 58, 51–55
26. Vo-Dinh, T. et al. (2001) Nanosensors and biochips: frontiers in biomolecular diagnostics.
Sensors Actuat. B. 74, 2–11
27. Mabeck, J.T. and Malliaras, G.G. (2006) Chemical and biological sensors based on
organic thin-film transistors. Anal. Bioanal. Chem. 384, 343–353