Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Metode Fizico Chimice Analiza Preleg DS
Metode Fizico Chimice Analiza Preleg DS
Library TUM
Reason: I attest to the
accuracy and integrity
of this document
UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI
METODE FIZICO-CHIMICE
DE ANALIZĂ
Ciclu de prelegeri
Aranjamentele
(a) protonului 2
Protonul 1
Scindarea apărută prin
cuplarea protonului 1 cu protonul 2
J J
(b)
H
1 2
J J
(c)
H
1' 2'
Chişinău
2018
UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI
METODE FIZICO-CHIMICE
DE ANALIZĂ
Ciclu de prelegeri
Chişinău
Editura “Tehnica-UTM”
2018
1
CZU 543.5(075.8)
Z 14
3
1. METODE SPECTRALE ŞI OPTICE DE ANALIZĂ
5
Tabelul 1.1. Spectrul electromagnetic şi
interacţiunea radiaţiei electromagnetice cu substanţa
Domeniul spectral λ, nm Modul de interacţiune Metoda de analiză
Tranziţii ale electronilor Electronografia,
Raze cosmice ≤10-4 interiori, difracţia roentgenografia
electronică
Raze - γ 10-4-10-1 - // - // - - // - // -
Raze-X -2
10 -10 2
- // - // - - // - // -
(Roentgen)
UV îndepărtat 50-200 Tranziţii ale electronilor Spectroscopia în
de valenţă UV
UV apropiat 200-400 - // - // - - // - // -
VIS 400-760 - // - // - spectrofotometria
IR apropiat 760-1100 Tranziţii oscilatorii ale Spectrscopia în IR
moleculelor
IR îndepărtat 1100-105 Tranziţii rotative ale - // - // -
moleculelor
Microunde 105-108 Tranziţii nucleare RMN, RMP,
RME
Unde radio 108-1013 - // - // -
Curenţi alternativi 1013-∞
6
Fluxul de lumină cu o anumită lungime de undă este consi-
derat monocromatic, iar fluxul de lumină cu un domeniu mai larg
de lungimi de undă este considerat policromatic.
Diversitatea culorilor în lumea înconjurătoare se datorează
interacţiunii substanţelor cu lumina. În rezultat, undele electromag-
netice incidente pot fi absorbite, reflectate, refractate sau transmise
de substanţe. Culoarea substanţei percepută în creier este condiţio-
nată de fluxul de lumină care n-a fost absorbit de substanţă. Dacă
din lumina albă substanţa absoarbe culoarea spectrală, atunci
culoarea complementară a acesteia va fi cauzată de celelalte unde
rămase neabsorbite. În tabelul 1.2. sunt date culorile spectrale şi
complementare din domeniul VIS.
Radiaţia electromagnetică cu lungimea de undă mai mică de
400 nm şi mai mare de 760 nm nu este percepută vizual de noi. Ea
este considerată invizibilă.
Aparatele şi dispozitivele moderne permit utilizarea analizei
spectrale în domeniul spectrului electromagnetic cuprins între
10-3-1013 nm. Din tabelul 1.1. este evident că la lungimi de undă
mai mici decât cele corespunzătoare ultravioletului îndepărtat în
atom apar interacţiuni nucleare şi tranziţii electronice interne. La
lungimi de undă corespunzătoare domeniilor ultraviolet (UV),
vizibil (VIS) şi infraroşu (IR) se înregistrează absorbţia sau emisia
radiaţiei electromagnetice, cate provoacă tranziţia electronilor de
valenţă, vibraţia şi rotaţia atomilor în moleculele substanţei. Ca
rezultat, sunt înregistrate spectrele corespunzătoare de absorbţie sau
emisie, care furnizează informaţie colosală despre substanţa
analizată. La interacţiunea radiaţiei din domeniul microundelor şi
undelor de radio cu substanţa se poate observa presiunea
electronilor necuplaţi şi a unor nuclee, care cauzează rezonanţa
magnetică electronică şi nucleară.
7
1.2. Absorbţia şi emisia radiaţiei electromagnetice
Se ştie că, absorbţia şi emisia energiei este cuantizată. Fiecare
specie posedă rezerve discrete de energie electronică, atomică,
moleculară strict determinate: E0, E1, E2 etc. Aceasta înseamnă că
atomii nu pot avea energii intermediare între E0 şi E1, sau E1 şi E2
etc. În stare normală, neexcitată, particulele dispun de o energie
minimă E0. Când se aplică din exterior o energie oarecare, de
exemplu, când se provoacă ciocnirea cu electroni rapizi ai căror
energie este suficientă pentru excitare, particulele se excită, trec pe
un nivel energetic superior. Peste un timp extrem de scurt (~10-8 s)
particula revine spontan la starea normală sau la o stare excitată
inferioară. Energia ∆E, care se eliberează, se emite sub formă de
cuante cu lungimea de undă caracteristică pentru specia dată. Specia
poate trece dintr-o stare energetică în alta numai dacă absoarbe sau
emite un număr întreg de cuante. Din spectrul electromagnetic este
absorbită acea radiaţie lungimea de undă a căreia satisface relaţia
(1.1). Fiecare specie absoarbe sau emite energie selectiv. Această
proprietate importantă stă la baza analizei spectrale.
Dacă energia particulei în stare normală este E0, atunci
absorbind un număr întreg de cuante, particula trece în stare excitată
cu energia corespunzătoare E* (fig. 1.1).
E*
E E o
E
Fig. 1.1. Diagrama de excitare a particulei:
Eo - energia particulei în stare normală;
E* - energia particulei în stare excitată
Diferenţa de energie
o
E = E* - E , ( 1.2 )
se numeşte energie de excitare şi corespunde energiei cuantelor
(fotonilor) selectiv absorbite de particula dată. Dacă luăm în
8
consideraţie expresia (1.1), atunci energia de excitare a particulelor
(electroni, atomi, molecule) se va calcula astfel:
c
E = h = h = h c ̄ . ( 1.3 )
12ꞏ10 4 kJ
E = mol . ( 1.5 )
9
1.3. Analiza spectrală de emisie atomică
(spectroscopia de emisie atomică)
Metodele analitice ale spectroscopiei de emisie se bazează pe
studierea radiaţiei emise de atomii substanţei în stare excitată. Dacă
atomii elementelor chimice în anumite condiţii sunt excitaţi, atunci
ei au proprietatea de a emite radiaţie de o anumită lungime de undă
caracteristică numai pentru specia dată. Această proprietate ne
permite să efectuăm analiza calitativă a elementelor, substanţelor
simple şi compuse şi a amestecurilor de substanţe.
Pentru identificarea elementelor, în practică se utilizează
frecvent aşa-zisele linii analitice spectrale, sau „linii ultime”, care
pot fi depistate în spectrul probei la concentraţii de limită minimă
pentru descoperirea elementului. De exemplu, linia ultimă în
spectrul sodiului corespunde lungimii de undă 589 nm. Această
linie va dispare din spectrul probei analizate, când concentraţia
sodiului în probă va fi mai mică decât 10-5 %. Liniile spectrale ale
elementelor chimice sunt descrise în atlase speciale. În tabelul 1.3
sunt date liniile ultime ale unor elemente chimice, care pot fi
observate vizual. Analiza spectrală de emisie calitativă poate fi
efectuată prin metoda vizuală sau fotografică. În metoda vizuală
liniile ultime ale elementului analizat se determină cu ajutorul
stiloscopului. În metoda fotografică, cu ajutorul spectrografului, se
fotografiază spectrul obţinut la analiză apoi se cercetează. Liniile
ultime ale majorităţii elementelor chimice se află, de obicei, în
domeniul UV şi vizual nu pot fi observate. Spectrograful conţine
dispozitive din cuarţ care permit înregistrarea acestora. De obicei,
pentru orientare, la analiza liniilor spectrale se scoate spectrul
fierului. Spectrul acestui element conţine un număr foarte mare de
linii, care servesc ca reper la determinarea lungimilor de undă ale
liniilor din spectrul elementului analizat.
Analiza spectrală de emisie cantitativă se bazează pe
dependenţa intensităţii liniilor spectrale de cantitatea de substanţă
10
(concentraţia) excitată. Această dependenţă este reflectată foarte
bine în ecuaţia lui B. Lomakin:
IA = a C b , ( 1.6 )
11
Construcţia aparatelor spectrale este variată. Ele se deosebesc
după tipul elementului de dispersare, după procedeul de înregistrare
a spectrului etc. Cel mai utilizat aparat spectral este spectrograful cu
cuarţ, care permite fotografierea spectrelor în domeniul lungimilor
de undă 200 – 600 nm. Schema optică a spectrografului ISP-28 este
prezentată în fig. 1.2. O modificaţie a spectrografului ISP-28 este
spectrograful ISP-30, dotat cu un releu de timp şi alte dispozitive
suplimentare. Creşte producţia aparatelor de tip DES cu reţea de
difracţie în calitate de element de dispersare şi cu înregistrare
fotoelectrică a spectrului.
13
Schema de principiu a flamfotometrului este prezentată în
fig. 1.3. El constă din sursa de excitaţie (arzător cu flacără-pulveri
zator), element de dispersare (filtru de lumină), receptor (foto-
element). Soluţia analizată se introduce în paharul pulverizatorului.
Combustibilul şi oxigenul sunt aduse în două camere separate din
interiorul arzătorului, fiind amestecate în afara acestuia la orificiile
de ieşire. În aşa mod se produce o flacără turbulentă. Pe măsură ce
aerul trece pe lângă tubul capilar în care se află soluţia de analizat,
se produce un vacuum care „trage” soluţia în flacără.
C min C max C
Fig. 1.4. Graficul de etalonare
17
(IK), o parte se reflectă (IR), o parte este difuzată (ID), o parte se
absoarbe de solvent (IS), o parte se absoarbe de substanţa analizată
(IA) şi o parte din fluxul de lumină trece prin cuve (IT), respectiv
(I0). Conform legii conservării energiei pentru cuva cu soluţie
obţinem:
I* = I K + I R + I D + I S + I A + I T . ( 1.8 )
Pentru cuva cu solvent:
I* = I K + I R + I D + I S + I o . ( 1.9 )
Folosind aceeaşi cuvă şi acelaşi solvent putem menţine
valorile IK, IS, IR şi ID constante. Din expresiile (1.8) şi (1.9) rezultă:
Io = IA + IT . ( 1.10 )
Din cele expuse rezultă că valoarea IA nu poate fi măsurată
direct. Ea poate fi calculată:
IA = Io - IT . ( 1.11 )
Experimental s-a constatat că intensitatea fluxului de lumină
absorbit de substanţa IA este o funcţie de concentraţia soluţiei c şi
grosimea stratului ℓ, prin care a trecut lumina:
I A = f( l ,c ) .
18
Matematic se exprimă astfel:
I T = Io e -k*l ; ( 1.12 )
IT
= e -k*l ;
Io
I
ln T = - k*l ;
Io
I
lg T = - k l , ( 1.13 )
Io
unde k = 2,303k*. k şi k* sunt constante de absorbţie, care nu
depind de grosimea stratului, dar depind de natura substanţei,
lungimea de undă a fluxului şi condiţiile experimentului. Semnul
„–„ indică că intensitatea fluxului transcindent IT se micşorează la
mărirea grosimii ℓ. În literatura de specialitate raportul IT/I0 se
numeşte factor de transmisie sau transmitanţă şi se notează cu
litera T:
I
T = T .
Io
Transmitanţa se exprimă în procente (T,%) şi reprezintă
produsul Tꞏ100%. Mărimea –lg(IT/I0) se numeşte extincţie,
absorbanţă sau densitate optică şi se notează cu litera A (sau D):
I I
A = - lg T = - lg T = lg o . ( 1.14 )
Io IT
Studiind soluţiile, savantul Beer în anul 1854 a observat că
legea Bouguer-Lambert este valabilă şi pentru soluţii. El a constatat
că constanta de absorbţie k este direct proporţională cu concentraţia
soluţiei analizate:
k = c . ( 1.15 )
Dacă introducem expresia constantei k în formula (1.13),
atunci pentru absorbanţă obţinem:
I
lg T = - c l
Io
I
A = - lg T = - lg T = c l , ( 1.16 )
Io
19
unde mărimea ε este numită coeficient molar de extincţie şi repre-
zintă o măsură a absorbţiei luminii de o anumită lungime de undă
într-un strat cu grosimea de 1 cm al unei soluţii cu concentraţia 1M
a substanţei absorbante. ε depinde de natura solventului, lungimea
de undă a fluxului şi condiţiile experimentale, dar nu depinde de
concentraţia speciei analizate şi grosimea probei.
În analiza fotometrică absorbanţa şi transmitanţa procentuală
se utilizează cel mai frecvent. Între aceste două mărimi s-a stabilit
următoarea relaţie:
A = lg 100 = 2 - lgT % .
T%
20
luminii ce a trecut concomitent prin soluţie şi solvent în cuve
identice (fig. 1.5).
l
I* IT
soluţie
max
I* Io
solvent
21
logA A
1
1 2
a b
Fig. 1.6. Reprezentarea grafică a curbelor de absorbţie:
a) lgA = f(); b) A = f();
1 – soluţie de concentraţie c în cuvă cu grosimea ℓ, cm; 2 – soluţie de
concentraţie ¼ c sau în cuvă cu grosimea ¼ ℓ, cm
23
A A
24
Fig. 1.8. Diagrama stărilor energetice posibile la excitarea moleculelor şi
ionilor complecşi de tip molecular: Eo - energia moleculei în stare normală
(neexcitată), E* - energia moleculei la prima excitaţie electronică,
V şi V* - numerele cuantice de vibraţie cu valorile 0,1,2,3, corespunzătoare
stărilor energetice de vibraţie, r şi r* - numerele cuantice de rotaţie
corespunzătoare stărilor energetice de rotaţie
25
Este evident, că distanţa dintre două niveluri energetice la
oscilatorul armonic este constantă şi egală cu hνo. Deci, pentru toate
tranziţiile cuantice permise se va absorbi sau emite numai energie
de frecvenţa νo. În spectru se va observa o singură bandă. Frecvenţa
ce caracterizează această bandă poate fi calculată conform ecuaţiei:
o = 1 K ,
2 M
unde: M este masa redusă, determinată ca 1/M = 1/m1 + 1/m2 (m1 şi
m2 – masele nucleelor); K – constanta de forţă, uneori se identifică
cu tăria legăturii chimice în moleculă.
În molecula reală vibraţiile sunt anarmonice şi curbele
energiei potenţiale a moleculei capătă un aspect asimetric (Fig. 1.9,
curba 2). Energia oscilatorului anarmonic se calculează după
formula:
Evibr = ( V + 1 ) h - h2 2 ( V + 1 ) 2 , ( 1.20 )
2 o 4D 2
unde D este energia de disociere a moleculei.
Din ecuaţia (1.20) rezultă că nivelurile energetice ale
oscilatorului anarmonic se apropie odată cu creşterea numărului
cuantic. Pentru oscilatorul anarmonic sunt permise tranziţiile
cuantice între orice niveluri.
Cea mai intensivă bandă în spectru este prima, care ia naştere
la tranziţia de la nivelul V=0 la V=1. Acestei benzi îi corespunde
frecvenţa de bază sau fundamentală. Benzile mai puţin intensive
formează armonici superioare, adică frecvenţe ce caracterizează
tranziţia de la nivelul V = 0 la V = 2 (armonica a doua), la nivelul
V = 3 (armonica a treia) etc.
Nu toate moleculele posedă spectre de vibraţie în IR, dar
numai acele la care în timpul vibraţiei are loc variaţia momentului
dipolar electric. Spectre în IR posedă moleculele HCl, HBr etc., dar
nu H2, O2 etc.
26
Fig. 1.9. Curbele energiei potenţiale şi nivelurile de energie
ale moleculei biatomice
a) b) c)
Fig. 1.10. Vibraţiile atomilor în molecula de apă:
a, b - vibraţii de valenţă, c - vibraţie de deformare
29
Rydberg, care decurg cu schimbarea numărului cuantic principal.
Benzile acestor tranziţii se află în UV îndepărtat.
Tranziţia electronică se complică prin suprapunerea
tranziţiilor de vibraţie, iar uneori şi a celor de rotaţie, deoarece
fiecare stare electronică a moleculei posedă un set bine determinat
de niveluri de vibraţie şi de rotaţie (fig. 1.8).
În stare normală (fundamentală) Eo avem un sistem de
niveluri de vibraţie, caracterizate de numerele cuantice de vibraţie
V = 0,1,2,.. În stare electronică la prima excitaţie E* avem un sistem
de niveluri de vibraţie, cu numerele cuantice de vibraţie
V*= 0,1,2,... Fiecare din stările de vibraţie mai are şi un sistem de
niveluri de rotaţie, energia cărora este proporţională numărului
cuantic de rotaţie r. Majoritatea moleculelor, în condiţii obişnuite,
se află în stare fundamentală electronică Eo şi de vibraţie V = 0. În
aceste condiţii tranziţiile de rotaţie caracterizează spectrele de
rotaţie pure, benzile cărora apar în domeniile IR îndepărtat şi
microunde (fig. 1.8). Tranziţiile de vibraţie pure apar în starea
electronică neschimbată a moleculei. În cazul gazelor rarefiate se
observă spectre de vibraţie–rotaţie a moleculelor. νrot+νvibr
caracterizează tranziţiile dintre nivelurile de rotaţie ale diferitor
stări de vibraţie.
Tranziţiile electronice moleculare sunt mult mai complicate
decât tranziţiile electronice în atomi, deoarece ele se intercalează cu
cele de vibraţie şi de rotaţie. Suprapunerea unui număr mare de
tranziţii de vibraţie condiţionează extinderea benzilor spectrelor
electronice moleculare. Există şi alte motive (de exemplu, perioada
de existenţă a stării excitate etc.), care provoacă extinderea benzilor
de absorbţie în spectrele electronice moleculare.
Schimbarea proprietăţilor învelişului electronic în rezultatul
tranziţiilor electronice provoacă schimbarea energiei potenţiale a
sistemului. Energia potenţială a moleculei biatomice în diferite stări
electronice nu va fi identică. În starea excitată are loc mărirea
distanţei internucleare, micşorarea energiei de disociaţie şi
schimbarea altor proprietăţi în raport cu proprietăţile stării
fundamentale. Curbele ordinare ale energiei potenţiale a
30
moleculelor în stările fundamentală şi excitată sunt prezentate în
fig. 1.12.
A = l C . ( 1.21 )
32
Înainte a efectua o analiză fotometrică se stabileşte domeniul
spectral şi domeniul de concentraţie admisibil. Dacă reagentul (R)
şi substanţa analizată (S) absorb la diferite lungimi de undă şi
curbele lor de absorbţie nu se suprapun, atunci pentru analiză se va
utiliza fluxul de lumină cu lungimea de undă corespunzătoare
absorbţiei maxime din curba de absorbţie a substanţei analizate
(max) (fig. 1.13, a). Dacă reagentul (R) şi substanţa analizată (S)
absorb la lungimi de undă apropiate şi curbele lor de absorbţie se
suprapun, atunci pentru analiză se va utiliza fluxul de lumină cu
lungimea de undă optimă (opt), care corespunde unei variaţii
maxime de absorbanţă (∆A>>>) (fig. 1.13, b).
Dacă analizăm corelaţia dintre spectrele de absorbţie şi
funcţia A = f(C), prezentată în fig. 1.14, atunci observăm că numai
pentru λmax variaţia absorbanţei ∆A va fi maximă la aceeaşi variaţie
de concentraţie ∆C. La orice altă valoare a lungimii de undă din
spectrul de absorbţie variaţia absorbanţei A va fi mai mică
pentru aceeaşi C. Deoarece A(max) > A() pentru aceeaşi C
rezultă că toate măsurările fotometrice se vor efectua la max sau în
unele cazuri la opt. Astfel vom obţine o exactitate mare la analiză.
R R
A A
S S
A
S R , nm , nm
S R optim
a b
Fig. 1.13. Spectre de absorbţie: a) reagentul (R) şi substanţa (S) absorb la
diferite lungimi de undă; b) reagentul (R) şi substanţa (S) absorb la lungimi de
undă apropiate
33
A
. A .
A
. .
. .
. .. A
. . .
.. . .
max , nm C C , mol l
max A( ) < A( max)
Fig. 1.14. Corelaţia dintre spectrele de absorbţie şi legea
Bouguer-Lambert-Beer
34
Cei mai importanţi factori care provoacă devieri de la legea
Bouguer-Lambert-Beer sunt:
1. Condiţiile experimentale: temperatura, presiunea, timpul, razele
solare, solventul şi puritatea soluţiei.
2. Erorile instrumentale: gradul de monocromacitate, dispersia
radiaţiei, stabilitatea sursei de radiaţie, detectorul, filtrul de
lumină, siguranţa pieselor optice.
3. Deviaţii de natură chimică: natura substanţei, pH-ul, prezenţa
agenţilor de complexare, schimbarea indicelui de refracţie în
probă etc.
Sensibilitatea şi precizia analizei fotometrice. Sensibilitatea în
analiza fotometrică este determinată de valoarea coeficientului de
absorbţie molar ε. Cu cât valoarea lui ε este mai mare cu atăt şi
sensibilitatea analizei este mai mare. Există şi alte caracteristici ale
sensibilităţii. Precizia analizei fotometrice depinde de
particularităţile individuale ale reacţiei fotometrice cercetate, de
parametrii aparatului utilizat şi de alţi factori şi variază în limite
destul de largi. Eroarea frecventă a analizei fotometrice constituie
aproximativ 1 - 2% (relativ).
35
Această metodă este cea mai utilizată pentru dozările
fotometrice cantitative. Metoda este limitată de dificultăţile
pregătirii soluţiilor-etalon şi evidenţa influenţei componenţilor
secundari, adică componenţi care se află în probă nedeterminaţi, dar
care influenţează rezultatele.
Compararea cu un standard. Pentru analiză se prepară o
soluţie cu concentraţia cunoscută Cst (soluţie standard) a substanţei
de dozat şi se măsoară absorbanţa ei Ast. În aceleaşi condiţii se
măsoară absorbanţa soluţiei Ax cu concentraţie necunoscută Cx.
A T
A3 +
T1 +
A2 +
T2 +
A1 + T3 +
C1 C2 C3 C C1 C2 C3 C
a b
Fig. 1.15. Graficul de etalonare:
a) A = ε ℓ C , b) T = 10 – kℓc, pentru ℓ-const.
Conform legii lui Bouguer-Lambert-Beer, absorbanţa
substanţei necunoscute, Ax , şi absorbanţa standardului, Ast , vor fi:
Ax = l Cx
Ast = l Cst ,
Din raportul lor obţinem formula de calcul a concentraţiei
soluţiei analizate:
A
Cx = Cst x .
Ast
Adăugarea unui standard. Metoda se utilizează la analiza
soluţiilor complexe. În acest caz se ţine cont de influenţa
componenţilor secundari. Mai întâi se măsoară absorbanţa soluţiei
36
analizate, Ax , care conţine o anumită specie de concentraţie
necunoscută, Cx , apoi în soluţia analizată se introduce un anumit
volum de soluţie standard, Vst , cu concentraţia Cst . Se măsoară
absorbanţa soluţiei obţinute Ax+st cu concentraţia Cx+st. Dacă nu se
mai face nici o diluare ulterioară, atunci pentru cele două soluţii,
conform legii lui Bouguer-Lambert-Beer, obţinem:
Ax = l Cx
Ax+st = l Cx+st ,
unde
Vx C x + Vst Cst
C x+st = .
Vx + Vst
Dacă luăm raportul ecuaţiilor de mai sus şi înlocuim expresia
pentru Cx+st obţinem formula de calcul pentru concentraţia soluţiei
analizate Cx , mol/l:
Ax . Cst . Vst
Cx = .
Ax+st .Vx + Ax+st .Vst _ Ax.Vx
În analiza fotometrică sunt folosite şi alte metode de analză.
În cazul soluţiilor intens colorate, se utilizează cu succes fotometria
diferenţială, unde în loc de solvent se ia o soluţie de concentraţie
cunoscută a substanţei analizate. În rezultat se determină absorbanţa
relativă, care, ca şi absorbanţa reală, este proporţională
concentraţiei soluţiei, numai că drepta A = f (C) nu trece prin
originea coordonatelor.
A( 1 ) = l ( M ( 1 ) . C M + N( 1 ) . C N )
A( 2 ) = l ( M ( 2 ) . C M + N( 2 ) . C N) ,
1 2
Fig. 1.16. Spectrele de absorbţie a două specii M şi N în amestec
38
Dacă rezolvăm sistemul de ecuaţii obţinut mai sus, pentru
ℓ = 1 cm, obţinem formulele de calcul a concentraţiei speciilor în
amestecul analizat:
A( 1 ) . N( 2 ) - A( 2 ) . N( 1 )
CM =
M ( 1 ). N( 2 ) - M ( 2 ). N( 1 )
A( 2 ) . M ( 1 ) - A( 1 ) . M ( 2 )
CN = .
M ( 1 ) . N( 2 ) - M ( 2 ) . N( 1 )
Lungimile de undă λ1 şi λ2, la care trebuie efectuate
măsurările absorbanţei, sunt selectate din spectrele de absorbţie a
speciilor, folosind diferite procedee. Adesea, dar nu întotdeauna,
aceste lungimi de undă coincid cu max a fiecărei specii. Coeficienţii
de absorbţie molari ai speciilor se determină în prealabil. În aşa
mod, analiza fotometrică a amestecului cu mai multe specii se
reduce la măsurarea absorbanţei la două lungimi de undă selectate.
Dacă în amestec vom avea n specii, atunci în sistemul de ecuaţii
vom avea n ecuaţii. Rezolvarea acestor sisteme se face relativ uşor,
cu ajutorul computerului.
Metoda poate fi aplicată în domeniile UV, VIS şi IR.
39
Fig. 1.17. Montaj Fig. 1.18. Forme tipice de curbe de
experimental pentru titrări titrare fotometrică:
fotometrice a) titrantul prezintă absorbţie;
b) produsul reacţiei prezintă absorbţie;
c) substanţa analizată prezintă absorbţie
41
aceste particule. Este evident că, cu cât numărul particulelor va fi
mai mare cu atât mai multă lumină va fi difuzată şi mai puţină
lumină va trece prin aşa soluţii.
În literatura de specialitate difuziunea luminii de particule, a
căror dimensiuni sunt mai mari decât lungimea de undă a luminii
incidente, se numeşte difuziune Mi, după numele savantului care a
elaborat teoria acestui fenomen (1908). Intensitatea luminii difuzate
(ID) de aceste particule e descrisă de legea lui Rayleigh:
n2 - no2 . N.Vi2
ID = I o ( l + cos 2 ) , ( 1.22 )
no2 4.R2
N .V 2 n2 - no2
I d = K . I o. , unde K = (1 + cos 2 ) . ( 1.23 )
4 no2 . R2
42
Concentraţia, conform definiţiei, caracterizează numărul de
particule într-o unitate de volum:
N
C= , ( 1.24 )
NA.V
unde: C este concentraţia particulelor în suspensie; N – numărul de
particule în suspensia analizată; NA – numărul lui Avogadro; V -
volumul suspensiei. Introducând expresia (1.24) în (1.23), obţinem:
2
N A.C.V.V i
ID = K . Io . . ( 1.25 )
4
La respectarea strictă a condiţiilor de preparare, volumele şi
dimensiunile particulelor se repetă de la o experienţă la alta. Dacă
V, Vi şi λ sunt constante, atunci ecuaţia (1.25) obţine forma:
I D = K* . I o . C , unde K*- const
sau
ID
= K*. C . ( 1.26 )
Io
Expresia obţinută demonstrează că raportul intensităţii luminii
difuzate ID şi a celei incidente I0 este proporţional cu concentraţia
particulelor dispersate în sistemul analizat. Curba de etalonare
ID/I0 = f(c) va fi liniară.
Dacă logaritmăm expresia (1.26) rezultă că:
ID
Aap = - lg = - lg C - lg K* , ( 1.27 )
Io
unde Aap este numită absorbanţă aparentă.
Absorbanţa aparentă Aap se micşorează odată cu creşterea
concentraţiei, deoarece la creşterea concentraţiei creşte cantitatea de
particule şi respectiv intensitatea luminii difuzate. Din expresia
(1.27), rezultă că funcţia Aap = f(lg c) este liniară spre deosebire de
funcţia Aap = f(c).
43
Analiza nefelometrică cantitativă se realizează prin metoda
curbei de etalonare bazată pe funcţiile ID/I0 = f(c) sau Aap = f(lg c)
în baza ecuaţiilor (1.26) şi (1.27).
În turbidimetrie se cercetează micşorarea intensităţii fluxului
de lumină ce trece printr-o soluţie intransparentă sau coloidală.
S-a constatat, că intensitatea luminii ce trece prin suspensie sau prin
mediul intransparent, It , depinde de concentraţia particulelor
dispersate conform ecuaţiei:
I C .l. d 3
D = lg o = K 4 , ( 1.28 )
It d + . 4
unde: D – densitatea optică a sistemului intransparent analizat;
Io – intensitatea fluxului incident;
It – intensitatea fluxului trancendent;
C – concentraţia particulelor în sistemul analizat;
l – lungimea cuvei cu soluţie;
d – diametrul mediu al particulelor;
K, – constante dependente de natura suspensiei
şi metoda de măsurare;
λ – lungimea de undă.
Dacă în procesul analizei considerăm valorile d, , K şi
constante, atunci pentru o serie de măsurări vom obţine expresia:
It
D = - lg = K . l . C sau I t = I o .10 - K l C, ( 1.29 )
Io
unde K este o constantă şi se numeşte coeficient de turbiditate al
sistemului intransparent analizat.
Observăm că relaţia (1.29) este analogică ecuaţiei Bouguer-
Lambert-Beer şi ne permite să efectuăm analiza turbidimetrică. În
analiza chimică există şi metode de titrare turbidimetrică, bazate pe
reacţiile de formare a sedimentelor.
44
Condiţiile optime pentru dozările nefelometrice şi
turbidimetrice sunt următoarele:
1. Specia dozată trebuie să posede o solubilitate infimă,
deoarece la dozare se folosesc soluţii foarte diluate (c<0,1 mg/cm3).
2. În condiţiile date numai specia analizată trebuie să
interacţioneze cu reagentul.
3. Trebuie respectate întocmai condiţiile formării turbulenţei,
concentraţia substanţelor reactante, raportul dintre concentraţiile
soluţiilor dozate şi reagent, ordinea adăugării reactivilor, viteza şi
direcţia agitării soluţiilor, pH-ul, timpul de obţinere a turbulenţei
maxime sau a stabilităţii soluţiei disperse, temperatura, prezenţa
electroliţilor şi a neelectroliţilor etc.
4. Sistemele analizate trebuie să posede stabilitate
considerabilă în timp. Pentru a micşora interacţiunea dintre faze se
adaugă un electrolit tare (HNO3, HCl, NaOH etc.). Coagularea
particulelor se înlătură mărind viscozitatea soluţiei prin adăugare de
agar-agar sau gelatină.
Avantajul principal al metodelor nefelometrice şi
turbidimetrice este sensibilitatea mare, ceea ce permite dozarea
ionilor sau elementelor care nu formează combinaţii colorate şi
pentru care nu sunt elaborate metode fotometrice. După precizie
analiza turbidimetrică şi nefelometrică cedează analizei fotometrice,
deoarece este foarte greu a reproduce proprietăţile analitice ale
sistemelor disperse.
În chimia analitică dozările nefelometrice şi turbidimetrice se
aplică numai atunci, când speciile date nu pot fi analizate prin alte
metode. De exemplu, dozarea halogenurilor, sulfaţilor, fosfaţilor,
oxalaţilor, emulsiilor de uleiuri eterice, vinuri şi produse
intermediare ale enologiei, sucuri etc.
46
indicator se stabileşte la 100% transmitanţă ce corespunde cu zero
optic în sistemul dat.
1 2 3 4 5 6 7
4'
48
Fig. 1.21. Schema de principiu a spectrofotometrului cu un flux de
lumină şi metodă de măsurare prin compensare: 1 – sursă de lumină;
2,5 – oglinzi sferice; 3 – oglindă plană; 4 - fantă de intrare şi de ieşire;
6 – prismă; 7 - filtre de lumină de corecţie; 8,8/ - cuve cu soluţie de comparare
şi cu soluţie de analizat; 9 – fotoelement (celulă fotovoltaică); 10 – amplificator;
11 – zero indicator; 12 – blocuri de alimentare şi sursa tensiunii de compensare
49
1.8. Analiza luminescentă
Luminescenţa se deosebeşte de radiaţia corpurilor
incandescente prin aceea că nu foloseşte energia termică a
sistemului iradiant şi de aceea se numeşte lumină rece.
Luminescenţa apare ca rezultat al tranziţiei electronice la revenirea
particulelor din starea excitată în cea fundamentală. În aşa mod,
molecula transformă energia absorbită în iradiere proprie.
Substanţele luminescente se pot afla în orice stare de agregare.
Particulele substanţei luminescente pot trece sub acţiunea luminii în
stare excitată şi atunci luminescenţa se numeşte fotoluminescenţă
(fluorescenţă sau fosforescenţă) sub acţiunea radiaţiei Roentgen –
roentgen-luminescenţă, ca rezultat al reacţiei chimice –
chemiluminescenţă etc.
Geneza radiaţiei de luminescenţă este prezentată în fig. 1.22.
Pentru ca o substanţă să devină luminescentă, aceasta trebuie mai
întâi să absoarbă energie ca să treacă într-o stare excitată mai
bogată
52
dependenţa liniară nu se respectă şi intensitatea luminescentă se va
micşora, adică va începe aşa-numita stingere a luminescenţei. De
obicei, concentraţia limită de sus a soluţiei în analiza luminescentă
nu depăşeşte 1 –3 – 10-4 mol/l.
Pentru analiza luminescentă sunt utilizate fluorimetre şi
spectrofluorimetre. Schema de principiu a unui fluorimetru este
prezentată în fig. 1.23. Lumina de la sursa de iluminare 1 trece prin
filtrul 2 şi străbate cuva cu soluţie de analizat 3. Detectorul de
lumină 5 măsoară radiaţia luminescentă sub un unghi drept faţă de
direcţia luminii incidente. Filtrul de lumină 4 este transparent pentru
razele luminescente şi absoarbe lumina difuză de la sursa de
excitare. Substanţa analizată este, de obicei, iradiată cu raze
ultraviolete. Dintre sursele de excitare care provoacă luminescenţa
cel mai frecvent sunt utilizate lămpile cu descărcări în gaze şi mai
ales lămpile cu xenon şi cuarţ-mercur. În calitate de receptor al
radiaţiei luminescente poate servi ochiul omului. În aparatele
moderne sunt utilizaţi fotomultiplicatori.
1
2
3 4
5
53
fost propusă 8–hiroxichinolina, pentru dozarea beriliului,
zirconiului şi a altor elemente se utilizează morina etc.
Analiza luminescentă cantitativă se bazează pe relaţia
(1.30). În practică, de obicei, se foloseşte curba de etalonare
construită pe baza acestei ecuaţii. În prezent sunt elaborate metode
cantitative pentru dozarea luminescentă a majorităţii elementelor în
cantităţi de ≈ 10-5 %. Prezintă interes şi aplicarea indicatorilor
luminescenţi în metodele titrimetrice. Indicatorii luminescenţi
(α-naftilamină, acridină etc.) schimbă coloraţia sau intensitatea
luminescenţei în funcţie de proprietăţile substanţelor participante la
reacţie, aciditatea soluţiei sau prezenţa oxidantului. Aplicarea
indicatorilor luminescenţi a permis rezolvarea unei serii de
probleme analitice complicate, legate de analiza mediului colorat şi
tulbure (sucuri, vinuri şi alte băuturi).
Intensitatea luminescentă creşte mult la congelarea soluţiilor
analizate. Acest fenomen a fost utilizat la dozarea cantitativă a
plumbului, bismutului şi stibiului sub formă de combinaţii
complexe cu halogenii. Luminescenţa se observă şi la congelarea
substanţelor organice şi a complecşilor metalelor cu liganzii
organici. Spectrele luminescente ale substanţelor congelate la
temperaturi joase (la temperatura azotului lichid, 77 K, sau a
hidrogenului lichid, 20 K) devin liniare, cu o structură vibraţională
discretă. Această proprietate se numeşte efectul Shpolski. Efectul
Shpolski nu apare la toate substanţele, deoarece la multe substanţe
rămân contribuţii cauzate atât de interacţiuni intermoleculare, cât şi
de alte interacţiuni.
Metodele de analiză luminescentă se aplică la dozarea lanta-
noidelor, combinaţiilor uraniului şi ale multor altor elemente. Multe
substanţe organice (benzenul, naftalina şi derivaţiile acesteia),
substanţe biologic active (vitamine, hormoni, antibiotice etc.), mulţi
pigmenţi posedă proprietate luminescentă. Analiza luminescentă se
dezvoltă cu succes şi este una din metodele de perspectivă, graţie
faptului că aparatele utilizate sunt simple, iar limita de detectare
joasă.
54
1.9. Analiza spectrală bazată pe difuziunea
combinată a luminii
Fenomenul difuziunii combinate a luminii a fost descoperit de
savanţii ruşi L. Mandelştam, G. Landsberg şi savantul indian
Raman în anul 1928. În literatura de specialitate acest fenomen este
numit deseori efectul Raman. Pentru a obţine spectrele difuziunii
combinate a luminii (efectul Raman) se utilizează spectroscopul,
schema de principiu a căruia este prezentată în fig. 1.24.
Dacă printr-o soluţie de substanţă organică trece un flux de
radiaţie monocromatică cu lungimea de undă , atunci spectrul
obţinut conţine, pe lângă linia de bază, cu lungimea de undă a
luminii incidente linii-suplimentare (însoţitoare) mai slabe,
deplasate egal în ambele părţi faţă de linia de bază cu lungimea de
undă ±. Diferenţa între lungimea de undă a liniei de bază şi
lungimea de undă a liniei suplimentare nu depinde de lungimea
de undă a luminii incidente. Ea depinde de natura substanţei care
difuzează lumina.
55
Apariţia difuziunii combinate a luminii poate fi explicată
conform schemei prezentate în fig. 1.25.
57
1.10. Spectrometria în IR. Spectre de vibraţie.
Identificarea calitativă a compuşilor chimici
Domeniul spectral IR este utilizat pentru a observa mişcările
de vibraţie a moleculelor şi grupurilor de atomi. Poziţia benzilor de
absorbţie în IR prezintă interes la identificarea grupelor funcţionale
şi elucidarea structurii moleculare ca şi în cazul domeniilor UV şi
VIS. Apariţia spectrelor de absorbţie moleculară, în general, şi a
celor de vibraţie în particular a fost discutată în prealabil mai sus.
Spectrele în IR sunt mai bogate în benzi de absorbţie în
comparaţie cu spectrele electronice. În fig. 1.27 este prezentat ca
exemplu spectrul IR al acetofenonei. În literatura de specialitate, de
obicei, spectrele IR se prezintă ca dependenţa transmitanţei (T,%)
de frecvenţă (ν) sau numărul de undă ̄, cm-1. Spectrele moleculelor
poliatomice sunt complicate, dar totuşi unii factori permit
interpretarea lor. Prin compararea spectrelor de diferite substanţe
s-a stabilit că fiecare tip de legătură se manifestă prin una sau
câteva frecvenţe, puţin influenţate de celelalte legături din
moleculă. Aşa tip de frecvenţe se numesc frecvenţe caracteristice.
Compararea frecvenţelor caracteristice permite interpretarea corectă
şi rapidă a spectrului IR.
58
În fig. 1.28 este prezentat domeniul frecvenţelor caracteristice
a legăturilor chimice şi grupelor funcţionale. De exemplu, domeniul
spectral 2000-4000 cm-1 este caracteristic pentru vibraţiile de
valenţă ale legăturilor chimice: C-H, Si-H, P-H, N-H, O-H etc.;
domeniul 1500-1950 cm-1 pentru vibraţiile de valenţă ale legăturilor
duble C=C, C=O, C=N, N=N. Domeniul 600-1500 cm-1 se numeşte
regiunea amprentelor digitale. Acest domeniu spectral prezintă o
caracteristică proprie, irepetabilă pentru fiecare substanţă şi serveşte
la identificarea structurii acesteia. Aici sunt incluse diverse tipuri de
vibraţii. În tab. 1.4 sunt prezentate cele mai importante frecvenţe de
absorbţie în IR a legăturilor chimice şi grupelor funcţionale din
molecule pentru principalele clase de compuşi organici.
Lungimea de undă, m
2,5 2,15 3,0 3,25 3,5 4,0 5,0 5,5 6,0 6,5 7,0 8,0 9,0 10,0 12,0 14,0 16,0
Oberton
3650 2500 1650 1300 1000
(X-H) (X-H) (X-H)
2250 2100 1800 1550 1300
(XY) (X=Y) (X-Y)
59
atlase sau tabele de frecvenţe de absorbţie în IR. Utilizând ca ghid
aceste date, se pot face interpretări mult mai complicate prin
comparaţie cu datele din literatură, articole şi cărţi care conţin
spectre cunoscute şi prin compararea cu planşe ca cea din fig. 1.28.
62
Dacă un element chimic (izotop) posedă număr de masă
impar, atunci nucleul acestui element (izotop) are spinul nuclear
diferit de zero. Pentru izotopii elementelor cu numărul de masă par
spinul nuclear este egal cu zero. De exemplu, izotopul carbonului
12
C cu numărul de masă 12 nu posedă spin nuclear, iar izotopul 13C
are spinul egal cu ½. Dacă aceşti atomi sunt introduşi în câmp
magnetic exterior, atunci prezenţa spinului impar la 13C duce la
apariţia momentului magnetic nuclear, dar la izotopul 12C nu va
exista moment magnetic. Câmpul magnetic exterior va influenţa
asupra repartizării nucleelor 13C pe niveluri energetice, dar nu va
acţiona asupra distribuţiei nucleelor 12C pe niveluri energetice. În
RMN prezintă interes acele nuclee care au spinul egal cu ½ (I=½:
1
H, 13C, 15N, 19F, 31P). Dacă nucleul atomic este introdus într-un
câmp magnetic exterior (H0), atunci vectorul momentului magnetic
nuclear va putea fi paralel (I= + ½) sau antiparalel (I= − ½) cu
direcţia câmpului magnetic exterior (H0). Energia sistemului
antiparalel este mai mare decât energia sistemului paralel. Diferenţa
de energie între aceste două stări de tranziţie este direct
proporţională cu valoarea câmpului H0:
E = 2•µ•H0 , ( 1.31 )
unde µ este momentul magnetic al nucleului; H0 − intensitatea
câmpului magnetic exterior.
Dacă nucleul atomului, aflat în câmpul magnetic H0, este
iradiat cu un câmp de radiofrecvenţe (0) perpendicular pe direcţia
câmpului constant H0, atunci nucleele (spinul), absorbind energia
câmpului magnetic, vor trece de pe nivelul de jos, cu energie mini-
mă, pe nivelul cu energie mai mare. Întrucât orice sistem fizic tinde
spre o stare cu energie cât mai mică, aceste nuclee se vor relaxa re-
venind la starea iniţială I=+½, emiţând un alt câmp de radiofrecven-
ţe din a cărui parametri (frecvenţă) se vor obţine informaţii despre
natura nucleului (tipul şi poziţia lui în moleculă). Energia cuantelor
absorbite (ΔE=h∙0) coincide cu energia de tranziţie (1.31), adică:
ΔE = h∙0 = 2∙µ∙H0 . ( 1.32 )
63
O altă caracteristică importantă a nucleelor este raportul
giromagnetic γ, egal cu raportul momentului magnetic nuclear şi
momentul mecanic rotaţional:
γ = 4π ∙ µ / h . (1.33)
Din ecuaţiile (1.32) şi (1.33) rezultă:
γ = 2∙π∙0 / H0 0 = γ∙H0 / 2π . (1.34)
Nucleele cu raportul giromagnetic γ, aflându-se în câmp
magnetic omogen cu intensitatea H0, sub acţiunea câmpului variabil
cu frecvenţa 0 trec pe un nivel energetic superior. Această tranziţie
se numeşte tranziţie de rezonanţă magnetică nucleară. Raportul
giromagnetic γ caracterizează frecvenţa şi intensitatea câmpului, ce
satisfac condiţia de rezonanţă. Frecvenţa 0 se numeşte frecvenţă
de rezonanţă.
Din starea lor excitată nucleele se întorc în stare normală,
transmiţând energia mediului înconjurător – “reţelei”, prin această
noţiune se subînţeleg alţi atomi de altă natură decât cei studiaţi.
Acest fenomen (mecanism) de transmitere a energiei se numeşte
relaxare spin−reţea, eficacitatea căreia se caracterizează de
constanta T1, numită timp de relaxare spin−reţea.
Nucleele excitate pot transmite energia lor de excitare altor
nuclee de aceeaşi natură, care se află în stare normală. Acest
fenomen se numeşte relaxare spin−spin şi e caracterizat de
mărimea T2 − timp de relaxare spin−spin. Fenomenul în cauză nu
duce la variaţia numărului de nuclee excitate, dar este important la
explicarea unor fenomene din RMN. În afară de constantele T1 şi
T2, în practică sunt utilizate şi alte caracteristici ale absorbţiei de
rezonanţă.
Spectrul RMN este curba absorbţiei de energie electro-
magnetică de către compusul cercetat, în funcţie de câmpul
magnetic aplicat (sau de frecvenţă). Frecvenţa de rezonanţă este în
funcţie de proprietăţile giromagnetice ale nucleului respectiv, deci
depinde de anturajul atomic în care se află nucleul. Semnalele
64
obţinute în spectru vor fi caracteristice individuale ale nucleelor din
molecula substanţei analizate.
Lăţimea semnalului RMN la bază ne indică că absorbţia de
rezonanţă nu are loc la o anumită frecvenţă, după cum rezultă din
ecuaţiile (1.32) şi (1.34), dar cuprinde un diapazon de frecvenţe.
Lăţimea semnalului depinde de mai mulţi factori : natura atomilor,
strucrura moleculei, starea de agregare etc.
Teoria RMN asociază lăţimea semnalului () cu timpul de
relaxare spin−reţea şi spin−spin prin următoarea relaţie:
= 1 / 2 π T1 + 1 / 2 π T2 . ( 1.35 )
Asupra lăţimii semnalului RMN foarte mult influenţează
neomogenitatea câmpului magnetic în diverse puncte ale probei,
fapt ce impune anumite cerinţe faţă de aparat.
Deplasare chimică. Mărimea H0 în ecuaţia (1.32)
caracterizează absorbţia de rezonanţă pentru nucleul pur, lipsit de
electroni. Dar nucleul unuia şi aceluiaşi element chimic în diferite
molecule, supus acţiunii câmpului cu aceeaşi frecvenţă 0,
manifestă absorbţie de rezonanţă în câmpuri cu intensitate diferită.
Dacă frecvenţa absorbţiei de rezonanţă 0 a nucleelor unei molecule
este observată în câmpul cu intensitatea H, atunci obţinem relaţia:
h∙0 = 2∙µ∙H0= 2∙µ∙H(1 − ) , ( 1.36 )
unde H0 este intensitatea câmpului magnetic de rezonanţă pentru
nucleul pur. Mărimea se numeşte constantă de ecranare. Ea
caracterizează mărimea deplasării frecvenţei de rezonanţă sau a
câmpului, cauzată de învelişul imediat al nucleului, şi se numeşte
deplasare chimică. Deplasarea chimică este măsurată în
comparaţie cu un standard. Dacă Hx şi Hst sunt intensităţile
câmpului la care se produce absorbţia de rezonanţă a nucleelor la
substanţa analizată şi standard, atunci din ecuaţia (1.36) rezultă:
H0 = Hx(1 − x)
Hst = Hst(1 − st).
65
Din raportul ecuaţiilor obţinem:
x - st Hx
= . ( 1.37 )
1 - x Hst
Scădem din ambele părţi ale ecuaţiei (1.37) câte o unitate şi
după transformări respective obţinem:
x - st Hx - Hst
= . ( 1.38 )
1 - x Hst
Deoarece x << 1, în loc de expresia de mai sus vom scrie:
Hx - Hst
x - st = = . ( 1.39 )
Hst
Mărimea reprezintă deplasarea chimică şi se exprimă în
unităţi arbitrare părţi per milion (ppm). Înmulţind expresia
Hx - Hst
cu 106 avem:
Hst
Hx - Hst
= ꞏ106 ppm . ( 1.40 )
Hst
Dacă variază nu intensitatea câmpului dar frecvenţa, atunci în
loc de expresia (1.40) vom scrie:
x - st
= ꞏ106 ppm ,
st
unde x şi st sunt frecvenţele de rezonanţă, respectiv, ale probei
analizate şi ale celei standard.
Din ecuaţia (1.39) este evident că deplasarea chimică
reprezintă şi diferenţa constantelor de ecranare a substanţei
analizate x şi a celei standard st . În prezent cel mai utilizat
standard la măsurarea deplasării chimice este tetrametilsilanul
(CH3)4Si, (TMS), lichid cu punctul de fierbere 27oC. În spectrul
RMN el prezintă un semnal corespunzător celor 12 protoni perfect
echivalenţi şi puternic ecranaţi, care se află la extremitatea de câmp
mare a scării aparatului.
66
1.11.2. Principiul de funcţionare a spectrometrului de RMN
Ecuaţia (1.32) arată că absorbţia de rezonanţă poate avea loc
atât la variaţia intensităţii câmpului magnetic H0 la o mărime
constantă a frecvenţei, cât şi la variaţia frecvenţei aplicate la un
câmp magnetic constant.
Un avantaj deosebit îl au spectrometrele în care condiţiile de
rezonanţă sunt determinate de variaţia intensităţii câmpului
magnetic. E mai simplu a stabiliza frecvenţa decât câmpul. Cu toate
acestea uneori este preferată variaţia frecvenţei la un câmp constant.
În acest caz se studiază un diapazon mai larg de frecvenţe pentru
determinarea structurilor complicate. Schema simplificată a unui
dispozitiv RMN de tip câmp magnetic variabil – frecvenţă
constantă, este prezentată în fig. 1.29. Părţile componente
principalele sunt: magneţii; dispozitivul de variere a câmpului
magnetic (sau a frecvenţei); oscilatorul de radiofrecvenţă;
amplificatorul semnalelor; receptorul şi înregistratorul spectrului.
Câmpul magnetic exterior H0 este produs de electromagnetul
N-S. şi introducerea unei bobine auxiliare capabile a produce mici
gradienţi de câmp în diferite direcţii, compensând neomogenitatea
câmpului magnetic principal H0 . Câmpul magnetic principal H0 , în
funcţie de tipul aparatului (60, 100, 400, 600,
1000 MHz) este produs de sursa B (redresor stabilizat) cu ajutorul
bobinei L3.
Varierea câmpului magnetic exterior se realizează prin
introducerea unui curent continuu ce creşte liniar la generatorul G2,
în spirele de sârmă L4, cu axa paralelă direcţiei câmpului H0.
Bobinele sunt amplasate astfel încât să înfăşoare polii magnetului.
Sursa de energie radiantă este oscilatorul de radiofrecvenţă
G1 care furnizează oscilaţii electromagnetice cu frecvenţe perfect
constante (după tipul aparatului 60,100, 400, 600, 1000 MHz) şi de
putere, care poate fi variată dacă este necesar. Oscilaţiile sunt trans-
mise la bobina L1, situată în spaţiul dintre polii magnetului, cu axa
perpendiculară pe direcţia câmpului H0. Proba de substanţă
analizată (P) este introdusă într-un tub de sticlă situat în interiorul
bobinei L1 , în poziţie verticală, în regiunea cea mai omogenă a
67
câmpului magnetic. Proba se roteşte incontinuu în jurul axei
verticale, cu circa 20-30 rotaţii/s pentru uniformizarea poziţiei
tuturor protonilor în raport cu câmpul magnetic. O asemenea
aranjare geometrică face ca una din componentele magnetice de
rotaţie H1 a câmpului electromagnetic să fie situată într-un plan
perpendicular pe H0 şi să poată intra în rezonanţă cu precesia
protonilor probei. În urma variaţiei câmpului magnetic H0,
frecvenţa acestei precesii atinge valoarea frecvenţei fixe a
componentei H1.
68
sunt sesizate de bobina L2 (inducţie magnetică nucleară). Semnalul,
foarte slab, obţinut în bobina L2 este amplificat de amplificatorul A
şi transmis la osciloscopul O, unde apar semnalele verticale
de RMN. La foarte multe tipuri de spectrometre, spectrul RMN este
vizibil pe ecranul osciloscopului şi poate fi înscris automat pe
hârtie. În prezent se produc spectrometre performante, care sunt
cuplate la computere, unde într-un timp foarte scurt sunt înregistrate
spectrele RMN, este efectuată analiza calitativă şi cantitativă în
baza acestora şi structura moleculei substanţei analizate este
prezentată în format 3D.
69
Aranjamentele
(a) protonului 2
Protonul 1
Scindarea apărută prin
cuplarea protonului 1 cu protonul 2
J J
(b)
H
1 2
J J
(c)
H
1' 2'
70
intensitatea câmpului exterior, respectiv, de frecvenţa la care
lucrează aparatul.
Dacă diferenţa de deplasare chimică dintre protonii cuplaţi
1 şi 2 este mică, în raport cu constanta de cuplaj, cele două semnale
ale fiecărui proton au intensităţi diferite (fig. 1.30, c). Liniile
exterioare scad, iar cele interioare cresc.
În practică se întâlnesc cazuri când un proton este cuplat
simultan cu mai mulţi protoni, cu constante de cuplaj identice sau
diferite. În aşa cazuri spectrele se complică mult.
De exemplu: interpretarea semnalelor în spectrul RMN al
etanolului, C2H5OH, CH3 − CH2 − OH. Schema apariţiei scindărilor
şi aspectul spectrului RMN al alcoolului etilic, înregistrat la un
aparat cu rezoluţie bună, sunt prezentate în fig. 1.31.
Din spectru (1.31, c) este evident că semnalele protonilor
grupelor −OH, −CH2 , −CH3 se deosebesc radical. Protonul din
grupa −OH este bine ecranat de atomul de oxigen şi în spectrul
RMN dă un singur semnal în câmp intens. Sunt bine vizibile
cuplajele protonilor din grupa CH2, care conţine doi protoni
echivalenţi cu protonii grupei CH3, care conţine trei protoni
echivalenţi şi invers. Se observă scindarea semnalului
corespunzător la doi protoni ai grupei CH2 într-un cuartet cu
intensitatea liniilor 1:3:3:1, precum şi scindarea semnalului
corespunzător la trei protoni ai grupei CH3 într-un triplet cu
intensitatea liniilor 1:2:1. Intensităţile liniilor mijlocii de 2 respectiv
3 ori mai mari, în spectrul grupelor CH3 şi respectiv CH2, rezultă
datorită echivalenţei celor 2, respectiv 3, aranjamente ale spinilor,
care sunt prezentate în fig. 1.31, a, linia B, respectiv (b) liniile E şi
F. În modul acesta se determină grupele funcţionale sau grupele de
atomi din moleculă. Intensitatea semnalelor RMN (benzilor de
absorbţie) este proporţională cu numărul de nuclee responsabile de
absorbţie.
71
A
(1)
B Aranjamentele
(a) CH3 ; (2) spinilor protonilor
grupei CH2
C
(1)
Scindări
Intensităţi relative
D
(1)
E Aranjamentele
; ; (3)
(b) CH2 spinilor
F protonilor
; ; (3) grupei CH3
G
(1)
Scindări
Intensităţi relative
OH
CH3
3H
CH2
2H
(c) 1H
1 1 3 3 1 1 2 1
Fig. 1.31. Scindarea spin-spin în spectrul RMN al etanolului
72
structurii proteinelor în soluţie (condiţii mult mai apropiate de cele
native) sau în imagini diagnostice medicale pentru determinarea
caracteristicilor fizico-anatomice ale unor organe sau ţesuturi.
RMN este o metodă de bază la stabilirea structurii chimice a
compuşilor organici şi coordinativi.
În prezent, RMN se utilizează pe larg în medicină. În cazul
investigaţiilor medicale, corpul pacientului este aşezat pe o masă
orizontală, de-a lungul unui câmp magnetic foarte puternic (H0), iar
cu ajutorul unor bobine se aplică un alt câmp de frecvenţe radio,
care este înregistrat imediat după trecerea prin corp. Din spectru
(tomografie) se obţin informaţii despre anatomia corpului studiat.
metabolismul celular etc. Metoda se aplică la studiul tuturor
regiunilor anatomice şi organelor.
RMN utilizează fenomenul de rezonanţă magnetică aplicat şi
altor nuclee, cel mai frecvent la carbon 13C şi fosfor 31P. Aceste
metode şi-au găsit de asemenea aplicaţie în medicină.
Dezavantaje: costul mare al aparatajului, disponibilitate
redusă, nu poate fi utilizată la pacienţii cu pacemaker, proteze sau
implanturi metalice.
74
neutre, produse prin fragmentare (molecule neîncărcate electric, sau
radicali), nu pot fi detectate direct în spectrometrul de masă.
În concluzie, un spectrometru de masă este un instrument care
măsoară masa unei molecule după ce aceasta a fost transformată în
ioni. Pentru a nu se face confuzii reamintim că nu se măsoară direct
masa moleculei ci mai exact raportul masă/sarcină pentru un ion. În
cazul în care sarcina este egală cu unu (z = 1) acest raport
corespunde cu masa moleculară a ionului, dar există şi cazuri în
care z ≠ 1.
Deoarece moleculele sunt foarte mici, nu se justifică
măsurarea masei în kilograme sau grame de aceea ca unitate de
măsură se utilizează Daltonul (unde 1 Da = 1/12 din masa unui
singur atom al izotopului 12C. Prin convenţie s-a atribuit pentru
izotopul 12C masa de 12.000000 unităţi de masă).
Fig. 1.33. Spectrul de masă obţinut cu: (a) spectrometru cu rezoluţie bună,
(b) spectrometru cu rezoluţie slabă
79
1.12.4. Prezentarea generală a unui spectru de masă
Pentru interpretarea spectrelor de masă este necesar să se
elucideze următoarele aspecte:
a) identificarea ionului molecular;
b) identificarea ionilor şi proceselor de fragmentare
caracteristice;
c) reconstrucţia structurii moleculei pe baza mecanismelor de
fragmentare standard.
Spectrele de masă sunt spectre de linii; aceasta înseamnă că
semnalul generat de un ion apare sub forma unei linii. Aceste linii
se mai numesc şi picuri ("peak" în l. engleză inseamnă vârf). Un
spectru de masă conţine următoarele tipuri de semnale:
- linia ionului molecular;
- linia de bază;
- linii izotopice;
- linii generate prin fragmentarea ionului molecular (picuri de
fragmentare).
Dacă o moleculă conţine doar atomi formaţi dintr-un singur
izotop de 100% abundenţă naturală, linia cea mai mare de la
valoarea m/z (fig. 1.34) corespunde ionului molecular M+▪.
Majoritatea atomilor au mai mulţi izotopi, ceea ce determină
apariţia de linii la valori mai mari decât cea corespunzatoare ionului
molecular M+▪. Aceste linii se numesc linii izotopice sau picuri
izotopice.
Cel mai înalt pic din spectrul de masă se numeşte pic de bază
(sau linie de bază) și corespunde ionilor cu viaţă lungă, care ajung
la detector în cantitatea cea mai mare. Acesta poate fi identic cu
picul molecular sau poate fi un pic generat prin fragmentarea
ionului molecular M+▪. Intensitatea procentuală relativă I% se
consideră 100% pentru picul de bază, iar intensităţile relative ale
celorlalte picuri se determină în raport cu picul de bază.
Cunoaşterea intensităţii procentuale relative permite cunoaşterea
abundenţei procentuale relative pentru fiecare specie de ioni din
spectrul de masă.
80
Fig. 1.34. Tipuri de linii în spectrul de masă al unui compus organic
81
Calcularea intensităţii relative a liniilor izotopice se realizează
ţinând cont de abundenţele izotopilor atomilor din moleculă.
Datorită faptului că abundenţa relativa a izotopului 13C este
≈1%, rezultă ca o moleculă cu un atom de carbon va prezenta un pic
izotopic M+1 de intensitate ~1% din cea a picului molecular M+.
(Atenţie! Procentul se referă la intensitatea M+. şi nu la intensitatea
picului de bază, utilizat pentru calibrarea celorlalte picuri). Dacă
sunt n atomi de carbon, probabilitatea de a găsi un ion conţinând
13
C este de n ori mai mare.
De exemplu, pentru un ion care contine n atomi de carbon
există o probabilitate de 1,1n % ca acel atom sa fie 13C şi va
conduce la o masă cu o unitate mai mare decât cea a ionului care
conţine doar atomi de 12C. De aici rezultă că:
IM+1
100 numărul atomilor de carbon în molecula
IM
82
Tabelul 1.6. Formule moleculare corespunzătoare aceleiaşi
mase nominale
Formula moleculară Masa moleculară
C2H2N2O 70.016713
C3H2O2 70.005479
C3H6N2 70.053098
C4H6O 70.041865
83
b) ioni moleculari cu intensitate medie prezintă bromurile şi
iodurile de aril, arilcetonele, compuşii carboxilici alifatici şi
aromatici, compuşii ce pot genera prin fragmentare cation benzil;
c) absenţa ionilor moleculari sau prezenţa unei linii M extrem
de slabă este specific pentru moleculele puternic ramificate,
indiferent de clasa funcţională. Alcoolii şi moleculele cu lanţuri
alchil lungi se fragmentează de asemenea uşor şi conduc la linii M
foarte slabe. În acest caz identificarea picului caracteristic ionului
molecular este dificilă, elucidarea problemei presupune cunoaşterea
unor reguli specifice.
84
Transformările de bază în procesul ionizării pot fi interpretate
conform schemei prezentate în fig. 1.36, din care rezultă că
structura moleculară a compusului corespunde acidului acetic.
Exemplu: Să se determine formula de structură a compusului
cu formula moleculară C7H7NO care prezintă în spectrul de masă
linii caracteristice situate la valori m/z = 105, 77, 51, 44. Să se
descrie schema cea mai probabilă de fragmentare a acestui compus.
Rezolvare:
- ansamblul de picuri cu m/z 77 şi 51 este caracteristic
derivaţilor monosubstituiţi ai benzenului;
O _ O + ꞏ m z = 60
- 1e
CH3 C CH3 C /
OH OH
+ ꞏ
- CH3 - OHꞏ +
m / z = 45 HO C O CH3 C O m / z = 43
ꞏ
- OH
+ ꞏ +ꞏ ꞏ
- C=O ꞏ
- CH3 + ꞏ
C O CH3 C O
m / z = 28 m / z = 15 m / z = 28
Domenii de aplicaţie:
toxicologia medicală şi legală;
patologie: disfuncţii metabolice, hepatice şi renale, direct
sau indirect asociate dezechilibrului ionilor metalici;
86
nutriţie şi farmacologie: identificarea oligoelementelor,
circulaţia şi metabolismul compuşilor farmaceutici, a hranei
și a suplimentelor alimentare;
mediu: contaminarea cu metale a solului, apei, florei şi
faunei, ca şi impactul poluării asupra organismului uman;
industrie: industria alimentară, exploatări miniere şi
industria petrolieră.
Echipamente necesare:
spectrometru de masă ICP – MS ULTRAMASS 700;
mineralizator cu microunde MARS, pentru dizolvarea,
hidrolizarea, extracţia, digestia probelor destinate analizei
prin spectrometrie de masă;
hotă chimică FUME HOOD, pentru manevrarea substanţelor
şi preparatelor chimice periculoase.
1.13. Polarimetria
Analiza polarimetrică se bazează pe determinarea unghiului
de rotaţie al planului de polarizare a luminii. Rotirea planului de
polarizare a fost descoperită de D. Arago (1811) la cercetarea
cuarţului cristalin şi J. Biot (1815) la cercetarea soluţiilor.
88
Activitatea optică se datorează asimetriei moleculei –
prezenţei diverselor grupe de atomi care pot fi aşezate diferit în
spaţiu. Activitatea optică este o proprietate individuală a
substanţelor optic active şi se exprimă prin direcţia şi mărimea
unghiului de rotaţie al planului de polarizare. S-a constatat, că
unghiul de rotaţie al planului de polarizare () depinde de lungimea
de undă a razei polarizate (λ), natura substanţei ([]tλ), concentraţia
soluţiei (c, g/cm3), grosimea stratului de soluţie (ℓ, dm) şi se
exprimă prin relaţia:
= [] t . l . c ,
( 1.41 )
89
de polarizator şi analizator se utilizează prisme Nicol, confecţionate
din spat de Islanda (CaCO3). Polarizatorul este fixat rigid şi
transformă lumina care trece prin el în lumină polarizată.
Analizatorul este mobil şi se poate roti. Mărimea unghiului de
rotaţie se determină cu ajutorul vernierului care se vede în ocular.
Între polarizator şi analizator se amplasează un tub cu
substanţă de analizat. De obicei, lungimea tubului este de 1dm, dar
se utilizează şi tuburi de alte lungimi (0,5 dm, 2 dm etc.). Pentru
analiză tubul se împle cu substanţă în stare lichidă, sau gazoasă, sau
dizolvată în soluţie. Tubul se închide ermetic astfel, încât să nu fie
bule de aer în el.
În fig. 1.38 este reprezentată schema măsurării activităţii
optice. Dacă analizatorul şi polarizatorul sunt ajustaţi astfel, încât
planurile lor de polarizare să fie paralele, atunci în lipsa substanţei
optic active lumina va trece liber prin ambele dispozitive şi se va
observa în ocular. Dacă în lipsa probei analizatorul este rotit la 90o,
adică este orientat perpendicular planului polarizatorului, atunci
lumina polarizată nu va traversa analizatorul. Această poziţie se
numeşte la întuneric. Dacă introducem substanţa optic activă între
polarizator şi analizator, în ocular apare lumină. Pentru a obţine
efectul de întuneric, analizatorul trebuie rotit la un oarecare unghi,
egal cu unghiul de rotaţie al planului de polarizare a substanţei
analizate. Mărimea unghiului de rotaţie poate fi citită nemijlocit pe
vernier prin ocular cu exactitate de câteva sutimi de grad. Sistemul
optic al polarimetrului conţine lentile, prisme auxiliare, plăci din
bicuarţ pentru ridicarea preciziei de determinare a „întunericului”.
Placa din bicuarţ este confecţionată din cuarţ levogir şi dextrogir.
Ea se află după polarizator, înainte de tubul cu soluţia analizată. La
ajustarea preventivă în poziţia „întuneric”, în lipsa probei active,
placa din bicuarţ colorează câmpul de observaţie al ocularului într-
un violet-cenuşiu. Introducerea probei active cauzează un schimb
rapid de culori. Jumătate din câmpul ocularului devine roşie, iar alta
- albastră. Prin rotirea analizatorului se restabileşte culoarea
violet-cenuşie a câmpului. După unghiul de rotaţie al analizatorului
se determină unghiul de rotaţie al planului de polarizare, cauzat de
substanţa analizată.
90
91
Fig. 1.38. Măsurarea activităţii optice: a) în tub nu este substanţă optic activă, iar polarizatorul şi
analizatorul sunt orientaţi paralel; b) în tub nu este substanţă optic activă, iar polariza-
torul şi analizatorul sunt orientaţi reciproc perpendicular; c) în tub este introdusă sub-
stanţă optic activă, iar polarizatorul şi analizatorul sunt orientaţi reciproc perpendicular;
d) rotirea analizatorului sub unghiul faţă de axă
Zaharimetrul. Polarimetrul preconizat pentru dozarea
zahărului în soluţii este numit zaharimetru. Spre deosebire de
polarimetrul obişnuit, în care ca sursă de lumină serveşte lampa de
sodiu sau altă sursă monocromatică, în zaharimetru se utilizează
lumina albă policromatică. Utilizarea luminii albe a devenit posibilă
datorită coincidenţei întâmplătoare dintre dispersia de rotaţie a
cuarţului şi a zahărului. Soluţia de zahăr generează rotaţia spre
dreapta a planului de polarizare. Această rotaţie în zaharimetre este
compensată prin introducerea unei plăci de cuarţ în calea razei de
lumină, ce favorizează rotaţia spre stânga. Ca rezultat al
echivalenţei dintre dispersia de rotaţie optică a cuarţului şi a soluţiei
de zahăr, compensarea are loc la toate lungimile de undă.
Dozarea zahărului se caracterizează printr-o înaltă precizie,
deoarece grosimea plăcii e măsurată exact. Placa este formată din
doi clini de cuarţ levogiri şi o lamă plată dextrogiră. Poziţia clinului
este calibrată în unităţi de concentraţie sau în grade de zahăr
(°S – unitate internaţională de măsură). Mărimii de 100 grade zahăr
(100°S) îi corespunde soluţia de zaharoză ce conţine 26 g / 100 cm3
soluţie la 20°C într-un tub cu lungimea de 2 dm. La 100°S
corespund 34,62° unghiulare.
F = [] ꞏM .
Un interes deosebit prezintă dependenţa rotaţiei specifice sau
molare a planului de polarizare de lungimea de undă a luminii.
Această dependenţă e numită dispersie optică rotatorie (DOR).
Rotaţia optică F creşte odată cu micşorarea lungimii de undă.
În regiunea benzii spectrului de absorbţie ea atinge maximumul
(Fmax) şi apoi scade brusc până la minimum (Fmin), apoi din nou
creşte lent (efectul Cotton). Efectul Cotton e prezentat în fig. 1.39.
92
Mărimea a din curba DOR
Fmax - Fmin
a= ,
100
e numită amplitudine, iar distanţa în lungul axei lungimilor de undă
b – lăţimea efectului Cotton.
93
El poate fi exprimat prin elipticitatea molară θ:
94
spectropolarimetrice sunt cercetate împreună cu cele
spectrofotometrice. Această comparaţie arată care din benzile de
absorbţie spectrală este responsabilă de efectul Cotton. Teorema
Croning-Cramer ne dă posibilitatea ca după spectrul de absorbţie să
prezicem curba de dispersie optică rotatorie, şi invers. La
interpretarea datelor spectropolarimetrice se utilizează şi alte
generalizări empirice, care leagă parametrii spectropolarimetrici,
spectrofotometrici structurali şi alte proprietăţi fizice şi chimice ale
substanţelor.
Importanţa analizei polarimetrice. Analiza polarimetrică se
utilizează pe larg în cercetările ştiinţifice pentru stabilirea structurii
substanţelor noi sintetizate, în industria zahărului pentru
determinarea concentraţiei soluţiilor de zahăr în unele ramuri ale
industriei alimentare, parfumerie, farmaceutică etc.
95
Fig. 1.40. Refracţia luminii la suprafaţa de separare a două
medii transparente: mI – mediul unu, mai puţin dens;
mII – mediul doi mai dens
sin
n = sin 1 . ( 1.42 )
2
96
Din teoria ondulatorie a luminii rezultă că indicele absolut de
refracţie N pentru mediul dat reprezintă raportul dintre viteza
propagării luminii în vid (C) şi viteza luminii în mediul dat (V):
N= C .
V
La presiunea atmosferică şi temperatura de cameră indicele
absolut de refracţie pentru aer Naer = 1, 00027. Deoarece viteza de
propagare a luminii în vid este maximă, indicele de refracţie pentru
orice mediu va fi întotdeauna mai mare decât 1. Dozarea refracto-
metrică în vid nu se practică decât în cazuri excepţionale. De obicei,
se măsoară indicele relativ de refracţie n:
n = Vaer , ( 1.44 )
V
unde Vaer este viteza de propagare a luminii în aer; V - în mediul
respectiv. Indicele absolut de refracţie se calculează din relaţia:
N = 1,00027 n . ( 1.45 )
Dacă se efectuează o analiză foarte precisă, atunci se ţine cont
de dependenţa indicelui absolut de refracţie de presiune,
temperatură şi umiditate. Însă în majoritatea cazurilor formula
(1.45) este binevenită.
S-a constatat, că raza incidentă şi cea refractată sunt
reversibile. La trecerea dintr-un mediu mai puţin dens într-un mediu
mai dens unghiul incident va fi mai mare decât cel refractat, iar la
trecerea inversă dintr-un mediu mai dens în unul mai puţin dens
unghiul incident va fi mai mic decât cel refractat. Rezultă că:
sin 1
sin 2 = n > 1
sin 2 1
sin 1 = n < 1 .
Deoarece 1 > 2 , la mărirea unghiului α1 până la 90o (1/),
unghiul α2 va atinge o valoare limită, dar mai mică de 90o. Dacă se
97
va schimba direcţia razelor, atunci la trecerea razei din mediul mai
dens (mII) în mediu mai puţin dens (mI) unghiul 2/ va fi acel unghi
limită, când raza incidentă nu se va mai refracta, dar va aluneca pe
suprafaţa de separare a mediilor. Unghiul 2/ la care nu are loc
refracţia luminii se numeşte unghi de reflexie internă totală, sau
unghi limită, sau unghi critic. La un unghi mai mare decât 2/
raza incidentă se va reflecta totalmente (100%) şi unghiul de
reflexie va fi egal cu cel incident (Fig. 1.40).
Indicele de refracţie este influenţat de proprietăţile fizice şi
chimice ale substanţelor, cât şi de mulţi factori externi.
99
1.14.3. Refracţia moleculară
Refracţia moleculară (RM) reprezintă produsul dintre masa
moleculară a substanţei (M) şi refracţia specifică a acesteia. RM
exprimă refracţia luminii de către substanţă. Expresia matematică a
refracţiei moleculare a fost dată de H.A. Lorentz şi L. Lorentz:
n2 - 1 . M ,
RM =
n2 + 2
100
2. METODE CROMATOGRAFICE DE SEPARARE
ŞI ANALIZĂ
101
amestecurilor de substanţe organice, biologice şi ulterior la cele
anorganice.
Cromatografia pe strat subţire este descrisă pentru prima dată
de N. A. Izmailov şi M. S. Schreiber (1938), fiind standardizată şi
perfecţionată de către E. Stahl în Europa şi J. Kirchner în America
(1956). Astăzi această tehnică are o răspândire universală, datorită
vitezei mari de migrare şi a unei bune rezoluţii. Această metodă
oferă o mare cantitate de informaţie printr-un efort minim.
Schimbul ionic este folosit în cromatografie din anul 1947 la
separarea pământurilor rare şi a diferitelor produse de fisiune, iar
peste un an - la separarea aminoacizilor.
În anul 1951 Erika Cremer şi Fritz Prior pun bazele
cromatografiei gaz-solid, iar un an mai târziu A. Martin şi A. James
pun bazele cromatografiei gaz-lichid.
O etapă importantă în dezvoltarea cromatografiei de gaze este
introducerea coloanelor capilare de către M. Golay (1958).
Cromatografia de gaze s-a dezvoltat datorită perfectării
detectorilor, folosirii diferitelor faze staţionare şi mobile noi, măririi
presiunii de intrare a eluentului în coloană, programării
temperatutii etc. Apariţia cromatografiei de înaltă performanţă şi
instrumen-talizarea cromatografiei pe strat subţire în perioada anilor
1970-1980 a făcut posibilă separarea diferitelor substanţe cu
proprietăţi asemănătoare, inclusiv a izomerilor optici, ceea ce este
imposibil a separa prin alte metode. În prezent continuă dezvoltarea
şi perfectarea metodelor cromatografice. Apariţia cromatografiei
bazată pe schimbul ionic şi separarea izomerilor optici a
impulsionat dezvoltarea electroforezei capilare la tensiune înaltă.
Nu este exclusă posibilitatea apariţiei de noi metode originale
de separare şi analiză în viitor.
Cromatografie (C)
Cromatografie Cromatografie
de gaze (CG) de lichide (CL)
III
Cromatografie Cromatografie Cromatografie
capilară pe coloană pe strat subţire
104
distribuţie, iar Cs şi Cm reprezintă concentraţia (sau cantitatea) de
component într-o anumită formă în ambele faze.
K - depinde de natura fazelor, temperatură, pH, forţa ionică a
soluţiei (dacă faza mobilă este lichidă) etc.
Iniţial substanţa este introdusă pe coloană cu faza mobilă. Ea
se transferă (se reţine) în faza staţionară total sau parţial, fie prin
adsorbţie, repartiţie, excluziune, reacţie chimică etc. În acelaşi timp,
substanţa reţinută deja în faza staţionară contactează încontinuu cu
noi porţii de fază mobilă şi total sau parţial se transferă din nou în
faza mobilă. Faza mobilă deplasează incontinuu substanţele
analizate pe un sector nou unde iarăşi din nou se realizează acelaşi
act elementar de echilibru.
Fie că urmează să separăm, pe o coloană cromatografică, un
amestec din doi componenţi A şi B. Cantitatea de substanţă în faza
mobilă şi staţionară va fi corespunzător: Am, Bm şi As, Bs.
Din momentul introducerii amestecului pe coloană, la interfaţa
dintre cele două faze nemiscibile, în conformitate cu legea
echilibrului chimic, se stabilesc echilibre dinamice pentru fiecare
component. Pentru fiecare component A şi B vom avea coeficientul
de distribuţie KA şi KB, respectiv (fig. 2.2).
Cu cât componentul se reţine mai mult într-o fază cu atât şi
concentraţia acestuia va fi mai mare în această fază şi mai mică în
cealaltă fază, şi invers. De exemplu, dacă componentul A se reţine
mai mult în faza staţionară decât componentul B, atunci coeficienţii
respectivi de distribuţie vor satisface relaţia: KA > KB.
Orice separare cromatografică se caracterizează prin factorul
de retenţie (sau retenţia) - R, care reprezintă raportul dintre viteza
de migrare a componentului (Vz) şi viteza de migrare a fazei mobile
(eluentului) - (V) în faza staţionară dată:
Vz
R = . ( 2.2 )
V
Valoarea numerică a lui R este subunitară (0R1). În
condiţii extreme, dacă Vz = 0, atunci R = 0 şi substanţa este
totalmente reţinută pe coloana dată. Dacă Vz = V, atunci R = 1 şi
substanţa este purtată de faza mobilă fără a interacţiona cu faza
staţionară.
105
C A m A s
A,B
A B m B s
B
A s
A KA =
A m
B
B s
X KB =
B m
106
Viteza de migrare a substanţei prin coloană poate fi definită
ca raportul dintre lungimea coloanei parcursă de substanţa dată L şi
timpul de reţinere a substanţei tR pe coloana dată:
Vz = L . ( 2.5 )
t
R
107
Prin urmare, componenţii amestecului analizat, având coefici-
enţi de distribuţie diferiţi, se vor deplasa în procesul eluţiei cu
diferite viteze şi vor avea un timp de reţinere diferit, în condiţiile
date. În rezultat, se va realiza separarea componenţilor pe coloana
dată.
Constanta de distribuţie este factorul principal care determină
separarea substanţelor pe coloana cromatografică. Cu cât mai mare
va fi diferenţa dintre valorile constantelor de distribuţie, cu atât mai
efectivă va fi separarea cromatografică în condiţiile date.
Cromatografia poate fi definită ca un proces dinamic
bazat pe realizarea multiplă a actelor de echilibru la distribuţia
componenţilor amestecului în cele două faze nemiscibile ce vin
în contact.
108
S 1 (x - xo) 2
Y= e 2 2 , ( 2.9 )
2
unde: Y (ordonata) corespunde concentraţiei substanţelor în
procesul eluţiei coloanei; x corespunde volumului de retenţie V în
momentul când concentraţia substanţei este C; xo corespunde
volumului de retenţie Vo în momentul când concentraţia substanţei
ce iese de pe coloană este maximă Cmax ; S - suprafaţa picului;
- devierea standard medie.
h'
C
Cmax
C h
0,5
A'
A B D
B' b D'
tR, VR
Fig. 2.3. Cromatogramă. Parametrii cromatogramei
109
Conform corespondenţei date, pentru procesul cromatografic,
ecuaţia Gauss (2.9) poate fi scrisă astfel:
S 1 (V - Vo) 2
C= e 2 2 , ( 2.10 )
2
Dacă V = Vo şi C = Cmax ecuaţia (2.10) în formă simplificată
va fi:
S
Cmax = . ( 2.11 )
2
Luând în consideraţie că Cmax = h, suprafaţa picului
cromatografic poate fi determinată din următoarea relaţie:
S = h 2 . ( 2.12 )
110
2.3.2. Metoda talerelor teoretice (MTT)
O importanţă deosebită în prezentarea teoretică a procesului
cromatografic de separare o au două teorii: teoria "talerului teoretic"
şi teoria cinetică.
Teoria "talerului teoretic" a fost propusă de Martin şi Synge.
Conform acestei teorii coloana cromatografică se împarte imaginar
într-un şir de segmente elementare - talere - şi se presupune, că pe
fiecare taler se realizează un act elementar de echilibru la
distribuţia substanţei în faza staţionară şi faza mobilă. Fiecare porţie
nouă de fază mobilă purtătoare (gaz sau lichid) provoacă o
deplasare a acestui echilibru, în urma căruia o parte de substanţă se
deplasează pe următorul taler, pe care, la rândul său, se stabileşte un
nou echilibru distributiv şi are loc trecerea substanţei pe următorul
taler. În urma acestor procese substanţa supusă cromatografiei se
distribuie pe câteva talere. Concentraţia substanţei pe talerele din
mijloc este maximă în comparaţie cu talerele învecinate. Distribuţia
substanţei de-a lungul stratului de fază staţionară în zona lărgită de
component în conformitate cu teoria talerelor teoretice şi pe baza
ecuaţiei Gauss poate fi redată astfel:
_
_ (X Xo)2
C = Cmax . e 2 LH , ( 2.16 )
unde: X este distanţa de la începutul coloanei până la punctul în
care concentraţia substanţei este egală cu C şi este o mărime
corespunzătoare volumului de eluent V, consumat pentru spălarea
substanţei de pe coloană până în acest punct; X0 - distanţa de la
începutul coloanei până la mijlocul zonei de component (unde
concentraţia substanţei date este maximă) şi este corespunzătoare
volumului de retenţie V0; L - lungimea stratului cu fază staţionară;
H - înălţimea echivalentă a talerului teoretic.
Talerul teoretic poate fi definit ca un segment imaginar
din coloana cromatografică în care se realizează un echilibru
elementar complet de distribuţie a componentului în cele două
faze nemiscibile care vin în contact în procesul separării
cromatografice.
111
Talerul teoretic din coloana cromatografică este analogic
talerului teoretic dintr-o coloană pentru distilare fracţionată.
Deosebirea constă în aceea că, componenţa amestecului care iese de
pe coloana cromatografică incontinuu se schimbă, dar în procesul
de extracţie ori distilare se obţine una şi aceeaşi fracţie sau una şi
aceeaşi substanţă pe parcursul întregului proces.
Din ecuaţiile (2.9)-(2.11) şi (2.16) rezultă:
2
2 = HL ; H = . ( 2.17 )
L
În fig. 2.4 este prezentată curba Gauss în coordonatele
(X, C/Cmax) (picul cromatografic). Ea caracterizează distribuţia
substanţei în zona de component. Parametrii picului cromatografic
ne permit să calculăm un şir de caracteristici importante, care
definesc procesul cromatografic. Pentru un astfel de calcul este
necesar a determina poziţia maximului curbei şi lăţimea acesteia.
Prima derivată a ecuaţiei Gauss arată că tangentele, trasate în
punctele celor mai mari pante ale curbei, intersectează linia de bază
la valoarea lui X = Xo 2. Astfel, baza triunghiului format de
tangente se numeşte baza picului cromatografic () şi este de
lungime 4. Se obişnuieşte să se estimeze cantitatea substanţei din
aria triungiului format de cele două tangente şi linia de bază. Pentru
a determina punctele de curbură ale conturului picului
cromatografic, a doua derivată a ecuaţiei lui Gauss se egalează cu 0.
În rezultat, pentru C/Cmax e-1/2 0,607 şi Vo= 2 obţinem
V1,2 2 .
Lăţimea picului dintre punctele de curbură constituie 2, iar
pentru C/Cmax 0,5, lăţimea constituie 2,354. Aceste mărimi ne
permit a determina numărul de talere teoretice efective n.
L
n= . ( 2.18 )
H
Dacă vom raporta lungimea stratului de fază staţionară L în
care s-a produs separarea amestecului de substanţe la înălţimea
talerului teoretic, vom obţine numărul de talere teoretice n
112
necesare pentru separarea amestecului dat pe coloana dată. Numărul
de talere poate fi definit din cromatograma unei singure zone de
component (fig. 2.3 şi 2.4).
Luând în consideraţie ecuaţiile (2.17) şi (2.18), valoarea lui n
poate fi determinată practic astfel:
L 2 VR 2 tR 2
n = = V = t , ( 2.19 )
L
1,000 h
0,882 =
0,607 = 2
0,324 = 3
0,134 = 4
Xo(Vo) X(VR)
114
Parametrul experimental, care determină din punct de vedere
dinamic eficacitatea separării unei coloane cromatografice, este
lăţimea picului cromatografic, numită în literatură şi lărgirea zonei.
Zona îngustă şi compactă a componentului de la începutul
coloanei (la introducerea probei) se va lărgi, astfel încât
concentraţia pe unitate de volum de coloană se va micşora. Acest
proces este ilustrat în fig. 2.2.
Lărgirea zonei acţionează în sensul micşorării separării, du-
când la o reamestecare a componenţilor, respectiv, la o suprapunere
a picurilor cromatografice. Pentru practica cromatografică este
necesară cunoaşterea tuturor factorilor care influenţează dispersia
zonei în vederea acţionării asupra lor în sensul obţinerii unor picuri
cât mai înguste.
Giddings a elaborat teoria privind lărgirea zonei (), conform
căreia mişcarea moleculelor în coloană e considerată ca un proces
haotic incontinuu. Principalii factori care duc la lărgirea zonei unui
component ce parcurge coloana sunt:
a) transferul de masă în faza mobilă (format din difuzia
transversală şi structurală sau turbulentă);
b) difuzia moleculară longitudinălă;
c) cinetica sorbţie-desorbţie.
Prin însumarea acestor contribuţii se obţine înălţimea
echivalentă talerului teoretic în funcţie de viteza fazei mobile, care
într-o formă simplificată e cunoscută sub denumirea de ecuaţia lui
Van Deemter:
B
H = A + + C.V , ( 2.21 )
V
unde: A, B, C - constante; V-viteza fazei mobile.
115
H
B
H = A + V + C ꞏV
C ꞏV
Hmin
A
B
V
0 Vopt V
Fig. 2.5. Reprezentarea grafică a ecuaţiei Van Deemter
117
componenţilor, precum şi mărimile ce caracterizează dinamica
proceselor din coloană, eficacitatea şi selectivitatea acesteia.
Criteriul de separare este definit prin expresia:
tR(2) _ tR(1)
Rs = , ( 2.24 )
2 (2 + 1)
unde: tR- timpul de retenţie a componentului 1 şi 2; 1 şi 2
dispersia zonei de component respective.
Dacă cele două picuri sunt apropiate având ariile egale şi
simetrice, 12, ecuaţia (2.24) poate fi simplificată:
tR
Rs = . ( 2.25 )
4
O ilustraţie grafică a modului cum este influenţată separarea
cromatografică de creşterea rezoluţiei şi, respectiv, a mărimii
eficienţei coloanei, este reprezentată în fig. 2.6.
tR1
C 1 2
118
Coeficientul de selectivitate () este egal cu raportul
coeficienţilor de repartiţie ai componenţilor 1 şi 2.
K2
= . ( 2.26 )
K1
Separarea cromatografică este posibilă dacă 1. Odată cu
mărirea selectivităţii , distanţa dintre centrele zonelor (t) se
măreşte şi separarea devine efectivă (fig. 2.6, b).
Un alt mod de mărire a criteriului de separare este de a reduce
lărgirea zonei, adică micşorarea dispersiei (fig. 2.6, c).
Aceasta se va realiza la mărirea numărului de talere pe o
unitate de lungime, adică se vor utiliza coloane eficiente.
Pentru Rs1-1,5 are loc o separare a doi componenţi în
proporţie de 98.
119
Numărul lor este egal cu a . Pe aceste locuri se pot adsorbi
molecule de gaz ori de soluţie. În domeniul concentraţiilor mici
izoterma e liniară (fig. 2.7, a). Într-adevăr, pentru bc<<1 numitorul
din ecuaţia (2.27) devine egal cu 1 şi ecuaţia dată poate fi scrisă
astfel:
ai = a b . c = KH C . ( 2.28 )
Aceasta este ecuaţia adsorbţiei liniare. Ea corespunde ecuaţiei
lui Henry (KH - constanta lui Henry). Intervalul adsorbţiei liniare
uneori se mai numeşte intervalul Henry. În cazul adsorbţiei liniare
(fig. 2.7, a) forma picului cromatografic este simetrică de tip
gaussian (fig. 2.8, a). În practică de multe ori dependenţa cantităţii
substanţei adsorbite de concentraţia soluţiei sau de presiunea
gazului nu este liniară. Izoterma adsorbţiei poate fi, de exemplu,
curbată, de formă convexă (fig. 2.7, b) şi atunci forma picului este
asimetrică, cu coadă (fig. 2.8, b) sau de forma concavă (fig. 2.7, c)
şi atunci se obţin picuri "frontale" (fig. 2.8, c).
Cs c a Cs
b a c
b
Cm V
Fig. 2.7. Diferite tipuri de Fig. 2.8. Forma picului în funcţie de
izoterme tipul izotermei de adsorbţie
121
realizează în procesul elementar de echilibru la repartiţia compo-
nenţilor în cele două faze gazoasă şi lichidă. În cromatografia de
repartiţie, constanta de repartiţie K poate fi definită astfel:
Cs ns Vs
K= = , ( 2.29 )
Cm nm Vm
unde: Cs şi Cm sunt concentraţiile componenţilor în faza staţionară
şi mobilă, respectiv, ns şi nm - cantitatea de component în fazele
respective; Vs - volumul fazei staţionare lichide; Vm - volumul fazei
mobile (volumul interstiţional al coloanei).
În cazul utilizării gazelor inerte abaterea de la legile gazelor
ideale este foarte mică (<1%). Aplicând legile gazelor ideale,
obţinem următoarea relaţie pentru constanta de repartiţie K:
nm Pi
Pi Vm = nm RT =
Vm RT
ns Vs
K= , ( 2.30 )
Pi RT
unde: Pi este presiunea parţială a componentului i la temperatura
T a coloanei; R - constanta universală a gazelor.
La concentraţii foarte mici (condiţii de eluţie liniară),
componentul se află în soluţia infinit diluată, pentru care se respectă
legea lui Henry: la temperatură constantă, presiunea parţială a
substanţei dizolvate, în soluţia infinit diluată, este proporţională
cu fracţia molară a substanţei date:
n
Pi = K H . s , ( 2.31 )
Ns
unde: Pi - presiunea parţială a componentului i; KH - constanta
Henry; ns - cantitatea de component în faza staţionară lichidă,
mol/kg; Ns - cantitatea de fază staţionară lichidă, mol/kg.
Constanta lui Henry KH şi presiunea vaporilor saturaţi
deasupra lichidului pur Po, la temperatură constantă, se află în
următoarea relaţie:
KH = . P° , ( 2.32 )
122
unde - coeficientul de activitate a substanţei în soluţia diluată la
infinit. Într-o soluţie ideală = 1 şi atunci KH = P°.
Transformând expresia (2.30), în conformitate cu ecuaţiile
(2.31), (2.32) şi expresiile: Vs= ms/ρ ; Ns= ms/Ms, obţinem pentru
constanta de repartiţie următoarea expresie:
RꞏTꞏ
K= o , ( 2.33 )
. P . Ms
unde: ρ - densitatea fazei staţionare lichide; Ms - masa moleculară a
acesteia.
Separarea substanţelor prin metoda cromatografică de
repartiţie depinde de parametrii fazelor întrebuinţate şi această
dependenţă e redată de expresia (2.33). Separarea se exprimă prin
selectivitate.
Selectivitatea a doi componenţi este determinată de
coeficientul de selectivitate , egal cu raportul coeficienţilor de
repartiţie a componenţilor. Pentru cromatografia gaz-lichid
obţinem:
o
K2 1 . P1
= = o . ( 2.34 )
K1 2 . P2
Din expresia (2.34) este evident că pentru a separa
componenţii 1 şi 2 este necesar ca presiunile lor de saturaţie sau
coeficienţii lor de activitate să fie diferiţi, deoarece numai în acest
caz 1. De exemplu, în cazul unei serii omoloage, termenii au o
structură chimică asemănătoare ( 1= 2) şi separarea se produce
pe baza diferenţei dintre presiunile lor de saturaţie (Po1Po2),
respectiv, dintre punctele lor de fierbere. În cazul componenţilor cu
puncte de fierbere apropiate (Po1Po2), dar cu structuri chimice
diferite, eficacitatea separării va depinde de natura fazei staţionare,
care trebuie astfel aleasă încât 1 şi 2 să fie cât mai diferiţi.
123
Faza staţionară. Suportul fazei staţionare are rol de a reţine
faza staţionară lichidă, permiţând formarea unei interfeţe mari
eluent - fază staţionară, fără ca să interacţioneze cu componenţii
probei.
Ca suport se utilizează pământ diatomitic sau kieselgur care
conţine acid silicic în stare amorfă hidratată, cu o structură foarte
poroasă. În cantităti mai mici se conţin oxizi de Al, Fe, Mg, Ca, Na,
şi K. După prelucrare: a) prin încălzire peste 900°C cu o mică
cantitate de Na2CO3 se obţine produsul alb, cunoscut sub denumirea
comercială de Chromosorb W (1-3,5 m2/g); b) prin încălzire peste
900°C în amestec cu argila se obţine produsul roşu sub denumirea
de Chromosorb P (4-6 m2/g).
Fluoropak 80 şi Chromosorb T sunt granule de polimeri
fluorocarbon, chimic inerte şi pot fi întrebuinţate acoperite cu fază
lichidă la separarea celor mai polari compuşi, inclusiv apa, acidul
acetic, amoniacul, aminele etc.
Materialele folosite ca suport pentru faza staţionară în
cromatografia gaz-lichid trebuie să corespundă următoarelor
condiţii: să posede o suprafaţă specifică de ordinul metrilor pătraţi
pe gram, inerţie chimică, rezistenţă mecanică şi termică ridicată,
granulaţia să fie cuprinsă între 0,1-0,15 mm, să se poată aşeza
omogen în coloană, să posede acelaşi diametru al porilor
(0,5. 10-4 - 1,5. 10-3 mm) şi o rezistenţă mică la curgere.
În cadrul coloanelor capilare, rolul suportului este îndeplinit
de pereţii capilarelor. Pe pereţii tubului capilar se depune un strat
subţire de fază staţionară în formă de peliculă, pe suprafaţa căreia se
realizează separarea substanţelor.
Faza staţionară lichidă. Alegerea fazei staţionare lichide se
face în funcţie de natura (polaritatea) amestecului de separat,
deoarece eficienţa separării depinde de presiunile de saturaţie a
124
componenţilor din amestec şi de coeficienţii de activitate a acestora
în raport cu faza dată. În cazul unor componenţi cu presiuni de
saturaţie foarte apropiate, separarea va depinde în cea mai mare
măsură de coeficienţii de activitate ai acestora. Coeficientul de
activitate () reprezintă interacţiunile dintre moleculele
componentului dizolvat în faza staţionară lichidă şi moleculele fazei
staţionare. Aceste interacţiuni se manifestă prin forţe Kesson (între
două molecule cu dipoli permanenţi), forţe de inducţie Debye (între
un dipol permanent şi unul indus, fie a fazei staţionare, fie a fazei
mobile) şi forţe de dispersie sau forţe London (între moleculele
nepolare), care se datorează câmpului electric al dipolilor cu viaţă
foarte scurtă, produşi de mişcarea sistemului nucleu-electroni al
unei molecule.
Depunerea fazei staţionare lichide pe suport are un rol
important asupra mărimilor de retenţie prin intermediul factorului
de capacitate, precum şi asupra eficacităţii coloanei prin intermediul
transferului de masă în faza staţionară.
Este avantajoasă folosirea umpluturilor, suprafaţa cărora este
acoperită cu o peliculă subţire de fază staţionară lichidă. Însă
micşorarea grosimii peliculei este limitată atât de interacţiunea
componentului cu suportul fazei lichide prin fenomenul de
adsorbţie, care se poate suprapune peste fenomenul de dizolvare, cât
şi de necesitatea reducerii corespunzătoare a cantităţii de probă.
Fazele lichide pot fi clasificate în modul următor:
Faze lichide nepolare. Sunt hidrocarburi lichide, uleiuri
siliconice (cauciuc siliconic, SE-30, scualene etc.). Aceste faze
separă componenţii în ordinea creşterii temperaturilor de fierbere.
Faze lichide polare. Ele conţin o cantitate mare de grupe
polare (polietilenglicolii, dimetilsulfolan etc.). Aceste faze separă
numai compuşi polari.
125
Faze lichide cu polaritate intermediară. Cuprind fazele
lichide cu grupe polare sau polarizabile pe un schelet mare nepolar
(SE-52, diizodecilftalat, difenilbenzil etc.). Pe ele se separă compuşi
cu polaritate intermediară.
Faze lichide cu punţi de hidrogen. Sunt faze polare care
conţin un număr mare de atomi de hidrogen capabili a forma
legături de hidrogen cu compuşii de separat.
Caracterizarea fazelor lichide se poate face cu ajutorul
constantelor lui McReynolds. Acest sistem se bazează pe cel al lui
Rohrschneider şi este mai potrivit pentru practica cromatografică.
Constantele McReynolds (ΔIR) sunt diferenţele între indicii de
retenţie Kovacs (IR) pentru un component i pe faza lichidă studiată
(IRi) şi faza de referinţă (IRo): ΔIR= IRi − IRo.
Drept componenţi de referinţă au fost aleşi: benzenul pentru
interacţiuni de inducţie, butanolul pentru proton donor şi proton
acceptor, nitropropanol şi pentan-2-ona pentru interacţiuni dipol-
dipol şi piridina ca acceptor de protoni. Dacă ΔIR1 este diferenţa
dintre indicii de retenţie pentru benzen, ΔIR2 pentru butanol şi aşa
mai departe, atunci constanta P va fi media aritmetică a acestor
mărimi.
IR1 + IR2 + IR3 + IR4 + IR5
P= .
5
Pe baza acestor mărimi McReynolds a făcut o clasificare a
fazelor staţionare lichide. Pentru a acoperi mai bine domeniul
polarităţilor diverselor clase de compuşi, numărul componenţilor de
referinţă a fost mărit la zece şi parametrul P s-a calculat din media a
zece termeni.
În prezent numărul fazelor lichide utilizate în cromatografia
de gaze depăşeşte cu mult cifra de 200. Există un număr mare de
126
faze care prezintă valori apropiate pentru P şi deci pot fi substituite
între ele fără a influenţa negativ separarea.
S-a stabilit că din toate fazele cunoscute, preferate sunt 12.
Ele acoperă întreg domeniul de polarităţi. Aranjarea într-o scară a
polarităţilor se face prin distanţa faţă de squalan care se determină
pe baza constantelor McReynolds. În fig. 2.9 este redată scara celor
12 faze preferate în cromatografia de gaze şi distanţele respective
faţă de squalan.
2000 D
1885 TCEF 1,2,3-Tris(2-cianoetoxi)propan
4
2 3
4 5 6 6
5
1 7
7
8
11 10
129
Faza mobilă (gazul purtător). În mod obişnuit, în
cromatografia de gaze drept fază mobilă se foloseşte heliu sau azot.
Aceste gaze sunt folosite în majoritatea cazurilor, deoarece satisfac
următoarele condţii:
1. Faza mobilă trebuie să fie inertă.
2. Faza mobilă trebuie să aibă un preţ de cost redus, deoarece
se folosesc cantităţi mari.
3. Faza mobilă trebuie să permită ca detectorul să răspundă
într-un mod adevărat.
În calitate de rezervor pentru faza mobilă se foloseşte o
butelie pentru gaze, rezistentă la presiune înaltă. La ea se ataşează
un regulator de presiune, pentru a reduce şi controla curgerea
gazului prin coloană şi un debitmetru, pentru a controla debitul
de gaz.
Dispozitivul pentru introducerea probei (Vaporizatorul).
Dispozitivul pentru introducerea probei este amplasat astfel, încât
proba să fie introdusă direct în gazul de transport. Acesta constă
din: corpul propriu-zis (1), elementul termic (2), radiator metalic
(3), septum pliabil (4), prin care este injectată proba (fig. 2.11).
Blocul de injectare este menţinut la o temperatură mai ridicată decât
temperatura coloanei pentru transferarea completă a substanţei în
coloană.
4 He
3
5
1
132
Se pot utiliza coloane capilare cu diametrul de 1,5 mm sau
mai mici şi lungimi de peste 70 m. Aceste coloane nu sunt umplute,
dar pereţii interiori sunt acoperiţi cu un strat de lichid. Ca urmare,
aceste coloane sunt folosite pentru cromatografia de repartiţie.
Avantajul lor constă în gradul de eficienţă foarte înalt (au talere de
înălţime mică). Totuşi, acest deziderat este realizat în dauna
capacităţii de umplere, astfel încât pot fi utilizate în mod eficient
numai probe de dimensiuni mici.
Alegerea fazelor şi a suportului. Alegerea corectă a fazelor
şi suportului pentru un proces cromatografic se realizeazâ în
dependenţă de natura substanţelor care urmează a fi separate. Dacă
fazele sau suportul reacţionează cu compuşii injectaţi în coloană,
pot rezulta picuri de eluţie eronate, derive de fond ale detectorului
sau chiar distrugerea instalaţiei.
Numărul de suporturi inerte şi de faze lichide staţionare,
disponibile pentru CGL este practic nelimitat. Pentru a realiza o
separare satisfăcătoare, faza lichidă aleasă trebuie să satisfacă
următoarele condiţii:
a) să fie un solvent bun pentru componenţii probei;
b) să posede o selectivitate sporită, pentru ca puterea sa de
solvatare să fie diferită pentru fiecare component al probei;
c) să posede presiune de vapori cât mai scăzută;
d) să fie stabilă din punct de vedere termic;
e) să fie inertă din punct de vedere chimic, faţă de
componenţii probei analizate.
Criteriul cel mai important pentru alegerea fazei staţionare
lichide este polaritatea fazei şi a amestecului care trebuie separat.
Cea mai bună separare este realizată atunci când faza lichidă este
similară, din punct de vedere structural, cu componenţii
amestecului.
Suportul trebuie să satisfacă următoarele condiţii: să posede
porozitate sporită (suprafaţă specifică mare) şi rezistenţă mecanică,
să fie inert şi uniform, din punct de vedere al mărimii particulelor.
133
Cel mai utilizat suport în CGL este kiselgurul, proprietăţile căruia
depind de modul de prelucrare (spălare acidă, bazică sau neutră).
Detectori. În cromatografia de gaze, pentru depistarea
componenţilor care ies de pe coloană se folosesc detectorii. Există
mai multe tipuri de detectori. În funcţie de proprietatea măsurată
există:
a) detectori de ionizare (detector de ionizare în flacără, detector
cu captură de electroni);
b) detectori care măsoară o proprietate fizică de volum
(detector de conductibilitate termică );
c) detectori optici (flamfotometru, spectrofotometru );
d) detectori electrochimici. Clasificaţi în alt mod, detectorii pot
fi: universali, selectivi, specifici. Condiţiile generale pentru
detectori sunt: sensibilitatea, stabilitatea, fiabilitatea şi
emiterea unui semnal liniar pentru un anumit domeniu de
concentraţie a probei.
Detectorul de conductibilitate termică (DCT) sau
catarometrul are cel mai răspândit domeniu de utilizare. El face
parte din categoria detectorilor universali. Este un detector
nedestructiv şi poate fi utilizat şi în cromatografia preparativă.
Principiul de funcţionare se bazează pe măsurarea diferenţei
de conductibilitate termică între component şi eluent. În acest scop
se foloseşte un montaj electronic în puntea Wheatstone cu două sau
patru celule de conductibilitate termică. În fig. 2.12 este redată
schema unui montaj cu patru celule. Două din celule sunt spălate
continuu cu gaz purtător (R1 şi R4 - celule de referinţă), celelalte
două sunt spălate de amestecul binar care iese din coloană (R2 şi R3
- celule de măsură). Constructiv celulele nu pot fi realizate identice.
Pentru echilibrarea iniţială a punţii se foloseşte potenţiometrul 4.
Filamentele detectorului sunt confecţionate dintr-un material a cărui
rezistenţă electrică variază foarte mult în funcţie de temperatură. În
timpul funcţionării, filamentele sunt încălzite de trecerea unui
curent electric continuu stabilizat, de la sursa de curent 1. Stabilirea
curentului de lucru se face cu potenţiometrul 2 şi se măsoară cu
miliampermetrul 3.
134
mA 4 R1 R3
2 3 =
Gaz Amestec R2 R4
purtator binar
R1 R3 5
1
R2 R4
136
respectiv. Acest curent va fi amplificat cu ajutorul unui amplificator
de impedanţă mare şi apoi înregistrat.
O2
H2
coloana
Fig. 2.13. Schema detectorului cu ionizare în flacără de hidrogen
S = 1 h b S = 1 h' b ;
2 2
S = h 0,5 S = 2,507 h ( 2.37 )
138
Aria picurilor poate fi măsurată cu ajutorul planimetrului,
poate fi apreciată după greutatea fâşiilor de hârtie tăiate după
conturul picurilor. În prezent cu acest scop se folosesc integratoare
electronice şi microcomputere care înregistrează foarte rapid şi
exact orice mărime de pe cromatogramă.
Metodele principale în analiza cromatografică cantitativă
sunt:
a) metoda etalonării absolute. Se prepară şi se cercetează o
serie de soluţii standard. Se determină experimental dependenţa
înălţimii sau suprafeţei picului de concentraţia substanţei şi se tra-
sează curba de etalonare. Apoi se determină aceiaşi parametri ai
picurilor în amestecul analizat şi din curba de etalonare se determi-
nă concentraţia substanţei analizate. Această metodă simplă şi
exactă este principala metodă de determinare a microimpurităţilor.
Metoda nu necesită o separare a tuturor componenţilor amestecului,
dar se limitează la analiza componentului studiat în amestecul
concret;
b) metoda normării ariilor. Această metodă presupune că
suma tuturor ariilor picurilor corespunzătoare componenţilor
amestecului cercetat constituie 100%. Partea de masă (Xi) a
componentului i (în %) se determină din următoarea relaţie:
Si
Xi = . 100% ; ( 2.38 )
n =i
Si
n =1
c) metoda standardului intern. În proba cu o compoziţie
cantitativă necunoscută se introduce preventiv o cantitate exactă de
substanţă cunoscută, care nu se conţine în amestecul dat, nu
interacţionează chimic cu componenţii amestecului şi este stabilă la
temperatura la care se efectuează analiza. Proprietăţile fizico-
chimice ale substanţei adăugate (standardului intern) trebuie să fie
asemănătoare proprietăţilor componenţilor amestecului cercetat.
Partea de masă Xi a fiecărui component (în %) se determină din
relaţia (2.39):
139
Si. r
Xi = . 100% , ( 2.39 )
Sst
unde: Si şi Sst sunt ariile picurilor componentului analizat şi
standardului corespunzător; r - raportul masei standardului intern
către masa probei.
140
Cromatografia de lichide de înaltă performanţă s-a dezvoltat
după ce teoria separărilor cromatografice a demonstrat că pentru
obţinerea unei eficienţe de separare ridicată, comparabilă cu cea
realizată în cromatografia de gaze, este nevoie de utilizarea unor
umpluturi cu granulaţie fină, de ordinul a 5-10 μm. Pentru a avea
însă viteze de eluţie corespunzătoare, în aceste situaţii se impune
folosirea unor presiuni ridicate la intrarea eluentului în coloană.
Schema de principiu a unui cromatograf de lichide de înaltă
performanţă este dată în fig. 2.14.
143
Tabelul 2.1. Principalele detectoare utilizate
în cromatografia de lichide
Limita de Eluţie
Denumirea
detecţie cu Caracteristici
detectorului
(μg/ml) gradient
Spectrofotometric Selectiv, versatil
10-4 da
UV-VIS
Selectiv, aplicabil la
Fluorescenţă 10-5 da un număr limitat de
compuşi
Selectiv, aplicabil la
Chemiluminescenţă 2 x 10-7 da un număr redus de
compuşi
Selectiv, aplicabil la
Flourescenţă indusă
Scazută da un număr limitat de
prin laser
compuşi
FT-IR 1 da Selectiv, versatil
Aplicabil pentru ioni
Conductivitate 10-2 da /nu
şi specii ionizabile
Selectiv, aplicabil
pentru compuşi cu
Amperometric 10-5 nu
caracter oxidant sau
reducător
Indice de refracţie 10-2 nu Detector universal
Spectrometru de Detector universal
10-5 da
masă
Aplicabil pentru
Activitate optică 10-4 nu
compuşi optic activi
ICP-MS Aplicabil pentru
(ICP=inductive 2,5 x 10-3 da metale
coupled plasma)
145
2.5.2. Cromatografia prin excluziune sterică
Cromatografia de excluziune (numită şi cromatografie pe
gel), în care fenomenul principal este difuzia, iar separarea se face
în funcţie de mărimile efective ale moleculelor componentelor, este
un caz special al cromatografiei de lichide. În această metodă teh-
nica separării compuşilor solubili în apă și care are loc în soluţii
apoase este denumită cromatografie prin gel-filtrare şi este utili-
zată, de exemplu, pentru purificarea proteinelor. Separările care au
loc în soluţii neapoase sunt cunoscute sub numele de cromato-
grafie de penetraţie prin gel. În ambele cazuri mecanismul
separării este identic şi se bazează doar pe mărimea relativă a
porilor fazei staţionare comparativ cu mărimea moleculelor de
solut, neavând loc interacţiuni între solut şi faza staţionară.
Fazele stationare utilizate în acest tip de cromatografie sunt
materiale poroase cu porozitate strict controlată, iar mecanismul
retenţiei constă în penetrarea diferită a moleculelor de solut în
interiorul particulelor de gel. Moleculele mari nu vor putea pătrunde
în interiorul gelului şi vor fi antrenate de faza mobilă prin spaţiile
dintre particulele reţelei de gel. Moleculele mici vor putea pătrunde
în interiorul gelului, în funcţie de dimensiunile lor şi dimensiunile
porilor, deci vor fi reţinute mai puternic.
În cromatografia de excluziune sterică clasică, drept materiale
pentru faza staţionară se utilizează dextranii reticulaţi (Sephadex)
sau geluri de poliacrilamidă (Bio-Gel). Aceste geluri semirigide nu
pot fi însă folosite în condiţiile presiunilor ridicate, utilizate în
tehnicile HPLC, de aceea fazele staţionare moderne sunt realizate
pe bază de microparticule din copolimer stiren-divinilbenzen
(Ultrastyragel), silice, sau sticlă poroasă.
Cromatografia prin excluziune are aplicaţii analitice atât
pentru separarea compuşilor organici cât şi a celor anorganici. Deşi
există asemenea aplicaţii şi pentru separarea moleculelor simple,
este utilizată cu precădere pentru separarea biomoleculelor şi a altor
compuşi cu grad ridicat de polimerizare.
146
Volumul total al unei coloane de excluziune este constituit din
trei părţi: 1) Volumul ocupat de particulele solide ale umpluturii,
care constituie aproximativ 20% din volumul total. 2) Volumul
porilor, care reprezintă aproximativ 40% din volumul total.
Moleculele mici şi moleculele de solvent pot trece prin aceşti pori
în timp ce străbat coloana. 3) Volumul mort, care reprezintă restul
de 40%, este volumul spaţiilor dintre particulele de umplutură.
Moleculele mari, care nu pot să intre în pori, vor trece doar prin
aceste spaţii.
De aici rezultă că volumul de eluţie util (în care se găsesc
componentele separate) este aproximativ jumătate din volumul total
al coloanei. O altă observaţie importantă este că o umplutură de o
anumită porozitate va putea separa efectiv doar moleculele pe un
interval de diferenţă de masă de 1,5-2,5 ordine de mărime.
Umpluturile comerciale au mărimile porilor cuprinse între 10 Å şi
50 Å. Aceste mărimi ale porilor nu înseamnă dimensiunile efective
ale porilor umpluturii din coloană, ci dimensiunea minimă a
standardului de polietilenă care nu este reţinut, adică limita de
excluziune a umpluturii respective.
În cromatografia de excluziune este uzual să se cupleze mai
multe coloane pentru a îmbunătăţi separarea. Dacă se cuplează două
sau mai multe coloane cu aceeaşi limită de excluziune se urmăreşte
creşterea numărului de talere, adică rezoluţia, fără a modifica
domeniul de masă al compuşilor care pot fi separaţi. Dacă se
cuplează două sau mai multe coloane cu porozităţi diferite, se
urmăreşte extinderea domeniului de masă al compuşilor care pot fi
separaţi. O serie de coloane comerciale sunt umplute utilizând un
anumit solvent şi ele trebuie păstrate sub acelaşi solvent. Eluenţii
cei mai utilizaţi sunt toluenul, tetrahidrofuranul, diclormetanul,
cloroformul, dimetilformamida si dimetilsulfoxidul.
Gelurile utilizate în scop de filtrare trebuie să satisfacă
câteva cerinţe:
– matricea gelului trebuie să fie destul de inertă faţă de
componentele probei; interacţiile care se stabilesc între gel
şi solut să fie reversibile;
147
– gelul trebuie să fie stabil din punct de vedere mecanic şi
chimic, astfel încât proprietăţile de separare să se păstreze
constante o perioadă mai lungă;
– stabilitatea gelului trebuie să fie într-un domeniu mai larg
de pH al fazei mobile (preferabil 2-10);
– prezenţa unor solvenţi, precum metanolul sau etanolul, nu
trebuie să schimbe proprietăţile de separare.
Cele mai cunoscute geluri hidrofile utilizate în practică sunt
menţionate în continuare:
a) Dextranii - compuşi macro-moleculari, în care monomerul este
exclusiv glucoza, ce formează legături 1,6-glicozidice. Aceste
materiale se produc la creşterea Leuconostoc mesenteroids pe
sucroză. La interacţiunea dextranilor cu epiclorhidrina, în
mediu bazic, are loc o reticulare a structurii polimerice.
Aceste geluri sunt cunoscute sub denumirea comercială de
Sephadex. Creşterea microorganismelor în procesul de lucru
poate fi prevenită prin adăugarea azidei de sodiu în eluent
(0,02% NaN3), sau prin saturarea eluentului cu cloroform
(CHCl3);
b) Poliacrilamida. Polimerizarea acrilamidei conduce la poliacril-
amidă solubilă în apă. Dacă polimerizarea se face în prezenţa
unui derivat bifuncţional, cum ar fi N,N’-metilen-
bisacrilamida (CH2=CH-CO-NH-CH2-NH-OC-CH=CH2),
atunci produsul de polimerizare obţinut devine insolubil în
apă. Prezenţa derivatului bifuncţional conduce la o reticulare
a structurii macromoleculare, care totuşi, datorită grupărilor
amidice permite interacţiunea puternică cu moleculele de apă
având ca efect umflarea masei polimerice în prezenţa
acestora;
c) Geluri de tip agar - polizaharide, care sunt extrase din unele
alge marine roşii. S-a stabilit că în structura agarului se găsesc
două componente principale: agaroza, care este componentul
neutru, şi agaropectina, care conţine grupări funcţionale
carboxil şi sulfat.
148
Aplicaţiile acestor separări se referă în special la domeniul
compuşilor macromoleculari de interes biologic (proteine, peptide,
aminoacizi, hidraţi de carbon, oligozaharide, compuşi farmaceutici
etc.).
Faze staţionare
Schimbătorii de ioni sunt substanţe anorganice sau organice,
naturale sau sintetice, capabile să schimbe ionii proprii cu cei ai
soluţiei. În funcţie de tipul ionului schimbat deosebim schimbători
de cationi (cationiţi) şi schimbători de anioni (anioniţi).
150
Pentru un cationit (R¯H+) şi un anionit (R+OH¯) reacţiile de
dublu schimb pot fi redate în modul următor:
_ _
R H+ + Na R Na+ + H+
_
2R H+ + Ca2+ R2Ca + 2H+
_ _ _ _
R+ OH + Cl R+ Cl + OH
În sens direct reacţiile reprezintă faza de epuizare, în care se
urmăreşte reţinerea ionilor din probă. Această fază durează până în
momentul străpungerii schimbătorului, când acesta nu mai poate
reţine ionii din soluţie. Sensul invers al reacţiei reprezintă
regenerarea răşinii, fază în care se urmăreşte eliminarea ionilor
reţinuţi în etapa de epuizare.
Din categoria anioniţilor anorganici naturali aminţim
micele hidratate, montmorilonitul şi zeoliţii, substanţe cristaline
aparţinând clasei aluminosilicaţilor naturali.
Zeoliţii, cei mai des utilizaţi, au formula generală
MeOꞏnSiO2ꞏmH2O, unde Me reprezintă ionul de schimb. Schimbul
ionic din zeoliţi este condiţionat atât de existenţa ionilor de schimb
din reţeaua cristalină, cât şi de structura acestuia, structură care
determină accesul ionilor din soluţia de electrolit. Deci, zeoliţii se
comportă ca schimbători selectivi de cationi, separarea bazându-se
atât pe schimbul ionic propriu-zis cât şi pe fenomenele de "sitare"
pe golurile din reţeaua cristalină.
Pentru anioni, ca schimbători de ioni anorganici, se poate
utiliza fluorapatita Ca5(PO4)3F, hidroxilapatita Ca5(PO4)3OH şi
hidroxizii unor metale cum ar fi: Fe(OH)3, Al(OH)3, Si(OH)4.
Schimbătorii de ioni anorganici naturali prezintă unele
dezavantaje cum ar fi: viteza şi capacitatea de schimb mică,
instabilitate chimică în medii acide sau puternic bazice. Aceste
inconveniente au fost înlăturate de schimbătorii de ioni anorganici
sintetici, obţinuţi prin înlocuirea totală sau parţială a grupărilor OH
din gelurile de silice cu diferite grupări funcţionale acide sau
bazice.
151
Un cationit puternic acid se poate obţine conform reacţiilor:
b) răşini anionice:
puternic bazice R-N+(CH3)3Cl¯
slab bazice R-N+HR2Cl¯.
152
OH OH
CH2
OH
+ CH2O CH2
CH2
OH OH
NH2 NH CH2Cl
NH CH2 NH (CH2)2 NH
NH
NH CH2 NH
NH
154
în care "s" şi "m" se referă la cationul aflat, respectiv, în faza
staţionară şi mobilă. Întrucât reacţia ajunge într-o poziţie de
echilibru, se poate scrie o expresie a constantei de echilibru în
termeni de concentraţie (mai precis ar fi în termeni de activitate):
[A+]m . [B+]s
K= .
[A+]s . [B+]m
Dacă se menţin condiţii experimentale constante şi concentra-
ţiile lui A şi B sunt scăzute, atunci K este o constantă şi reprezintă o
indicaţie a preferinţei pe care un schimbător de ioni o arată, pentru
un anumit ion, faţă de altul. Prin alegerea unui ion de referinţă, se
poate obţine o anumită scală de selectivitate. Selectivităţile unor
cationi şi anioni pe schimbători puternic acizi sau respectiv bazici
sunt redate mai jos, în ordinea afinităţilor:
Li+ < H+ < Na+ < NH4+ < K+ < Rb+ < Cs+ < Ag+ < Tl+
Be2+ < Mn2+ < Mg2+ < Zn2+ < Co2+ < Cu2+ < Cd2+ <
< Ni2+ < Ca2+ < Sr2+ < Pb2+ < Ba2+
OH - < F - < CH3COO - < H2PO4- < HCO3- < Cl - <
< NO2- < HSO3- < CN - < Br - < NO3- < HSO4- < I -
155
Răşinile cu grad mic de reticulare prezintă o îmbibare
puternică, un schimb rapid de ioni, permiţând şi accesul ionilor de
dimensiuni mari.
Răşinile cu grad ridicat de reticulare sunt mai rigide, au o
rezistenţă mecanică mai bună, capacitate de schimb ionic mai mare,
fiind, totodată, mai selective decât primele. Viteza de schimb ionic
este însă mai mică.
Porozitatea este o proprietate care influenţează în mare
măsură procesul de schimb ionic. Forma şi dimensiunea porilor
depind de tipul şi metoda de preparare. Dimensiunea porilor
determină accesul în interiorul răşinii ionilor de anumite mărimi
(fenomenul de sitare).
Granulaţia reprezintă dimensiunea particulelor de răşină şi
determină viteza de stabilire a echilibrului de schimb ionic. Cu cât
granulaţia este mai mică, suprafaţa de schimb este mai mare,
echilibrul stabilindu-se mai repede. O granulaţie prea fină duce la
scăderea vitezei fazei mobile prin patul de răşină. Granulaţia se
determină prin sitare sau prin citire la microscop şi se exprimă în
milimetri sau mesh. Între aceste mărimi există relaţia:
diametru de 1 mm = 16 mesh .
156
gradul de reticulare este mai mare, granulele de răşină sunt mai
rigide, respectiv, gradul de îmbibare (umflare) este mai mic.
Capacitatea de schimb ionic se determină experimental. Este
proprietatea principală a ioniţilor şi este apreciată drept cantitatea
de ioni activi (capabili să participe la reacţia de schimb ionic în
procesul de separare) ce se conţin într-o unitate de masă de ionit
uscat sau într-o unitate de volum de ionit umflat (umed). Deosebim
capacitate de schimb ionic total în condiţii dinamice (CSTD) şi
statice (CSTS). Metoda statică de determinare a capacităţii de
schimb ionic dă posibilitate a determina numărul de grupe active,
care pot participa la reacţia de schimb, caracterul lor, precum şi
viteza cu care se stabileşte echilibrul dinamic dintre electrolitul din
faza mobilă şi ionitul - faza staţionară.
Principiul de determinare a capacităţii de schimb ionic în
condiţii dinamice constă în trecerea electrolitului (fazei mobile) prin
faza solidă care conţine ioni, capabili a participa la reacţia de
schimb.
Cantitatea de ioni, care au saturat complet un gram sau
1 cm3 de ionit, este numită capacitate de schimb ionic total în
condiţii dinamice (CSTD) şi se exprimă în mmolechiv/g sau
mmolechiv/cm3. Această mărime nu depinde de natura ionului, care
participă la reacţia de schimb, de mărimea coloanei cromatografice,
forma ei, viteza de curgere a fazei lichide prin faza staţionară etc.
159
3.1. Analiza conductometrică (conductometria)
.
R= , ( 3.2 )
S
unde ρ este rezistenţa specifică. Dacă ℓ = 1cm, iar S = 1cm2, atunci
R = ρ. Prin urmare, rezistenţa specifică este rezistenţa soluţiei de
electrolit în volum de 1 cm3. Mărimea inversă rezistenţei specifice
(1/ρ) se numeşte conductibilitate electrică specifică (χ),
= 1 . ( 3.3 )
Dacă se ia în consideraţie cantitatea de substanţă dizolvată în
soluţia dată de electrolit, atunci se foloseşte noţiunea de
conductibilitate electrică echivalentă (). Conductibilitatea
electrică echivalentă se măsoară în S.cm2/molechiv şi reprezintă
160
conductibilitatea soluţiei, care conţine 1 mol echivalent de substanţă
şi se află între doi electrozi paraleli situaţi la distanţa de 1 cm.
Conductibilitatea specifică şi cea echivalentă sunt legate între
ele prin relaţia:
1000
= c , ( 3.4 )
161
Pe curba conductibilităţii apare un maximum. Pentru analiza
chimică se foloseşte sectorul curbei unde avem dependenţa liniară:
= f (c) = f ( c ) .
426
KCl
0,7 150 HCl 422
H2SO4
HCl
0,6 148 KCl
418
146 HCl
0,5 AgNO3
KOH 133
0,4 131
AgNO3
NaOH
0,3 129
KCl
AgNO3 127
0,2
125 NaCl
0,1
LiCl 123
NaCl
0 5 10 C 0,01 0,03 0.05 C
Fig. 3.1. Dependenţa conductibili- Fig. 3.2. Dependenţa conducti-
tăţii electrice specifice de bilităţii electrice echi-
concentraţie valente de concentraţie
= - a c ,
162
cu sarcină opusă. Efectul electroforetic este provocat de faptul că
ionul central, sub acţiunea câmpului electric, se deplasează într-o
direcţie, iar atmosfera, fiind de sarcină opusă, se deplasează în
direcţie opusă şi frânează mişcarea ionului. Frânarea de relaxare
este cauzată de procesele de descompunere şi formare a atmosferei
ionice la mişcarea ionului. Efectele sunt dependente de temperatură,
viscozitate şi constanta dielectrică a solventului.
Conductibilitatea electrică echivalentă maximă (λ∞) reprezintă
suma conductibilităţilor maxime a ionilor:
= (+) + (-) ,
unde λ∞(+) şi λ∞(-) este conductibilitatea electrică echivalentă
maximă a cationului şi a anionului, respectiv. Valorile numerice ale
lor în soluţiile apoase la temperatura camerei se află în limitele
30÷70 S.cm2/molechiv. Ele depăşesc considerabil aceste mărimi
numai la ionii H+ şi OH- şi constituie:
S.cm2
( H+ ) = 350 ,
molechiv
S.cm2
(OH- ) = 199 ,
molechiv
datorită unui mecanism deosebit de deplasare a acestor ioni în
câmpul electric.
În cazul electroliţilor slabi, dependenţa conductibilităţii
electrice de concentraţie este influenţată nu numai de efectele
electroforetic şi cel de relaxare, dar şi de mărimea gradului de
disociere (α).
Conductibilitatea electrică a soluţiilor se măreşte la ridicarea
temperaturii. În soluţiile apoase creşterea constituie 2-2,5% la 1°C.
Dependenţa λ∞ de temperatură se exprimă prin ecuaţia:
(t) = (25) 1 + k (t - 25 ) ,
H + + An n - + Kt n + + OH - = Kt n + + An n - +H2O ,
unde ionii H+, care manifestă o mobilitate foarte mare, sunt înlocuiţi
cu cationii metalului Ktn+ cu o mobilitate mult mai mică. Ca rezultat
până la PE avem o creştere considerabilă a rezistenţei soluţiei, care
micşorează conductibilitatea. După PE, în soluţie avem exces de
ioni OH-. Conductibilitatea creşte deoarece şi ionii OH- au
mobilitate mare şi provoacă micşorarea rezistenţei soluţiei. Curba
de titrare este prezentată în fig. 3.3, a. În unele cazuri la titrare
schimbarea conductibilităţii nu este liniară. Devieri de la forma
164
liniară apar atunci, când reacţia nu decurge cantitativ, se modifică
gradul de disociere a substanţei, decurge hidroliza substanţelor etc.
În fig. 3.3, b este prezentată curba de titrare a unui amestec de
acid tare şi acid slab. Curba are două inflexiuni, care corespund la
două puncte de echivalenţă: prima arată volumul de bază consumată
la titrarea acidului tare, a doua – volumul total de bază consumată la
titrarea ambilor acizi. Cu mărirea constantei de disociere a acidului
slab prima inflexiune va deveni mai puţin pronunţată, iar a doua –
mai distinctă, şi invers, cu cât acidul este mai slab, cu atât mai ascu-
ţită va fi prima inflexiune, şi mai rotundă a doua.
În conductometrie pot fi analizate diverse tipuri de reacţii:
neutralizare, sedimentare, complexare, oxido-reducere etc.
166
Conductibilitatea soluţiei măsurată experimental depinde nu
numai de dimensiunile electrozilor şi distanţa dintre ei, ci şi de
forma lor, de modul de amplasare, de volumul soluţiei şi de alţi
factori, care nu întotdeauna pot fi calculaţi exact, deoarece
conductor de curent este nu numai volumul de soluţie cuprins între
electrozi. Conductibilitatea electrică reală a soluţiei nu depinde de
forma sau plasarea reciprocă a electrozilor, dar depinde numai de
concentraţia soluţiei, natura componenţilor şi de temperatură.
Conductibilitatea electrică reală a soluţiei W este proporţională cu
valoarea măsurată experimental W*:
W = k.W* ,
168
microampermetru printr-o schemă simplă. În celulele de condensa-
tor la titrarea soluţiei în urma schimbării constantei dielectrice are
loc o deplasare a frecvenţei de lucru a generatorului, care se înregi-
strează cu ajutorul unui condensator de măsurat. La trasarea curbei
de titrare indicaţiile aparatului se notează ca funcţie de volumul
titrantului adăugat.
RT [ Ox]
= o + ln , ( 3.6 )
nF [ Red ]
170
La schimbarea factorilor externi (temperatura, presiunea şi
concentraţia) semireacţiile îşi pot schimba direcţia. O semireacţie
nu poate avea loc independent faţă de cealaltă, deoarece numărul de
electroni cedaţi de reducător este totdeauna egal cu numărul de
electroni acceptaţi de oxidant şi este egal în reacţia cercetată cu
n1n2. Astfel, orice reacţie de oxido-reducere (3.7) reprezintă suma
celor două semireacţii:
n2 Ox1 + n1n2 e- n2 Red1
n1 Red2 _ n1n2 e- n1Ox2
n2 Ox1 + n1 Red2 n2 Red1 + n1 Ox2 .
171
3.2.2. Electrozi. Potenţial electrochimic (de electrod).
Potenţial de oxido-reducere (redox)
Electrod electrochimic este considerat un sistem constituit
din două faze: o fază manifestă conductibilitate electronică (metal
sau semiconductor), iar altă fază - conductibilitate ionică şi sunt în
contact astfel, ca să se realizeze transferul de sarcină (ioni sau
electroni) la interfaţa lor, în cursul unui proces de oxido-reducere
spontan.
Există mai multe tipuri de electrozi în funcţie de structură şi
întrebuinţare. După structură electrozii se clasifică în electrozi de
specia I, II şi III. În funcţie de utilizare deosebim electrozi de
referinţă şi electrozi indicatori (ioni-selectivi), care la rândul lor se
împart în mai multe categorii.
Electrod de specia I este considerat un metal (conductor
electronic) imersat în soluţia ionilor proprii (conductor ionic) şi este
reversibil în raport cu cationul (Fig. 3.6). Ca exemplu se poate
menţiona zincul în soluţie de sulfat de zinc, cuprul în soluţie de
sulfat de cupru etc. Reacţia reversibilă la aceşti electrozi constă în
trecerea ionilor metalici din reţeaua metalică în electrolit şi invers:
Zno - 2 e- = Zn2+
Cu2+ + 2 e- = Cuo .
În categoria electrozilor de specia I există electrozi
amalgamaţi, electrozi reversibili în raport cu anionul lor, dar sunt
mai puţin utilizaţi în practică şi nu vor fi cercetaţi.
Dacă introducem o placă de metal în apă sau soluţia unui
electrolit, ionii pozitivi ai metalului, sub influenţa moleculelor
polare ale apei, se hidratează şi trec în apă. Pe suprafaţa metalului
rămâne un exces de electroni, care atrag ionii pozitivi trecuţi în apă
sau soluţie. Ca urmare, la interfaţa metal-soluţie se stabileşte un
transfer de electroni exprimat prin următoarea ecuaţie:
o
Me _ n e- Me n + (H2O) . ( 3.9 )
172
Liniuţa verticală indică interfaţa fazelor (suprafaţa de contact,
de separare). La trecerea ionilor metalului din soluţie, pe suprafaţa
metalului decurge procesul invers exprimat prin ecuaţia (3.10),
o
(H2O) Me n + + n e- Me . ( 3.10 )
174
+ ro r
0
_ dif
o
o
+ dif
0
_ ro r
a b
Fig. 3.7. Căderea de potenţial în stratul dublu electric în
funcţie de grosimea lui:
a) la electrodul negativ; b) la electrodul pozitiv
175
Potenţialul electrochimic, care apare la introducerea
metalului în soluţia ce conţine ionii acestui metal cu concentraţia
1 mol/l, în condiţii standard (25°C şi 101325 Pa), se numeşte
potenţial electrochimic standard (o).
Electrodul de oxido-reducere (redox) este constituit
dintr-un metal inert (Pt, Hg sau Au) sau o bară de grafit (conductor
electronic) introdus în soluţia care conţine formele oxidată (Ox) şi
redusă (Red) (faza ionică). Forma redusă cedează electroni
electrodului transformându-se în forma oxidată. Forma oxidată la
rândul ei poate accepta electroni de la electrod transformându-se în
forma redusă. Transferul de sarcină (electroni) în stratul dublu
electric al electrodului redox este un proces reversibil descris în
formă generală de ecuaţia:
(Pt) ne- + zOx + z1S1 +...+ z n S n zRed + z1' S1' +...+ z n' S n' , ( 3.13 )
176
Deoarece reacţia de electrod este un proces reversibil, iar
potenţialul se determină la echilibrul stabilit în anumite condiţii,
rezultă că potenţialul de reducere şi potenţialul de oxidare sunt
egale după valoare, dar opuse după semn, pentru unul şi acelaşi
sistem redox în aceleaşi condiţii. Prin convenţie s-a acceptat a folosi
în chimie, în toate ţările, potenţialul electrochimic (redox) de
reducere. Constatăm că electrodul de specia I este cel mai simplu
electrod redox. Potenţialul electrochimic al electrodului reprezintă
potenţialul redox al lui.
A max = - n F
unde: n-numărul de electroni transferaţi per particulă; F- constanta
lui Faraday – cantitatea de electricitate transferată de 1 mol de
particule; -potenţialul electrochimic. Din termodinamica chimică
se cunoaşte că orice reacţie chimică se caracterizează prin
schimbarea entalpiei libere numită şi energia Gibbs (G).
*
Potenţialul intern, numit în literatură şi potenţialul Galvani, este lucrul electric
care trebuie efectuat pentru a transfera o unitate de sarcină (1coulomb) din infinit
într-un punct situat în faza dată.
177
La interfaţa electrod–soluţie echilibrul se va stabili atunci,
când capacitatea particulelor de a se transforma chimic şi de a
efectua un lucru electric, în ambele faze este aceeaşi:
G met + n F met = G sol + n F sol , ( 3.14 )
unde: Gmet , Gsol - energia Gibbs a particulelor (atomi, molecule,
ioni) în electrod şi soluţie, corespunzător; met , sol -potenţialul
electrochimic al particulelor în fazele corespunzătoare; n - numărul
de electroni transferaţi per particulă; F - constanta lui Faraday.
Din expresia (3.14) rezultă:
G sol - G met
met - sol = , ( 3.15 )
nF
unde (met - sol) este potenţialul electrochimic.
Energia Gibbs este o funcţie termodinamică care
caracterizează cantitativ energia unei reacţii chimice şi depinde de
natura substanţelor, temperatură şi concentraţia ionilor în soluţie.
Substanţele solide ce vin în contact cu o soluţie se află în stare
termodinamică standard şi activitatea lor este considerată unitară.
Savantul Nernst a luat în consideraţie această dependenţă. Pentru
simplitate considerăm soluţiile diluate şi activitatea ionilor egală cu
concentraţia lor (γ = 1, a = c). Înlocuind expresiile pentru G în
ecuaţia (3.15) obţinem pentru diferiţi electrozi expresiile
matematice care ne indică dependenţa potenţialului electrochimic
(redox) de concentraţia particulelor participante la reacţie,
temperatură şi natura chimică a lor:
a) pentru un electrod de specia I exprimat prin echilibrul (3.11)
avem:
o o
G sol = G Men+ + RT ln Men+ ; G met = GMe
o o
G sol - G met G n+ + RT ln Men+ - GMe
met- sol = = Me
nF nF
o o
G n+ - GMe RT
met- sol = Me + ln Men+ .
nF nF
178
Dacă notăm:
o o
GMen+ - GMe
o n+ = ; Men+ = met - sol .
Me
/Me nF /Me
Obţinem:
RT
Men+ = oMen+ + ln Men+ ; ( 3.16 )
/Me /Me nF
b) pentru un electrod redox exprimat prin echilibrul (3.12) avem:
o o
G Ox = G Ox + RT ln Ox ; G Red = GRed + RT ln Red
o o
Gsol = G Ox - G Red = G Ox + RT ln Ox - GRed - RT ln Red
o o
Gsol = G Ox - GRed + RT ( ln Ox - ln Red )
G met = 0
o o
G - G Red Ox
met- sol = Ox + R T ln .
nF nF Red
Dacă notăm:
o o
o G - G Red
ox = Ox
/red = met - sol ox
/red nF
.
Obţinem:
o RT Ox
= + ln . ( 3.17 )
Ox/Red Ox/Red nF Red
179
Dacă sistemul redox este mai complicat şi la echilibrul de
electrod participă mai multe substanţe, atunci în mod analogic
pentru echilibre de tipul (3.13) obţinem:
z z
o RT Ox . S'1 1....
' = ' + n F ln z z' . ( 3.18 )
Ox/Red Ox/Red Red . S'1 1....
Expresiile (3.16), (3.17) şi (3.18) sunt numite ecuaţiile lui
Nernst.
Expresiile: oMen+/Me , oox/red , / oox/red în ecuaţiile lui Nernst
sunt mărimi constante şi exprimă partea potenţialului electrochimic
independent de concentraţie, dar dependent de natura substanţelor
participante la reacţia de electrod şi temperatură. Ele se numesc
potenţial redox normal sau dacă se referă la temperatura standard
– potenţial redox standard. Valorile potenţialelor standard a unor
sisteme redox sunt date în anexă.
Este raţional a scrie ecuaţiile Nernst în formă logaritmică
zecimală. Înlocuim valorile constantelor:
180
Ox + n e- Red
o 0,059 Ox
la care = + n lg ,
Ox/Red Ox/Red Red
o 0,059 Ox Ox
= + n lg ,
Ox/Red Ox/Red Red Red
o 0,059 Ox 0,059 Ox
= + n lg Red + n lg Red .
Ox/Red Ox/Red
Dacă notăm:
0,059 Ox
o , f = o + lg ,
O x/Red Ox/Red n Red
atunci ecuaţia Nernst devine:
0,059 [Ox]
= o , f + n lg [Red] ,
Ox/Red O x/Red
182
Dacă la echilibrul redox participă ionii OH-, atunci se va lua în
consideraţie produsul ionic al apei şi expresiile:
183
3.2.5. Caracteristica electrozilor
Electrodul de hidrogen
Valoarea absolută a potenţialului redox nu poate fi măsurată.
Ea poate fi determinată numai în comparaţie cu un potenţial al unui
electrod de referinţă (comparaţie ) luat ca standard. În prezent, prin
convenţie s-a hotărât a folosi în toată lumea ca electrod standard
pentru determinarea potenţialelor electrodul de hidrogen. Structura
electrodului de hidrogen este prezentată în fig. 3.8.
Platină platinată - placă din platină acoperită cu un strat de platină poroasă,
asemeni unui burete, obţinută în anumite condiţii pentru absorbţia hidrogenului
gazos.
184
hidrogen normal se fie numit electrod standard de referinţă.
Potenţialul electrodului standard de referinţă este acceptat
convenţional egal cu zero (2H+/H = 0). Hidrogenul gazos absorbit
2
+
de metal şi ionii H din soluţie, la suprafaţa electrodului, formează
următorul echilibru redox:
2 H+ + 2 e- 2Ho H2 .
Conform ecuaţiei lui Nernst, potenţialul la orice alt electrod
de hidrogen, când [H+] ≠ 1 mol/l şi P(H2) ≠ 1 atm, se exprimă astfel:
RT [H + ] 2
2H+ = ln .
/H2 2F P( H2)
Dacă P(H2) = 1 atm, obţinem:
RT
2H+ = F ln [H + ] .
/H2
La temperatura standard, (298K), 2H+ în baza logaritmului
/H2
zecimal va fi:
2H+ = 0,059 lg [H + ] .
/H2
Întrucât pH = - lg [H+], pentru electrodul de hidrogen în
condiţii standard obţinem:
2H+ = - 0,059 pH . ( 3.20 )
/H2
Dependenţa direct proporţională a potenţialului electrochimic
(redox) de [H+] (pH) se utilizeză în analiza potenţiometrică, în
pH-metrie. Utilizarea electrodului de hidrogen în practică este
extraordinar de dificilă. În practică sunt utilizaţi electrozi de
referinţă cu o structură mai simplă şi foarte comozi în lucru. Mai
frecvent sunt utilizaţi electrozii de calomel şi clorură de argint.
Electrozi de specia II
Orice electrod de specia II este constituit dintr-un metal,
acoperit cu o sare greu solubilă ce conţine cationul metalului,
185
imersat într-o soluţie de electrolit cu anion comun. Structura unui
electrod de specia II poate fi redată, în formă generală, astfel:
Me / MexAnn / KtAn .
La interfaţa electrod-soluţie se realizează echilibrul (3.11), dar
concentraţia ionilor de metal este dependentă de produsul de
solubilitate a sării greu solubile (PS(MexAnn)) şi concentraţia
anionului (Anx-). Din echilibrul de solubilitate a sării:
_
MexAnn xMe n+ + nAnx
PS ( MexAnn ) = ( aM en+ ) x . ( aAnx-) n .
rezultă:
x PS ( MexAnn )
aM en+ = . ( 3.21 )
( aAnx-) n
0,059 x PS ( MexAnn )
Men+ = oMen+ + lg
/Me /Me n ( aAnx-) n
0,059 0,059
Men+ = oMen+ + n x lg PS ( MexAnn ) - n x lg ( aAnx-) n
/Me /Me
0,059 0,059 1
Men+ = oMen+ + n x lg PS ( MexAnn ) + x lg a x- . ( 3.22 )
/Me /Me An
186
Dacă soluţiile sunt diluate (γ = 1), atunci:
0,059
o,r = oMen+ + n x lg PS ( MexAnn ) , ( 3.23 )
/Me
0,059 1
= o,r + x lg . ( 3.24 )
[Anx- ]
Pentru soluţii mai concentrate este evident că o va depinde
de coeficientul de activitate (γ).
Din expresia (3.24) rezultă că reacţia reversibilă la electrodul
de specia II este asigurată de către anioni şi potenţialul electrodului
depinde de concentraţia anionului.
Din electrozii de specia II fac parte electrozii de referinţă;
electrodul de calomel, electrodul de clorură de argint, electrodul de
oxid de mercur etc. În tabelul 3.1 sunt date schemele şi potenţialele
celor mai importanţi electrozi de specia II.
187
Tabelul 3.1. Electrozi de specia II
Electrozi de specia II Reacţia la electrod o , V
(Pt)Hg | Hg2Cl2 | KCl,sat Hg2Cl2 + 2 e-2Hg + 2Cl- +0,241
Electrozi de referinţă
Electrozii de referinţă sunt electrozii la care potenţialul este
constant, reproductibil şi nu variază în funcţie de compoziţia
soluţiei analizate. Există electrozi de referinţă de specia I
(potenţialul lor nu depinde de concentraţia anionilor prezenţi în
soluţie) şi specia II (potenţialul lor depinde de concentraţia
anionilor prezenţi în soluţie).
Electrozi de referinţă de specia I sunt: electrodul de hidro-
gen (fig. 3.8), electrodul de oxigen, electrozii de metale introduşi în
soluţia de sare ce conţine ionii săi.
Electrozi de referinţă de specia II. Frecvent utilizaţi în
chimia analitică, sunt electrozii de calomel şi electrozii de clorură
de argint (fig. 3.9).
188
Fig. 3.9. Electrozi de specia II: a) electrod indicator (cu membrană de sticlă);
electrozi de referinţă: b) electrod de calomel; c) electrod de clorură de argint
189
Cele mai importante sunt:
1. Procesele chimice de la electrozi trebuie să fie reversibile.
2. Electrodul trebuie să obţină rapid un potenţial exact şi
reproductibil.
3. Potenţialul electrodului trebuie să fie constant un timp
îndelungat.
4. Electrodul trebuie să manifeste polarizabilitate scăzută (la
trecerea curentului printr-un electrod, într-un timp scurt,
potenţialul lui nu trebuie să se modifice).
5. Dependenţa potenţialului electrodului de schimbarea
temperaturii trebuie să fie reproductibilă şi cunoscută.
6. Electrodul trebuie să fie stabil chimic, să nu interacţioneze cu alţi
componenţi ai soluţiei de analizat.
Electrozi indicatori
Electrozii la care potenţialul este dependent de concentraţia
(activitatea) soluţiei analizate sunt numiţi electrozi indicatori. Ca
electrozi indicatori pot fi utilizaţi electrozii metalici şi cei cu mem-
brană (fig. 3.9, a). Cei mai buni sunt electrozii metalelor nobile (Pt,
Au, Ag, Hg). Celelalte metale nu pot fi folosite în mod satisfăcător
ca electrozi indicatori, datorită straturilor de oxizi de pe suprafaţă,
precum şi alte proprietăţi de suprafaţă care împiedică schimbul de
electroni.
Unele metale pot servi drept electrozi indicatori pentru anionii
care formează sediment greu solubil cu cationul metalului. De
exemplu electrodul de Ag, acoperit cu AgCl, este utilizat pentru
determinarea ionului de clor. La suprafaţa electrodului are loc
semireacţia:
AgCl(s) + 1e- = Ag(s) + Cl- .
Electrozii indicatori sunt utilizaţi în ionometrie. Ionometria
este o metodă de analiză bazată pe utilizarea electrozilor selectivi
faţă de un anumit ion. Ei sunt numiţi electrozi ion-selectivi. Pentru
dozarea unui anumit tip de ioni se utilizează un anumit electrod. Ca
electrod indicator pentru determinarea ionilor H+ se foloseşte
electrodul cu membrană de sticlă, iar metoda de analiză se numeşte
pH-metrie.
190
Electrodul cu membrană de sticlă
Electrodul selectiv faţă de ionii H+ este reprezentat în
fig. 3.9, a. El constă dintr-un tub de sticlă obişnuită care se termină
cu o sferă din sticlă specială cu diametrul 8-10 mm. Membrana de
sticlă are grosimea 0,01 mm şi următoarea compoziţie: 60-75 %
SiO2, 20-30 % Na2O sau Li2O, 8-10 % MgO. În tub se toarnă acid
mineral tare (de obicei HCl) de o anumită concentraţie. Se introduce
un electrod de comparaţie (Ag|AgCl sau Pt|Hg|Hg2Cl2). Tubul se
închide cu un buşon protector.
Înainte de a începe lucrul, electrodul de sticlă se menţine
într-o soluţie de 0,1 M HCl, unde ionii de hidrogen din soluţie se
schimbă cu ionii de sodiu sau litiu din membrană. La suprafaţa
sticlei se stabileşte un oarecare echilibru:
H +(solutie) H +(sticla) .
Electrodul de sticlă, astfel pregătit, poate fi utilizat pentru
determinarea pH-lui. Este evident că reacţia de electrod la interfaţa
electrod-soluţie se reduce la un transfer de ioni de hidrogen între
soluţie şi sticlă şi nu la un transfer de electroni.
Priorităţile electrodului de sticlă sunt: simplitatea în lucru,
aplicabilitatea într-un domeniu larg al pH-ului, stabilirea rapidă a
echilibrului şi posibilitatea determinării pH-ului în sistemele de
oxido-reducere. La dezavantaje se referă fragilitatea electrozilor,
dificultăţile cauzate de trecerea la soluţii puternic bazice sau acide.
În pofida limitărilor menţionate, electrodul de sticlă este cel mai
utilizat electrod la măsurarea pH-ului.
191
diferite, care determină potenţialul de difuzie al celulei. Realizând
contactul exterior al celor doi electrozi putem măsura cu ajutorul
galvanometrului forţa electromotoare (diferenţa de potenţial între
electrozi) a celulei galvanice . redă afinitatea faţă de
electronii cuplului redox, reprezentând potenţialul redox al
sistemului respectiv la concentraţiile date. Celula galvanică este un
dispozitiv care transformă energia chimică a reacţiilor de oxido-
reducere de la electrozi în energie chimică (produce curent). Astfel
are totdeauna valoare pozitivă şi se calculează ca diferenţa
dintre potenţialul polului pozitiv (+) şi potenţialul polului
negativ (-).
= + - - . ( 3.25 )
Prin convenţie s-a stabilit următorul mod de redare a celulei
galvanice reprezentate în fig. 3.10:
Pt | H2 | 2H+ | H2SO4 || Ox | Red | Pt .
Termenul "forţa electromotoare" nu este utilizat corect, deoarece nu este vorba
de o forţă dar de o mărime proporţională ei. Consider că un termen mai potrivit ar
fi tensiune.
192
În electrochimie, electrodul la care decurge procesul de
oxidare se numeşte anod, iar electrodul la care decurge procesul de
reducere se numeşte catod. În celulele galvanice, procesul de
oxidare decurge la electrodul negativ şi el se va nota cu semnul
minus, iar electrodul pozitiv la care decurge procesul de reducere se
va nota cu semnul plus. Cu o liniuţă se notează interfaţa fazelor de
la electrozi . Cu două liniuţe se notează contactul dintre două soluţii
cu concentraţie sau compoziţie diferită. Se indică concentraţiile
soluţiilor şi se scriu formulele substanţelor corespunzătoare. De
obicei, electrodul negativ se scrie în stânga, iar cel pozitiv – în
dreapta. Semnul electrodului va depinde de tăria oxidantului şi
reducătorului. Dacă alegem un cuplu redox astfel, încât la electrodul
de hidrogen va decurge procesul de oxidare spontan, atunci el va fi
anod şi se va nota cu semnul “−”. Evident că la electrodul redox va
decurge procesul de reducere spontan şi se va nota cu semnul “+”.
Dacă la electrozi au loc reacţiile:
( - ) H2 - 2e- = 2 H+ ; 2H+
/H2
(+) Ox + ne- = Red ; Ox ,
/Red
atunci diferenţa de potenţial măsurată va constitui potenţialul
redox al cuplului analizat Ox/Red:
= + - - = Ox - 2H+ = Ox - 0 = Ox .
/Red /H2 /Red /Red
Pt| Hg| Hg 2Cl2 | HCl|| sol H + | membrana | sol. KCl| Hg 2Cl2 | Hg| Pt .
195
soluţia standard (H+st). La cele două interfeţe, sticlă-soluţie, apare
potenţialul 1 şi 2 , corespunzător:
[ H +x]
H+x H +m ; = o + 0,059 lg + ( 3.26 )
1 1 [ H m]
[ H+st ]
H+st H+m ; = o + 0,059 lg . ( 3.27 )
[H+ ] m
196
La valori constante ale [H+st] expresiile (3.28) şi (3.29) vor lua
aspectul:
= o + 0,059 lg [ H +x] - 0,059 lg [ H+st ] ( 3.30 )
sticla
= o + 0,059 lg [ H+st ] - 0,059 lg [ H +x] , ( 3.31 )
sticla
sau în formă generală:
_
= o _ 0,059 lg [ H +x] , ( 3.32 )
+ const +
sticla
unde expresia 0,059 lg[H+st] reprezintă o mărime constantă (const),
iar expresiile: o - o şi o - o sunt notate cu sticlă şi reprezintă
1 2 2 1
diferenţa de potenţial (tensiunea) dintre cele două feţe ale
membranei de sticlă în condiţii standard. Această tensiune a sticlei
se numeşte asimetria potenţialului. Ea apare din cauza
deosebirilor de structură a suprafeţelor interioară şi exterioară ale
membranei electrodului. Asimetria potenţialului poate fi măsurată
experimental, dacă de ambele părţi ale membranei va fi una şi
aceeaşi soluţie. Valoarea sticlă depinde şi de constanta echilibrului,
care caracterizază natura sticlei şi alte proprietăţi ale electrodului de
sticlă. De obicei, sticlă , nu se determină. Această operaţie este
înlocuită cu procedura de etalonare (reglare) a pH-metrelor
utilizate, deoarece scara pH-metrelor este gradată nemijlocit în
unităţi pH.
Preventiv, pH-metrul se reglează după soluţiile tampon
standarde, care au valori reproductibile ale pH-ului şi sunt
confirmate de Standardul de Stat:
1) Soluţie HCl cu concentraţia 0,10 mol/kg H2O cu pH-ul 1,10
la 0°C şi 1,14 la 150°C;
2) Soluţie KHC2O4ꞏH2C2O4ꞏ2H2O cu concentraţia 0,05 mol/kg
H2O cu pH-ul 1,666 la 0°C şi 1,806 la 95°C;
3) Soluţie saturată tartrat de potasiu acid, KH5C4O6 cu pH-ul 3,557
la 25°C şi 3,90 la 150°C;
4) Soluţie ftalat de potasiu acid, KH5C8O4 cu concentraţia
0,05 mol/kg H2O cu pH-ul 4,003 la 0°C şi 4,227 la 95°C;
197
5) Soluţie KH2PO4 cu concentraţia 0,025 mol/kg H2O, Na2HPO4 cu
concentraţia 0,025 mol/kg H2O cu pH-ul 6,984 la 0°C şi 7,140 la
150°C;
6) Soluţie KH2PO4 cu concentraţia 0,08695 mol/kg H2O, Na2HPO4
cu concentraţia 0,03043 mol/kg H2O cu pH-ul 7,534 la 0°C şi
7,367 la 50°C;
7) Soluţie tetraborat de sodiu Na2B4O7.10H2O cu concentraţia
0,010 mol/kg H2O cu pH-ul 9,464 la 0°C şi 8,69 la 150°C; .
8) Soluţie saturată de hidroxid de calciu Ca(OH)2 cu pH-ul 13,423
la 0°C şi 11,449 la 60°C.
Schema celulei galvanice a pH-metrului în formă simplificată
poate fi redată astfel:
electrod de sticlă / H+ / electrod de referinţă .
După reglarea aparatului, în celula electrochimică se toarnă o
soluţie standard cu concentraţia (H+st) şi pH-ul cunoscut (pHst) şi se
măsoară tensiunea celulei (st):
st = ref - st . ( 3.33 )
Pentru a determina pH-ul, în celula electrochimică se toarnă
soluţia cu concentraţia necunoscută a ionilor de hidrogen (H+x) şi
pH-ul necunoscut (pHx) şi se măsoară din nou tensiunea celulei
electrochimice (x):
x = ref - x , ( 3.34 )
unde ref , x şi st sunt potenţialele de electrod, corespunzătoare.
x şi st depind de pH:
x = - 0,059 pH x ( 3.35 )
st = - 0,059 pH st . ( 3.36 )
Din expresiile (3.33-3.36) rezultă:
x - st = 0,059 ( pH x - pH st ) . ( 3.37 )
0,4
0 H2 0 b
- 0,4
- 0,8
H2 a
- 1,2
- 1,6
0 2 4 6 8 10 12 pH
Fig. 3.12. Dependenţa potenţialului redox
al apei (H2O) de pH-ul ei
200
0,059 [Ox1]
Ox1 + n1e- Red 1; 1 = o,r
1 + n lg ( 3.40 )
1 [Red 1]
0,059 [Ox2]
Ox2 + n2e- Red 2; 2 = o,r
2 + n lg . ( 3.41 )
2 [Red 2]
Presupunem că 1 > 2. Dacă la soluţia 1 adăugăm soluţia 2,
atunci vor decurge acele reacţii, care vor duce la egalarea
potenţialelor, micşorarea potenţialului 1 şi mărirea potenţialului
2. Potenţialul 1 se va micşora dacă Ox1 va accepta electronii de la
Red2, transformându-se astfel în Red1. La rândul său, Red2 cedând
electronii se transformă în Ox2, astfel se măreşte 2. În rezultat,
electronii se transferă de la Red2 la Ox1 şi dă naştere unei reacţii de
oxido-reducere. Ecuaţia acestei reacţii constă din semireacţiile
(3.40) şi (3.41). Numărul de electroni cedaţi este egal cu numărul de
electroni acceptaţi. Rezultă că, semireacţia (3.40) se va înmulţi cu
n2, iar, semireacţia (3.41) - cu n1 şi se va determina diferenţa
acestora:
_ n2Ox1 + n1n2e - n2Red 1
n1Ox2 + n1n2e - n1Red 2
n2Ox1 + n1Red 2 n2Red 1 + n1Ox2 .
201
Conform legii echilibrului chimic constanta de echilibru (K)
pentru expresia dată va fi:
n n
[Red 1 ] 2 . [Ox2 ] 1
K = n n . ( 3.43 )
[Ox1 ] 2 . [Red 2 ] 1
Pentru a calcula constanta de echilibru a unei reacţii redox
înlocuim expresiile potenţialelor 1 şi 2 din expresiile (3.40) şi
(3.41) în expresia (3.42). Obţinem:
0,059 [Ox1] 0,059 [Ox2]
o1 ,r + n lg = o2 ,r + n lg
1 [Red 1] 2 [Red 2]
202
Din termodinamică se ştie că:
o
G = G + RT ln K . ( 3.47 )
2,303 R T ln K = 0,059 lg K ,
F
o1 ,r - o2 ,r n1 n2
lg K = ,
0,059
o1 ,r - o2 ,r n1 n2
K = 10 0,059 .
203
practic se va realiza. Dacă (1o _ 2o)<0 sau 1o < 2o, atunci
reacţia de oxido-reducere exprimată prin ecuaţia (3.7) nu va
decurge, echilibrul se va deplasa mult la stânga. În acest caz
spontan se va desfăşura reacţia inversă.
Din tabelul potenţialelor redox standarde este evident că, cu
o
cât ox/red este mai pozitiv cu atât oxidantul acestui cuplu este mai
tare, iar reducătorul conjugat este mai slab. De exemplu, fluorul este
oxidantul cel mai tare (oF2/2F- = + 2,77 V). În prezenţa lui apa se
descompune spontan conform ecuaţiei:
2 F2 + 2 H2O = 4 HF + O 2 .
-
Ionul F este reducătorul conjugat al fluorului şi este foarte
slab. Potasiul şi sodiul sunt reducători foarte tari (VoK+/K = -2,923
V, oNa+/Na = -2,713 V). Ei descompun spontan apa.
2 Na + 2 H2O = 2 NaOH + H2 .
Ionii Na şi K+ sunt oxidanţii lor conjugaţi şi sunt foarte
+
slabi.
204
indicator pentru titrare, la care intervalul de viraj al culorii include
valoarea potenţialului în PE.
În procesul titrării potenţialele celor două sisteme tind să se
echilibreze. După adăugarea primelor picături de titrant în soluţie se
formează două cupluri redox. Dacă considerăm că titrantul este
reducătorul Red2, iar substanţa de analizat oxidantul Ox1, atunci la
titrare va decurge reacţia directă, redată prin expresia (3.7), iar în
soluţie vor fi prezente cuplurile redox (3.40) şi (3.41) cu
potenţialele corespunzătoare, care vor tinde să se echilibreze.
Sistemul cu un potenţial mai pozitiv va tinde să-şi micşoreze
potenţialul, iar cuplul cu potenţialul mai negativ îşi va mări
potenţialul. În PE se va realiza egalitatea (3.42).
Potenţialul sistemului reactant în PE este rezonabil să-l
calculăm ca medie aritmetică a potenţialelor standarde a celor două
cupluri redox prezente în sistem:
n1 Ox + n2 Ox
1 /Red1 2 /Red2
(PE) = . ( 3.49 )
n1 + n2
205
După PE potenţialul sistemului analizat va tinde la valoarea
potenţialului cuplului redox cu oxidantul sau reducătorul căruia se
titrează, dar nu va depăşi această valoare.
Curba de titrare va fi cuprinsă în limitele
de la o1 până la o2.
a Dacă titrantul va fi oxidantul (Ox1),
iar substanţa de analizat reducătorul
(Red2), atunci curba de titrare va fi
ascendentă (fig. 3.13, a) şi invers, dacă
Vt-t titrantul va fi reducătorul (Red2), iar
substanţa de analizat (Ox1) atunci curba de
V titrare va fi descendentă (fig. 3.13, b).
b În practică este important a
determina cât mai precis PE – momentul
stoechiometric al reacţiei. Pentru aceasta
este necesar a determina saltul
V t-t potenţialului în vecinătatea PE, atunci când
2
Vt-t = ± 0,1% din Vt-t în PE.
2 V c Saltul mare al potenţialului permite a
Vt-t utiliza pentru determinarea PE măsurările
potenţiometrice directe: = f (Vt-t)
(fig. 3.14, a). Saltul curbei va fi cu atât mai
mare cu cât diferenţa (1 _ 2) va fi mai
V mare.
În chimia analitică pentru a
determina mai precis PE se trasează curba
de titrare diferenţială în coordonatele
d /V = f (Vt-t) (fig. 3.14, b). PE este
marcat de maximumul curbei obţinute, iar
VPE Vt-t mărimea de pe axa absciselor,
corespunzătoare acestui maximum,
Fig. 3.14. Curbe de titrare
potenţiometrică: corespunde volumului titrantului în PE.
a) integrală; b) diferenţială;
c) după derivata a doua;
d) Gran
206
Deoarece derivata funcţiei în punctul maximumului este egală
cu zero, a doua derivată a potenţialului după volum (2/V2) în
punctul de echivalenţă va fi şi ea egală cu zero. Această proprietate
este utilizată pentru determinarea PE din curba de titrare după
derivata a doua (fig. 3.14, c).
În metoda Gran PE se determină din graficul trasat în
coordonatele V/ = f (Vt-t). Până şi după PE curba Gran este
liniară, iar însuşi PE se află în punctul de intersecţie al acestor
drepte (fig. 3.14, d). Avantajele şi prioritatea metodei Gran sunt
evidente la analiza soluţiilor diluate prin posibilitatea determinării
PE cu o precizie suficientă, datorită liniarităţii graficului.
Electroliza poate fi
definită ca o reacţie de oxido-
reducere ce decurge la acţiunea
curentului electric. În rezultat
energia electrică este transfor-
mată în energie chimică.
Electroliza se realizează în
celule electrolitice. Celula
electrolitică reprezintă o celulă
galvanică conectată la o sursă
de curent continuu exterior
(fig. 3.15, a).
Dacă celula galvanică nu
Fig. 3.15. a) celula electrolitică; este conectată la sursa de curent
b) schema electrică electric exterior, atunci reacţiile
echivalentă ei
de oxido-reducere spontane
(3.11), (3.12) sau (3.13) decurg la electrozi în funcţie de natura
electrozilor şi în rezultat apare curent electric în circuitul exterior.
207
Dacă celula galvanică se va conecta la sursa de curent
electric exterior, atunci la electrozi vor decurge reacţiile de oxido-
reducere de sens opus reacţiilor din celulele galvanice (electroliza).
Din aceste considerente, în cazul electrolizei celula cu electrozi se
numeşte electrolitică şi nu galvanică. Celulele electrolitice, utilizate
în analiza electrochimică, au deverse forme, dar principiul de
funcţionare şi proprietăţile lor sunt aceleaşi.
208
Diferenţa dintre potenţialul electrodului polarizat (j) şi
potenţialul electrodului nepolarizat (j=0) se numeşte
supratensiune ():
= j - j = 0 .
Pentru ca în celula electrolitică să înceapă electroliza,
tensiunea aplicată U trebuie să fie mai mare decât pentru a
învinge potenţialul datorat rezistenţei soluţiei (căderea de tensiune
ohmică – IR). Rezistenţa totală a celulei reprezintă suma
rezistenţelor anodului Ranod , catodului Rcatod şi soluţiei Rsol
(fig. 3.15, b). Ca rezultat tensiunea aplicată la electrozi, de la sursă,
reprezintă:
U = ( anod + anod ) - ( catod - catod ) + I R ,
unde: anod este potenţialul anodului; catod - potenţialul catodului;
anod şi catod - supratensiunea la anod şi la catod, respectiv; IR –
potenţialul datorat rezistenţei soluţiei şi urmează legea lui Ohm.
Potenţialele anod şi catod pot fi calculate după ecuaţia lui Nernst.
Supratensiunea la electrozi depinde de proprietăţile electrozilor şi
ale reactanţilor, de starea suprafeţei electrozilor, de condiţiile în
care are loc procesul (densitatea de curent, temperatura) etc. S-a
stabilit, că pe un electrod neted supratensiunea este mai mare decât
pe unul cu asperităţi, iar la eliminarea metalelor supratensiunea este
cu mult mai mică decât la eliminarea gazelor. O cauză de bază a
supratensiunii este ireversibilitatea proceselor la electrozi în
decursul electrolizei.
Orice reacţie de electrod poate fi privită ca un proces chimic
care constă din mai multe etape consecutive:
- difuzia substanţei spre electrod;
- reacţia electrochimică de la electrod;
- transportarea produselor de reacţie.
În funcţie de procesul care determină viteza globală a reacţiei
de electrod deosebim mai multe tipuri de supratensiuni. Dacă etapa
cea mai lentă este difuzia, atunci la electrod va apărea supraten-
siune de difuzie. Dacă viteza reacţiei este limitată de trecerea
particulelor la interfaţa electrod–soluţie, atunci la electrod va apărea
209
supratensiune electrochimică. Dacă etapa cea mai lentă este însăşi
reacţia chimică, atunci la electrod vom avea supratensiune chimică.
Viteza mică de formare şi eliminare a produselor de reacţie
provoacă apariţia supratensiunii de cristalizare, de formare a gazelor
(H2, O2, Cl2 etc). Supratensiunea este cu atât mai mare cu cât mai
mare este densitatea curentului.
Valoarea minimă a tensiunii aplicate la care, în condiţiile
date, începe electroliza incontinuu, se numeşte potenţial de
descompunere.
3.3.4. Coulombmetria
Analiza coulombmetrică se bazează pe măsurarea exactă a
cantităţii de electricitate Q ce trece prin soluţie la electroliza
substanţei analizate.
Analiza coulombmetrică poate fi realizată prin două metode:
a) coulombmetria directă, unde substanţa de analizat participă direct
la reacţia de electrod; b) coulombmetria indirectă numită şi titrare
coulombmetrică, unde substanţa de analizat interacţionează cu
titrantul care se formează în celula electrolitică la electroliza altei
substanţe alese special.
Analiza coulombmetrică poate fi realizată la o valoare
constantă a curentului (coulombmetrie amperostatică) sau la o
valoare constantă a potenţialului (coulombmetrie potenţiostatică).
Pentru analiză se utilizează ambele metode. Ambele metode se
bazează pe legile lui Faraday, dar se deosebesc prin aparatura
utilizată şi modul de determinare. Coulombmetria cu curent
constant se utilizează, de obicei, pentru titrări coulombmetrice, iar
coulombmetria cu potenţial controlat are avantajul selectivităţii.
Măsurările coulombmetrice cantitative nu necesită soluţii standard
pentru etalonare, deoarece coulombmetrele prezintă o etalonare
internă prin măsurarea produsului dintre intensitatea curentului şi
timp.
Analiza coulombmetrică are o serie de avantaje în comparaţie
cu alte metode fizico-chimice de analiză: se pot determina cu
siguranţă atât cantităţi mici, cât şi cantităţi mari de substanţă, cu
precizie înaltă şi bună reproductibilitate (eroarea 0,005 – 0,01 %),
nu necesită utilizarea etaloanelor iniţiale, posibilitatea utilizării
reactivilor puţin stabili, rapiditate, selectivitate înaltă.
212
Pentru efectuarea analizei coulombmetrice la curent
constant (titrarea coulombmetrică) se utilizează instalaţia
reprezentată în fig. 3.16. Sursa de curent se conectează cu ajutorul
întrerupătorului K şi concomitent începe cronometrarea timpului.
215
În aceste condiţii intensitatea curentului trecut prin soluţie
treptat se micşorează, deoarece se micşorează concentraţia
substanţei de analizat şi poate fi exprimată prin relaţia:
Q = I dt . ( 3.54 )
0
216
În fig. 3.18 sunt prezentate grafic funcţiile I = f(t) şi lgI = f(t).
I lg I
lg I o
t t
a b
Fig. 3.18. a) Dependenţa intensităţii curentului de timpul electrolizei;
b) dependenţa lgI de timpul electrolizei în analiza coulombmetrică
la potenţial constant
217
Fig. 3.19. Coulombmetre:
a) - electrogravimetric; b) - cu gaze; c) - de titrare
220
Fig. 3.20. Schema de principiu a polarografului
Polarograful constă dintr-o sursă de tensiune (baterie) 1, un
reostat 2 pentru reglarea potenţialului, un ampermetru 3 pentru
măsurarea intensităţii curentului ce trece prin celulă, celulă
polarografică cu electrod picurător de mercur 4. Potenţialul pe
electrodul picurător de mercur este variat prin schimbarea punctului
de contact pe reostat. La fiecare potenţial aplicat se măsoară
intensitatea curentului. La aparatele polarografice moderne,
potenţialul este controlat continuu şi intensitatea curentului se
modifică în mod automat.
Curba voltamperică (polarografică). Dacă în soluţie se
introduce o specie electroactivă şi potenţialul electrodului indicator
este reglat continuu, la valori din ce în ce mai negative faţă de
electrodul de referinţă se va obţine curba voltamperică I = f(φ)
numită şi undă polarografică sau mai simplu polarogramă. O
polarogramă tipică este prezentată în fig. 3.21. Polarograma reflectă
procesele ce decurg la suprafaţa microelectrodului. Dacă
microelectrodul polarizat este catod, atunci curentul şi tensiunea
aplicată au valori negative şi invers. Dar pentru reprezentarea
grafică a funcţiei I = f(φ) în sistemul de coordonate curent-potenţial
se indică valorile absolute ale curentului şi potenţialului.
221
Fig. 3.21. Polarogramă
Me n+ + ne- + Hg Me(Hg) ,
atunci potenţialul microelectrodului () variază conform ecuaţiei lui
Nernst:
0,059 Men+
= oMen+ + lg . ( 3.60 )
/Me n Me
Convenţional considerăm că activitatea ionilor în soluţie şi a
metalului în amalgamă sunt egale. În orice moment, pentru orice
punct de pe unda polarografică, intensitatea curentului ce trece prin
soluţie este dependentă de concentraţia ionilor ce se reduc
(oxidează) la microelectrod şi se exprimă prin relaţia:
n+ n+
I = ksol ( Me s ol - Me ) = k Hg Me ,
unde: I este intensitatea curentului ce trece prin soluţie în momentul
când la microelectrod s-a aplicat potenţialul (φMen+/Me); [Men+sol] –
concentraţia ionilor în interiorul soluţiei; [Men+] – concentraţia
ionilor la suprafaţa electrodului; [Me] – concentraţia metalului în
amalgamă; ksol, kHg – constante de proporţionalitate.
Pentru curentul limită de difuzie (ID), când toţi ionii din
soluţie se deplasează la electrod numai datorită difuziei pentru a se
reduce (a se oxida), este evidentă relaţia:
n+
I D = k sol Me s ol .
Combinând ultimele două ecuaţii, obţinem:
n+ n+ ID - I
I = I D - ksol Me Me = ,
k sol
I = k Hg Me Me = I .
k Hg
224
Introducem expresiile obţinute mai sus în ecuaţia lui Nernst
(3.60). Separăm mărimile constante dependente numai de
temperatură şi le notăm cu 1 :
/2
0,059 k Hg 0,059 ID- I
= oMen+ + n lg + n lg I ,
/Me k sol
0,059 k Hg
1 = oMen+ + n lg ,
/2 /Me k sol
atunci obţinem:
0,059 ID- I
= 1 + n lg I . ( 3.61 )
/2
Ecuaţia (3.61) redă dependenţa intensităţii curentului de
tensiunea aplicată la un proces de electrod reversibil. Aceasta este
ecuaţia undei polarografice (ecuaţia Heirovski – Ilcovici), iar
mărimea 1 este numită potenţial de semiundă. Reprezentarea
/2
grafică a dependenţei intensităţii curentului de tensiunea aplicată
este unda polarografică şi este reprezentată în fig. 3.22. Din
ecuaţia (3.61) este evident că dacă:
I = 1 ID atunci = 1 .
2 /2
Această relaţie la fel ca şi relaţia (3.61) arată independenţa
potenţialului de semiundă de intensitatea curentului şi, prin urmare,
de concentraţia ionului care se reduce. Potenţialul de semiundă nu
depinde de concentraţie şi este caracteristica calitativă a ionului în
soluţia analizată. Determinarea lui constituie baza analizei
polarografice calitative.
Potenţialul de semiundă depinde de mediu, natura şi concen-
traţia electrolitului de fond. O importanţă deosebită are prezenţa în
soluţie a substanţelor ce pot forma compuşi complecşi cu ionul
analizat. De exemplu, prezenţa unui ligand în soluţia analizată
deplasează potenţialul de semiundă în domeniul negativ. Deplasarea
potenţialului de semiundă prin introducerea în soluţie a liganzilor
măreşte mult posibilităţile analizei polarografice, permite
determinarea compoziţiei şi constantelor de stabilitate a compuşilor
225
coordinativi. Permite crearea condiţiilor pentru determinarea a mai
mulţi componenţi într-o singură soluţie fără a-i separa în prealabil.
Potenţialul de semiundă poate fi determinat din unda
polarografică geometric, aşa cum este reprezentat în fig. 3.22.
O determinare mai precisă a potenţialului de semiundă se
efectuează prin calcul. Din unda polarografică se determină
înălţimea echivalentă a curentului ce trece prin soluţie la diferite
valori ale tensiunii aplicate la electrod (fig. 3.23, a). Se calculează
raportul (ID–I)/I şi lg(ID–I)/I . Se trasează funcţia:
I -I
lg DI = f() , ( 3.62 )
determinată de ecuaţia (3.61). Din ecuaţie rezultă că această funcţie
este liniară (fig. 3.23, b). Prin urmare, dreapta intersectează axa
absciselor în punctul φ = φ½ , pentru (ID–I)/I = 0. Din graficul
funcţiei (3.62) se determină potenţialul de semiundă. Panta dreptei
constituie 0,059/n şi ne permite să determinăm numărul de electroni
care participă în reacţia electrochimică.
h mm
1
2
ID
1/2
226
I (A)
ID-I
lg
I
ID
2 0 1/2 (V)
.
1/2 (V)
a b
Fig. 3.23. Determinarea grafică a potenţialului de semiundă
227
Dacă în soluţie sunt câteva substanţe, potenţialele de
semiundă ale cărora se deosebesc cu 100 mV şi mai mult, atunci pe
polarogramă va fi nu numai o undă, dar câteva. Numărul de unde
este egal cu numărul de ioni care se reduc. În unele cazuri pot fi mai
multe unde, deoarece la reducerea în trepte unii ioni pot da două
unde (fig. 3.24). Astfel se obţine spectrul polarografic al ionilor
analizaţi. După datele obţinute şi potenţialul de semiundă măsurat,
se identifică substanţa necunoscută. Polarograma reprezentată în
fig. 3.24 este întrucâtva idealizată, deoarece pe ea nu se văd
oscilaţiile curentului cauzate de ruperea periodică a picăturii de
mercur. Uneori aceste oscilaţii creează dificultăţi, mai ales în zona
concentraţiilor mici ale ionului analizat.
Fenomenele care denaturează forma polarogramelor
Rezultatele analizei polarografice depind de obţinerea unor
polarograme precise, exacte şi reproductibile. În continuare vom
analiza unele fenomene care denaturează forma polarogramelor şi
interpretarea lor este dificilă. Este important a cunoaşte aceşti
factori pentru a fi înlăturaţi.
I (A)
ID(C)
ID(B)
ID(A)
229
Datele obţinute pentru capilare diferite sau capilare la diferite
presiuni de mercur sunt comparabile.
La sensibilităţi mari ale polarografului şi la concentraţii mici
ale substanţei analizate curentul de condensator creşte şi
denaturează puternic forma polarogramei. În acest caz este dificilă
determinarea înălţimii undei. Pentru a micşora influenţa curentului
de condensator este necesar de a-l compensa. Sensul curentului de
compensare trebuie să fie opus sensului curentului de condensator,
iar după mărime să fie egal (fig. 3.25).
Pentru a compensa curentul de condensator, în schema de
principiu a polarografului (fig. 3.20) introducem circuitul II.
Direcţia curentului în circuitul II este opusă direcţiei curentului în
circuitul I. Pentru a compensa curentul de condensator deplasăm
contactul K2 pe unul din reostatele R2, R3, R4.Tensiunea sursei de
curent 2 este constantă. Dacă micşorăm rezistenţa, în rezultatul
deplasării contactului K2 , intensitatea curentului în circuitul II va
creşte. În orice moment valoarea curentului în circuitul II devine
egală cu valoarea curentului de condensator din circuitul I, sensul
curentului fiind opus. În aşa mod obţinem compensarea curentului
de condensator.
Polarograma se înregistrează cu oscilaţii (fig. 3.21), dacă la
analiză se utilizează electrodul picurător de mercur. La desprinderea
fiecărei picături de mercur apar oscilaţii de curent şi polarograma se
deformează. Pentru reducerea oscilaţiilor paralel cu celula polaro-
grafică se cuplează condensatoare cu o capacitate mare C1, C2 , C3
(fig. 3.20). Prezenţa condensatoarelor permite a menţine valoarea
curentului în circuitul 1 fără schimbare în momentul căderii picătu-
rii de mercur, ceea ce permite a înregistra polarograma fără
oscilaţii.
O influenţă negativă asupra măsurărilor polarografice prezintă
oxigenul dizolvat în soluţii. Oxigenul formează două unde
polarografice cu potenţialele de semiundă la – 0,2 şi – 0,9 V,
corespunzător. Aceste unde se adaugă la unda componentului
analizat, denaturează forma şi înălţimea undei, prin urmare,
rezultatele vor fi eronate. Deci, oxigenul trebuie preventiv să se
230
elimine din soluţie. Una din metodele de eliminare a oxigenului este
interacţiunea acestuia cu sulfitul de sodiu, conform ecuaţiei:
2 Na 2SO 3 + O 2 = 2 Na 2SO 4 .
I ID
VPE Vt-t
Fig. 3.26. Corelaţia reciprocă dintre polarograma soluţiei
şi curba de titrare amperometrică
231
Soluţia titrată serveşte ca fază ionică în celula electrolitică şi
conţine substanţa analizată (A). În procesul de titrare din biuretă se
adaugă cu picătura soluţia titrantului (T). În formă generală ecuaţia
reacţiei de titrare poate fi exprimată astfel:
zA A + zT T = z1 P 1 + z2 P 2 + . . . + z i P i , ( 3.63 )
unde: zA, zT, z1, z2, zi sunt coeficienţii stoechiometrici,
corespunzători, iar P1, P2, Pi - produşi de reacţie. În soluţia titrată se
introduce electrodul picurător de mercur sau un alt microelectrod
(de obicei, de platină) la care se realizează reacţia electrochimică cu
participarea sau a titrantului T, sau a substanţei de analizat A, sau a
unuia din produşii de reacţie Pi. Electroactive pot fi una, două sau
mai multe substanţe participante la reacţia stoechiometrică (3.63).
La titrare pot fi folosite diverse reacţii de: neutralizare,
oxido-reducere, sedimentare, complexare etc.
Titrarea amperometrică se efectuează la potenţialul care
corespunde curentului limită de difuzie a substanţei electroactive. În
procesul titrării se înregistrează schimbarea intensităţii curentului
limită de difuzie. Din curba de titrare ID = f (Vt-t) se determină
punctul de echivalenţă. Prin urmare, modificarea intensităţii curen-
tului limită de difuzie reflectă modificarea concentraţiei substanţei
şi indică astfel punctul de echivalenţă a reacţiei. Considerăm că
substanţa analizată A este electroactivă la potenţialul φ1. Dacă vom
înregistra polarogramele în procesul titrării substanţei A cu titrantul
T, atunci până la echivalenţă intensitatea curentului limită de
difuzie se va micşora pe măsură ce se va micşora concentraţia
substanţei A (volumul titrantului adăugat se va mări). La
echivalenţă substanţa A nu va fi în soluţie, iar intensitatea
curentului limită de difuzie va deveni egală cu intensitatea
curentului remanent (fig. 3.27, a). La potenţialul φ2 substanţa
analizată A şi titrantul T sunt electroactive. Deoarece până la
echivalenţă titrantul T se consumă complet, curba de titrare
reprezintă o dreaptă descendentă (intensitatea curentului limită de
difuzie se va micşora pe măsură ce se va micşora concentraţia
substanţei A). După punctul de echivalenţă se va mări excesul de
232
titrant. Ca rezultat, partea dreaptă a curbei de titrare va fi o linie
dreaptă ascendentă, deoarece intensitatea curentului limită de
difuzie se va mări pe măsură ce se va mări excesul de titrant T
(fig. 3.27, a). Dacă în reacţia electrochimică numai titrantul T va fi
electroactiv, atunci până la echivalenţă intensitatea curentului limită
de difuzie a soluţiei analizate va rămâne constantă şi numai după
echivalenţă la mărirea excesului de titrant creşte concentraţia
speciei electroactive şi respectiv se măreşte intensitatea curentului
limită de difuzie (fig. 3.27, b). Dacă în reacţia electrochimică cel
puţin unul din produşii de reacţie Pi va vi electroactiv, atunci până
la echivalenţă odată cu mărirea concentraţiei Pi se va mări şi
intensitatea curentului limită de difuzie (dreaptă ascendentă). După
echivalenţă cantitatea de Pi devine constantă, deci şi intensitatea
curentului limită de difuzie devine constantă (fig. 3.27, c).
I I I
A
T
Pi
T
1 2 1 1
ID ID ID
2
1
VPE Vt-t VPE Vt-t VPE Vt-t
a b c
Fig. 3.27. Polarogramele şi curbele corespunzătoare la titrarea
amperometrică
234
curentului va creşte până când va reacţiona jumătate din Fe2+, apoi
se va micşora până la zero în PE.
După PE la catod se va reduce Ce4+, iar la anod se va oxida
Ce3+şi în circuit din nou va apare curent.
Dacă sistemul format din substanţa analizată este reversibil,
iar cel format din titrant – ireversibil, de exemplu, titrarea Fe2+ cu
MnO4–, curba de titrare până la PE va fi ca şi în cazul precedent,
deoarece în ambele cazuri intensitatea curentului este controlată de
sistemul redox reversibil. După PE nu va avea loc creşterea intensi-
tăţii curentului, deoarece la o asemenea diferenţă de potenţial Mn2+
nu se va oxida la anod (fig. 3.28, a, 2). Titrarea decurge conform
ecuaţiei:
-
5 Fe 2+ + MnO 4 + 8 H+ = 5 Fe 3+ + Mn2+ + 4 H2O .
I I
235
Titrarea amperometrică cu doi electrozi indicatori este
suficient de exactă, precisă şi sensibilă. Se utilizează la analiza
soluţiilor cu concentraţii foarte mici (de ordinul 10-5 mol/l şi mai
mici). Accesoriile şi ustensilele pentru analiză sunt mai simple
decât în metoda de titrare cu un singur electrod indicator. La titrarea
prin această metodă nu mai este necesar să se traseze curba de
titrare întotdeauna, deoarece PE poate fi determinat după
întreruperea sau apariţia bruscă a curentului.
Metoda de titrare amperometrică este mai accesibilă, se
caracterizează printr-o precizie şi sensibilitate mai mare decât
metoda polarografică (voltamperică) directă. Construcţia
instalaţiilor pentru titrarea amperometrică este simplă. Astfel
electrodul de mercur, fiind nociv, poate fi exclus din lucru, folosind
alţi electrozi accesibili şi fără nocivitate.
3.5. Electroforeza
Fenomenul electrocinetic, în care are loc mişcarea orientată
într-un anumit mediu a particulelor încărcate electric, independent
de provenienţa lor (ioni, particule coloidale, alte particule şi bule
de gaz în suspensie etc.), sub acţiunea cîmpului electric exterior, se
numeşte electroforeză. Electroforeza reprezintă o metodă relativ
nouă de analiză şi separare, care se utilizează cu succes în chimia
analitică. Denumirea de electroforeză provine din asocierea
cuvântului grec electron (electric) cu cel latin phore (purtător),
evidenţiindu-se astfel rolul esenţial al câmpului electric în
procedeul descris. Deşi este cunoscută încă de la sfârşitul secolului
XIX, electroforeza ca metodă analitică de separare se afirmă în
1937, elaborată de Arne Tiselius, laureat al Premiului Nobel, numit
şi “părintele electroforezei”, în rezultatul efectuării lucrărilor de
separare a proteinelor.
Determinările prin electroforeză se bazează pe proprietaţile
particulelor ionizate de a migra într-un câmp electric. Astfel, dacă
se stabileşte o diferenţă de potenţial între extremităţile unei benzi de
hârtie (gel sau alte materiale), impregnată cu un electrolit
convenabil, picătura de soluţie ce conţine particulele de analizat,
236
fiind depusă pe bandă, constituenţii ionici se deplasează sub
acţiunea câmpului electric cu viteza lor proprie. Această viteză
poate fi urmărită și măsurată. Mobilitatea electroforetică a
particulelor se defineşte ca distanţa parcursă pe secundă într-un
câmp electric de forţa electrică egală cu o unitate de potenţial şi este
dată de relaţia:
l'
U = d ꞏ ,
t ꞏV l
unde: U - mobilitatea electroforetică a ionului (cm2/Vꞏs);
d – distanţa parcursă de ion pe hârtie (cm); ℓ - lungimea benzii de
hârtie (cm); t – durata electroforezei (s); V - diferenţa de potenţial
(Volţi); l'/l - factor de corecţie ce caracterizează sinuozitatea
fasciculelor capilare ale hârtiei şi depinde de tipul de hârtie folosit
(pentru hârtia cromatografică Schleicher-Schull 202, l'/l = 0,58 ±
0,06).
Viteza de migrare a ionilor depinde de mai mulţi factori şi
anume: sarcina electrică, mărimea şi forma particulelor, forţa
ionică, vâscozitatea şi pH-ul electrolitului, tensiunea aplicată,
temperatură, natura suportului solid (hârtie cromatografică, acetat
de celuloză, gel etc.).
Migrarea particulelor în câmpul electric se produce spre polul
de semn opus încărcării particulelor respective. Astfel, particulele
cu sarcină pozitivă migrează spre catod (cataforeză), iar cele cu
sarcină negativă - spre anod (anaforeză). La punctul izoelectric nu
are loc migrarea electroforetică.
Sensul migrării particulelor este influenţat şi de pH; astfel în
mediul bazic sarcina este negativă, ceea ce determină o migrare spre
anod; la pH neutru sarcina fiind pozitivă particulele se deplasează
spre catod, iar în cazul în care se formează combinaţii complexe,
sensul migrării este în funcţie de incărcarea ionilor rezultaţi. Soluţia
de electrolit (sau sistemul tampon) trebuie sa fie în aşa fel aleasă
încât să permită separarea netă a compuşilor probei analizate, fară
să reacţioneze cu aceştia. Forţa ionică (μ) a electrolitului trebuie sa
fie bine corelată cu tensiunea aplicată precum şi cu timpul de
electroforeză. Dacă se utilizează soluţii tampon cu o forţă ionică
μ= 0,05 - 0,1 trebuie să se aplice o tensiune mică pe o durată de
237
timp mai lungă. Reducerea duratei de migrare se realizează prin
scăderea forţei ionice (μ = 0,05 sau mai mică) şi ridicarea tensiunii.
Ca electroliţi se utilizează soluţii tampon (aminoacizi), soluţii
diluate de electroliţi tari (KCI, KNO3 etc.), soluţii ale acizilor slabi
(acid tartric, acid citric, acid acetic) sau a sărurilor lor cu baze tari
etc. Suportul pentru electroforeză poate fi: hârtia cromatografică,
foi de acetat de celuloză, geluri de agaroză 1%, agar-agar 1,5%,
amidon, răşini sintetice etc. În funcţie de starea de agregare a
suportului stabilizant deosebim:
electroforeză în coloane de lichid;
electroforeză pe suport solid (hârtie de filtru etc.);
electroforeză în gel.
238
Aparatura folosită pentru electroforeza zonală constă din două părţi
principale: o cameră de electroforeză şi o sursă de curent continuu.
Electroforeza zonală la tensiune joasă: în acest caz
gradientul de potenţial pe mediu stabilizant este mic. Proba se
încălzeşte puţin şi se aplică sub forma unor picături sau benzi.
Componenţii separaţi sunt apoi localizaţi prin colorare cu reactivi
adecvaţi. Excesul de colorant este spălat cu un solvent potrivit. Se
utilizează pentru analiza amestecurilor de proteine.
Electroforeza zonală la tensiune inaltă: are avantaje
limitate pentru separarea unor substanţe cu masă moleculară mică,
datorită difuziunii care are loc într-un interval mare de timp, necesar
migrării. Prin această metodă tehnică se pot separa aminoacizi,
peptide, nucleotide, zaharuri, ioni anorganici.
Cuplarea electroforezei cu cromatografia: se utilizează la
separarea completă a amestecurilor de peptide. Combină cromato-
grafia descendentă pe hârtie sau pe strat subţire cu electroforeza,
cele două procese având loc simultan. Migrarea electroforetică se
face perpendicular pe direcţia de deplasare a eluentului.
Electroforeza cu focalizare izoelectrică: focalizarea
izoelectrică este o metodă electroforetică care se bazează pe
mişcarea unor molecule cu caracter amfoter într-un gradient de pH,
pentru a realiza concentrarea lor în zone izoelectrice înguste care
sunt staţionare în câmp electric.
Pentru realizarea separărilor este necesar să se realizeze un
gradient de pH stabil, care creşte de la anod la catod. Compuşii
separaţi sunt puşi în evidenţă prin diferite metode (absorbţie în UV,
colorare şi masurarea absorbanţei în domeniul vizibil).
Izotacoforeza: componenţii probei sunt separaţi în zone
distincte, cuprinse între două soluţii de electroliţi, prima conţinând
un ion conducător şi cealaltă un ion terminal. Ionul conducător are o
mobilitate mai mare, iar cel terminal - mai mică. Substanţele ce
constituie amestecul sunt separate în funcţie de mobilităţile lor
efective. Izotacoforeza se aplică pentru analiza calitativă şi
cantitativă a unor zaharuri, peptide.
Electroforeza capilară: procedeu de separare cu următoarele
particularităţi:
mediu stabilizant - capilar;
239
compuşi de separat – ioni anorganici, acizi nucleici, acizi
organici, proteine sau zaharuri ce se conţin în diferite
produse alimentare şi farmaceutice;
detecţia compusilor separaţi se face similar metodei HPLC.
240
El constă din două celule din material plastic, în care se
introduce electrolitul şi electrozii. Electrozii sunt din platină sau
cărbune şi sunt conectaţi la redresorul de curent. În cuvele de
electroforeză se introduce electrolitul sau soluţia tampon. Banda de
hârtie cromatografică la care se marchează mijlocul şi polii (+ şi -)
la capete, se umectează cu electrolit, iar excesul de electrolit este
îndepărtat prin tamponarea benzii între două hârtii de filtru.
Se aşază banda pe aparat având grijă ca mijlocul hârtiei să
coincidă cu mijlocul aparatului. Se marchează linia de start cu o
soluţie de glucoză 1%. În mijlocul benzii (pe linia de start) se aplică
proba cu un capilar de sticlă. Se realizează contactul dintre electrolit
şi banda de hârtie, se aşază deasupra placa de sticlă pentru a stopa
evaporarea solventului (H2O). După ce se verifică instalaţia, se
deschide întrerupătorul de la redresorul de curent, se notează timpul
electroforezei.
După expirarea timpului propus se întrerupe furnizarea
curentului, se ridică placa de sticlă, iar banda de hârtie se usucă cu
aer cald sau în etuvă, după care se revelează startul marcat cu
glucoză, (cu anilină-acid ftalic şi uscare la 105° C, până când apare
o coloraţie brună), iar ionii analizaţi se identifică prin pulverizare cu
reactivi potriviţi de-a lungul benzii, în sensul migrarii (+ sau -).
Pentru determinarea mobilităţii electroforetice se masoară
distanţa de la mijlocul spotului la startul marcat cu glucoză (d) şi
lungimea benzii de hârtie (l), celelalte mărimi fiind cunoscute
(t, V, l'/l). Datele obţinute se înlocuiesc în formulă. Mobilitatea
particulei este o mărime numeric egală cu viteza mişcării ei, sub
influenţa câmpului electric a cărui intensitate este unitară. În
practică mobilitatea se exprimă în cm2/sꞏV. Mobilitatea particulei
încărcate depinde de: natura acesteia; natura mediului în care se
mişcă; temperatura mediului.
C apilar
Detector
Anod + _ C atod
243
Mobilitatea fluxului endoosmotic este strâns legată de
potenţialul zeta, iar factorii ce-l influenţează evoluează în acelaşi
sens şi pentru primul parametru. Astfel, există o directă
proporţionalitate cu pH-ul (când acesta creşte, potenţialul zeta
creşte datorită încărcăturii suprafeţei peretelui capilar, iar fluxul
electroosmotic creşte, de asemenea, datorită deprotonării grupărilor
silanol) şi o dependenţă inversă de punctul izoelectric al tamponului
(cînd acesta creşte, potenţialul zeta scade datorită dublului strat ce
se comprimă, fluxul electroosmotic reducându-se).
La moleculele mari (peptide, proteine) se poate ca reziduurile
sau solvitul să fie adsorbite în întregime pe peretele capilar. Pentru
a evita aceasta:
se măreşte concentraţia tamponului;
se folosesc extremele de pH;
se căptuşesc pereţii capilarelor, eliminând sau inversând
încărcătura acestora.
Fluxul electroosmotic determină o viteză constantă pe toată
lungimea capilarului. Profilul plat obţinut în aceste condiţii este
superior celui obţinut în cromatografia lichidă de înaltă
performanţă, unde proba este împinsă sub presiune în coloană. În
cel din urmă caz, viteza soluţiei de la marginile coloanei este mai
scăzută faţă de cea din mijlocul ei, aceasta conducând la un profil
parabolic şi la o lărgire a bazei pikurilor.
Etapele analizei sunt următoarele:
Injectarea probei. Proba nu este mai mare de 100 nl
(10-20 μl în HPLC), introducerea se face hidrodinamic sau
electrocinetic.
Condiţiile de separare. Capilarul este confecţionat din silice
topită, inert chimic, transparent pentru spectrul UV şi vizibil,
flexibil, robust şi ieftin. Dimensiunile sale sunt :
diametrul intern 20-200μm;
lungime 10 cm, excepţional până la 100 cm. Tensiunea,
câmpul electric şi intensitatea curentului: V 10-30 kV;
100-500 V/cm; A până la 300 μA.
244
Detectarea. Absorbţia în UV-vizibil este cea mai frecventă,
se desfăşoară în domeniul sub 200 nm până la vizibil. Timpul de
răspuns trebuie să fie scurt (până la 0,5 s, pentru a evita picurile
largi, distorsionate). Componentul analizat, trecând prin sursa de
lumină, absoarbe radiaţia UV, ce se transformă în semnal, şi
evaluarea cantitativă se face prin calibrare.
Fluorescenţa clasică şi cea indusă cu laser au ca avantaj
limita de detectare extrem de joasă. Moleculele se marchează cu
fluorofori ce sunt excitaţi de sursa de lumină. Analiţii, trecând prin
fereastra detectorului, determină excitarea fluoroforilor ce emit
radiaţii de o anumită lungime de undă.
Spectrometria de masă, importantă prin sensibilitatea,
selectivitatea şi universalitatea sa, furnizează informaţii asupra
masei moleculare şi a structurii solvitului – date utile identificării
sale. În acest scop, electroforeza capilară se cuplează cu ionizarea
prin electropulverizare (ESI) şi cu desorbţia cu laser a matriţei
asistate (MALDI). Varianta mai modernă folosită în prezent este
CE MALDI-TOF (matrix-assisted laser desorbtion/ionization
time-of-flight) la care limita de detectare a atins domeniul
sub-nanomolar.
Electroforeza proteinelor serice. Electroforeza permite
separarea proteinelor pe baza diferenţelor între vitezele de deplasare
într-un câmp electric aplicat mediului respectiv. Ca urmare a
caracterului lor amfoter, proteinele posedă o sarcină electrică ce
depinde de natura moleculei, pH şi compoziţia mediului.
Moleculele încărcate electric, aflate în soluţie şi supuse acţiunii
unui câmp electric, vor migra către electrodul de polaritate opusă.
Viteza cu care se deplasează o particulă într-un câmp electric
depinde de mai mulţi factori: densitatea de sarcină electrică la
suprafaţa particulei (în funcţie de mărimea sarcinii şi volumul
particulei), densitatea particulei, gradientul de potenţial (reprezentat
de raportul dintre diferenţa de potenţial dintre electrozi şi distanţa
dintre aceştia), forţa ionica a mediului, vâscozitatea lui,
temperatura. De aceiaşi factori depinde şi gradul de rezoluţtie al
unei metode electroforetice, natura suportului folosit şi pH-ul
245
mediului fiind decisive. De-a lungul timpului s-au utilizat mai multe
suporturi electroforetice, gelul de agaroză fiind cel care asigură cea
mai bună rezoluţie. Se cunosc mai multe tipuri de electroforeză în
gel de agaroză. Mai utilizată este electroforeza în gel de SDS-
agaroză (adăugarea dodecilsulfatului de sodiu (SDS) în agaroză), ce
permite separarea fracţiunilor pe baza masei moleculare şi
focalizarea izoelectrică. Electroforeza în gel de agaroză prezintă
câteva avantaje, cele mai importante sunt:
grad mare de rezoluţie, specificitate şi sensibilitate;
rapiditate, conferită de posibilitatea analizei simultane a mai
multor parametri, ca urmare a independenţei totale a celor
două module (de migrare şi colorare);
grad mare de reproductibilitate prin implicarea minimă a
factorului uman la metodele manuale;
diversificare a parametrilor investigaţi (proteine, lipoproteine,
izoenzime, hemoglobine normale şi patologice);
aplicabilitate în cazul mai multor lichide biologice (ser, urină,
LCR şi altele), precum şi faptul că pentru aceste lichide nu
mai este nevoie de concentrarea lor, fiind astfel înlăturat un
neajuns important care facea, de multe ori, impracticabilă
metoda pentru electroforeza proteinelor urinare, din LCR şi
din alte fluide hipoproteice.
246
Metoda electroforetică este utilizată pentru separarea şi
analiza proteinelor individuale şi a altor biopolimeri, a viruşilor, a
structurilor celulare supramoleculare, precum şi a celulelor întregi.
Prin această metodă se studiază conţinutul de proteine în diverse
lichide biologice ca, de exemplu, sângele, urina, sucul gastric etc. –
factor important pentru diagnosticul diverselor maladii. O mare
importanţă în diagnostică reprezintă separarea electroforetică a
fermenţilor şi aprecierea cantitativă şi calitativă a acestora. În
imunologie una dintre metodele frecvent utilizate este
imunoelectroforeza – separarea electroforetică a unui amestec de
anticorpi sau antigeni. În fizioterapie, cu scop curativ, este utilizată
pe larg electroforeza medicamentoasă. Simultan cu electroforeza
medicamentoasă are loc şi acţiunea integrală asupra organismului a
curentului electric continuu - metodă denumită galvanizare.
Electroforeza este o metodă majoră pentru separarea
fracţiunilor proteice din serul sanguin.
247
BIBLIOGRAFIE
248
19. L. Zadorojnâi. Analize fizico-chimice. Ciclu de prelegeri. Chişinău:
UTM, 2002.
20. Rodica Sturza. Principii moderne de analiză a alimentelor.
Monografie, Chişinău: UTM, 2006.
21. Ю. С. Ляликов. Физико-химические методы анализа, М.: Химия,
1974.
22. А. П. Крешков. Основы аналитической химии, Т. 3, М.: Химия,
1977.
23. В. Ф. Барковский. Физико-химические методы анализа. М.:
Химия, 1972.
24. Физико-химические методы анализа. Под ред. проф. В. Б.
Алесковского и проф. К. Б. Яцимирского. Л.: Химия, 1988.
25. В. Л. Кубасов, С. А. Зарецкий. Основы электрохимии. М.:
Химия, 1976.
26. Я. И. Коренман. Практикум по аналитической химии.
Электрохимические методы анализа. Воронеж: Изд-во ВГУ,
1992.
27. Т. Я. Паперно и др. Физико-химические методы исследования в
органической и биологической химии. М.: Просвещение, 1977.
28. А. К. Бабко и др. Физико-химические методы анализа, М.:
Высшая школа, 1968.
29. Э. Ю. Янсон. Теоретические основы аналитической химии, М.:
Высшая школа, 1987.
30. Н. Я. Логинов и др. Аналитическая химия. М.: Химия, 1979.
31. Руководство по аналитической химии. Под ред. Ю. А. Клячко.
М.: Химия, 1975.
32. И. К. Цитович. Курс аналитической химии, М.: Химия, 1977.
33. Д. А. Вяхирев, А. Ф. Шушунова. Руководство по газовой
хроматографии. М.: "Высшая школа", 1987.
34. Б. В. Айвазов. Основы газовой хроматографии. М.: "Высшая
школа". 1977.
35. Б. В. Столяров, И. М. Савинов, А. Г. Витенберг. Руководство к
практическим работам по газовой хроматографии. "Химия".
Ленинградское отделение, 1978.
36. Ю. Ю. Лурье. Справочник по аналитической химии. М.: Химия,
1979.
249
ANEXĂ
250
Continuarea anexei
1 2 3
I3-/3I- I3- +2 ē → 3I- +0,545
K+/K K+ + 1ē → K –2,923
MnO4-/Mn2+ MnO4- + 8H+ + 5ē → Mn2+ + 4H2O +1,51
MnO4-/MnO2↓ MnO4- + 2H2O + 3ē → MnO2 + 4OH- +0,60
MnO4-/ MnO42- MnO4- + 1ē → MnO42-
HNO2/NO↑ HNO2 + H+ + 1ē → NO↑ + H2O +0,98
NO2-/NO↑ NO2- + H2O + 1ē → NO↑ + 2OH- –0,46
NO3-/NO2- NO3- + H2O + 2ē → NO2- + 2OH- +0,01
NO3-/NO2↑ NO3- + 2H+ + 1ē → NO2↑ + H2O +0,80
NO3-/HNO2 NO3- + 3H+ +2ē → HNO2 + H2O +0,94
NO3-/NO NO3- + 4H+ + 3ē → NO↑ + 2H2O +0,96
2NO3-/N2 2NO3- + 12H+ + 10ē → N2↑ + 6H2O +1,24
NO3-/NH4+ NO3- + 10H+ + 8ē → NH4+ + 3H2O +0,87
NO3-/NH4+ NO3- + 7H2O + 8ē → NH4OH + 9OH- –0,12
Na+/Na↓ Na+ + 1ē → Na↓ –2,713
O2↑/H2O O2↑ + 4H+ + 4ē → 2H2O +1,229
O2↑/OH- O2↑ + 2H2O + 4ē → 4OH- +0,401
O3↑/O2↑ O3↑ + 2H+ + 2ē → O2↑ + H2O +2,07
O3↑/O2↑ O3↑ + H2O + 2ē → O2↑ + 2OH- +1,24
S↓/S2- S↓ + 2ē → S 2- –0,464
S↓/H2S↑ S↓ + 2H+ +2ē → H2S↑ +0,141
S4O62-/2S2O32- S4O62- + 2ē → 2S2O32- +0,09
S2O32-/ S↓ S2O32- + 6H++ 4ē → 2S↓ + 3H2O +0,50
2SO32-/S2O32- 2SO32- + 3H2O + 4ē → S2O32-+ 6OH- –0,58
2H2SO3/S2O32- 2H2SO3 + 2H+ + 4ē → S2O32-+ 3H2O +0,40
SO42-/SO32- SO42- + 2H+ + 2ē → SO32- + H2O +0,17
SO42-/SO32- SO42- + H2O + 2ē → SO32- + 2OH- –0,93
2SO42-/S2O32- 2SO42- + 10H+ + 8ē → S2O32-+ 5H2O +0,29
2SO42-/S2O32- SO42- + 5H2O + 8ē → S2O32- + 10OH- –0,76
SO42-/ S↓ SO42- + 8H+ + 6ē → S↓ + 4H2O +0,36
SO42-/H2S↑ SO42- + 10H+ + 8ē → H2S↑ + 4H2O +0,31
251
CUPRINS
254
METODE FIZICO-CHIMICE
DE ANALIZĂ
Ciclu de prelegeri
Redactor: E. Gheorghișteanu
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
Bun de tipar 16.01.2018 Formatul hârtiei 60x84 1/16
Hârtie de ofset. Tipar RISO Tirajul 50 ex.
Coli de tipar 16,0 Comanda nr. 02
2004, UTM, Chişinău, bd. Ştefan cel Mare și Sfânt, 168
Editura “Tehnica - UTM”
2045, Chişinău, str. Studenţilor,9/9
255