Gestalt terapia

IV.4.1. Concepte centrale

Gestalt Terapia își are originea în munca lui Fritz Perls (Perls, 1947, 1969).
Asumpția abordării gestaltiste este aceea că problemele apar datorită inabilității omului
de a fi cu adevărat conștient de emoțiile, gândurile și comportamentul sale prezente și că
se focalizează pe trecut și viitor mai degrabă decât pe prezent.
Conceptele clarificate și introduse de Perls în teoria și practica terapiei gestaltiste
sunt următoarele:
a. Experiența ”aici și acum”. Pentru Perls nu există nimic înafara lui ”acum”, adică
a prezentului. Accesul la trecut sau la viitor se poate face doar din prezent. Abordarea
terapiei gestalt pune accent pe experiența totală din prezent a clientului iar focalizarea
acestuia pe trecut este considerată o modalitate de evitare a prezentului cu tot ceea ce
înseamnă acest lucru. Pentru gestaltiști trecutul este important doar în măsura în care
afectează funcționarea prezentă a clientului.
b. Agresiunea a fost considerată de Perls un instinct al afirmării vieții și nu unul
distructiv, care este necesar realizării unui contact sănătos între organism și mediu. Pentru
a-și menține sănătatea psihologică, omul trebuie să ”mestece” realitatea (metafora pentru
instinctul agresiv) pentru a metaboliza ceea ce este sanogen ființei sale și nu să ”înghită”
normele sociale pur și simplu. Astfel, autoritatea individului și auto-determinarea sa au
devenit centrale în viziunea lui Perls asupra contactului sănătos cu mediul.
c. Contactul cu sine și cu lumea este realizat prin simțuri și acțiune. Contactul
sănătos înseamnă a interacționa cu lumea fără pierderea sentimentului individualității iar
condițiile unui astfel de contact se referă la conștientizarea clară, energie totală și
abilitatea de auto-exprimare (Zinker, 1978 cf. Corey, 1991). Capacitatea de contact este
naturală omului dar este influențată de experiențele primare de contact.
d. Granițele (boundaries) sunt cele care diferențiază elementele câmpului între ele.
Din perspectiva terapiei gestalt, un organism pe de o parte se conectează, iar pe de alta se
diferențiază de mediu prin contactul de graniță. Experiența este creată la contactul de
graniță dintre organism și mediu iar calitatea acestei experiențe depinde de felul în care
este realizat contactul .
Există mai multe tulburări ale granițelor care interferează cu adaptarea optimă și care
provin dintr-un contact inadecvat cu mediul:
• Introiecția este o astfel de tulburare de graniță prin care organismul
interiorizează idei, convingeri, valori, comportamente fără discriminare. Sunt
introiectate modele parentale, stereotipii sociale, care, integrate nediscriminativ,
vor determina persoana să se comporte rigid, inautentic.
• Confluența constă din pierderea granițelor dintre sine și mediu, din
hiperidentificare cu mediul. În acest caz persoana nu reușește să aleagă ceea ce
este necesar unei asimilări adecvate.
• Proiecția este fenomenul de atribuire a unor aspectele proprii unei alte
persoane datorită contactului inadecvat cu sine (lipsa de auto-conștientizare).
Este o confuzie a sinelui cu altul. Granița dintre eu și alții este univoc
permeabilă în sensul că permite atribuirile eului către non-eu dar este închisă la
influențele externe asupra sinelui.
• Retroflecția este mecanismul psihologic prin care un impuls direcționat
către mediu este îndreptat către propria persoană. Mediul este astfel înlocuit cu
iluzia auto-suficienței.
• Proflecția este mecanismul prin care un impuls sau o dorință care implică
două persoane este orientat către o singură persoană (de exemplu, o persoană
vrea să fie lăudată dar în schimb, se laudă singură).
• Deflecția este mecanismul de evitare a contactului fie prin refuz indirect,
fie prin deturnare conștientă.
e. ”Afacerile neîncheiate” sunt acele situații trecute care, la nivelul experienței
interne a clientului, au rămas nefinalizate și interferează cu capaitatea persoanei de a
realiza un contact toal între sine și realitatea actuală. ”Afacerile neîncheiate” se referă la
orice aspect al experienței rămas incomplet: de exemplu, emoții neexprimate, nevoi
nesatisfăcute din trecut. Acest concept are la bază principiile psihologiei gestaltiste
(încheierea gestaltului) și amintește de mecanismul compulsiei la repetiție descris de
Freud.
f. Auto-reglare organismică se referă la capacitatea organismului de a se adapta la
mediu sau de a adapta mediul la sine pentru a-și rezolva problemele. Pe scurt, înseamnă a
primi ceea ce este hrănitor din mediu și a respinge ceea ce este toxic. Oamenii au nevoi și
dorințe organizate ierarhic și sunt auto-reglate de organism pe măsură ce interacționează
cu mediul.
g. Adaptare creativă la mediu (care este criteriul sănătății) înseamnă conștientizarea
nevoilor aflate în schimbare permanentă și satisfacerea nevoii prioritare în fiecare
moment și într-o manieră flexibilă. Adaptarea creativă în copilărie determină apariția
blocajelor în conștientizare. În copilărie oamenii fac față relațiilor și problemelor
apărute prin adaptare creativă la aceste circumstanțe, care la rândul ei organizează
câmpul experienței și devine un mod obișnuit de a fi în lume. Paternurile rigide și
obișnuite de comportament create în trecut au constituit cea mai bună adaptare la familia
de origine, au ajutat la supraviețuirea individului dar în viața actuală împiedică auto-
reglarea organismică.
h. Ciclul experiențial al conștientizării nevoilor apărute, al acțiunii de satisfacere a
acestora pentru a face loc altora menține echilibrul homeostatic. Ciclul experienței
gestaltiste sau ciclul integrării persoanei în mediu, presupune parcurgerea a 5 etape sub
forma unui model circular funcțional (Mel Rabin cf. Mitrofan, 2000):
- Senzația - prin care se experimentează trăirea și semnificația primară internă
și externă a stimulilor. Prin senzații omul experimentează și discriminează
direct ”ceea ce este” de ”ceea ce nu este”.
- Conștientizarea este procesul prin care o persoană intră în contact cu sine sau
cu altceva, printr-o focalizarea a atenției asupra a ceea ce este. Prin
conștientizare clientul poate ajuge la insight – conștientizarea deplină.
- Contactul optim este raportul de echilibru dinamic între sine și mediu.
- Retragere este stadiul final al ciclului experiențial de completare a gestaltului.
Odată încheiat un ciclu, persoana se reîntoarce la sine, îmbogățindu-și viața
și extinzându-și experiența prin noul ciclu parcurs. Este o restructurare a
sinelui, o creștere personală.
Același ciclu experiențial este utilizat în organizarea procesului terapeutic gestaltist.
i. Conștientizarea este concept cu semnificații distincte în terapia gestalt – este
mecanismul prin care persoana devine conștientă de ceea ce trăiește în momentul prezent,
și acceptă ceea ce este mai degrabă decât să schimbe ceea ce este.
 j. Auto-responsabilitatea este un concept central în gestalt terapie și reprezintă
scopul terapeutic final. Clientul este ajutat să treacă dintr-o stare de dependență către una
de independență, să-și asume trăirile (emoții, gânduri, percepții, senzații) și deciziile.
k. Experimentul terapeutic se referă la proceduri utilizate în cadrul ședințelor pentru
a genera și explora experiența prezentă. Scopul este de a creea noi experiențe clientului
care pot fi procesate în timp real.

IV.4.2. Procesul terapeutic

Scopul principal, esențial al terapiei gestalt este conștientizarea și metodologia

principală este conștientizarea. Clientul trebuie să conștientizeze trei aspecte: a. cum
răspunde la mediu (adaptarea creativă); b. ce contribuie (trecut sau prezent) la răspunsul
de ”aici și acum”; c. responsabilitatea proprie din situație și responsabilitatea schimbării
(Gilbert și Evans în Palmer, 2000).
Obiectivele terapeutice specifice sunt:
- Creșterea conștientizării prin focalizarea pe senzații, emoții, procese interne.
- Facilitarea autenticității individului prin această conștientizare extinsă și
profundă de sine.
- Conștientizarea contactului dintre sine și lume. Terapia se concentrează pe a
ajuta oamenii să devină conștienți de stadiile și procesul formării contactului;
conștientizarea întreruperilor contactului și restabilirea contactului sunt văzute
ca fiind factori curativi.
- Rezolvarea ”afacerilor neîncheiate” care împiedică contactul cu realitatea
prezentă.
- Asumarea responsabilității de către client pentru felul în care își trăiește
viața.
Această abordare se focalizează pe conștientizarea de aici și acum și pe experiența
prezentă; dorește să ajute oamenii să trăiască în momentul prezent cerându-le să-și
mărească conștiența asupra gândurilor și emoțiilor curente. Asumarea responsabilității
personale pentru propriile emoții, gânduri, comportament și alegeri este de o importanță
fundamentală pentru perspectiva gestaltistă.
 Terapia gestalt se bazează pe o teorie paradoxală a schimbării (Beisser, 1970 cf.
Gilbert și Evans în Palmer, 2000): cu cât o persoană respectă mai mult ceea ce este cu
atât se va simți mai liberă să se schimbe. Schimbarea apare atunci când persoana devine
ceea ce este și nu ceea ce nu este și abia atunci poate fi și ceea ce dorește.
Sub presiunea grupului de apartenență, omul trăiește și acționează într-un context
inautentic, se îndepărtează de sine însuși, își creează o imagine falsă și joacă ”roluri” care
nu îl reprezintă, dar pe care le-a preluat prin forța împrejurărilor (Mitrofan, 2000).
Terapia gestalt pune accentul pe resursele creative spontane ale omului care, odată
activate, conștientizate pot deveni căi naturale de vindecare și dezvoltare.
Watson, Greenberg și Lietaer (1998) prezintă cele două direcții în care a evoluat
terapia gestalt:
a) una se focalizează pe experiența viscerală și accentuează experimentul activ
determinând clienții să facă lucruri care să-i determine să aibă experiențe, mai degrabă
decât să vorbească despre problemele lor;
b) cealaltă se bazează pe analiza contactului organismului cu mediu și implică
urmărirea procesului moment cu moment prin contactul experiențial cu situația actuală.
Această abordare consideră conștientizarea momentelor formării contactului ca fiind
esențială pentru funcționarea sănătoasă.
Confruntarea terapeutică este un marker al terapiei Gestalt așa cum a fost ea
promovată de Perls. Întemeietorul acestei forme de terapii era foarte direct, chiar dur cu
clienții săi pentru a-i determina să se confrunte cu toate aspectele excluse, reprimate. Din
acest punct de vedere, orice intervenție gestalt este în sine o modalitate de confruntare a
clientului cu aspectele neconștientizate sau cele mai dureroase ale experienței sale.
Confruntarea nu vizează să surprindă slăbiciunile sau caracteristicile negative ale
clientului, dimpotrivă, clientul este provocat să recunoască modalitățile în care își
blochează resursele și în care nu își trăiesc viața deplin așa cum ar putea (Corey, 1991).
Formele actuale de practică a terapiei gestalt sugerează folosirea confruntării pe fondul
relației terapeutice solide, empatice în care terapeutul demonstrează respect profund
pentru universul interior al clientului.
Metode de intervenț ie terapeutică
 Terapia gestalt se focalizează pe experiența focalizată perceptual, afectiv, procesual,
imaginativ și acțional, ”aici și acum”, utilizând în acest sens multiple intervenții
terapeutice.
Cu toate acestea, învățarea unor tehnici terapeutice nu este terapie Gestalt. Tehnicile
trebuie înrădăcinate în procesul terapeutic dinamic și în relația terapeutică aflată în
desfășurare. Fără această condiție, tehnicile devin o formă de manipulare care împing la
schimbarea dorită de terapeut sau de societate. Singurul scop al tehnicilor terapeutice este
de a mări conștientizarea clientului și contactul acestuia cu sine pentru a găsi propria
direcție (Gilbert și Evans în Palmer, 2000).
Terapeutul trebuie să folosească găsească cele mai eficiente intervenții, sau să le
construiască creativ, spontan dar procesul este condus de evoluția experienței clientului
nu de terapeut.
Cele mai cunoscute intervenții ale terapiei Gestalt sunt:
a. Experimentul gestalt este forma majoră a intervenției și constă din construirea de
sarcini în timpul sesiunii pentru a facilita conștientizarea și a înlătura blocajele
autoreglării, pentru a crea noi alternative de abordare a unei situații, pentru a mări aria de
posibilități ale clientului, pentru a aduce dificultățile oamenilor la suprafață.
Experimentele terapeutice sunt create pentru a întâlni situația clientului. Ele sunt
prototipul tuturor asumpțiilor terapiei gestalt prin faptul că creează clientului o
experiență nouă ”aici și acum” care înseamnă a acționa ”aici și acum” și nu ”a vorbi
despre” și care angajează prezența totală a ființei clientului (emoții, senzații, imagini,
gânduri, reprezentări, nevoi, dorințe, etc.).
Pe parcursul procesului terapeutic, prin experimentele propuse de terapeut, clientul
poate deveni conștient de felul în care trecutul este prezent în câmpul său experiențial
prin ”afacerile sale neîncheiate”.
Cel mai cunoscut experiment Gestalt a fost propus de Perls și este tehnica scaunului
gol – prin care clientul poate, de exemplu să exprime emoții rămase neexprimate față de
un altul semnificativ, imaginându-și că acesta de află pe un scaun în fața sa; poate pune în
act conflicte între părți ale sinelui.
Alte tehnici și exerciții de tip gestalist au fost descrise de Levitsky și Perls (1970 cf.
Corey, 1991)
 • Exercițiul dialogului este o tehnică care se adresează splitărilor din funcționarea
personalității: ”the top dog” - partea autoritară, moralistă, manipulatoare, amenințătoare
și ”the down dog” - partea care joacă rolul victimei, este defensivă, lipsită de ajutor,
slabă. Ele sunt în conflict pentru a dobândi controlul iar persoana devine fragmentată în
interior. Fiecare parte cuprinde mai multe introiecții care pot fi conștientizate și
procesate explorând cele două părți cu tehnica scaunului gol. Scopul final este integrarea
părților. Exercițiul dialogului poate fi aplicat în multiple variante în funcție de părțile
conflictuale ale clientului.
• Rundele este un exercițiu de grup care constă în a ruga un participant să treacă pe
la ceilalți și să le comunice ceva sau să facă ceva. Scopul este de a ajuta clientul să se
confrunte, să intre în contact, să riște, să se autodezvăluie, să experimenteze un
comportament nou – în final să se dezvolte și să crească.
• ”Afaceri neîncheiate” pot fi abordate în multiple modalități terapeutice. Ideea
este de a ”închide” experiența trecută a clientului, astfel încât aceasta să nu mai fie un
obstacol al trăirii depline a prezentului.
• ”Îmi asum responsabilitatea” este un exercițiu prin care, după ce clientul
exprimă ceva (de exemplu ”Mă simt singur”), terapeutul îl invită să adauge la afirmația
sa fraza ”și îmi asum responsabilitatea (pentru sentimentele mele de singurătate)”. Este
vizată conștientizarea și asumarea responsabilității clientului pentru trăirile sale.
• A juca proiecția este un exercițiu prin care terapeutul invită clientul să
conștientizeze și să-și asume părțile proiectate asupra altora. De exemplu, dacă un client
spune ”Nu am încredere în tine” este rugată să joace rolul persoanei care nu este de
încredere – pentru a conștientiza în ce măsură neîncrederea este un conflict interior.
• Tehnica inversării. Anumite simptome sau comportamente reprezintă adesea
inversări ale impulsurilor latente, inconștiente. Exercițiul vizează intrarea în contact atât
cu părțile ”negative” din sine cât și cu cele ”pozitive”. De exemplu o persoană care
afirmă că este foarte inhibată este invitată să joace rolul exhibiționistului; sau o persoană
care crede despre sine că nu poate avea un comportament amabil, ci doar unul dur, rece,
și se disprețuiește pentru asta, este invitată să repete acest ultim rol până își acceptă atât
partea pozitivă cât și pe cea negativă. Acest exercițiu ajută clienții să-și accepte anumite
caracteristici personale pe care au încercat să le nege.
 • Amplificarea vizează ca persoanele să devină mai conștienți de semnalele subtile
pe care corpul le trimite. Mișcările, posturile, gesturile, vocea pot comunica sensuri
importante. Persoana este rugată să exagereze mișcarea sau gestul respectiv ceea ce, de
obicei intensifică emoția atașată comportamentului și evidențiază semnificația
interioară.
• A sta cu emoția este un îndemn al terapeutului atunci când clientul care a
contactat o trăire semnificativă, dar neplăcută, încearcă să o evite prin diferite
mecanisme. Terapeutul încurajează clientul să rămână cu frica sau suferința simțită și
chiar să adâncească contactul. Abordarea gestaltistă susține că numai atunci când clientul
este dispus să se confrunte cu aceste trăiri, să îndure durerea, va putea să deblocheze un
nou nivel de creștere interioară.
Dincolo de acestea, terapeuții gestaltiști sunt încurajați să construiască experimente
gradate în funcție de situația experiențială a clientului și pentru a facilita procesarea
acesteia. După încheierea experimentului, experiența clientului este analizată iar acesta
va avea insighturi despre sine prin descoperire, nu prin interpretarea de tip psihanalitic.
b. Conștientizarea corporală. Perls considera că procesele interne inconștiente sunt
exprimate la nivel corporal prin limbajul nonverbal. Astfel, în timpul terapiei, terapeutul
acordă atenție specială posturii corporale, respirației, tensiunii musculare, tonului,
ritmului și intensității vocii iar scopul este de a surprinde incongruențele dintre ceea ce
spune clientul și ceea ce exprimă corporal. Clientul va fi încurajat să devină conștient de
senzațiile corporale și de emoțiile asociate.
c. Lucrul cu visele. Freud considera că visele sunt calea regală către inconștient iar
Perls afirma că visele sunt ”calea regală către integrare” (1969 cf. Gilbert și Evans în
Palmer, 2000). Fiecare vis constituie un simbol al unei părți neintegrate din experiența
clientului care este necesar să fie experimentată ”aici și acum” în ședința de terapie
pentru a conștientiza semnificațiile visului și a facilita astfel re-conectarea clientului cu
părțile sale respinse.
d. Limbajul clientului. Markerii evitării contactului cu sine se exprimă prin limbajul
folosit de client atunci când descrie o experiență proprie iar rolul terapeutului este de a-l
face să conștientizeze acest lucru și să faciliteze contactul. Gilbert și Evans (în Palmer,
2000) enumeră aceste aspecte ale limbajului și sarcinile consecutive ale terapeutului:
 - Vorbirea la persoana a 2-a singular sau la modul impersonal (de exemplu,
”Te simți trist când cineva se comportă așa”). Terapeutul îl va încuraja să
vorbească la persoana I singular, sarcină care facilitează conștientizarea și
asumarea de sine.
- Folosirea cuvintelor de tipul ”poate”, ”posibil”, ”probabil” (de exemplu,
”probabil că mă simt furios”). Terapeutul va încuraja clientul să descopere
experiența sa reală, nu pe cea probabilă.
- Folosirea de către client a întrebărilor în loc de afirmații (de exemplu,
”când cineva se poartă așa, nu e normal să te simți dezamăgit?”). Terapeutul va
încuraja clientul să formuleze afirmații referitoare la sine.
- Evitarea responsabilității prin neluarea în considerare a capacității proprii
de rezolvare a problemelor și a controlului pe care îl au asupra propriilor acțiuni.
Afirmații de tipul ”Nu pot” vor trebui înlocuite cu cele de tipul ”Nu vreau/nu
doresc”. În mod similar, terapeutul propune înlocuirea lui ”Trebuie să” cu ”Prefer
să” sau ”Aleg să”.
Un alt aspect al limbajului clientului care este folosit de terapeuții gestaltiști se referă
la metaforele utilizate de clienți pentru a-și descrie trăirile. În spatele metaforei se află un
dialog intern reprimat care reprezintă ”afacerile neîncheiate” ale clientului (Polster cf.
Corey, 1991). Terapeutul va transforma semnificația metaforei într-un conținut manifest
care poate fi prelucrat în cadrul ședinței terapeutice.
Adesea clienții folosesc un limbaj evaziv pentru a se exprima dar care conține
cuvinte-cheie semnificative pentru suferințele sale interne. Rolul terapeutului este de a
sesiza aceste cuvinte și a ajuta clientul să se focalizeze și să dezvolte acel element (Corey,
1991).
Polster (1987, cf. Corey, 1991) descrie procesul integrării experienței clientului prin
care acesta trebuie să treacă pentru a crește și a se dezvolta:
a. Descoperirea se referă la conștientizările clientului care îi îmbogățesc
experiența internă.
b. Acomodarea se referă la acceptarea de către client că au opțiuni și nu sunt
prizonierii unui singur mod de comportament.
 c. Asimilarea se referă la încorporarea noilor aspecte ale experienței în viața sa
reală.

IV.4.3. Mecanismele schimbării terapeutice

Terapia Gestalt se bazează pe o teorie paradoxală a schimbării: cu cât o persoană

respectă mai mult ceea ce este, cu atât acea persoană se simte mai pregătită pentru
schimbare. Astfel, schimbarea apare atunci când o persoană devine ceea ce este, nu atunci
când încearcă să devină ceea ce nu este. Pentru a deveni ceea ce este, o persoană trebuie
să se conștientizeze pe sine deplin.

Conștientizarea este cheia schimbării terapeutice în Gestalt terapie; reprezintă

obiectivul terapeutic și principala metodologie. Toate tehnicile gestaltiste vizează
activarea acestui mecanism al schimbării. Identificarea blocajelor conștientizării face
parte din acest proces. Abia după ce clientul se conștientizează pe sine și experiența sa
așa cum sunt, poate deveni ceea ce dorește.

Experiența ”aici și acum” este un alt mecanism care promovează schimbarea

terapeutică. Clienții sunt îndrumați să intre în contact cu tot ceea ce reprezintă ”aici și
acum” pentru ei (senzații, reprezentări, emoții, gânduri, etc). Terapeutul acceptă,
însoțește și respectă profund experiența imediată a clientului așa cum este ea, iar în felul
acesta, creează atmosfera în care schimbarea devine posibilă. În terapia Gestalt,
experiența este valorizată mult mai mult decât simpla înțelegere intelectuală a ceea ce se
întâmplă. Dacă persoana se focalizează pe ceea ce trăiește ”aici și acum” atunci poate
intra în contact cu nevoile sale reale și are șansa de a le satisface. Blocajele conștientizării
împiedică clientul să fie în contact cu sine, cu ceilalți și cu lumea din jurul său într-o
maieră autentică, reală – resursele sale psihice vor fi blocate.

Contactul clientului cu sine, cu ceilalți și cu lumea din jurul său este un alt mecanism
pe care terapia Gestalt îl consideră esențial pentru schimbarea terapeutică. Experiența
este creată la nivelul acestui contact de graniță iar calitatea experienței depinde de felul
în care contactul se realizează. Conștientizarea felului în care clientul întră în contact,
menține contactul cu sine și cu ceilalți și iese din contact, este o modalitate de
diagnostic experiențial al problemelor clientului dar și modalitatea de a produce
schimbarea dorită de client. Conștientizarea momentelor formării contactului este
esențială pentru funcționarea sănătoasă. Conștientizarea întreruperilor contactului și
restabilirea contactului sunt considerate factori curativi.

Relația dintre client și terapeut este un factor curativ esențial și o sursă importantă de
creștere a clientului pentru că reprezintă o sursă de învățare nouă pentru clienți. Relația
terapeutică nu este doar un ecran de proiecție, ci o sursă de contact autentic. Terapeutul
se focalizează pe contactul prezent dintre el și client, este conștient de impactul propriu
asupra experienței actuale a clientului și se focalizează pe întreruperile contactului
relațional ca sursă de descoperire și oportunitate de noi experiențe.

Asumarea responsabilității clientului pentru ceea ce trăiește (experiența sa), pentru

ceea ce dorește să trăiască, pentru viața sa constituie un alt mecanism ce promovează
schimbarea terapeutică.