Digitally signed by

Library TUM
Reason: I attest to the
accuracy and integrity
of this document
UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI

METODE FIZICO-CHIMICE
DE ANALIZĂ

Ciclu de prelegeri

Aranjamentele
(a) protonului 2
Protonul 1
Scindarea apărută prin
cuplarea protonului 1 cu protonul 2

J J

(b)

H
1 2
J J

(c)

H
1' 2'

Chişinău
2018
 UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI

FACULTATEA TEHNOLOGIA ALIMENTELOR

DEPARTAMENTUL CHIMIE

METODE FIZICO-CHIMICE
DE ANALIZĂ
Ciclu de prelegeri

Chişinău
Editura “Tehnica-UTM”
2018

1
CZU 543.5(075.8)
Z 14

Lucrarea prezintă o sinteză a metodelor fizico-chimice de analiză,

utilizate în cercetarea produselor alimentare şi farmaceutice.Poate servi
drept suport pentru formarea specialiştilor în domeniul ştiinţelor agro-
alimentare, farmaceutică, medicină preventivă, precum şi pentru obţinerea
noilor cunoştinţe în cadrul formării continue. Această lucrare este un
ciclu de prelegeri aprofundat la disciplina Metode fizico-chimice de
analiză şi este destinată masteranzilor şi studenţilor de la Facultatea
Tehnologia Alimentelor, Universitatea Tehnică a Moldovei cu
specializările şi opţiunile următoare 0710.1 Inginerie şi Management în
Industria Alimentară, 0711.4 Biotehnologii Industriale, 0721.1
Tehnologie şi Management în Alimentaţia Publică, 0721.2 Tehnologia
Produselor Alimentare, 0721.3 Tehnologia Vinului şi Produselor de
Fermentare.

Elaborare: conf.univ., dr. Larisa Zadorojnâi

Recenzent: prof.univ., dr. hab. Rodica Sturza

Redactori responsabili: conf.univ., dr. Larisa Zadorojnâi
conf.univ., dr. Ana Verejan
Asistenţă computerizată: conf.univ., dr. Alexandru Zadorojnâi

DESCRIEREA CIP A CAMEREI NAȚIONALE A CĂRȚII

Zadorojnâi, Larisa.
Metode fizico-chimice de analiză: Ciclu de prelegeri / Larisa
Zadorojnâi ; Univ. Tehn. a Moldovei, Fac. Tehnologia Alimentelor,
Dep. Chimie. – Chişinău: Tehnica-UTM, 2018. – 255 p. : fig., tab.
Aut. este indicat pe vs. f. de tit. – Bibliogr.: p. 248-249 (36 tit.).
– 50 ex.
ISBN 978-9975-45-515-2.
543.5(075.8)
Z 14
ISBN 978-9975-45-515-2.
 UTM, 2018
 Larisa Zadorojnâi, 2018
2
 SCOPUL ŞI OBIECTIVELE DISCIPLINEI

Disciplina Metode fizico-chimice de analiză este un

compartiment al ştiinţelor fundamentale, scopul căreia constă în
dezvoltarea principiilor şi metodelor fizice şi fizico-chimice de
analiză şi cercetare a compuşilor şi amestecurilor de compuşi
chimici. Întrucât chimia produselor alimentare este nemijlocit legată
de studiul compuşilor şi amestecurilor de compuşi chimici, care se
conţin în produsele alimentare, băuturi şi alte produse atât naturale,
cât şi sintetice, utilizate în industria alimentară, este deosebit de
important ca viitorul inginer-tehnolog să perceapă obiectul acestei
discipline şi să posede minimumul de cunoştinţe şi deprinderi în
domeniu, care i-ar ajuta în continuare să efectueze diverse cercetări
cu aplicabilitate practică la specializare în ramura de producţie.
Astfel, în cadrul disciplinei, studenţii obţin cunoştinţe şi îşi
formează deprinderi să efectueze de sine stătător diverse cercetări,
pentru ca în continuare să fie apţi să decidă singuri, ce metodă de
analiză optimă să fie utilizată pentru a obţine cât mai multă
informaţie calitativă şi cantitativă despre obiectul cercetat în ramura
aleasă.
Controlul contemporan al produselor alimentare, materiei
prime şi deşeurilor de producţie, pe piaţa de desfacere, necesită
cunoaştere profundă a metodelor instrumentale moderne de analiză,
pentru realizarea analizelor la standard internaţional.
În lucrare sunt prezentate aspecte teoretice ale metodelor
instrumentale, sunt descrise fenomenele fizice, chimice şi fizico-
chimice care stau la baza analizei, sunt descrise utilajele şi
ustensilele metodei, sunt date explicaţii asupra tehnicii de lucru şi
aplicaţii practice în diverse domenii.
Ciclul de prelegeri oferă cititorului un studiu a mai multor
metode fizico-chimice importante, aplicate la diverse cercetări în
domeniul produselor alimentare, mediului ambiant, medicină etc.

3
 1. METODE SPECTRALE ŞI OPTICE DE ANALIZĂ

Metodele optice de analiză se bazează pe cercetarea diferitor

fenomene şi proprietăţi optice care rezultă la interacţiunea radiaţiei
electromagnetice cu substanţa analizată. Această interacţiune poate
fi utilizată atât pentru analiza cantitativă cât şi pentru cea calitativă.
Clasificarea metodelor optice de analiză poate fi făcută din mai
multe considerente: în funcţie de natura substanţei, proprietăţile
optice analizate, domeniul spectral. Deosebim:
- analiză spectrală de emisie atomică;
- analiză spectrală de absorbţie atomică;
- analiză spectrală de absorbţie moleculară (analiza
fotometrică în UV şi VIS, spectroscopia în IR, RMN,
spectrometria de masă);
- analiză luminescentă;
- analiză bazată pe difuziunea combinată a luminii;
- analiză polarimetrică;
- analiză refractometrică.

1.1. Interacţiunea radiaţiei electromagnetice cu substanţa.

Spectrul radiaţiei electromagnetice
Radiaţia electromagnetică este forma de existenţă a energiei.
Aranjarea radiaţiei electromagnetice într-o anumită ordine (mărirea
lungimii de undă sau micşorarea energiei, frecvenţei) constituie
spectrul radiaţiei electromagnetice, care nu are început şi sfârşit.
Cele mai scurte unde sunt înregistrate la razele cosmice
(λ≈10–14 m), iar cele mai lungi – la curentul alternativ (λ≈106 m).
Frecvenţa acestor unde () este cuprinsă în limitele 3.1022 –
3.102 s-1, numărul de undă (̄) corespunzător variază în limitele 1012
– 10-8 cm-1 şi energia radiaţiei corespunzătoare (E) constituie 2.10-14
– 2.10-34 kJ.
Din mecanica cuantică se ştie că radiaţia electromagnetică
manifestă proprietăţi dualiste. S-a constatat că fluxul de radiaţie (în
particular, raza de lumină) reprezintă un flux de cuante (fotoni).
Conform ecuaţiei lui Planck, energia cuantelor depinde de lungimea
4
de undă (E = h ν), iar conform ecuaţiei lui Einstein energia
cuantelor depinde de masa lor (E = mc2). Fiecărei cuante îi
corespunde o anumită lungime de undă cu o anumită frecvenţă
exprimată prin relaţia:
c = ,
unde: c este viteza de propagare a luminii în vid (3ꞏ108 m/s); în aer
ea este cu 0,03% mai mică; ν – frecvenţa radiaţiei, se măsoară în Hz
(1Hz = 1s-1); λ – lungimea de undă, se măsoară, de obicei, în
nanometri sau în metri (1nm = 10-9 m; h – constanta lui Planck,
6,63.10-34 J.s ; m – masa cuantei (fotonului).
Numărul de undă ( ̄ ) este o mărime inversă lungimii de undă
şi exprimă numărul de unde într-o unitate de lungime, de exemplu,
în 1 cm: ̄ = 1/λ.

Pentru energia unei cuante obţinem:

c
E = h = h = h c ̄ . ( 1.1 )

În funcţie de lungimea de undă spectrul radiaţiei electro-
magnetice este împărţit în mai multe domenii. În tabelul 1.1 sunt
date domeniile spectrale.
Din spectrul electromagnetic, ochiul omului percepe un
domeniu foarte mic de radiaţie electromagnetică care constituie
domeniul vizibil VIS (400 – 760 nm) şi formează lumina. Lumina
provoacă excitarea nervului vizual. În rezultat, în creierul omului se
formează senzaţia de culoare. Acţiunea concomitentă a radiaţiei cu
lungimea de undă 400 – 760 nm provoacă o senzaţie de lumină
albă. Acţiunea razei de lumină de o anumită lungime de undă
provoacă în creier o senzaţie de lumină de o anumită culoare.
Spectrul radiaţiei vizibile este compus din mai multe culori.
Culorile spectrale de bază sunt prezentate în tabelul 1.2.

5
 Tabelul 1.1. Spectrul electromagnetic şi
interacţiunea radiaţiei electromagnetice cu substanţa
Domeniul spectral λ, nm Modul de interacţiune Metoda de analiză
Tranziţii ale electronilor Electronografia,
Raze cosmice ≤10-4 interiori, difracţia roentgenografia
electronică
Raze - γ 10-4-10-1 - // - // - - // - // -
Raze-X -2
10 -10 2
- // - // - - // - // -
(Roentgen)
UV îndepărtat 50-200 Tranziţii ale electronilor Spectroscopia în
de valenţă UV
UV apropiat 200-400 - // - // - - // - // -
VIS 400-760 - // - // - spectrofotometria
IR apropiat 760-1100 Tranziţii oscilatorii ale Spectrscopia în IR
moleculelor
IR îndepărtat 1100-105 Tranziţii rotative ale - // - // -
moleculelor
Microunde 105-108 Tranziţii nucleare RMN, RMP,
RME
Unde radio 108-1013 - // - // -
Curenţi alternativi 1013-∞

Tabelul 1.2. Culorile spectrale în domeniul VIS

Culoarea spectrală
λ, nm Culoarea complementară
absorbită
 435 Incolor Incolor
435-480 Albastru Galben
480-490 Albastru-verzui Portocaliu
490-500 Verde-albăstrui Roşu
500-560 Verde Purpuriu
560-580 Verde-gălbui Violet
580-595 Galben Albastru
595-605 Portocaliu Albastru-verziu
605-730 Roşu Verde-albăstrui
730-760 Purpuriu Verde
760  Incolor Incolor

6
 Fluxul de lumină cu o anumită lungime de undă este consi-
derat monocromatic, iar fluxul de lumină cu un domeniu mai larg
de lungimi de undă este considerat policromatic.
Diversitatea culorilor în lumea înconjurătoare se datorează
interacţiunii substanţelor cu lumina. În rezultat, undele electromag-
netice incidente pot fi absorbite, reflectate, refractate sau transmise
de substanţe. Culoarea substanţei percepută în creier este condiţio-
nată de fluxul de lumină care n-a fost absorbit de substanţă. Dacă
din lumina albă substanţa absoarbe culoarea spectrală, atunci
culoarea complementară a acesteia va fi cauzată de celelalte unde
rămase neabsorbite. În tabelul 1.2. sunt date culorile spectrale şi
complementare din domeniul VIS.
Radiaţia electromagnetică cu lungimea de undă mai mică de
400 nm şi mai mare de 760 nm nu este percepută vizual de noi. Ea
este considerată invizibilă.
Aparatele şi dispozitivele moderne permit utilizarea analizei
spectrale în domeniul spectrului electromagnetic cuprins între
10-3-1013 nm. Din tabelul 1.1. este evident că la lungimi de undă
mai mici decât cele corespunzătoare ultravioletului îndepărtat în
atom apar interacţiuni nucleare şi tranziţii electronice interne. La
lungimi de undă corespunzătoare domeniilor ultraviolet (UV),
vizibil (VIS) şi infraroşu (IR) se înregistrează absorbţia sau emisia
radiaţiei electromagnetice, cate provoacă tranziţia electronilor de
valenţă, vibraţia şi rotaţia atomilor în moleculele substanţei. Ca
rezultat, sunt înregistrate spectrele corespunzătoare de absorbţie sau
emisie, care furnizează informaţie colosală despre substanţa
analizată. La interacţiunea radiaţiei din domeniul microundelor şi
undelor de radio cu substanţa se poate observa presiunea
electronilor necuplaţi şi a unor nuclee, care cauzează rezonanţa
magnetică electronică şi nucleară.

7
 1.2. Absorbţia şi emisia radiaţiei electromagnetice
Se ştie că, absorbţia şi emisia energiei este cuantizată. Fiecare
specie posedă rezerve discrete de energie electronică, atomică,
moleculară strict determinate: E0, E1, E2 etc. Aceasta înseamnă că
atomii nu pot avea energii intermediare între E0 şi E1, sau E1 şi E2
etc. În stare normală, neexcitată, particulele dispun de o energie
minimă E0. Când se aplică din exterior o energie oarecare, de
exemplu, când se provoacă ciocnirea cu electroni rapizi ai căror
energie este suficientă pentru excitare, particulele se excită, trec pe
un nivel energetic superior. Peste un timp extrem de scurt (~10-8 s)
particula revine spontan la starea normală sau la o stare excitată
inferioară. Energia ∆E, care se eliberează, se emite sub formă de
cuante cu lungimea de undă caracteristică pentru specia dată. Specia
poate trece dintr-o stare energetică în alta numai dacă absoarbe sau
emite un număr întreg de cuante. Din spectrul electromagnetic este
absorbită acea radiaţie lungimea de undă a căreia satisface relaţia
(1.1). Fiecare specie absoarbe sau emite energie selectiv. Această
proprietate importantă stă la baza analizei spectrale.
Dacă energia particulei în stare normală este E0, atunci
absorbind un număr întreg de cuante, particula trece în stare excitată
cu energia corespunzătoare E* (fig. 1.1).

E*
E E o
E
Fig. 1.1. Diagrama de excitare a particulei:
Eo - energia particulei în stare normală;
E* - energia particulei în stare excitată
Diferenţa de energie
o
E = E* - E , ( 1.2 )
se numeşte energie de excitare şi corespunde energiei cuantelor
(fotonilor) selectiv absorbite de particula dată. Dacă luăm în

8
consideraţie expresia (1.1), atunci energia de excitare a particulelor
(electroni, atomi, molecule) se va calcula astfel:

c
E = h = h = h c ̄ . ( 1.3 )


Pentru un mol de substanţă obţinem:

c
E = hN  , ( 1.4 )

unde: N este numărul lui Avogadro.
Dacă introducem valorile constantelor N = 6,02ꞏ1023 mol-1,
h = 6,63ꞏ10-37 kJꞏs şi c = 3ꞏ1017 nm/s, obţinem:

12ꞏ10 4 kJ
E = mol . ( 1.5 )


Din expresia (1.5) este evident că energia de excitare ∆E

corespunzătoare lungimilor de undă din domeniul VIS
(400 – 760 nm) constituie 300 – 158 kJ/mol. De aici rezultă că,
substanţele particulele cărora au energia de excitare de la 158 până
la 300 kJ/mol absorb selectiv în domeniul VIS şi posedă culoare.
Dacă energia de excitare ∆E > 300 kJ/mol, substanţa absoarbe în
domeniul UV (apropiat - ∆E 300 - 600 kJ/mol, îndepărtat -
∆E 600 - 1200 kJ/mol). Dacă energia de excitare E < 158 kJ/mol
substanţa absoarbe în domeniul IR (apropiat - ∆E 110 - 158
kJ/mol). În ambele cazuri vedem substanţele incolore.
Analizând gradul de absorbţie a radiaţiei electromagnetice
(luminii) de către substanţă putem trage concluzie despre
proprietăţile, structura şi compoziţia substanţei.
Dependenţa gradului de absorbţie a radiaţiei electromagnetice
de cantitatea de substanţă şi grosimea stratului absorbant se exprimă
prin legea lui Bouguer-Lambert-Beer şi constituie legea de bază a
absorbţiei luminii în UV, VIS şi IR.

9
 1.3. Analiza spectrală de emisie atomică
(spectroscopia de emisie atomică)
Metodele analitice ale spectroscopiei de emisie se bazează pe
studierea radiaţiei emise de atomii substanţei în stare excitată. Dacă
atomii elementelor chimice în anumite condiţii sunt excitaţi, atunci
ei au proprietatea de a emite radiaţie de o anumită lungime de undă
caracteristică numai pentru specia dată. Această proprietate ne
permite să efectuăm analiza calitativă a elementelor, substanţelor
simple şi compuse şi a amestecurilor de substanţe.
Pentru identificarea elementelor, în practică se utilizează
frecvent aşa-zisele linii analitice spectrale, sau „linii ultime”, care
pot fi depistate în spectrul probei la concentraţii de limită minimă
pentru descoperirea elementului. De exemplu, linia ultimă în
spectrul sodiului corespunde lungimii de undă 589 nm. Această
linie va dispare din spectrul probei analizate, când concentraţia
sodiului în probă va fi mai mică decât 10-5 %. Liniile spectrale ale
elementelor chimice sunt descrise în atlase speciale. În tabelul 1.3
sunt date liniile ultime ale unor elemente chimice, care pot fi
observate vizual. Analiza spectrală de emisie calitativă poate fi
efectuată prin metoda vizuală sau fotografică. În metoda vizuală
liniile ultime ale elementului analizat se determină cu ajutorul
stiloscopului. În metoda fotografică, cu ajutorul spectrografului, se
fotografiază spectrul obţinut la analiză apoi se cercetează. Liniile
ultime ale majorităţii elementelor chimice se află, de obicei, în
domeniul UV şi vizual nu pot fi observate. Spectrograful conţine
dispozitive din cuarţ care permit înregistrarea acestora. De obicei,
pentru orientare, la analiza liniilor spectrale se scoate spectrul
fierului. Spectrul acestui element conţine un număr foarte mare de
linii, care servesc ca reper la determinarea lungimilor de undă ale
liniilor din spectrul elementului analizat.
Analiza spectrală de emisie cantitativă se bazează pe
dependenţa intensităţii liniilor spectrale de cantitatea de substanţă

10
(concentraţia) excitată. Această dependenţă este reflectată foarte
bine în ecuaţia lui B. Lomakin:

IA = a C b , ( 1.6 )

unde: IA este intensitatea liniei spectrale a elementului analizat;

C – concentraţia; a – coeficient care depinde de regimul de lucru al
sursei de excitare, de stabilitatea lui, de temperatură etc.; b – coefi-
cientul de autoabsorbţie, care ia în consideraţie absorbţia cuantelor
de lumină de către atomii neexcitaţi.
Dacă logaritmăm ecuaţia (1.6) obţinem:

lgI = lga + b lgc . ( 1.7 )

Funcţia lgI = f(lgc), în baza ecuaţiei (1.7) este liniară şi foarte

comodă pentru trasarea graficului de etalonare. Ecuaţia (1.6) stă la
baza analizei spectrale cantitative.
Aparatele spectrale au următoarele componente principale:
sursă de excitaţie, element de dispersare a emisiei şi receptor de
radiaţie. În fiecare aparat spectral există un sistem optic, destinat
pentru recepţia fluxului de radiaţie, focalizarea lui, schimbarea
direcţiei razelor etc. În sursa de excitaţie substanţa se atomizează şi
atomii excitaţi emit radiaţie, care este separată în spaţiu în compo-
nente cu ajutorul elementului de dispersare, care este cel mai im-
portant component al aparatului spectral. El determină posibilităţile
analitice şi caracteristicile de bază, dispersia liniară şi capacitatea de
rezoluţie. Ca element de dispersare sunt utilizate prisme, reţele de
difracţie şi dispozitive de interferenţă. Receptorul înregistrează
radiaţia emisă de specia analizată. Ca surse de excitaţie frecvent
sunt utilisate flacăra, arcul electric, scânteia etc. Ca receptor în
metoda vizuală de analiză serveşte însuşi ochiul omului, care este
sensibil numai la lumină în domeniul VIS. Ca receptori în aparatele
spectrale se utilizează plăci, pelicule fotografice, diverse dispozitive
fotoelectrice (fotoelemente).

11
 Construcţia aparatelor spectrale este variată. Ele se deosebesc
după tipul elementului de dispersare, după procedeul de înregistrare
a spectrului etc. Cel mai utilizat aparat spectral este spectrograful cu
cuarţ, care permite fotografierea spectrelor în domeniul lungimilor
de undă 200 – 600 nm. Schema optică a spectrografului ISP-28 este
prezentată în fig. 1.2. O modificaţie a spectrografului ISP-28 este
spectrograful ISP-30, dotat cu un releu de timp şi alte dispozitive
suplimentare. Creşte producţia aparatelor de tip DES cu reţea de
difracţie în calitate de element de dispersare şi cu înregistrare
fotoelectrică a spectrului.

Fig. 1.2. Schema optică a spectrografului ISP-28:

1 – sursă de excitaţie; 2 – sistem optic; 3 – diafrag-mă; 4 – oglindă;
5 – element de dispersare (prismă);
6 – obiectiv; 7 – receptor (placă fotografică)

1.3.1. Spectroscopia de emisie în flacără

(flamfotometria)
Flamfotometria (numită şi fotometria în flacără) este o
variantă simplă a analizei spectrale de emisie, în care ca sursă de
excitaţie se utilizează flacăra unui arzător (propan-butan-aer sau
acetilenă-aer). Flacăra are comparativ temperatură joasă şi va excita
un număr redus de atomi. Spectrul de emisie obţinut va conţine un
număr mic de linii caracteristice. Dispozitivele utilizate sunt mult
mai simple decât în cazul emisiei în plasmă sau în arc.
12
 Tabelul 1.3. Liniile ultime în analiza spectrală vizuală
Ele- Lungimea Ele- Lungimea
Culoarea liniei Culoarea liniei
ment undei, Å ment undei, Å
Al 3961,5* Două linii violete Fe 5232,9
3944,0 5227,2
Ag 5209,1 Verde K 4047,2 Violet
5465,5 Verde intens 4044,1 Violet
6249,9 Galben
Ba 5535,5 Verde-galbui
4934,1 Verde Mg 5183,6 Albastru
4554,0 Violet 5172,7 Albastru
Ca 5270,3 Grupa liniilor Mn 4823,5 Albastru intens
5365,6 verzi 4783,4 Albastru intens
5264,2 4766,4 Albastru intens
5261,7 4762,4 Albastru intens
5260,4 4754,0 Albastru intens
Cd 5085,8 Verde intens Na 5895,9 Două linii galbene
5889,9
Co 4867,9 Grupa liniilor
4840,3 verzi Ni 5476,9 Verde intens
4813,5 5081,0 Trei linii
5080,5 verzi-galbui
Cr 5208,4 Grupa liniilor
5035,4
5206,0 verzi
4980,2 Albastru
5204,5
Pb 4057,8 Violet
Cu 5218,2 Grupa liniilor
5153,2 verzi Sn 4524,7 Albastru intens
5105,5
Sr 4607,3 Albastru
Fe 5371,5 Grupa liniilor
Zn 4810,5 Grupa din trei
5328,0 verzi
4722,2 linii albastre
5269,5
46 80,1
5266,6

Aceasta facilitează analiza, dar în acelaşi timp reduce

posibilităţile metodei în ce priveşte numărul de elemente analizate.
Spectroscopia de emisie în flacără ne permite să analizăm
soluţii care conţin cantităţi mici de ioni ai metalelor alcaline,
alcalino-teroase, galiu, taliu, indiu, plumb etc.

13
Schema de principiu a flamfotometrului este prezentată în
fig. 1.3. El constă din sursa de excitaţie (arzător cu flacără-pulveri
zator), element de dispersare (filtru de lumină), receptor (foto-
element). Soluţia analizată se introduce în paharul pulverizatorului.
Combustibilul şi oxigenul sunt aduse în două camere separate din
interiorul arzătorului, fiind amestecate în afara acestuia la orificiile
de ieşire. În aşa mod se produce o flacără turbulentă. Pe măsură ce
aerul trece pe lângă tubul capilar în care se află soluţia de analizat,
se produce un vacuum care „trage” soluţia în flacără.

Fig. 1.3. Schema de principiu a unui flamfotometru:

1 – pahar cu soluţia analizată; 2 – pulverizator; 3 – arzător; 4 – element de
dispersare (filtru de lumină); 5 – receptor (fotoelement); 6 – dispozitiv de
înregistrare (microampermetru); 7 – compresor pentru combustibil;
8 - compresor pentru aer; 9 – manometre

Curentul de aer şi combustibil transportă picăturile mici de

soluţie în flacără. În flacără va avea loc vaporizarea solventului,
descompunerea substanţei analizate în atomi şi excitarea acestora.
Fluxul de radiaţie emis de atomii excitaţi trece prin filtrul de
lumină 4. Acesta are menirea a selecta din spectrul total al flăcării
14
doar fluxul de radiaţie emis, caracteristic pentru specia de atomi
analizată. Fluxul de radiaţie selectat este transmis la
fotoelementul 5, iar intensitatea curentului fotoelectric este indicată
de microampermetrul 6.
Analiza cantitativă în flamfotometrie se bazează pe ecuaţiile
(1.6) şi (1.7). Deoarece intensitatea liniei spectrale obţinute este
proporţională cu concentraţia probei introduse, în analiză se
utilizează metoda graficului de etalonare. Preventiv, pentru analiză,
se determină domeniul de concentraţie admisibil. S-a constatat, că
la concentraţii mai mari decât cele admisibile se observă o scădere a
intensităţii datorită autoabsorbţiei, iar dependenţa intensităţii liniei
spectrale de concentraţie se supune relaţiei I = f(√c). La concentraţii
mici, unde predomină procesul de ionizare în flacără, relaţia
corespunzătoare va fi I = f(c2) (fig. 1.4).

C min C max C
Fig. 1.4. Graficul de etalonare

Din fig. 1.4 este evident că, numai în domeniul de

concentraţie admisibil [Cmin - Cmax], funcţia I = f(c) este liniară şi
rezultatele vor fi exacte.
Factorii care influenţează flamfotometria: tensiunea
superficială, viscozitatea soluţiei, ionizarea, prezenţa ionilor
interferenţi, prezenţa ionilor care formează sedimente cu ionii
15
analizaţi etc. A controla toţi factorii care facilitează analiza este
dificil, dar întotdeauna trebuie să tindem la o minimizare a tuturor
fenomenelor negative.
Limita de detectare a metodei este joasă şi constituie
10-3 μg/cm3 pentru metalele alcaline şi 10-1 μg/cm3 pentru alte
metale. Avantajul metodei este productivitatea înaltă. În chimia
analitică prezintă interes analiza spectrală a apelor naturale şi a
celor de scurgere, a solului, atmosferei şi a altor obiecte din mediul
înconjurător, precum şi în medicină şi biologie. Are însemnătate
analiza spectrală a materialelor pure în tehnica electronică şi în alte
domenii, analiza reactivelor etc. Metoda în cauză este utilizată cu
succes în cercetările cosmice. Procesul de modernizare a metodelor
spectroscopiei de emisie continuă.

1.4. Analiza spectrală de absorbţie atomică

(spectroscopia de absorbţie atomică)
Atomii substanţei în stare excitată emit radiaţie de o anumită
lungime de undă caracteristică pentru specia dată. Dar atomii
neexcitaţi în stare gazoasă au proprietatea a absorbi acea radiaţie,
pe care ei o pot emite. Aşadar, lungimea de undă a radiaţiei
absorbite este egală cu lungimea de undă a radiaţiei emise de o
specie anumită de atomi. Lungimea de undă a radiaţiei absorbite
este parametrul principal în analiza spectrală de absorbţie atomică
calitativă.
Analiza spectrală de absorbţie atomică se realizează astfel:
substanţa analizată se pulverizează în flacăra unui arzător; în acelaşi
timp prin flacără se trece lumină cu un spectru continuu, care
conţine liniile spectrale caracteristice elementelor ce urmează a fi
determinate. În spectrul obţinut se vede slăbirea intensităţii liniilor
caracteristice speciei analizate. Slăbirea intensităţii liniilor spectrale
reprezintă absorbţia atomică şi se măsoară cu ajutorul dispozitivelor
fotoelectrice sau se înregistrează pe plăci fotografice, unde apar sub
forma unor linii întunecate (negru) pe imaginea spectrului continuu
al luminii. Cantitatea de radiaţie absorbită este proporţională cu
concentraţia atomilor în proba analizată. Această dependenţă liniară
16
se foloseşte în analiza spectrală de absorbţie atomică cantitativă.
Absorbţia atomică poate fi folosită pentru determinarea
concentraţiilor foarte mici de ioni în soluţie. Această metodă se
aplică pe larg pentru determinarea poluării mediului ambiant,
analizei sistemelor biologice, metalurgice, geologice etc.
Analiza spectrală de absorbţie atomică are o serie de avantaje
faţă de analiza spectrală de emisie atomică deoarece:
1. Se pot determina cantitativ mai multe elemente.
2. Interferenţele spectrale sunt mai mici.
3. Pentru majoritatea elementelor se obţine o sensibilitate mai
bună la determinare.

1.5. Analiza spectrală de absorbţie moleculară

(spectroscopia de absorbţie moleculară)
Analiza spectrală de absorbţie moleculară include analiza
colorimetrică (colorimetria) şi fotometrică (fotometria).
Analiza colorimetrică se bazează pe compararea intensităţii
culorii soluţiei analizate şi soluţiei standard cu concentraţia
cunoscută. La analiză se utilizează lumina policromatică.
Analiza fotometrică se bazează pe determinarea spectrului de
absorbţie în analiza calitativă şi măsurarea absorbţiei sau
transmisiei de radiaţie (absorbanţa sau transmitanţa) în analiza
cantitativă. În analiza fotometrică se utilizează flux de radiaţie
monocromatic. Măsurările se fac la lungimea de undă (max ), care
corespunde absorbţiei maxime din spectru.
În chimia analitică prezintă un interes deosebit măsurările
fotometrice cantitative.

1.5.1. Fotometria. Legea fundamentală a absorbţiei luminii.

Legea Bouguer-Lambert-Beer
Dacă un flux monocromatic de lumină cu intensitatea I* cade
pe două cuve identice şi transparente cu solvent şi soluţie analizată
(fig. 1.5), atunci o parte din flux se refractă de la suprafaţa cuvelor

17
(IK), o parte se reflectă (IR), o parte este difuzată (ID), o parte se
absoarbe de solvent (IS), o parte se absoarbe de substanţa analizată
(IA) şi o parte din fluxul de lumină trece prin cuve (IT), respectiv
(I0). Conform legii conservării energiei pentru cuva cu soluţie
obţinem:
I* = I K + I R + I D + I S + I A + I T . ( 1.8 )
Pentru cuva cu solvent:
I* = I K + I R + I D + I S + I o . ( 1.9 )
Folosind aceeaşi cuvă şi acelaşi solvent putem menţine
valorile IK, IS, IR şi ID constante. Din expresiile (1.8) şi (1.9) rezultă:
Io = IA + IT . ( 1.10 )
Din cele expuse rezultă că valoarea IA nu poate fi măsurată
direct. Ea poate fi calculată:
IA = Io - IT . ( 1.11 )
Experimental s-a constatat că intensitatea fluxului de lumină
absorbit de substanţa IA este o funcţie de concentraţia soluţiei c şi
grosimea stratului ℓ, prin care a trecut lumina:
I A = f( l ,c ) .

În anul 1729 savantul Bouguer şi mai târziu, în anul 1760,

savantul Lambert au stabilit următoarea lege:
Straturi de una şi aceeaşi substanţă cu grosime egală în
condiţii identice absorb una şi aceeaşi parte din fluxul de
lumină monocromatic incident.
Din legea lui Bouguer şi Lambert rezultă că intensitatea unui
flux monocromatic de lumină ce trece printr-o substanţă (IT) se
micşorează exponenţial la mărirea grosimii stratului (l). Legea este
valabilă pentru toate substanţele în stare solidă, lichidă şi gazoasă.

18
Matematic se exprimă astfel:
I T = Io e -k*l ; ( 1.12 )
IT
= e -k*l ;
Io
I
ln T = - k*l ;
Io
I
lg T = - k l , ( 1.13 )
Io
unde k = 2,303k*. k şi k* sunt constante de absorbţie, care nu
depind de grosimea stratului, dar depind de natura substanţei,
lungimea de undă a fluxului şi condiţiile experimentului. Semnul
„–„ indică că intensitatea fluxului transcindent IT se micşorează la
mărirea grosimii ℓ. În literatura de specialitate raportul IT/I0 se
numeşte factor de transmisie sau transmitanţă şi se notează cu
litera T:
I
T = T .
Io
Transmitanţa se exprimă în procente (T,%) şi reprezintă
produsul Tꞏ100%. Mărimea –lg(IT/I0) se numeşte extincţie,
absorbanţă sau densitate optică şi se notează cu litera A (sau D):
I I
A = - lg T = - lg T = lg o . ( 1.14 )
Io IT
Studiind soluţiile, savantul Beer în anul 1854 a observat că
legea Bouguer-Lambert este valabilă şi pentru soluţii. El a constatat
că constanta de absorbţie k este direct proporţională cu concentraţia
soluţiei analizate:
k = c . ( 1.15 )
Dacă introducem expresia constantei k în formula (1.13),
atunci pentru absorbanţă obţinem:
I
lg T = -  c l
Io
I
A = - lg T = - lg T =  c l , ( 1.16 )
Io
19
unde mărimea ε este numită coeficient molar de extincţie şi repre-
zintă o măsură a absorbţiei luminii de o anumită lungime de undă
într-un strat cu grosimea de 1 cm al unei soluţii cu concentraţia 1M
a substanţei absorbante. ε depinde de natura solventului, lungimea
de undă a fluxului şi condiţiile experimentale, dar nu depinde de
concentraţia speciei analizate şi grosimea probei.
În analiza fotometrică absorbanţa şi transmitanţa procentuală
se utilizează cel mai frecvent. Între aceste două mărimi s-a stabilit
următoarea relaţie:

A = lg 100 = 2 - lgT % .
T%

Pentru o anumită specie moleculară, absorbanţa, transmitanţa

procentuală şi transmitanţa sunt funcţii de concentraţie.
Deoarece absorbanţa este un număr fără dimensiuni,
coeficientul molar de extincţie este dat în inversul unităţilor de
măsură pentru grosimea stratului absorbant şi pentru concentraţie.
Dacă grosimea stratului este exprimată în centimetri, iar
concentraţia în mol/l , atunci unitatea de măsură va fi:
[] = l mol -1. cm -1 .
Expresia:
A=lc ( 1.17 )
reprezintă legea fundamentală a fotometriei numită legea
Bouguer-Lambert-Beer şi poate fi formulată astfel:
Dacă trecem un flux de lumină monocromatică prin
soluţia de analizat atunci absorbanţa ei este direct
proporţională cu concentraţia şi grosimea stratului de soluţie
absorbant într-un domeniu admisibil de concentraţii.
Această lege ne permite să determinăm experimental
cantitatea de substanţă în soluţie. În timpul analizei, pentru a
exclude pierderile luminii, cauzate de reflectare, refractare,
difuziune şi absorbţia de către solvent, se compară intensităţile

20
luminii ce a trecut concomitent prin soluţie şi solvent în cuve
identice (fig. 1.5).
l

I* IT
soluţie
max

I* Io
solvent

Fig. 1.5. Trecerea luminii prin soluţia analizată şi solvent

Pentru a efectua o analiză spectrofotometrică, preventiv se

determină spectrul de absorbţie pentru specia analizată A = f().
Din spectru se determină lungimea de undă la care absorbţia este
maximă ( max).

1.5.2. Spectre de absorbţie

Spectrul (curba) de absorbţie este reprezentarea grafică a
absorbanţei A sau a coeficientului molar de absorbţie ε în funcţie de
lungimea de undă λ sau frecvenţa luminii incidente ν. Frecvent în
literatura de specialitate în loc de valorile A şi ε se utilizează
logaritmii acestora.
Curba lgA = f() reprezentată în fig. 1.6,a îşi schimbă poziţia
faţă de axa y în sus sau în jos paralel cu sine odată cu variaţia
concentraţiei sau grosimii stratului absorbant. Curba A = f()
(fig. 1.6, b) nu posedă aşa proprietate. Această particularitate
prezintă interes în analiza calitativă. Spectrul de absorbţie poate fi
reprezentat şi prin funcţiile: lgT = f(), T% = f() şi T = f(). Toate
spectrele se caracterizează prin  max.

21
 logA A

1
1 2


a b
Fig. 1.6. Reprezentarea grafică a curbelor de absorbţie:
a) lgA = f(); b) A = f();
1 – soluţie de concentraţie c în cuvă cu grosimea ℓ, cm; 2 – soluţie de
concentraţie ¼ c sau în cuvă cu grosimea ¼ ℓ, cm

Din cele expuse rezultă că max caracterizează culoarea sub-

stanţei şi este o măsură a energiei de excitare a particulei. Mărimea
εmax caracterizează intensitatea culorii (gradul de absorbţie) şi este o
măsură a probabilităţii că particula substanţei la interacţiune cu
radiaţia electromagnetică (lumina) cu max va absorbi cuantele de
lumină corespunzătoare şi va trece în stare excitată.
Metodele de analiză bazate pe absorbţia luminii de către
sistemele moleculare sau ionice în domeniul ultraviolet, vizibil sau
infraroşu al spectrului sunt numite metode fotometrice de analiză.
Ele constituie baza fotometriei. Deosebim fotocolorimetrie şi
spectrofotometrie. În analiza fotocolorimetrică se utilizează lumina
policromatică, iar în analiza spectrofotometrică - lumina
monocromatică. În analiza spectrofotometrică un interes primordial
prezintă următorii parametri spectrali: numărul de maximuri (sau
benzi de absorbţie) şi poziţia acestora pe scara lungimilor de undă
(sau frecvenţă); înălţimea maximului; forma benzii de absorbţie.

1.5.3. Geneza spectrelor de absorbţie moleculară

Soluţiile colorate pot fi analizate fotometric. Lumina este ab-
sorbită de soluţie selectiv. În funcţie de lungimea de undă absorbţia
poate fi mai mare sau mai mică. Se absorb intensiv cuantele,
22
energia cărora este egală cu energia de excitare a particulelor
absorbante. Dacă substanţa absorbantă se află în stare atomară,
atunci cuantele absorbite se consumă la efectuarea tranziţiilor
electronice în atomi. Spectrele înregistrate reprezintă benzi de
absorbţie foarte înguste sau linii corespunzătoare lungimilor de
undă absorbite. Aceste spectre se numesc spectre de absorbţie
atomică sau spectre electronice. Ele sunt simple şi se interpretează
pe baza teoriei mecanicii cuantice. Dacă cuantele de lumină sunt
absorbite de molecule, atunci obţinem spectre de absorbţie
moleculară (spectre moleculare). Spectrele moleculare reprezintă
benzi late de absorbţie. Pentru ilustraţie în fig. 1.7 se dă spectrul de
absorbţie a soluţiei de KMnO4 şi a vaporilor de benzen.
După structură, spectrele moleculare sunt mai complicate
decât spectrele atomice. Cuantele de lumină absorbite măresc
energia internă a moleculelor, care include energia de rotaţie a
particulei ca un tot întreg, energia de vibraţie a atomilor şi cea de
mişcare a electronilor:
E = Erot + Evibr + Eel , ( 1.18 )
unde: Erot – energia de rotaţie; Evibr – energia de vibraţie;
Eel – energia tranziţiilor electronice.

Ecuaţia (1.18) trebuie să cuprindă componentele energetice,

graţie structurii fine şi extrafine a interacţiunii de spin nuclear şi de
electron, corecţia la aproximaţia schemei aditive şi alţi factori, care
la prima aproximaţie pot fi neglijaţi.
Din punct de vedere energetic mişcările de rotaţie, vibraţie şi
electronice se deosebesc esenţial:
Erot <_ Evibr <_ Eel .

23
 A A

450 500 550 600 n m 230 240 250 260 270 n m

a b
Fig. 1.7. Spectre de absorbţie:
a) soluţie de KMnO4, b) vapori de benzen

Numeric aceste mărimi se raportă ca 1 10 ‫׃‬2 10 ‫׃‬3. Fiecare

formă de energie are caracter cuantic şi poate fi caracterizată printr-
un set bine determinat de stări energetice cât şi de numerele
cuantice respective. Diagrama pentru energia moleculară este
prezentată în fig. 1.8.
Spectre de rotaţie. Energia de rotaţie (Erot) a moleculei este
analizată după modelul unui rotator rigid, care prezintă două mase
aflate una faţă de alta la o distanţă fixă. Excitarea nivelurilor ener-
getice de rotaţie se manifestă la energii joase, corespunzătoare
domeniului infraroşu depărtat (IR) şi de microunde. Energia acestor
domenii spectrale este comensurabilă cu energia oscilaţiilor
termice. Prin urmare, chiar la temperatura de cameră o parte din
nivelurile de rotaţie sunt populate. Spectrele de rotaţie nu se
folosesc în scopuri analitice. Ele şi-au găsit aplicare la cercetarea
structurii moleculare, la determinarea distanţelor internucleare etc.

24
Fig. 1.8. Diagrama stărilor energetice posibile la excitarea moleculelor şi
ionilor complecşi de tip molecular: Eo - energia moleculei în stare normală
(neexcitată), E* - energia moleculei la prima excitaţie electronică,
V şi V* - numerele cuantice de vibraţie cu valorile 0,1,2,3, corespunzătoare
stărilor energetice de vibraţie, r şi r* - numerele cuantice de rotaţie
corespunzătoare stărilor energetice de rotaţie

Spectre de vibraţie. La temperaturi obişnuite starea energe-

tică a moleculelor corespunde nivelului fundamental de vibraţie V0.
Oscilatorul armonic este cel mai simplu model ce descrie mişcarea
de vibraţie pentru molecula biatomică, care este cea mai simplă.
Acest sistem constă din două corpuri legate printr-o forţă elastică.
Curba energiei potenţiale a oscilatorului armonic este descrisă de
parabola 1 prezentată în fig. 1.9. Energia ei poate fi determinată din
ecuaţia:
Evibr = ( V + 12 ) h o , ( 1.19 )

unde V este numărul cuantic de vibraţie cu valorile 1, 2, 3,....n.

Din ecuaţia (1.19) rezultă că în stare normală, când V=0,
oscilatorul posedă o energie ce corespunde aşa-ziselor niveluri nule,
numită energie de „zero absolut”. Conform regulilor de selecţie, în
aceste sisteme sunt permise trecerile cuantice pentru care ∆V= ±1.

25
 Este evident, că distanţa dintre două niveluri energetice la
oscilatorul armonic este constantă şi egală cu hνo. Deci, pentru toate
tranziţiile cuantice permise se va absorbi sau emite numai energie
de frecvenţa νo. În spectru se va observa o singură bandă. Frecvenţa
ce caracterizează această bandă poate fi calculată conform ecuaţiei:

o = 1  K ,
2 M
unde: M este masa redusă, determinată ca 1/M = 1/m1 + 1/m2 (m1 şi
m2 – masele nucleelor); K – constanta de forţă, uneori se identifică
cu tăria legăturii chimice în moleculă.
În molecula reală vibraţiile sunt anarmonice şi curbele
energiei potenţiale a moleculei capătă un aspect asimetric (Fig. 1.9,
curba 2). Energia oscilatorului anarmonic se calculează după
formula:

Evibr = ( V + 1 ) h  - h2 2 ( V + 1 ) 2 , ( 1.20 )
2 o 4D 2
unde D este energia de disociere a moleculei.
Din ecuaţia (1.20) rezultă că nivelurile energetice ale
oscilatorului anarmonic se apropie odată cu creşterea numărului
cuantic. Pentru oscilatorul anarmonic sunt permise tranziţiile
cuantice între orice niveluri.
Cea mai intensivă bandă în spectru este prima, care ia naştere
la tranziţia de la nivelul V=0 la V=1. Acestei benzi îi corespunde
frecvenţa de bază sau fundamentală. Benzile mai puţin intensive
formează armonici superioare, adică frecvenţe ce caracterizează
tranziţia de la nivelul V = 0 la V = 2 (armonica a doua), la nivelul
V = 3 (armonica a treia) etc.
Nu toate moleculele posedă spectre de vibraţie în IR, dar
numai acele la care în timpul vibraţiei are loc variaţia momentului
dipolar electric. Spectre în IR posedă moleculele HCl, HBr etc., dar
nu H2, O2 etc.

26
 Fig. 1.9. Curbele energiei potenţiale şi nivelurile de energie
ale moleculei biatomice

Aspectul comparativ simplu al spectrelor de vibraţie şi

vibraţie-rotaţie al moleculelor biatomice este determinat de faptul
că vibraţiile au loc numai de-a lungul axei ce uneşte nucleele. Într-o
moleculă poliatomică vibrează toţi atomii. Pentru o moleculă
neliniară, ce conţine N atomi, gradul de libertate de vibraţie va fi
egal cu 3N-6, iar pentru o moleculă liniară 3N-5. Tabloul complex
al vibraţiilor în molecula poliatomică reprezintă o suprapunere a
vibraţiilor normale. Frecvenţele vibraţiilor normale se
caracterizează prin poziţia benzilor în spectrele IR, iar amplituda
vibraţiilor determină intensitatea acestor benzi. Numărul de vibraţii
normale, evident, va fi egal cu numărul gradelor de libertate de
rotaţie, iar forma generală a vibraţiilor moleculare va fi
suprapunerea 3N-6 (sau 3N-5) vibraţii normale.
La clasificarea vibraţiilor normale se disting vibraţii de
valenţă şi de deformare. Vibraţia este considerată de valenţă, dacă
are loc variaţia distanţei dintre atomi fără schimbarea unghiurilor
dintre legăturile chimice. Vibraţiile care se datorează modificării
unghiurilor dintre legăturile chimice sunt de deformare (fig. 1.10).
Spectrele de vibraţie pentru moleculele poliatomice sunt
interpretate pe baza teoriei grupurilor şi a simetriei moleculelor.
Aparatul matematic al teoriei grupurilor permite calcularea
numărului de frecvenţă şi a regulilor de selecţie pentru molecule cu
diversă simetrie.
27
 O
H H

a) b) c)
Fig. 1.10. Vibraţiile atomilor în molecula de apă:
a, b - vibraţii de valenţă, c - vibraţie de deformare

Asemenea informaţie este deosebit de preţioasă pentru

determinarea constantelor moleculare, studierea structurii
moleculare etc. În chimia analitică prezintă interes frecvenţele
caracteristice ale grupărilor de atomi, care permit identificarea
substanţelor. Analiza spectrelor IR a demonstrat, că unele din
frecvenţele observate pot fi identificate cu vibraţiile unor atomi sau
grupuri de atomi luaţi aparte. S-a constatat, că în spectrele tuturor
moleculelor care conţin legătura C-H sunt prezente frecvenţe în
domeniul 2800–3000 cm-1, legătura C=C se caracterizează prin
frecvenţa 1650 cm-1, iar legătura C≡C – prin frecvenţa 2100 cm-1.
Aceste frecvenţe au fost numite frecvenţe caracteristice. În
spectroscopie ele prezintă interes practic la determinarea structurii
moleculelor şi efectuarea analizei calitative după spectrele în IR.
Spectre electronice. Spectrele electronice sunt condiţionate
de tranziţiile electronice, care se realizează în atomii moleculei.
Tranziţiile electronice sunt posibile la absorbţia fotonilor cu energie
înaltă şi sunt caracteristice domeniilor VIS şi UV. Interpretarea
spectrelor electronice poate fi efectuată pe baza teoriei mecanicii
cuantice, folosind metoda orbitalilor moleculari (OM). Electronii în
molecule se pot afla pe orbitali de legătură, antilegătură şi de
afânare. Repartizarea relativă a nivelurilor energetice a diferitor
OM este prezentată în fig. 1.11. Deoarece diverse tranziţii
electronice necesită diversă energie, benzile de absorbţie se
distribuie la diferite lungimi de undă.
28
 Fig. 1.11. Diagrama nivelurilor electronice şi energia
tranziţiilor electronice posibile

Cea mai mare energie solicită tranziţia →*, legată de

excitarea electronilor interni. Ea corespunde absorbţiei în UV
îndepărtat (≤200nm). Aşa tranziţii sunt caracteristice pentru
hidrocarburile saturate. Tranziţia n→* necesită un consum mai mic
de energie. Benzile de absorbţie corespunzătoare acestor tranziţii se
află în domeniul UV (200 ≤ ≤ 300 nm). O energie şi mai mică
necesită tranziţia pe orbitalii * de afânare. Tranziţiile n→* şi
→* se realizează în moleculele substanţelor cu legături
conjugate şi în moleculele combinaţiilor aromatice. De exemplu,
tranziţia n→π* în atomul de oxigen a ionilor MnO4- şi CrO42-
explică coloraţia lor intensă. Deoarece calculul teoretic a energiei
OM este masiv şi greu de interpretat, prezintă interes legităţile
empirice, care explică structura şi proprietăţile substanţei pe baza
spectrului de absorbţie obţinut.
Implantarea diferitor substituenţi în moleculă sau schimbarea
condiţiilor externe (de exemplu, solventul) provoacă deplasarea
benzii de absorbţie. Deplasarea benzii de absorbţie în direcţia
undelor mai lungi se numeşte deplasare batocromă (deplasare
roşie). Dacă deplasarea benzii are loc în direcţia undelor mai scurte,
efectul se numeşte deplasare hipsocromă (deplasare albastră). În
afara tranziţiilor de valenţă sunt cunoscute şi tranziţiile electronice

29
Rydberg, care decurg cu schimbarea numărului cuantic principal.
Benzile acestor tranziţii se află în UV îndepărtat.
Tranziţia electronică se complică prin suprapunerea
tranziţiilor de vibraţie, iar uneori şi a celor de rotaţie, deoarece
fiecare stare electronică a moleculei posedă un set bine determinat
de niveluri de vibraţie şi de rotaţie (fig. 1.8).
În stare normală (fundamentală) Eo avem un sistem de
niveluri de vibraţie, caracterizate de numerele cuantice de vibraţie
V = 0,1,2,.. În stare electronică la prima excitaţie E* avem un sistem
de niveluri de vibraţie, cu numerele cuantice de vibraţie
V*= 0,1,2,... Fiecare din stările de vibraţie mai are şi un sistem de
niveluri de rotaţie, energia cărora este proporţională numărului
cuantic de rotaţie r. Majoritatea moleculelor, în condiţii obişnuite,
se află în stare fundamentală electronică Eo şi de vibraţie V = 0. În
aceste condiţii tranziţiile de rotaţie caracterizează spectrele de
rotaţie pure, benzile cărora apar în domeniile IR îndepărtat şi
microunde (fig. 1.8). Tranziţiile de vibraţie pure apar în starea
electronică neschimbată a moleculei. În cazul gazelor rarefiate se
observă spectre de vibraţie–rotaţie a moleculelor. νrot+νvibr
caracterizează tranziţiile dintre nivelurile de rotaţie ale diferitor
stări de vibraţie.
Tranziţiile electronice moleculare sunt mult mai complicate
decât tranziţiile electronice în atomi, deoarece ele se intercalează cu
cele de vibraţie şi de rotaţie. Suprapunerea unui număr mare de
tranziţii de vibraţie condiţionează extinderea benzilor spectrelor
electronice moleculare. Există şi alte motive (de exemplu, perioada
de existenţă a stării excitate etc.), care provoacă extinderea benzilor
de absorbţie în spectrele electronice moleculare.
Schimbarea proprietăţilor învelişului electronic în rezultatul
tranziţiilor electronice provoacă schimbarea energiei potenţiale a
sistemului. Energia potenţială a moleculei biatomice în diferite stări
electronice nu va fi identică. În starea excitată are loc mărirea
distanţei internucleare, micşorarea energiei de disociaţie şi
schimbarea altor proprietăţi în raport cu proprietăţile stării
fundamentale. Curbele ordinare ale energiei potenţiale a
30
moleculelor în stările fundamentală şi excitată sunt prezentate în
fig. 1.12.

Fig. 1.12. Tranziţia electrono-vibraţională conform principiului

Franck-Condon: 1 – starea fundamentală, 2 – starea la prima excitaţie
În spectroscopia electronică prezintă interes principiul
Franck-Condon. În procesul de absorbţie a cuantelor de energie are
loc trecerea imediată a învelişului electronic în stare excitată, dar
poziţia nucleelor nu reuşeşte să se schimbe aşa de repede. În
procesul tranziţiei distanţa internucleară rămâne neschimbată. Dar
la echilibru, în stare excitată distanţa internucleară diferă de cea pe
care o avea molecula în stare iniţială. Nivelurile de vibraţie ale stării
excitate vor fi la fel diferite.
Pentru a determina nivelurile de vibraţie în stare excitată se
recomandă a trasa drepte paralele verticale din punctele unde
probabilitatea aflării moleculei în stare fundamentală este maximă
până la intersecţie cu curba energiei potenţiale în stare excitată.
Aceste puncte se află pe curba energiei potenţiale în stare funda-
mentală, unde viteza nucleelor este nulă, deoarece se schimbă
direcţia mişcării. Deoarece cele mai probabile sunt tranziţiile care
nu duc la schimbarea distanţei internucleare, lor le vor corespunde
cele mai intense benzi în spectrul de absorbţie. Utilizarea
principiului Franck-Condon în spectroscopia moleculelor
31
poliatomice prezintă un deosebit interes, contribuind la rezolvarea
problemei despre tipurile de vibraţii şi structura moleculei. În cazul
moleculelor poliatomice, tabloul devine mult mai complex,
deoarece energia potenţială în astfel de molecule va fi exprimată nu
printr-o curbă simplă, dar printr-o suprafaţă a energiei potenţiale
într-un spaţiu n-dimensional.

1.5.4. Condiţiile optime pentru dozările fotometrice

Legea Bouguer-Lambert-Beer exprimată prin ecuaţia (1.17)
prezintă grafic o linie dreaptă pornită din originea axelor de
coordonate. Practica demonstrează că funcţia liniară A = f(c) nu se
respectă întotdeauna. Aplicarea legii Bouguer-Lambert-Beer în
practică este limitată de următoarele condiţii:
1. Legea se respectă numai pentru lumina monocromatică.
Pentru a nota această limitare, ecuaţia (1.17) se va scrie în felul
următor:

A =   l C . ( 1.21 )

Indicele  arată că mărimile A şi ε au fost măsurate în fluxul

monocromatic cu lungimea de undă .
2. Coeficientul (ε) din ecuaţia (1.21) depinde de indicele de
refracţie al mediului. Dacă concentraţia soluţiei analizate este
relativ mică, indicele de refracţie rămâne neschimbat, adică este la
fel ca şi pentru solventul pur. În acest caz nu se observă devieri de
la legea fundamentală a absorbţiei luminii.
3. Temperatura în procesul analizei trebuie să rămână constantă
cel puţin în limita câtorva grade.
4. Fluxul de lumină trebuie să fie orientat paralel.
5. Ecuaţia (1.21) se respectă numai pentru sistemele în care
centrele absorbante sunt particule de acelaşi fel. Dacă la variaţia
concentraţiei are loc schimbarea naturii acestor particule, de
exemplu, datorită interacţiunii acid-bază, polimerizării, disociaţiei
etc., atunci funcţia A = f(c) nu va fi liniară, deoarece coeficientul
molar de absorbţie al particulelor nou formate şi a celor iniţiale nu
va fi acelaşi.

32
 Înainte a efectua o analiză fotometrică se stabileşte domeniul
spectral şi domeniul de concentraţie admisibil. Dacă reagentul (R)
şi substanţa analizată (S) absorb la diferite lungimi de undă şi
curbele lor de absorbţie nu se suprapun, atunci pentru analiză se va
utiliza fluxul de lumină cu lungimea de undă corespunzătoare
absorbţiei maxime din curba de absorbţie a substanţei analizate
(max) (fig. 1.13, a). Dacă reagentul (R) şi substanţa analizată (S)
absorb la lungimi de undă apropiate şi curbele lor de absorbţie se
suprapun, atunci pentru analiză se va utiliza fluxul de lumină cu
lungimea de undă optimă (opt), care corespunde unei variaţii
maxime de absorbanţă (∆A>>>) (fig. 1.13, b).
Dacă analizăm corelaţia dintre spectrele de absorbţie şi
funcţia A = f(C), prezentată în fig. 1.14, atunci observăm că numai
pentru λmax variaţia absorbanţei ∆A va fi maximă la aceeaşi variaţie
de concentraţie ∆C. La orice altă valoare a lungimii de undă din
spectrul de absorbţie  variaţia absorbanţei A va fi mai mică
pentru aceeaşi C. Deoarece A(max) > A() pentru aceeaşi C
rezultă că toate măsurările fotometrice se vor efectua la max sau în
unele cazuri la opt. Astfel vom obţine o exactitate mare la analiză.

R R
A A

S S

A

S R  , nm  , nm
 S  R  optim
a b
Fig. 1.13. Spectre de absorbţie: a) reagentul (R) şi substanţa (S) absorb la
diferite lungimi de undă; b) reagentul (R) şi substanţa (S) absorb la lungimi de
undă apropiate

33
 A
. A .
A
. .
. .
. .. A
. . .
.. . .
 max   , nm C C , mol l
    max  A(  ) <  A(  max)
Fig. 1.14. Corelaţia dintre spectrele de absorbţie şi legea
Bouguer-Lambert-Beer

Factorii care provoacă abateri de la legea Bouguer-

Lambert-Beer. Se observă abateri de la lege atunci, când reprezen-
tarea grafică a funcţiei A = f(C) este neliniară. Deviaţia spre ordo-
nată este numită deviaţie pozitivă, iar deviaţia spre abscisă este
numită deviaţie negativă. În fiecare caz nu există o corelaţie
perfectă cu legea Bouguer-Lambert-Beer. Totuşi, în majoritatea
sistemelor analizate există un domeniu de concentraţii admisibil
unde funcţia A = f(C), care exprimă legea Bouguer-Lambert-Beer,
este liniară. Pentru a determina domeniul de concentraţii admisibil
se calculează concentraţia minimă şi maximă a soluţiei analizate din
relaţia:
A
C = .
l
Domeniul de concentraţii admisibil va fi:
Cmin <_ C <_ Cmax .
De exemplu: dacă Amin = 0,01, ℓ = 1 cm şi ε = 103, atunci
Cmin = 10-5 mol/l; dacă Amax = 1,5, ℓ = 1 cm şi  = 103, atunci
Cmax = 1,5ꞏ10-3 mol/l. Domeniul de concentraţii admisibil va fi:

10-5 ≤ C ≤ 1,5ꞏ10-3 mol/l.

34
 Cei mai importanţi factori care provoacă devieri de la legea
Bouguer-Lambert-Beer sunt:
1. Condiţiile experimentale: temperatura, presiunea, timpul, razele
solare, solventul şi puritatea soluţiei.
2. Erorile instrumentale: gradul de monocromacitate, dispersia
radiaţiei, stabilitatea sursei de radiaţie, detectorul, filtrul de
lumină, siguranţa pieselor optice.
3. Deviaţii de natură chimică: natura substanţei, pH-ul, prezenţa
agenţilor de complexare, schimbarea indicelui de refracţie în
probă etc.
Sensibilitatea şi precizia analizei fotometrice. Sensibilitatea în
analiza fotometrică este determinată de valoarea coeficientului de
absorbţie molar ε. Cu cât valoarea lui ε este mai mare cu atăt şi
sensibilitatea analizei este mai mare. Există şi alte caracteristici ale
sensibilităţii. Precizia analizei fotometrice depinde de
particularităţile individuale ale reacţiei fotometrice cercetate, de
parametrii aparatului utilizat şi de alţi factori şi variază în limite
destul de largi. Eroarea frecventă a analizei fotometrice constituie
aproximativ 1 - 2% (relativ).

1.5.5. Analiza fotometrică cantitativă

Fotometria cantitativă se bazează pe legea Bouguer-Lambert-
Beer. În practică se utilizează frecvent următoarele metode de
analiză cantitativă:
Etalonarea. Pentru analiză se prepară o serie de soluţii
standard, de concentraţii cunoscute: C1,C2,C3,... . Se măsoară
absorbanţele A1,A2,A3,... sau transmitanţele lor T1,T2,T3, ...,
corespunzătoare şi se reprezintă grafic în funcţie de concentraţie. În
aceleaşi condiţii se măsoară absorbanţa Ax sau transmitanţa Tx a
soluţiei de concentraţie necunoscută Cx. Se depune pe ordonata
absorbanţelor valoarea Ax şi grafic se determină concentraţia
necunoscută a soluţiei (fig. 1.15).

35
 Această metodă este cea mai utilizată pentru dozările
fotometrice cantitative. Metoda este limitată de dificultăţile
pregătirii soluţiilor-etalon şi evidenţa influenţei componenţilor
secundari, adică componenţi care se află în probă nedeterminaţi, dar
care influenţează rezultatele.
Compararea cu un standard. Pentru analiză se prepară o
soluţie cu concentraţia cunoscută Cst (soluţie standard) a substanţei
de dozat şi se măsoară absorbanţa ei Ast. În aceleaşi condiţii se
măsoară absorbanţa soluţiei Ax cu concentraţie necunoscută Cx.

A T

A3 +
T1 +

A2 +
T2 +
A1 + T3 +
C1 C2 C3 C C1 C2 C3 C
a b
Fig. 1.15. Graficul de etalonare:
a) A = ε ℓ C , b) T = 10 – kℓc, pentru ℓ-const.
Conform legii lui Bouguer-Lambert-Beer, absorbanţa
substanţei necunoscute, Ax , şi absorbanţa standardului, Ast , vor fi:
Ax =  l Cx
Ast =  l Cst ,
Din raportul lor obţinem formula de calcul a concentraţiei
soluţiei analizate:
A
Cx = Cst x .
Ast
Adăugarea unui standard. Metoda se utilizează la analiza
soluţiilor complexe. În acest caz se ţine cont de influenţa
componenţilor secundari. Mai întâi se măsoară absorbanţa soluţiei
36
analizate, Ax , care conţine o anumită specie de concentraţie
necunoscută, Cx , apoi în soluţia analizată se introduce un anumit
volum de soluţie standard, Vst , cu concentraţia Cst . Se măsoară
absorbanţa soluţiei obţinute Ax+st cu concentraţia Cx+st. Dacă nu se
mai face nici o diluare ulterioară, atunci pentru cele două soluţii,
conform legii lui Bouguer-Lambert-Beer, obţinem:
Ax =  l Cx
Ax+st =  l Cx+st ,

unde
Vx C x + Vst Cst
C x+st = .
Vx + Vst
Dacă luăm raportul ecuaţiilor de mai sus şi înlocuim expresia
pentru Cx+st obţinem formula de calcul pentru concentraţia soluţiei
analizate Cx , mol/l:
Ax . Cst . Vst
Cx = .
Ax+st .Vx + Ax+st .Vst _ Ax.Vx
În analiza fotometrică sunt folosite şi alte metode de analză.
În cazul soluţiilor intens colorate, se utilizează cu succes fotometria
diferenţială, unde în loc de solvent se ia o soluţie de concentraţie
cunoscută a substanţei analizate. În rezultat se determină absorbanţa
relativă, care, ca şi absorbanţa reală, este proporţională
concentraţiei soluţiei, numai că drepta A = f (C) nu trece prin
originea coordonatelor.

1.5.6. Legea aditivităţii. Analiza fotometrică a amestecurilor cu

mai mulţi componenţi
Dacă soluţia analizată conţine mai multe specii în stare să
absoarbă lumina, atunci absorbanţa ei este o mărime aditivă.
Această proprietate se numeşte legea aditivităţii absorbanţei.
Conform acestei legi, absorbanţa unei specii oarecare nu depinde de
prezenţa altor specii în soluţie. Dacă în soluţie avem mai multe
37
specii colorate, fiecare din ele va avea cota sa aditivă în absorbanţa
A, măsurată experimental:
A = A1 + A2 + A3 + ... + Ai ,
unde A1,A2,A3, ... Ai sunt absorbanţele speciilor prezente în soluţie.
Dacă luăm în consideraţie relaţia (1.17), obţinem expresia
matematică a legii aditivităţii absorbanţei:
A = l ( 1 c1 +  2 c 2 +  3 c 3 + . . . +  i c i ) .
Legea aditivităţii absorbanţei permite dozarea concomitentă a
mai multor specii în amestec, fără o separare preventivă, chiar dacă
spectrele de absorbţie se suprapun.
În fig. 1.16 sunt prezentate spectrele a două specii M şi N,
care sunt în amestecul analizat. Pentru un astfel de sistem, conform
legii aditivităţii absorbanţei, putem scrie:

A(  1 ) = l (  M (  1 ) . C M +  N(  1 ) . C N )
A(  2 ) = l (  M (  2 ) . C M +  N(  2 ) . C N) ,

unde: A(λ1), A(λ2) sunt absorbanţele amestecului înregistrate la lun-

gimile de undă λ1, λ2, corespunzător; εM(λ1), εM(λ2), εN(λ1) şi εN(λ2)
sunt coeficienţii de absorbţie molari ai speciilor M şi N la lungimile
de undă λ1 şi λ2, corespunzător; CM şi CN sunt concentraţiile molare
a speciilor M şi N în sistemul analizat.

1 2 
Fig. 1.16. Spectrele de absorbţie a două specii M şi N în amestec

38
 Dacă rezolvăm sistemul de ecuaţii obţinut mai sus, pentru
ℓ = 1 cm, obţinem formulele de calcul a concentraţiei speciilor în
amestecul analizat:
A( 1 ) .  N( 2 ) - A( 2 ) .  N( 1 )
CM =
 M ( 1 ). N( 2 ) -  M ( 2 ). N( 1 )
A( 2 ) .  M ( 1 ) - A( 1 ) .  M ( 2 )
CN = .
 M ( 1 ) .  N( 2 ) -  M ( 2 ) .  N( 1 )
Lungimile de undă λ1 şi λ2, la care trebuie efectuate
măsurările absorbanţei, sunt selectate din spectrele de absorbţie a
speciilor, folosind diferite procedee. Adesea, dar nu întotdeauna,
aceste lungimi de undă coincid cu max a fiecărei specii. Coeficienţii
de absorbţie molari ai speciilor se determină în prealabil. În aşa
mod, analiza fotometrică a amestecului cu mai multe specii se
reduce la măsurarea absorbanţei la două lungimi de undă selectate.
Dacă în amestec vom avea n specii, atunci în sistemul de ecuaţii
vom avea n ecuaţii. Rezolvarea acestor sisteme se face relativ uşor,
cu ajutorul computerului.
Metoda poate fi aplicată în domeniile UV, VIS şi IR.

1.5.7. Titrări fotometrice

În titrările fotometrice, punctul final al titrării se determină cu
ajutorul spectrofotometrului. Preventiv, din spectrul de absorbţie al
speciei care absoarbe, se alege lungimea de undă la care se va înre-
gistra absorbanţa în procesul titrării. În titrarea fotometrică pot fi
urmărite diverse reacţii chimice: acido-bazice, de oxido-reducere,
complexare etc. Condiţia necesară pentru o titrare fotometrică este
ca reactanţii sau produşii de reacţie să sufere o schimbare în ab-
sorbţie, pe măsură ce se desfăşoară titrarea. În fig. 1.17 este
prezentat un montaj experimental pentru titrări fotometrice.
De exemplu, la titrarea fierului (II) cu soluţie de permanganat
de potasiu:
-
5 Fe 2+ + MnO 4 + 8 H+ = 5 Fe 3+ + Mn2+ + 4 H 2O

39
 Fig. 1.17. Montaj Fig. 1.18. Forme tipice de curbe de
experimental pentru titrări titrare fotometrică:
fotometrice a) titrantul prezintă absorbţie;
b) produsul reacţiei prezintă absorbţie;
c) substanţa analizată prezintă absorbţie

se va urmări absorbanţa sistemului reactant la  = 520 nm ( la care

absoarbe KMnO4). Cuva care conţine proba de Fe2+ se va plasa în
aparat şi la titrare din biuretă se vor adăuga porţii mici de soluţie
preventiv standardizată de KMnO4. Valorile înregistrate pentru
absorbanţă vor rămâne relativ constante până când KMnO4 va fi în
exces. Când se va trece de punctul de echivalenţă absorbanţa va
creşte în mod liniar, în funcţie de cantitatea de permanganat
adăugată. Punctul de echivalenţă (PE) va fi marcat la intersecţia
dreptelor duse prin punctele depuse pe grafic. În fig. 1.18, a este
prezentată curba obţinută la titrarea fotometrică a Fe2+ cu KMnO4
(cazul când absoarbe titrantul). Titrarea fotometrică poate fi
40
realizată şi atunci când absoarbe produsul de reacţie (fig. 1.18, b), şi
atunci când absoarbe substanţa analizată (fig. 1.18, c).
Titrarea fotometrică are următoarele avantaje:
1) Cu ajutorul spectrofotometrului sunt detectate rapid
schimbări uşoare de culoare.
2) Metoda poate fi aplicată în cazul soluţiilor intens colorate,
care ar interfera cu indicatorii vizuali.
3) Pentru stabilirea punctului de echivalenţă se utilizează
metoda de extrapolare.
4) Pot fi cercetate reacţii la care constantele de echilibru nu
sunt favorabile. În aceste cazuri, datele experimentale
obţinute descriu o curbură în domeniul punctului final.
5) Schimbarea culorii indicatorilor poate fi detectată cu
uşurinţă.

Pentru a obţine rezultate bune nu este necesară o aparatură

prea complicată. În fig. 1.17 se prezintă o instalaţie experimentală
simplă, care poate fi utilizată în cuplare cu fotocolorimetru sau
spectrofotometru. Titrarea fotometrică se caracterizează printr-un
înalt grad de selectivitate.

1.6. Nefelometria şi turbidimetria

Pentru analiza sistemelor intransparente se aplică metodele
nefelometrice şi turbidimetrice. Metoda nefelometrică se bazează pe
măsurarea intensităţii luminii difuzate de particulele dispersate, iar
metoda turbidimetrică – pe măsurarea intensităţii luminii ce a trecut
prin mediul intransparent.
În sistemele neomogene şi intransparente sunt prezente
particule cu dimensiuni relativ mari în comparaţie cu dimensiunile
moleculelor şi combinaţiilor complexe. La trecerea fluxului de
lumină prin astfel de sisteme o parte din radiaţie este difuzată de

41
aceste particule. Este evident că, cu cât numărul particulelor va fi
mai mare cu atât mai multă lumină va fi difuzată şi mai puţină
lumină va trece prin aşa soluţii.
În literatura de specialitate difuziunea luminii de particule, a
căror dimensiuni sunt mai mari decât lungimea de undă a luminii
incidente, se numeşte difuziune Mi, după numele savantului care a
elaborat teoria acestui fenomen (1908). Intensitatea luminii difuzate
(ID) de aceste particule e descrisă de legea lui Rayleigh:

n2 - no2 . N.Vi2
ID = I o ( l + cos 2  ) , ( 1.22 )
no2 4.R2

unde: ID este intensitatea luminii difuzate; I0 - intensitatea luminii

incidente; n şi no - indicii de refracţie ai particulei şi mediului,
corespunzător; N – numărul total de particule care difuzează
lumina; Vi – volumul particulei date;  - lungimea de undă a luminii
incidente; R – distanţa până la detector;  - unghiul dintre raza
luminii incidente şi difuzate. În prezenţa particulelor mari,
diametrul cărora este de ordinul zecilor de nanometri, legea lui
Rayleigh nu se respectă, dar acest lucru nu creează dificultăţi în
procesul analizei, deoarece dependenţa intensităţii luminii difuzate
de concentraţie se determină din curba de etalonare. La cercetarea
unui sistem intransparent, indicii de refracţie n şi n0 rămân
constanţi, iar r şi β sunt parametrii respectivi ai aparatului. În aceste
condiţii ecuaţia (1.22) poate fi redată într-o formă mai simplificată:

N .V 2 n2 - no2
I d = K . I o. , unde K = (1 + cos 2  ) . ( 1.23 )
4 no2 . R2

Din expresia (1.23) este evident că, cu cât lungimea de undă a

luminii incidente λ va fi mai mică cu atât mai mare va fi intensitatea
luminii difuzate.

42
 Concentraţia, conform definiţiei, caracterizează numărul de
particule într-o unitate de volum:
N
C= , ( 1.24 )
NA.V
unde: C este concentraţia particulelor în suspensie; N – numărul de
particule în suspensia analizată; NA – numărul lui Avogadro; V -
volumul suspensiei. Introducând expresia (1.24) în (1.23), obţinem:
2
N A.C.V.V i
ID = K . Io . . ( 1.25 )
4
La respectarea strictă a condiţiilor de preparare, volumele şi
dimensiunile particulelor se repetă de la o experienţă la alta. Dacă
V, Vi şi λ sunt constante, atunci ecuaţia (1.25) obţine forma:
I D = K* . I o . C , unde K*- const
sau
ID
= K*. C . ( 1.26 )
Io
Expresia obţinută demonstrează că raportul intensităţii luminii
difuzate ID şi a celei incidente I0 este proporţional cu concentraţia
particulelor dispersate în sistemul analizat. Curba de etalonare
ID/I0 = f(c) va fi liniară.
Dacă logaritmăm expresia (1.26) rezultă că:
ID
Aap = - lg = - lg C - lg K* , ( 1.27 )
Io
unde Aap este numită absorbanţă aparentă.
Absorbanţa aparentă Aap se micşorează odată cu creşterea
concentraţiei, deoarece la creşterea concentraţiei creşte cantitatea de
particule şi respectiv intensitatea luminii difuzate. Din expresia
(1.27), rezultă că funcţia Aap = f(lg c) este liniară spre deosebire de
funcţia Aap = f(c).

43
 Analiza nefelometrică cantitativă se realizează prin metoda
curbei de etalonare bazată pe funcţiile ID/I0 = f(c) sau Aap = f(lg c)
în baza ecuaţiilor (1.26) şi (1.27).
În turbidimetrie se cercetează micşorarea intensităţii fluxului
de lumină ce trece printr-o soluţie intransparentă sau coloidală.
S-a constatat, că intensitatea luminii ce trece prin suspensie sau prin
mediul intransparent, It , depinde de concentraţia particulelor
dispersate conform ecuaţiei:
I C .l. d 3
D = lg o = K 4 , ( 1.28 )
It d + .  4
unde: D – densitatea optică a sistemului intransparent analizat;
Io – intensitatea fluxului incident;
It – intensitatea fluxului trancendent;
C – concentraţia particulelor în sistemul analizat;
l – lungimea cuvei cu soluţie;
d – diametrul mediu al particulelor;
K,  – constante dependente de natura suspensiei
şi metoda de măsurare;
λ – lungimea de undă.
Dacă în procesul analizei considerăm valorile d, , K şi 
constante, atunci pentru o serie de măsurări vom obţine expresia:
It
D = - lg = K . l . C sau I t = I o .10 - K l C, ( 1.29 )
Io
unde K este o constantă şi se numeşte coeficient de turbiditate al
sistemului intransparent analizat.
Observăm că relaţia (1.29) este analogică ecuaţiei Bouguer-
Lambert-Beer şi ne permite să efectuăm analiza turbidimetrică. În
analiza chimică există şi metode de titrare turbidimetrică, bazate pe
reacţiile de formare a sedimentelor.

44
 Condiţiile optime pentru dozările nefelometrice şi
turbidimetrice sunt următoarele:
1. Specia dozată trebuie să posede o solubilitate infimă,
deoarece la dozare se folosesc soluţii foarte diluate (c<0,1 mg/cm3).
2. În condiţiile date numai specia analizată trebuie să
interacţioneze cu reagentul.
3. Trebuie respectate întocmai condiţiile formării turbulenţei,
concentraţia substanţelor reactante, raportul dintre concentraţiile
soluţiilor dozate şi reagent, ordinea adăugării reactivilor, viteza şi
direcţia agitării soluţiilor, pH-ul, timpul de obţinere a turbulenţei
maxime sau a stabilităţii soluţiei disperse, temperatura, prezenţa
electroliţilor şi a neelectroliţilor etc.
4. Sistemele analizate trebuie să posede stabilitate
considerabilă în timp. Pentru a micşora interacţiunea dintre faze se
adaugă un electrolit tare (HNO3, HCl, NaOH etc.). Coagularea
particulelor se înlătură mărind viscozitatea soluţiei prin adăugare de
agar-agar sau gelatină.
Avantajul principal al metodelor nefelometrice şi
turbidimetrice este sensibilitatea mare, ceea ce permite dozarea
ionilor sau elementelor care nu formează combinaţii colorate şi
pentru care nu sunt elaborate metode fotometrice. După precizie
analiza turbidimetrică şi nefelometrică cedează analizei fotometrice,
deoarece este foarte greu a reproduce proprietăţile analitice ale
sistemelor disperse.
În chimia analitică dozările nefelometrice şi turbidimetrice se
aplică numai atunci, când speciile date nu pot fi analizate prin alte
metode. De exemplu, dozarea halogenurilor, sulfaţilor, fosfaţilor,
oxalaţilor, emulsiilor de uleiuri eterice, vinuri şi produse
intermediare ale enologiei, sucuri etc.

1.7. Spectrometre utilizate în fotometrie

În analiza fotometrică sunt utilizate spectrometrele de
absorbţie în UV şi VIS. Cu toată diversitatea schemelor şi a
particularităţilor de construcţie ale spectrometrelor de absorbţie, în
fiecare din ele există câteva dispozitive principale, funcţiile cărora
45
sunt echivalente în diverse aparate. Astfel de dispozitive sunt: sursa
de lumină, monocromatizatorul, cuve pentru substanţe, receptorul
de lumină. La aceste părţi componente se adaugă sistemul optic
compus din lentile, prisme şi oglinzi, care formează un fascicul de
lumină paralel, schimbă direcţia şi intensitatea luminii, precum şi un
sistem de echilibrare a intensităţii fluxurilor de lumină (diafragme
etc.).
Principiul general de măsurare a absorbanţei constă în
compararea succesivă a intensităţii fluxurilor de lumină care trec
prin soluţia de comparare şi soluţia de analizat. Absorbanţa soluţiei
supuse analizei se măsoară relativ faţă de absorbanţa soluţiei de
comparare (la care se stabileşte zero optic). Intensitatea fluxurilor
de lumină se măsoară numai prin metoda fotoelectrică după
transformarea radiaţiei în semnal electric.
Aparatele utilizate la masurarea absorbanţei soluţiei pot fi
clasificate astfel.
1. După metoda de monocromatizare a fluxului de lumină:
aparatele cu monocromator cu prismă sau reţea de difracţie
permit un grad înalt de monocromatizare a luminii şi se numesc
spectrofotometre (SF). Aparatele în care monocromatizarea se
realizează cu filtre de lumină se numesc fotoelectrocolorimetre
(FEC).
2. După metoda de măsurare: aparate cu un flux de lumină, aparate
cu două fluxuri de lumină şi cu schemă de compensare.
3. După metoda de înregistrare a măsurărilor: cu înregistrare şi fără
înregistrare.
Schema aparatului fotometric cu un flux de lumină este
prezentată în fig. 1.19.
Până a începe măsurările în aparat se instalează filtrul de
lumină necesar 3. Se verifică dacă aparatul este reglat la zero
electric. În fluxul de lumină se instalează cuva cu soluţia de
comparare 4. În rezultat, acul aparatului indicator 7 se va stabili în
limitele scării. Cu ajutorul diafragmei auxiliare sau prin reglarea
amplificării fotocurentului cu amplificatorul 6, acul aparatului

46
indicator se stabileşte la 100% transmitanţă ce corespunde cu zero
optic în sistemul dat.
1 2 3 4 5 6 7

4'

Fig. 1.19. Schema de principiu a aparatului fotometric cu un flux de

lumină şi metodă directă de măsurare: 1 - sursă de lumină; 2 - lentilă;
3 - filtru de lumină; 4,4/ - cuve cu soluţie de comparare şi cu soluţie de analizat;
5 - fotoelement; 6 - amplificator; 7 - aparat indicator

Apoi se introduce cuva cu soluţie de analizat 4/ în fluxul de

lumină. În rezultat, fluxul de lumină, trecând prin cuva cu substanţă
de analizat, se micşorează proporţional cu concentraţia acesteia,
conform legii Bouguer-Lambert-Beer. Acul aparatului indicator 7
se va stabili la valoarea care corespunde transmitanţei (absorbanţei)
soluţiei analizate.
Schema fotoelectrocolorimetrului cu două fluxuri de lumină
este prezentată în fig. 1.20.
La început aparatul se reglează la zero electric conform
indicaţiilor şi în ambele fluxuri de lumină se instalează filtre de
lumină. Maneta dreaptă 6/ se stabileşte la valoarea zero. În fluxul de
lumină stâng se introduce cuva cu soluţia de comparare 5, iar în
fluxul din dreapta – cuva cu soluţia de analizat 5/. În rezultatul
absorbţiei luminii de substanţa de analizat, intensitatea fluxului de
lumină ce cade pe fotoelementul din dreapta 7/ va fi mai mic –
echilibrul fotometric va fi perturbat. Dacă rotim maneta stângă de
compensare 6, lăţimea fantei în ea se micşorează şi acul zero
indicator 9 în momentul compensării se stabileşte la zero. Apoi în
fluxul de lumină din dreapta se instalează cuva cu soluţia de
comparare 5. În rezultat echilibrul fotometric din nou va fi
perturbat, deoarece se măreşte fluxul de lumină ce cade pe
fotoelementul din dreapta 7/.
47
Fig. 1.20. Schema de principiu a aparatului fotometric cu două fluxuri de
lumină şi metodă de măsurare prin compensare: 1 – sursă de lumină;
2 - filtru de lumină; 3 - prismă; 4,4/ - oglinzi; 5,5/ - cuve cu soluţie de comparare
şi cu soluţie de analizat; 6,6/ - diafragme cu fante; 7,7/ - fotoelemente;
8 - amplificator; 9 - zero indicator

Rotind maneta cu scară din dreapta 6/ micşorăm lăţimea fantei

până se va stabili din nou echilibrul fotometric (acul indicatorului 9
se va stabili la zero). Absorbanţa corespunzătoare se va citi pe
maneta din dreapta 6/.
Schema generală a spectrofotometrului cu un flux de lumină
este prezentată în fig. 1.21.
La început se stabileşte lungimea de undă cu maneta
lungimilor de undă, unită cu prisma 6. Se conectează aparatul şi
după încălzirea acestuia (atenţie! fotoelementul trebuie să fie închis)
se stabileşte indicatorul electric la zero, compensând curenţii
parazitari ai amplificatorului 10 cu potenţiometrul pentru curenţii
parazitari. În continuare în calea razei monocromatice se introduce
cuva cu soluţia de comparare 8 şi se deschide uşiţa fotoelementului
9. Fotocurentul care apare în fotoelement se amplifică şi se
transmite la aparatul indicator 11, acul căruia se abate de la zero.

48
 Fig. 1.21. Schema de principiu a spectrofotometrului cu un flux de
lumină şi metodă de măsurare prin compensare: 1 – sursă de lumină;
2,5 – oglinzi sferice; 3 – oglindă plană; 4 - fantă de intrare şi de ieşire;
6 – prismă; 7 - filtre de lumină de corecţie; 8,8/ - cuve cu soluţie de comparare
şi cu soluţie de analizat; 9 – fotoelement (celulă fotovoltaică); 10 – amplificator;
11 – zero indicator; 12 – blocuri de alimentare şi sursa tensiunii de compensare

Schimbând lăţimea fantei 4, se stabileşte zero optic la aparat,

mutând acul indicatorului la zero. Apoi în calea ratei
monocromatice se introduce cuva cu soluţia fotometrică 8/. Datorită
absorbţiei, intensitatea fluxului luminos care cade pe fotoelementul
9 se micşorează şi acul indicatorului 11 se abate de la zero. Rotind
maneta potenţiometrului cu indicaţii, se readuce acul la zero; în
acest caz la amplificator se transmite tensiune egală cu tensiunea
fotoelementului, dar cu polaritate opusă. Cu alte cuvinte, se
măsoară tensiunea fotoelementului prin metoda de compresare. Pe
scara gradată a potenţiometrului indicator se citeşte valoarea
absorbanţei.

49
 1.8. Analiza luminescentă
Luminescenţa se deosebeşte de radiaţia corpurilor
incandescente prin aceea că nu foloseşte energia termică a
sistemului iradiant şi de aceea se numeşte lumină rece.
Luminescenţa apare ca rezultat al tranziţiei electronice la revenirea
particulelor din starea excitată în cea fundamentală. În aşa mod,
molecula transformă energia absorbită în iradiere proprie.
Substanţele luminescente se pot afla în orice stare de agregare.
Particulele substanţei luminescente pot trece sub acţiunea luminii în
stare excitată şi atunci luminescenţa se numeşte fotoluminescenţă
(fluorescenţă sau fosforescenţă) sub acţiunea radiaţiei Roentgen –
roentgen-luminescenţă, ca rezultat al reacţiei chimice –
chemiluminescenţă etc.
Geneza radiaţiei de luminescenţă este prezentată în fig. 1.22.
Pentru ca o substanţă să devină luminescentă, aceasta trebuie mai
întâi să absoarbă energie ca să treacă într-o stare excitată mai
bogată

Fig. 1.22. Apariţia radiaţiei luminescente

în energie. În schemă sunt ilustrate nivelurile electronice

fundamentale şi excitate (singlet şi triplet) ale moleculei. Fiecare
nivel electronic include subnivelurile de vibraţie (V). La absorbţia
unei cuante de lumină electronul trece de la nivelul fundamental E0
la nivelul de energie ce corespunde stării singlete de excitaţie (spinii
50
cuplaţi) şi triplete (spinii necuplaţi) E*. Tranziţia directă de la starea
singletă fundamentală la cea excitată tripletă este interzisă după
spin şi nu se observă. Energia stării triplete este mai mică decât
energia stării singlete. Nivelurile triplete pot fi populate pe baza
conversiunii intercombinatorii (Vs*=0 ~~→Vt*=2). La temperatura
obişnuită moleculele se află în stare fundamentală şi tranziţiile
electronice au loc de la nivelul fundamental la diverse subniveluri
de vibraţie ale stării singlete excitate. În fig. 1.22 aceste tranziţii
sunt indicate prin săgeţile a, b, c şi d. Pentru tranziţia a se va
absorbi din spectru radiaţie cu energie mai mare (<<<) decât
pentru b etc. Molecula aflată în stare excitată se dezactivează uşor
la ciocnirea cu alte molecule sau cu moleculele solventului. În
rezultat electronii pierd foarte repede surplusul de energie
vibraţională, revenind la nivelul de vibraţie zero (de bază) al stării
electronice singlete excitate (Vs*=0). Această dezactivare
moleculară este redată în schemă cu săgeată ondulată (Vs*=3
~~→Vs*=0). Deoarece tranziţiile de vibraţie se realizează mai
repede decât tranziţiile electronice surplusul de energie vibraţională
(oscilatorie) nu este emis. La momentul începerii emisiei
luminescente toţi electronii din moleculă sunt în stare excitată. Dacă
electronii excitaţi au trecut pe nivelul Vs*=0, atunci tranziţiile
electronice e, f, g, h generează emisie de radiaţie (luminescenţă)
numită fluorescenţă. Atenuarea fluorescenţei are loc în decurs de
10-9 – 10-7 s. Dacă dezactivarea moleculelor excitate are loc datorită
conversiunii interne tranziţiile electronice pot decurge fără
luminescenţă. În stare tripletă ca şi în stare singletă excitată are loc
dezactivarea vibraţională şi electronii revin la nivelul de vibraţie
inferior al stării triplete (Vt*=2 ~~→Vt*=0). Tranziţia triplet-singlet
de emisie interzisă e numită fosforescenţă (săgeţile k, l, m). Durata
de viaţă a stării triplete este mare şi constituie 10-3 – 10-2 s.
Fosforescenţa poate să nu fie, dacă tranziţia triplet-singlet are loc pe
baza proceselor conversiunii interne, care se manifestă prin
ciocnirea particulei excitate cu moleculele vecine. La temperatura
obişnuită probabilitatea conversiunii interne este mare şi de aceea,
pentru observarea şi utilizarea fosforescenţei în scopuri analitice,
51
proba este congelată la temperatura azotului lichid (77 K), fapt ce
reduce la minimum probabilitatea tranziţiilor fără iradiere.
Din schemă este evident, că spectrul de fosforescenţă este
deplasat în direcţia undelor lungi cu o mărime proporţională
energiei de relaxare vibraţională a stării triplete. Această proprietate
a fost formulată ca legea lui Stokes-Lommel, spectrul de
luminescenţă şi maximumul acestuia sunt deplasate în direcţia
undelor lungi în comparaţie cu spectrul de absorbţie şi maximumul
lui.
Din legea lui Stokes-Lommel rezultă că energia cuantelor de
fluorescenţă este mai mică decât energia cuantelor absorbite cu o
mărime egală cu pierderile energetice la relaxarea vibraţională în
starea electronică excitată. Spectrul de fluorescenţă este
independent faţă de lungimea de undă a luminii incidente, deoarece
moleculele excitate reuşesc să cheltuie energia de vibraţie într-un
interval de timp mult mai mic decât durata de viaţă a stării excitate
şi să revină la nivelul de vibraţie fundamental al stării electronice
excitate. Trecerea acestui sistem în starea fundamentală este
caracterizată de emisia unora şi aceloraşi cuante de lumină, adică se
observă unul şi acelaşi spectru de luminescenţă.
Eficienţa de transformare a energiei luminii absorbite în
energie luminescentă se caracterizează prin randamentul cuantic
al luminescenţei, care este raportul dintre numărul de cuante emise
şi numărul de cuante absorbite. Cu cât este mai mare randamentul
cuantic al luminescenţei cu atât mai mică va fi cantitatea de
substanţă luminescentă dozată prin această metodă.
S-a stabilit, că intensitatea luminescenţei (IL) este direct
proporţională cu concentraţia substanţei luminescente analizate (c):
IL = k c , ( 1.30 )
unde k este o constantă de proporţionalitate, care depinde de
randamentul cuantic, intensitatea luminii incidente etc. O condiţie
importantă este şi concentraţia mică a substanţei luminescente.
Dacă concentraţia substanţei luminescente se măreşte mult, atunci

52
dependenţa liniară nu se respectă şi intensitatea luminescentă se va
micşora, adică va începe aşa-numita stingere a luminescenţei. De
obicei, concentraţia limită de sus a soluţiei în analiza luminescentă
nu depăşeşte 1 –3 – 10-4 mol/l.
Pentru analiza luminescentă sunt utilizate fluorimetre şi
spectrofluorimetre. Schema de principiu a unui fluorimetru este
prezentată în fig. 1.23. Lumina de la sursa de iluminare 1 trece prin
filtrul 2 şi străbate cuva cu soluţie de analizat 3. Detectorul de
lumină 5 măsoară radiaţia luminescentă sub un unghi drept faţă de
direcţia luminii incidente. Filtrul de lumină 4 este transparent pentru
razele luminescente şi absoarbe lumina difuză de la sursa de
excitare. Substanţa analizată este, de obicei, iradiată cu raze
ultraviolete. Dintre sursele de excitare care provoacă luminescenţa
cel mai frecvent sunt utilizate lămpile cu descărcări în gaze şi mai
ales lămpile cu xenon şi cuarţ-mercur. În calitate de receptor al
radiaţiei luminescente poate servi ochiul omului. În aparatele
moderne sunt utilizaţi fotomultiplicatori.

1
2
3 4
5

Fig. 1.23. Schema de principiu a fluorimetrului:

1 – sursă de lumină; 2, 4– filtre de lumină; 3 – cuvă cu substanţă; 5 – detector

Analiza luminescentă calitativă se bazează pe proprietatea

substanţei analizate de a lumina sau a stinge luminescenţa. De
obicei, apariţia sau dispariţia luminescenţei se observă vizual. De
exemplu, o luminescenţă puternică generează acidul salicilic,
adăugat în soluţia sării de zinc, fapt care se utilizează la dozarea lui
calitativă. Pentru dozarea luminescentă a aluminiului şi litiului a

53
fost propusă 8–hiroxichinolina, pentru dozarea beriliului,
zirconiului şi a altor elemente se utilizează morina etc.
Analiza luminescentă cantitativă se bazează pe relaţia
(1.30). În practică, de obicei, se foloseşte curba de etalonare
construită pe baza acestei ecuaţii. În prezent sunt elaborate metode
cantitative pentru dozarea luminescentă a majorităţii elementelor în
cantităţi de ≈ 10-5 %. Prezintă interes şi aplicarea indicatorilor
luminescenţi în metodele titrimetrice. Indicatorii luminescenţi
(α-naftilamină, acridină etc.) schimbă coloraţia sau intensitatea
luminescenţei în funcţie de proprietăţile substanţelor participante la
reacţie, aciditatea soluţiei sau prezenţa oxidantului. Aplicarea
indicatorilor luminescenţi a permis rezolvarea unei serii de
probleme analitice complicate, legate de analiza mediului colorat şi
tulbure (sucuri, vinuri şi alte băuturi).
Intensitatea luminescentă creşte mult la congelarea soluţiilor
analizate. Acest fenomen a fost utilizat la dozarea cantitativă a
plumbului, bismutului şi stibiului sub formă de combinaţii
complexe cu halogenii. Luminescenţa se observă şi la congelarea
substanţelor organice şi a complecşilor metalelor cu liganzii
organici. Spectrele luminescente ale substanţelor congelate la
temperaturi joase (la temperatura azotului lichid, 77 K, sau a
hidrogenului lichid, 20 K) devin liniare, cu o structură vibraţională
discretă. Această proprietate se numeşte efectul Shpolski. Efectul
Shpolski nu apare la toate substanţele, deoarece la multe substanţe
rămân contribuţii cauzate atât de interacţiuni intermoleculare, cât şi
de alte interacţiuni.
Metodele de analiză luminescentă se aplică la dozarea lanta-
noidelor, combinaţiilor uraniului şi ale multor altor elemente. Multe
substanţe organice (benzenul, naftalina şi derivaţiile acesteia),
substanţe biologic active (vitamine, hormoni, antibiotice etc.), mulţi
pigmenţi posedă proprietate luminescentă. Analiza luminescentă se
dezvoltă cu succes şi este una din metodele de perspectivă, graţie
faptului că aparatele utilizate sunt simple, iar limita de detectare
joasă.

54
 1.9. Analiza spectrală bazată pe difuziunea
combinată a luminii
Fenomenul difuziunii combinate a luminii a fost descoperit de
savanţii ruşi L. Mandelştam, G. Landsberg şi savantul indian
Raman în anul 1928. În literatura de specialitate acest fenomen este
numit deseori efectul Raman. Pentru a obţine spectrele difuziunii
combinate a luminii (efectul Raman) se utilizează spectroscopul,
schema de principiu a căruia este prezentată în fig. 1.24.
Dacă printr-o soluţie de substanţă organică trece un flux de
radiaţie monocromatică cu lungimea de undă , atunci spectrul
obţinut conţine, pe lângă linia de bază, cu lungimea de undă a
luminii incidente  linii-suplimentare (însoţitoare) mai slabe,
deplasate egal în ambele părţi faţă de linia de bază cu lungimea de
undă ±. Diferenţa între lungimea de undă a liniei de bază şi
lungimea de undă a liniei suplimentare  nu depinde de lungimea
de undă a luminii incidente. Ea depinde de natura substanţei care
difuzează lumina.

Fig. 1.24. Schema de principiu a spectroscopului pentru obţinerea

spectrelor difuziunii combinate a luminii: 1 – sursă de lumină;
2 – obiectiv; 3 – cuva cu substanţă; 4 – condensor; 5 – receptor
(peliculă fotografică)

55
 Apariţia difuziunii combinate a luminii poate fi explicată
conform schemei prezentate în fig. 1.25.

Fig. 1.25. Schema apariţiei difuziunii combinate

a luminii (efectul Raman)

În condiţii obişnuite substanţa analizată se află în stare

normală cu energia Eo. La iluminarea ei cu lumină de o anumită
lungime de undă , moleculele absorb cuante de lumină cu energia
corespunzătoare şi trec pe un nivel de energie mai superior E2. În
cazul emisiei obişnuite a luminii are loc procesul invers. Moleculele
emit aceleaşi cuante de energie şi în rezultat revin la starea normală
iniţială E0. În spectru apare linia de bază cu frecvenţa luminii
incidente. Dar este posibilă emisia cuantelor de energie mai mică şi
atunci moleculele nu se întorc în starea iniţială, dar într-o oarecare
stare intermediară E1, care depinde de natura substanţei analizate.
Prin aceasta se explică apariţia unor linii (sau benzi) suplimentare
cu lungimea de undă mai mare (frecvenţă mai mică). Apariţia
liniilor cu lungimi de undă mai mici (frecvenţe mai mari) decât cele
iniţiale, are loc atunci când cuanta de lumină a fost absorbită
deacum de molecula excitată, care, la emisie a rămas la un nivel mai
înalt de energie. Deoarece numărul de molecule excitate este de
obicei mic, intensitatea liniilor cu lungimea de undă mai mică decât
cea iniţială în spectrele difuziunii combinate a luminii este relativ
mai mică, de aceea în practică se analizează liniile suplimentare cu
lungimile de undă mai mari. În fig. 1.26 este prezentat spectrul
difuziunii combinate a luminii pentru cloroform. Diferenţa între
56
lungimea de undă a luminii incidente (linia de bază) şi a celei
difuzate (linia suplimentară)  corespunde tranziţiei de pe un nivel
energetic de vibraţie (oscilator) al moleculei pe altul. În spectrele de
difuziune combinată a luminii există, de asemenea, şi tranziţii care
reflectă schimbarea stării de rotaţie a moleculelor. Analiza acestor
spectre ne permite să determinăm structura fină a moleculelor.
Valorile  sunt, de obicei, amplasate în domeniul IR. Ele nu se
determină direct, dar se calculează din spectrul de difuziune
combinată a luminii. Spectrul de difuziune combinată a lumini ne
permite să utilizăm domeniul VIS şi UV pentru determinarea
structurii moleculare. De obicei, în acest scop se aplică
spectroscopia în infraroşu.

Fig. 1.26. Spectru de difuziune combinată a luminii pentru CHCl3:

ν - frecvenţa luminii incidente (linia de bază);
α1, α 2, α 3, α 4 - sateliţi cu lungime de undă mare, cu frecvenţa
ν-∆1ν, ν-∆2ν, ν-∆3ν, ν-∆4ν.;
β1, β2, β3, β4 - sateliţi cu lungime de undă mică, cu frecvenţa ν+∆1ν, ν+∆2ν, ν+∆3ν,
ν+∆4ν.; intensitatea liniilor 1, 2 , 3 şi 4 este mult mai mică decât intensitatea
liniilor α1, α 2, α 3 şi α 4\ (în desen intensitatea liniei 4 nu se vede)

Cercetarea spectrelor IR şi a spectrelor de difuziune combinată a luminii

permite verificarea reciprocă a rezultatelor obţinute.

57
 1.10. Spectrometria în IR. Spectre de vibraţie.
Identificarea calitativă a compuşilor chimici
Domeniul spectral IR este utilizat pentru a observa mişcările
de vibraţie a moleculelor şi grupurilor de atomi. Poziţia benzilor de
absorbţie în IR prezintă interes la identificarea grupelor funcţionale
şi elucidarea structurii moleculare ca şi în cazul domeniilor UV şi
VIS. Apariţia spectrelor de absorbţie moleculară, în general, şi a
celor de vibraţie în particular a fost discutată în prealabil mai sus.
Spectrele în IR sunt mai bogate în benzi de absorbţie în
comparaţie cu spectrele electronice. În fig. 1.27 este prezentat ca
exemplu spectrul IR al acetofenonei. În literatura de specialitate, de
obicei, spectrele IR se prezintă ca dependenţa transmitanţei (T,%)
de frecvenţă (ν) sau numărul de undă ̄, cm-1. Spectrele moleculelor
poliatomice sunt complicate, dar totuşi unii factori permit
interpretarea lor. Prin compararea spectrelor de diferite substanţe
s-a stabilit că fiecare tip de legătură se manifestă prin una sau
câteva frecvenţe, puţin influenţate de celelalte legături din
moleculă. Aşa tip de frecvenţe se numesc frecvenţe caracteristice.
Compararea frecvenţelor caracteristice permite interpretarea corectă
şi rapidă a spectrului IR.

Fig. 1.27. Spectrul IR al acetofenonei

58
 În fig. 1.28 este prezentat domeniul frecvenţelor caracteristice
a legăturilor chimice şi grupelor funcţionale. De exemplu, domeniul
spectral 2000-4000 cm-1 este caracteristic pentru vibraţiile de
valenţă ale legăturilor chimice: C-H, Si-H, P-H, N-H, O-H etc.;
domeniul 1500-1950 cm-1 pentru vibraţiile de valenţă ale legăturilor
duble C=C, C=O, C=N, N=N. Domeniul 600-1500 cm-1 se numeşte
regiunea amprentelor digitale. Acest domeniu spectral prezintă o
caracteristică proprie, irepetabilă pentru fiecare substanţă şi serveşte
la identificarea structurii acesteia. Aici sunt incluse diverse tipuri de
vibraţii. În tab. 1.4 sunt prezentate cele mai importante frecvenţe de
absorbţie în IR a legăturilor chimice şi grupelor funcţionale din
molecule pentru principalele clase de compuşi organici.

Lungimea de undă, m
2,5 2,15 3,0 3,25 3,5 4,0 5,0 5,5 6,0 6,5 7,0 8,0 9,0 10,0 12,0 14,0 16,0

Oberton
3650 2500 1650 1300 1000
(X-H) (X-H)  (X-H)
2250 2100 1800 1550 1300
(XY) (X=Y) (X-Y)

Grupe funcţionale Regiune a amprentelor

"
digitale"
4000 3500 3000 2500 2000 1800 1600 1400 1200 1000 800 600
Frecvenţa, cm-1
Fig. 1.28. Domeniul frecvenţelor caracteristice în spectru IR:
ν – vibraţii de valenţă; δ – vibraţii de deformare (simetrice); γ – vibraţii de
deformare (asimetrice)

Frecvenţele de absorbţie a legăturii simple C–C nu sunt

caracteristice, deoarece apar în domeniul spectral la 1000-1100 cm-1
unde apar şi frecvenţele ator legături simple, cum ar fi C–O, C–N.
Interpretarea corectă şi rapidă a spectrului este făcută prin
compararea spectrului cu o serie de date preliminare obţinute din

59
atlase sau tabele de frecvenţe de absorbţie în IR. Utilizând ca ghid
aceste date, se pot face interpretări mult mai complicate prin
comparaţie cu datele din literatură, articole şi cărţi care conţin
spectre cunoscute şi prin compararea cu planşe ca cea din fig. 1.28.

Tabelul 1.4. Frecvenţe de absorbţie în spectrele IR

Legătura
Frecvenţe, cm-1 Clase de compuşi organici
chimică
675-870 C-H Arene
675-1000 C-H Alchene
1080-1300 C-O Alcooli, eteri, acizi carboxilici, esteri
1345-1385 NO2 Nitrocompuşi
1350-1470 C-H Alcani
1500-1600 C=C Arene
1515-1560 NO2 Nitrocompuşi
1640-1680 C=C Alchene
1690-1760 C=O Aldehide, cetone, acizi carboxilici
2100-2260 CC Alchine
2210-2260 CN Nitrili
2500-3000 O-H Acizi
2850-2960 C-H Alcani
3000-3100 C-H Arene
3020-3080 C-H Alchene
3200-3600 ...
O-H O-H Alcooli, fenoli (asociaţi)
3300 C-H Alchine
3300-3500 N-H Amine
3610-3640 O-H Alcooli, fenoli (monomeri)

Este posibil ca pe baza datelor spectrale obţinute în IR să se

tragă concluzii despre structura moleculei, dar în asemenea studii
este necesar a fi incluse şi alte tipuri de analize. De exemplu:
60
determinarea masei moleculare; determinarea proprietăţilor fizice
(punctul de topire, punctul de fierbere, indicele de refracţie, unghiul
de rotaţie specifică pentru substanţele optic active etc.); analiza
elementelor; cercetarea absorbţiei în domeniile UV şi VIS; spectrele
de rezonanţă magnetică nucleară (1H-RMN, 13C-RMN,); spectrele
de masă; spectre Roentgen; analize electrochimice etc. Este
important să se cunoască „istoria” probei, deoarece furnizează
informaţie suplimentară despre tipul moleculei analizate.
Analiza cantitativă în IR se bazează pe legea lui Bouguer-
Lambert-Beer.
Principalele avantaje ale spectrometriei IR sunt:
- identificarea poate fi facută în câteva minute;
- analiza se efectuează pe câteva miligrame de substanţă;
- metoda este precisă, chiar în prezenţa unor cantităţi mici de
impurităţi, care de asemenea pot fi identificate;
- este posibilă identificarea grupelor chimice dintr-o moleculă,
prin absorbţia la anumite frecvenţe, lucru dificil de obţinut
printr-o altă metodă.

1.11. Spectrometria de rezonanţă magnetică

nucleară (RMN)
Utilizarea intensă a diapazonului de unde lungi (unde radio),
din spectrul electromagnetic, în cercetările instrumentale şi chimie
analitică a început imediat după descoperirea fenomenelor de
rezonanţă magnetică nucleară şi paramagnetică electronică. Aceste
fenomene se bazează pe interacţiunea moleculelor cu câmpul
magnetic. Rezonanţa paramagnetică electronică (RPE) se bazează
pe interacţiunea câmpului magnetic cu momentul magnetic al
electronului. RMN are la bază interacţiunea câmpului magnetic cu
momentul magnetic al nucleului. Ambele fenomene se bazează pe
efectul Zeeman, care constă în scindarea liniilor spectrale sau a
nivelurilor energetice în câmpul magnetic în componente separate.
Din toate metodele fizice, rezonanţa magnetică nucleară
(RMN) este acea metodă care oferă cea mai completă informaţie
despre structura spaţială a compuşilor organici. Spre deosebire de
61
spectroscopia IR, VIS, UV în RMN practic toate semnalele sunt
interpretate relativ uşor, iar spre deosebire de spectroscopia
electronică metoda RMN oferă mult mai multă informaţie. În timp
ce spectrele în IR sau cele de masă sunt prea bogate în informaţii,
dar greu interpretate, iar cele UV-VIZ - prea sărace, spectrele RMN,
atât cele 1H cât şi cele 13C, conţin exact informaţia necesară, care
poate fi pusă în legătură directă cu formula de structură a substanţei.
Dezvoltată prin analogie cu RPE, RMN de înaltă rezoluţie,
aplicată iniţial pentru studiul protonilor şi extinsă ulterior pentru o
serie de alţi nuclizi: 13C, 19F, 31P, 17O etc., a devenit în prezent cea
mai importantă metodă de studiu a structurii şi configuraţiei
compuşilor organici.
Scurt istoric al dezvoltării metodei RMN. Rezonanţa mag-
netică nucleară a fost descrisă ca fenomen şi măsurată pentru prima
dată în fascicule moleculare de către Isidor Isaac Rabi (1898-
1988) în anul 1938, iar în anul 1944 Rabi a primit Premiul Nobel
pentru Fizică, pentru activitatea depusă în acest domeniu. În acelaşi
an, E. K. Zavoisky (1907-1976) a efectuat o experienţă de mare
succes de rezonanţă paramagnetică electronică (RPE), în URSS. În
anul 1946, Felix Bloch (1905-1983) şi Edward Mills Purcell
(1912-1997) au dezvoltat tehnica utilizării RMN-ului în lichide şi în
solide, pentru care au împărţit Premiul Nobel pentru Fizică în anul
1952. Purcell a lucrat la dezvoltarea radarului în timpul celui de-al
Doilea Război Mondial la Institutul de Tehnologie din
Massachusetts. Munca sa despre producerea şi detecţia undelor
radio cu putere mare şi despre absorbţia acestora de către materie a
constituit fundamentul descoperirii de către I. I. Rabi a rezonanţei
magnetice nucleare.

1.11.1. Fenomenul de rezonanţă magnetică nucleară

Rezonanţa magnetică nucleară este o metodă de cercetare care
se bazează pe studiul interacţiunii momentelor magnetice nucleare a
atomilor cu câmpul magnetic exterior şi tranziţiile care au loc între
nivelurile de energie rezultate din aceste interacţiuni.

62
 Dacă un element chimic (izotop) posedă număr de masă
impar, atunci nucleul acestui element (izotop) are spinul nuclear
diferit de zero. Pentru izotopii elementelor cu numărul de masă par
spinul nuclear este egal cu zero. De exemplu, izotopul carbonului
12
C cu numărul de masă 12 nu posedă spin nuclear, iar izotopul 13C
are spinul egal cu ½. Dacă aceşti atomi sunt introduşi în câmp
magnetic exterior, atunci prezenţa spinului impar la 13C duce la
apariţia momentului magnetic nuclear, dar la izotopul 12C nu va
exista moment magnetic. Câmpul magnetic exterior va influenţa
asupra repartizării nucleelor 13C pe niveluri energetice, dar nu va
acţiona asupra distribuţiei nucleelor 12C pe niveluri energetice. În
RMN prezintă interes acele nuclee care au spinul egal cu ½ (I=½:
1
H, 13C, 15N, 19F, 31P). Dacă nucleul atomic este introdus într-un
câmp magnetic exterior (H0), atunci vectorul momentului magnetic
nuclear va putea fi paralel (I= + ½) sau antiparalel (I= − ½) cu
direcţia câmpului magnetic exterior (H0). Energia sistemului
antiparalel este mai mare decât energia sistemului paralel. Diferenţa
de energie între aceste două stări de tranziţie este direct
proporţională cu valoarea câmpului H0:
 E = 2•µ•H0 , ( 1.31 )
unde µ este momentul magnetic al nucleului; H0 − intensitatea
câmpului magnetic exterior.
Dacă nucleul atomului, aflat în câmpul magnetic H0, este
iradiat cu un câmp de radiofrecvenţe (0) perpendicular pe direcţia
câmpului constant H0, atunci nucleele (spinul), absorbind energia
câmpului magnetic, vor trece de pe nivelul de jos, cu energie mini-
mă, pe nivelul cu energie mai mare. Întrucât orice sistem fizic tinde
spre o stare cu energie cât mai mică, aceste nuclee se vor relaxa re-
venind la starea iniţială I=+½, emiţând un alt câmp de radiofrecven-
ţe din a cărui parametri (frecvenţă) se vor obţine informaţii despre
natura nucleului (tipul şi poziţia lui în moleculă). Energia cuantelor
absorbite (ΔE=h∙0) coincide cu energia de tranziţie (1.31), adică:
ΔE = h∙0 = 2∙µ∙H0 . ( 1.32 )
63
 O altă caracteristică importantă a nucleelor este raportul
giromagnetic γ, egal cu raportul momentului magnetic nuclear şi
momentul mecanic rotaţional:
γ = 4π ∙ µ / h . (1.33)
Din ecuaţiile (1.32) şi (1.33) rezultă:
γ = 2∙π∙0 / H0 0 = γ∙H0 / 2π . (1.34)
Nucleele cu raportul giromagnetic γ, aflându-se în câmp
magnetic omogen cu intensitatea H0, sub acţiunea câmpului variabil
cu frecvenţa 0 trec pe un nivel energetic superior. Această tranziţie
se numeşte tranziţie de rezonanţă magnetică nucleară. Raportul
giromagnetic γ caracterizează frecvenţa şi intensitatea câmpului, ce
satisfac condiţia de rezonanţă. Frecvenţa 0 se numeşte frecvenţă
de rezonanţă.
Din starea lor excitată nucleele se întorc în stare normală,
transmiţând energia mediului înconjurător – “reţelei”, prin această
noţiune se subînţeleg alţi atomi de altă natură decât cei studiaţi.
Acest fenomen (mecanism) de transmitere a energiei se numeşte
relaxare spin−reţea, eficacitatea căreia se caracterizează de
constanta T1, numită timp de relaxare spin−reţea.
Nucleele excitate pot transmite energia lor de excitare altor
nuclee de aceeaşi natură, care se află în stare normală. Acest
fenomen se numeşte relaxare spin−spin şi e caracterizat de
mărimea T2 − timp de relaxare spin−spin. Fenomenul în cauză nu
duce la variaţia numărului de nuclee excitate, dar este important la
explicarea unor fenomene din RMN. În afară de constantele T1 şi
T2, în practică sunt utilizate şi alte caracteristici ale absorbţiei de
rezonanţă.
Spectrul RMN este curba absorbţiei de energie electro-
magnetică de către compusul cercetat, în funcţie de câmpul
magnetic aplicat (sau de frecvenţă). Frecvenţa de rezonanţă este în
funcţie de proprietăţile giromagnetice ale nucleului respectiv, deci
depinde de anturajul atomic în care se află nucleul. Semnalele

64
obţinute în spectru vor fi caracteristice individuale ale nucleelor din
molecula substanţei analizate.
Lăţimea semnalului RMN la bază ne indică că absorbţia de
rezonanţă nu are loc la o anumită frecvenţă, după cum rezultă din
ecuaţiile (1.32) şi (1.34), dar cuprinde un diapazon de frecvenţe.
Lăţimea semnalului depinde de mai mulţi factori : natura atomilor,
strucrura moleculei, starea de agregare etc.
Teoria RMN asociază lăţimea semnalului () cu timpul de
relaxare spin−reţea şi spin−spin prin următoarea relaţie:
= 1 / 2 π T1 + 1 / 2 π T2 . ( 1.35 )
Asupra lăţimii semnalului RMN foarte mult influenţează
neomogenitatea câmpului magnetic în diverse puncte ale probei,
fapt ce impune anumite cerinţe faţă de aparat.
Deplasare chimică. Mărimea H0 în ecuaţia (1.32)
caracterizează absorbţia de rezonanţă pentru nucleul pur, lipsit de
electroni. Dar nucleul unuia şi aceluiaşi element chimic în diferite
molecule, supus acţiunii câmpului cu aceeaşi frecvenţă 0,
manifestă absorbţie de rezonanţă în câmpuri cu intensitate diferită.
Dacă frecvenţa absorbţiei de rezonanţă 0 a nucleelor unei molecule
este observată în câmpul cu intensitatea H, atunci obţinem relaţia:
h∙0 = 2∙µ∙H0= 2∙µ∙H(1 − ) , ( 1.36 )
unde H0 este intensitatea câmpului magnetic de rezonanţă pentru
nucleul pur. Mărimea  se numeşte constantă de ecranare. Ea
caracterizează mărimea deplasării frecvenţei de rezonanţă sau a
câmpului, cauzată de învelişul imediat al nucleului, şi se numeşte
deplasare chimică. Deplasarea chimică este măsurată în
comparaţie cu un standard. Dacă Hx şi Hst sunt intensităţile
câmpului la care se produce absorbţia de rezonanţă a nucleelor la
substanţa analizată şi standard, atunci din ecuaţia (1.36) rezultă:
H0 = Hx(1 − x)
Hst = Hst(1 − st).

65
 Din raportul ecuaţiilor obţinem:
x - st Hx
= . ( 1.37 )
1 - x Hst
Scădem din ambele părţi ale ecuaţiei (1.37) câte o unitate şi
după transformări respective obţinem:
x - st Hx - Hst
= . ( 1.38 )
1 - x Hst
Deoarece x << 1, în loc de expresia de mai sus vom scrie:
Hx - Hst
x - st =  = . ( 1.39 )
Hst
Mărimea  reprezintă deplasarea chimică şi se exprimă în
unităţi arbitrare părţi per milion (ppm). Înmulţind expresia
Hx - Hst
cu 106 avem:
Hst
Hx - Hst
 = ꞏ106 ppm . ( 1.40 )
Hst
Dacă variază nu intensitatea câmpului dar frecvenţa, atunci în
loc de expresia (1.40) vom scrie:
x - st
 = ꞏ106 ppm ,
  st
unde x şi st sunt frecvenţele de rezonanţă, respectiv, ale probei
analizate şi ale celei standard.
Din ecuaţia (1.39) este evident că deplasarea chimică
reprezintă şi diferenţa constantelor de ecranare a substanţei
analizate x şi a celei standard st . În prezent cel mai utilizat
standard la măsurarea deplasării chimice este tetrametilsilanul
(CH3)4Si, (TMS), lichid cu punctul de fierbere 27oC. În spectrul
RMN el prezintă un semnal corespunzător celor 12 protoni perfect
echivalenţi şi puternic ecranaţi, care se află la extremitatea de câmp
mare a scării aparatului.
66
 1.11.2. Principiul de funcţionare a spectrometrului de RMN
Ecuaţia (1.32) arată că absorbţia de rezonanţă poate avea loc
atât la variaţia intensităţii câmpului magnetic H0 la o mărime
constantă a frecvenţei, cât şi la variaţia frecvenţei aplicate la un
câmp magnetic constant.
Un avantaj deosebit îl au spectrometrele în care condiţiile de
rezonanţă sunt determinate de variaţia intensităţii câmpului
magnetic. E mai simplu a stabiliza frecvenţa decât câmpul. Cu toate
acestea uneori este preferată variaţia frecvenţei la un câmp constant.
În acest caz se studiază un diapazon mai larg de frecvenţe pentru
determinarea structurilor complicate. Schema simplificată a unui
dispozitiv RMN de tip câmp magnetic variabil – frecvenţă
constantă, este prezentată în fig. 1.29. Părţile componente
principalele sunt: magneţii; dispozitivul de variere a câmpului
magnetic (sau a frecvenţei); oscilatorul de radiofrecvenţă;
amplificatorul semnalelor; receptorul şi înregistratorul spectrului.
Câmpul magnetic exterior H0 este produs de electromagnetul
N-S. şi introducerea unei bobine auxiliare capabile a produce mici
gradienţi de câmp în diferite direcţii, compensând neomogenitatea
câmpului magnetic principal H0 . Câmpul magnetic principal H0 , în
funcţie de tipul aparatului (60, 100, 400, 600,
1000 MHz) este produs de sursa B (redresor stabilizat) cu ajutorul
bobinei L3.
Varierea câmpului magnetic exterior se realizează prin
introducerea unui curent continuu ce creşte liniar la generatorul G2,
în spirele de sârmă L4, cu axa paralelă direcţiei câmpului H0.
Bobinele sunt amplasate astfel încât să înfăşoare polii magnetului.
Sursa de energie radiantă este oscilatorul de radiofrecvenţă
G1 care furnizează oscilaţii electromagnetice cu frecvenţe perfect
constante (după tipul aparatului 60,100, 400, 600, 1000 MHz) şi de
putere, care poate fi variată dacă este necesar. Oscilaţiile sunt trans-
mise la bobina L1, situată în spaţiul dintre polii magnetului, cu axa
perpendiculară pe direcţia câmpului H0. Proba de substanţă
analizată (P) este introdusă într-un tub de sticlă situat în interiorul
bobinei L1 , în poziţie verticală, în regiunea cea mai omogenă a
67
câmpului magnetic. Proba se roteşte incontinuu în jurul axei
verticale, cu circa 20-30 rotaţii/s pentru uniformizarea poziţiei
tuturor protonilor în raport cu câmpul magnetic. O asemenea
aranjare geometrică face ca una din componentele magnetice de
rotaţie H1 a câmpului electromagnetic să fie situată într-un plan
perpendicular pe H0 şi să poată intra în rezonanţă cu precesia
protonilor probei. În urma variaţiei câmpului magnetic H0,
frecvenţa acestei precesii atinge valoarea frecvenţei fixe a
componentei H1.

Fig. 1.29. Schema de principiu simplificată a unui spectrometru RMN:

N, S – polii electromagnetului; P - eprubeta cu substanţă analizată; B – sursă
de curent continuu, redresor stabilizat; G1 – generator de radiofrecvenţe cu
frecvenţă constantă; G2 – generator de curenţi în „dinţi de ferăstrău”; L1,L2,L3;L4
– bobine; A – amplificator; O – osciloscop pentru înregistrarea semnalelor RMN,
care la aparatele performante actuale sunt cu înregistrare automată şi cuplate
la computer

Detectarea semnalului, amplificarea, înregistrarea. Pentru

detectarea semnalelor de rezonanţă se utilizează o altă bobină L2 cu
axa perpendiculară şi pe bobina L1, şi pe direcţia câmpului H0.
În aşa mod, cele două bobine nu sunt cuplate, dar absorbţia de
energie electromagnetică din oscilaţiile radio ce trec prin bobina L1

68
sunt sesizate de bobina L2 (inducţie magnetică nucleară). Semnalul,
foarte slab, obţinut în bobina L2 este amplificat de amplificatorul A
şi transmis la osciloscopul O, unde apar semnalele verticale
de RMN. La foarte multe tipuri de spectrometre, spectrul RMN este
vizibil pe ecranul osciloscopului şi poate fi înscris automat pe
hârtie. În prezent se produc spectrometre performante, care sunt
cuplate la computere, unde într-un timp foarte scurt sunt înregistrate
spectrele RMN, este efectuată analiza calitativă şi cantitativă în
baza acestora şi structura moleculei substanţei analizate este
prezentată în format 3D.

1.11.3. Analiza spectrelor RMN

Analiza spectrelor RMN include determinarea exactă a
deplasărilor chimice şi a constantelor de cuplaj pentru toţi protonii
din moleculă. Importantă este diferenţierea între multiplicitatea
datorită cuplajelor spin-spin şi cea datorită numai diferenţelor de
deplasare chimică. Deosebirea se face având în consideraţie:
a) raporturile de numere întregi corespunzătoare intensităţilor
relative ale liniilor grupelor de protoni; b) deplasările chimice
dependente, iar constantele de cuplaj independente de câmpul
magnetic; c) deplasările chimice sensibile la schimbarea
solventului; d) recunoaşterea protonilor echivalenţi. Protonii
echivalenţi chimic se află în vecinătăţi chimice identice, au aceeaşi
ecranare şi aceeaşi deplasare chimică. Protonii echivalenţi magnetic
au aceeaşi ecranare şi aceleaşi constante de cuplaj cu toate celelalte
nuclee.
Cuplajul spin-spin. Dacă în moleculă există doi protoni cu
valori diferite a deplasărilor chimice, atunci la înregistrarea semna-
lului unuia dintre protoni, în loc de un singur semnal obţinem două
semnale de aceeaşi intensitate, situate la valori diferite ale câmpului
magnetic exterior (unul în câmp mai slab, altul în câmp mai intens)
(fig. 1.30, b). Analogic, semnalul protonului 2 va fi scindat de către
primul proton, în două semnale.

69
 Aranjamentele
(a) protonului 2
Protonul 1
Scindarea apărută prin
cuplarea protonului 1 cu protonul 2

J J

(b)

H
1 2
J J

(c)

H
1' 2'

Fig. 1.30. Scindarea spin-spin a doi protoni:

a) aranjamentul spinilor protonilor în câmpul magnetic exterior;
b) semnalele protonilor în spectru la diferenţă de deplasare chimică mare dintre
protoni; c) semnalele protonilor în spectru în cazul unei deplasări chimice mici
dintre protoni

Această scindare se numeşte spin-spin şi apare din cauza

aranjamentului spinilor protonilor unul faţă de altul în câmpul
magnetic exterior. La o parte din molecule (≈ 50%) spinul
protonului 2 este orientat în sensul câmpului exterior, iar la altă
parte de molecule spinul protonului 2 este orientat contra câmpului
exterior şi invers (fig. 1.30, a). Diferenţa de frecvenţă între cele
două linii ale primului proton este egală cu diferenţa de frecvenţă
între liniile celui de-al doilea proton, care se consideră „cuplat” cu
primul. Această diferenţă de frecvenţă, exprimată în Hz, se numeşte
constantă de cuplaj, se notează cu J şi este independentă de

70
intensitatea câmpului exterior, respectiv, de frecvenţa la care
lucrează aparatul.
Dacă diferenţa de deplasare chimică dintre protonii cuplaţi
1 şi 2 este mică, în raport cu constanta de cuplaj, cele două semnale
ale fiecărui proton au intensităţi diferite (fig. 1.30, c). Liniile
exterioare scad, iar cele interioare cresc.
În practică se întâlnesc cazuri când un proton este cuplat
simultan cu mai mulţi protoni, cu constante de cuplaj identice sau
diferite. În aşa cazuri spectrele se complică mult.
De exemplu: interpretarea semnalelor în spectrul RMN al
etanolului, C2H5OH, CH3 − CH2 − OH. Schema apariţiei scindărilor
şi aspectul spectrului RMN al alcoolului etilic, înregistrat la un
aparat cu rezoluţie bună, sunt prezentate în fig. 1.31.
Din spectru (1.31, c) este evident că semnalele protonilor
grupelor −OH, −CH2 , −CH3 se deosebesc radical. Protonul din
grupa −OH este bine ecranat de atomul de oxigen şi în spectrul
RMN dă un singur semnal în câmp intens. Sunt bine vizibile
cuplajele protonilor din grupa CH2, care conţine doi protoni
echivalenţi cu protonii grupei CH3, care conţine trei protoni
echivalenţi şi invers. Se observă scindarea semnalului
corespunzător la doi protoni ai grupei CH2 într-un cuartet cu
intensitatea liniilor 1:3:3:1, precum şi scindarea semnalului
corespunzător la trei protoni ai grupei CH3 într-un triplet cu
intensitatea liniilor 1:2:1. Intensităţile liniilor mijlocii de 2 respectiv
3 ori mai mari, în spectrul grupelor CH3 şi respectiv CH2, rezultă
datorită echivalenţei celor 2, respectiv 3, aranjamente ale spinilor,
care sunt prezentate în fig. 1.31, a, linia B, respectiv (b) liniile E şi
F. În modul acesta se determină grupele funcţionale sau grupele de
atomi din moleculă. Intensitatea semnalelor RMN (benzilor de
absorbţie) este proporţională cu numărul de nuclee responsabile de
absorbţie.

71
 A
(1)
B Aranjamentele
(a) CH3 ; (2) spinilor protonilor
grupei CH2
C
(1)
Scindări
Intensităţi relative

D
(1)
E Aranjamentele
; ; (3)
(b) CH2 spinilor
F protonilor
; ; (3) grupei CH3
G
(1)
Scindări
Intensităţi relative

OH
CH3

3H
CH2
2H
(c) 1H

1 1 3 3 1 1 2 1
Fig. 1.31. Scindarea spin-spin în spectrul RMN al etanolului

Importanţa metodei: RMN este o tehnică spectroscopică

nucleară utilizată în chimie, chimia fizică, medicină nucleară,
biofizică şi inginerie nucleară pentru determinarea structurii
diverşilor compuşi chimici, în biochimie - pentru determinarea
structurii proteinelor fiind singura tehnică destinată determinării

72
structurii proteinelor în soluţie (condiţii mult mai apropiate de cele
native) sau în imagini diagnostice medicale pentru determinarea
caracteristicilor fizico-anatomice ale unor organe sau ţesuturi.
RMN este o metodă de bază la stabilirea structurii chimice a
compuşilor organici şi coordinativi.
În prezent, RMN se utilizează pe larg în medicină. În cazul
investigaţiilor medicale, corpul pacientului este aşezat pe o masă
orizontală, de-a lungul unui câmp magnetic foarte puternic (H0), iar
cu ajutorul unor bobine se aplică un alt câmp de frecvenţe radio,
care este înregistrat imediat după trecerea prin corp. Din spectru
(tomografie) se obţin informaţii despre anatomia corpului studiat.
metabolismul celular etc. Metoda se aplică la studiul tuturor
regiunilor anatomice şi organelor.
RMN utilizează fenomenul de rezonanţă magnetică aplicat şi
altor nuclee, cel mai frecvent la carbon 13C şi fosfor 31P. Aceste
metode şi-au găsit de asemenea aplicaţie în medicină.
Dezavantaje: costul mare al aparatajului, disponibilitate
redusă, nu poate fi utilizată la pacienţii cu pacemaker, proteze sau
implanturi metalice.

1.12. Spectrometria de masă

Spectrometria de masă (simbolizată MS, din engleză mass
spectrometry) este o metodă fizico-chimică de analiză, care permite
determinarea maselor moleculare relative a compuşilor atât anorga-
nici cât şi organici, respectiv, evidenţierea anumitor specii atomice
şi grupări funcţionale existente, ce permit stabilirea sigură a struc-
turii chimice a compusului analizat. Spectrometria de masă este
utilizată în diferite ramuri şi poate fi aplicată atât pentru substanţe
pure, cât şi pentru amestecuri complexe. Analiza spectrometrică de
masă se realizează cu spectrometrul de masă. În rezultatul analizei
speciile chimice sunt ionizate şi sortate pe baza raportului masă/sar-
cină (m/z). Spectrul de masă înregistrat reprezintă dependenţa
grafică sau tabelară a intensităţii liniilor spectrale (I%) în funcţie de
valoarea raportului masă/sarcină (m/z) a ionilor (fragmentelor)
obţinuţi. În literatura de specialitate intensitatea liniilor spectrale
73
(I%) se mai numeşte şi abundenţă relativă. Ea reprezintă
cantitatea relativă a ionilor (fragmentelor) speciei date faţă de
cantitatea ionului (fragmentului) cu masă maximă înregistrată. În
spectrometria de masă ca unitate de măsură a masei particulelor se
utilizează unitatea atomică de masă (u.a.m.) sau daltonul (Da).

1.12.1. Principiul spectrometriei de masă

În spectrometrul de masă moleculele organice neutre sunt
transformate în ioni, radicali şi molecule neutre simple; ionii
generaţi prin fragmentare sunt ulterior deviaţi în câmpuri magnetice
și/sau electrice. Devierea ionilor este dependentă de masa şi sarcina
acestora (în cazul substanţelor organice sarcina este de obicei +1).
Cel mai simplu exemplu de spectrometru este cel cu impact
electronic în care moleculele aflate în stare de vapori în vid înaintat
sunt bombardate cu un fascicul electronic de înaltă energie. În urma
acestui proces rezultă ioni pozitivi de energie mare (ionul molecular
sau ion părinte), care se poate fragmenta mai departe în ioni mai
mici (fragmente ionice). Pierderea unui electron de către moleculă
conduce la un radical cationic, denumit ion molecular:
.
m+1 + m2
- e- +
M M. +
m1. + m2
Ionul molecular M+ se descompune de obicei într-o pereche de
.
fragmente: - un ion (m1+) şi un radical (m2 ) sau - un radical
.
cationic (m1+ ) şi o moleculă mică (m2).
Ionii moleculari şi fragmentele ionice sunt acceleraţi în
câmp electric şi apoi separaţi prin deviere într-un câmp magnetic
variabil în funcţie de masa şi sarcina lor şi generează un curent
ionic proporţional cu abundenţele relative ale ionilor. Spectrul de
masă este o reprezentare a abundenţei ionilor în funcţie de valoarea
raportului m/z (masă/sarcină). Majoritatea ionilor produși au sarcina
egală cu unitatea (z=1). În cazul acestora, cu cât masa este mai mică
cu atât ionul este mai uşor deviat în câmpul magnetic. Particulele

74
neutre, produse prin fragmentare (molecule neîncărcate electric, sau
radicali), nu pot fi detectate direct în spectrometrul de masă.
În concluzie, un spectrometru de masă este un instrument care
măsoară masa unei molecule după ce aceasta a fost transformată în
ioni. Pentru a nu se face confuzii reamintim că nu se măsoară direct
masa moleculei ci mai exact raportul masă/sarcină pentru un ion. În
cazul în care sarcina este egală cu unu (z = 1) acest raport
corespunde cu masa moleculară a ionului, dar există şi cazuri în
care z ≠ 1.
Deoarece moleculele sunt foarte mici, nu se justifică
măsurarea masei în kilograme sau grame de aceea ca unitate de
măsură se utilizează Daltonul (unde 1 Da = 1/12 din masa unui
singur atom al izotopului 12C. Prin convenţie s-a atribuit pentru
izotopul 12C masa de 12.000000 unităţi de masă).

1.12.2. Tehnici noi utilizate în spectrometria de masă

Ionizarea cu electroni acceleraţi la un potenţial de 70 eV,
valoare aleasă, deoarece asigură ionizarea oricărei molecule, este un
proces dur ce poate duce la o fragmentare intensă care lasă foarte
puţini sau deloc ioni moleculari. Deoarece este foarte important să
cunoaştem masa moleculară a substanţei investigate, s-au dezvoltat
tehnici de ionizare de energie joasă, bazate pe ionizarea chimică şi
ionizarea de desorbţie.
Ionizarea chimică presupune formarea ionilor printr-un pro-
ces delicat de transfer de proton. Moleculele sunt expuse la un
exces de gaz ionizat (de exemplu, metanul în forma protonată
CH5+). În rezultat are loc transferul protonului de la molecula
gazului reactant la molecula substanţei analizate cu formarea
ionului pozitiv [MH]+. În condiţii de ionizare chimică se pot
produce şi ioni negativi prin transferul unui proton de la molecula
analizată la un gaz reactant (sau ioni) cu formarea unui ion încărcat
negativ [M]− foarte intens.
Ionizarea de desorbţie este un proces prin care o moleculă
este evaporată de pe o suprafaţă şi ionizată. Ionizarea se poate face
75
printr-un proces de impact ce implică bombardarea probei cu atomi
de viteză mare, ioni, fragmente de fisiune sau fotoni cu energie
mare. În urma impactului proba acumulează energie, direct sau prin
intermediul unei matrice, şi conduce, pe ambele căi, la
transformarea moleculei în ioni în fază gazoasă.
Cele mai importante metode de ionizare de desorbţie sunt:
1. FAB (Fast Atom Bombardment) se realizează prin impactul
atomilor de viteză mare asupra unei probe dizolvate într-o
matrice lichidă.
2. SIMS (Secondary Ion MS) se realizează prin impactul ionilor
de viteză mare asupra unui film subţire de probă depus pe un
substrat metalic sau proba dizolvată într-o matrice lichidă
denumită "liquid SIMS".
3. Plasma Desorption se realizează prin impactul fragmentelor
de fisiune (ex. 252Cf) asupra unei probă solide depuse pe o
foiţă metalică.
4. MALDI (Matrix Assisted Laser Desorption/Ionization) se
realizează prin impactul fotonilor de energie ridicată asupra
unei probe plasate într-o matrice organică solidă.
5. Field Desorbtion presupune interacţiunea unui câmp electric
cu gradient asupra unei probe depuse pe un suport solid
special.
6. Electrospray se realizează prin formarea de picături lichide cu
sarcină din care ionii sunt desolvataţi sau desorbiţi.
Cu ajutorul acestor tehnici domeniul de aplicabilitate al
spectrometriei de masă a fost extins la: identificarea structurii
acizilor nucleici, proteinelor oligozaharidelor, investigarea
poluanţilor de mediu, determinarea vârstei şi originii mostrelor în
geochimie şi arheologie, identificarea calitativă şi cantitativă a unor
compuşi din amestecuri organice complexe, cum sunt de exemplu
produsele farmaceutice şi alimentare.

1.12.3. Funcţionarea spectrometrului de masă

Utilajul în spectrometria de masă este foarte variat, fiind în
funcţie de tehnica folosită în obţinerea, separarea, detecţia şi
76
înregistrarea ionilor. Schema de principiu a unui spectrometru de
masă cu bombardament de electroni este prezentată în fig. 1.32.
Componentele principalele sunt următoarele: sistemul de
introducere a probei, camera de ionizare, analizorul de ioni,
detectorul de ioni (colectorul), amplificatorul şi înregistratorul.

Fig. 1.32. Schema de principiu a unui spectrometru de masă cu

bombardament de electroni

1. Sistemul de introducere a probei. Introducerea probei în

camera de ionizare se poate realiza direct în cazul substanţelor
puţin volatile sau instabile termic, respectiv indirect, pentru
substanţe stabile termic, care la presiune moderată şi temperaturi de
aproximativ 300°C, se află în formă de vapori.
În cazul sistemelor cu introducere directă a probei cantitatea
de substanţă necesară înregistrării spectrului de masă este foarte
mică, de ordinul microgramelor (cca. 20 μg), în timp ce pentru
sistemele cu introducere indirectă a probei sunt necesare cantităţi
mai mari de substanţă 1-2 mg. Sistemele cu introducere directă a
probei se utilizează numai pentru înregistrări calitative deoarece
metoda prezintă câteva dezavantaje:
- camera de ionizare trebuie curăţată periodic;
- evaporarea neuniformă a probei generează schimbări ale
raportului intensităţii diferitelor picuri de fragmentare.
2. Camera de ionizare. În camera de ionzare vaporii
substanţei analizate sunt bombardaţi cu un fascicul electronic
produs de un filament din wolfram şi accelerat sub o diferenţă de
77
potenţial de ≈ 75 eV. În aparatele clasice, unde ionii parcurg o
distanţă relativ mare până la detector, se lucrează la o presiune de
≈10-6 mm Hg, deoarece în aceste condiţii liberul parcurs mediu între
două ciocniri ale particulelor aflate în stare gazoasă este de ≈ 1m.
Astfel se exclude practic ciocnirea ionilor care ar duce la transfer de
atomi sau grupări, complicând interpretarea spectrelor. În aparatele
cu analizor cuadrupolar (vezi mai jos) presiunea poate fi mult mai
ridicată, deoarece parcursul ionilor este scurt. În urma impactului
rezultă ioni pozitivi, radicali şi fragmente ionice. De asemenea, în
timpul impactului electronic este posibilă şi formarea de ioni
negativi, dar eficienţa acestor procese este mult mai mică faţă de
producerea de ioni pozitivi. Detectarea ionilor negativi se poate
realiza prin inversarea polarizării analizorului.
Un alt proces ce conduce la formarea de ioni este ionizarea
chimică. Aceasta are loc la presiuni mai mari ale gazului molecular,
când o parte dintre ionii produşi reacţionează chimic cu moleculele
neutre.
3. Analizorul de ioni. În această zonă are loc analiza ionilor
în funcţie de masa acestora. Analiza se poate realiza cu ajutorul
unui câmp magnetic, care diferenţiază ionii în funcţie de raportul
m/z. Modificarea traiectoriei ionilor, astfel încât aceştia să
focalizeze în colector şi să fie înregistraţi, se poate realiza prin
modificarea potenţialului electric de accelerare a ionilor, sau a
câmpului magnetic. Înainte de analiza fasciculului de ioni în câmpul
magnetic este necesară focalizarea acestuia, realizată de un analizor
electrostatic. Analizorul electrostatic focalizează ioni de aceeaşi
energie cinetică, oricare ar fi valoarea m/z, după care un analizor
magnetic separă ionii cu diferite valori m/z. Un astfel de spectro-
metru se numeşte cu dublă focalizare şi poate atinge rezoluţii de
până la 1:60.000 de unităţi de masă.
Un alt tip de analizor este cel cuadrupolar, constituit din patru
bare metalice paralele, pe care este aplicat un potenţial oscilant
+U+V∙cosωt. Traiectoria ionilor sub acţiunea acestui potenţial este
sinusoidală, dependentă de potenţialul aplicat. Pentru valori date ale
lui U si V, numai ionii cu o valoare bine determinată m/z vor traver-
sa întreaga lungime a filtrului. Toţi ceilalţi ioni vor avea oscilaţii
instabile, vor ciocni polii analizorului şi se vor pierde din fascicul.
78
 4. Detectorul de ioni (Colectorul). Ionii cu aceeaşi valoare
m/z formează în colector un curent slab. Acest curent este trimis
spre amplificator.
5. Amplificatorul şi înregistratorul. După amplificare,
curentul ionic este înregistrat în funcţie de m/z. Pentru înregistrarea
unui spectru de masă, un spectrometru trebuie să aibă un răspuns
rapid, să fie capabil să înregistreze câteva sute de linii pe secundă și
să poată înregistra intensităţi ale liniilor variind cu un factor mai
mare de 103.
Condiţia pentru ca un spectrometru de masă să fie util este ca
acesta să poată face distincţia între mase ce diferă cu o unitate.
Astfel, pentru a selecta formulele moleculare posibile, liniile
adiacente trebuie să fie suficient de separate între ele (fig. 1.33, a).
Pentru determinarea rezolutiei spectrometrului de masă se
consideră două linii adiacente din spectru (fig. 1.33), adică
aproximativ de aceeaşi masă (respectiv raport m/z). Puterea de
rezoluţie (R) a spectrometrului se defineşte prin formula:
M1
R = ,
M2 - M1
unde M1, M2 reprezintă masele ionilor moleculari adiacenţi.

Alături de puterea de rezoluție R, un factor important este dat

de raportul h/H ce caracterizează gradul de separare a picurilor
celor două semnale (fig. 1.33, a, b).

Fig. 1.33. Spectrul de masă obţinut cu: (a) spectrometru cu rezoluţie bună,
(b) spectrometru cu rezoluţie slabă

79
 1.12.4. Prezentarea generală a unui spectru de masă
Pentru interpretarea spectrelor de masă este necesar să se
elucideze următoarele aspecte:
a) identificarea ionului molecular;
b) identificarea ionilor şi proceselor de fragmentare
caracteristice;
c) reconstrucţia structurii moleculei pe baza mecanismelor de
fragmentare standard.
Spectrele de masă sunt spectre de linii; aceasta înseamnă că
semnalul generat de un ion apare sub forma unei linii. Aceste linii
se mai numesc şi picuri ("peak" în l. engleză inseamnă vârf). Un
spectru de masă conţine următoarele tipuri de semnale:
- linia ionului molecular;
- linia de bază;
- linii izotopice;
- linii generate prin fragmentarea ionului molecular (picuri de
fragmentare).
Dacă o moleculă conţine doar atomi formaţi dintr-un singur
izotop de 100% abundenţă naturală, linia cea mai mare de la
valoarea m/z (fig. 1.34) corespunde ionului molecular M+▪.
Majoritatea atomilor au mai mulţi izotopi, ceea ce determină
apariţia de linii la valori mai mari decât cea corespunzatoare ionului
molecular M+▪. Aceste linii se numesc linii izotopice sau picuri
izotopice.
Cel mai înalt pic din spectrul de masă se numeşte pic de bază
(sau linie de bază) și corespunde ionilor cu viaţă lungă, care ajung
la detector în cantitatea cea mai mare. Acesta poate fi identic cu
picul molecular sau poate fi un pic generat prin fragmentarea
ionului molecular M+▪. Intensitatea procentuală relativă I% se
consideră 100% pentru picul de bază, iar intensităţile relative ale
celorlalte picuri se determină în raport cu picul de bază.
Cunoaşterea intensităţii procentuale relative permite cunoaşterea
abundenţei procentuale relative pentru fiecare specie de ioni din
spectrul de masă.

80
 Fig. 1.34. Tipuri de linii în spectrul de masă al unui compus organic

Pe lângă linia ionului molecular şi a liniilor izotopice

spectrul de masă mai conţine şi alte linii datorate ionilor (cationi
sau radicali cationici) de fragmentare. Fragmentarea ionului
molecular în spectrul de masă se face după anumite reguli specifice
fiecărei clase de compuşi.
Dacă un ion (M1) se fragmentează după accelerare, înainte
de a pătrunde în câmpul magnetic, atunci în câmpul magnetic va fi
deviată o particulă de altă masă (M2). Curentului ionic rezultat îi va
corespunde în spectrul de masă un semnal de intensitate mică, larg,
cu masa aparentă M*:
* (M2)2
M = .
M1
Acest semnal este numit semnal al unui ion metastabil.
Masurarea masei ionului metastabil permite aflarea informaţiei
legate de obţinerea directă a M2 din M1 prin pierderea unui
fragment neutru.
Atomii componenţi ai unei molecule pot fi clasificaţi în trei
categorii în funcţie de numărul şi abundenţa izotopilor pe care-i
prezintă:
- atomi monoizotopici: 19F, 31P, 127I;
- atomi ce au un izotop foarte abundent: 1H, 12C, 14N, 16O;
- atomi ce au doi izotopi abundenţi: 35Cl, 37Cl, 79Br, 81Br.

81
 Calcularea intensităţii relative a liniilor izotopice se realizează
ţinând cont de abundenţele izotopilor atomilor din moleculă.
Datorită faptului că abundenţa relativa a izotopului 13C este
≈1%, rezultă ca o moleculă cu un atom de carbon va prezenta un pic
izotopic M+1 de intensitate ~1% din cea a picului molecular M+.
(Atenţie! Procentul se referă la intensitatea M+. şi nu la intensitatea
picului de bază, utilizat pentru calibrarea celorlalte picuri). Dacă
sunt n atomi de carbon, probabilitatea de a găsi un ion conţinând
13
C este de n ori mai mare.
De exemplu, pentru un ion care contine n atomi de carbon
există o probabilitate de 1,1n % ca acel atom sa fie 13C şi va
conduce la o masă cu o unitate mai mare decât cea a ionului care
conţine doar atomi de 12C. De aici rezultă că:

IM+1
100 numărul atomilor de carbon în molecula
IM

Aceasta este o informaţie foarte preţioasă, chiar dacă are un

caracter aproximativ.

1.12.5. Determinarea formulei moleculare

a substanţei analizate
Formula moleculară a unui compus sau a unui fragment poate
fi determinată din măsurători de masă suficient de exacte. Acest
lucru este posibil datorită faptului că masele atomice nu sunt
numere întregi. De exemplu, cele patru molecule din tabelul 1.6 au
o masă nominală de 70 u.a.m., dar se poate face distincţie între ele
pe baza maselor exacte. Pentru măsurarea greutăţii moleculare
exacte este necesar un spectrometru de masă cu o putere de
rezoluţie bună. În cazul primelor două molecule diferenţa de masă
este 0,011234 u.a.m., iar puterea de rezoluţie necesară este R =
6231.

82
 Tabelul 1.6. Formule moleculare corespunzătoare aceleiaşi
mase nominale
Formula moleculară Masa moleculară
C2H2N2O 70.016713
C3H2O2 70.005479
C3H6N2 70.053098
C4H6O 70.041865

Intensităţile liniilor M+1 şi M+2, de asemenea, pot fi utilizate

pentru stabilirea formulei moleculare. În practică, intensităţile
liniilor M+1 şi M+2 sunt în mod frecvent inexacte, adeseori mai mari
decât se asteaptă, datorită reacţiilor ionului molecular. De
asemenea, pentru mase mai mari de 250, intensităţile liniilor M+1 şi
M+2 nu pot fi utilizate pentru diferenţierea formulelor posibile fiind
necesară utilizarea unor spectrometre de inaltă rezoluţie.
Identificarea ionului molecular. În cazul spectrometriei de
masă clasice (în care moleculele aflate în stare de vapori sunt
bombardate cu un fascicul electronic de inaltă energie) ionul
molecular poate să lipsească sau să aibă o intensitate foarte mică.
Pentru cei mai mulţi ioni necunoscuţi, clusterul ionic care
apare la valori m/z mai mari este de asteptat să-l reprezinte ionul
molecular cu liniile M+1 adiacente, dar trebuie aplicate o serie de
teste pentru confirmare.
Izotopul mai abundent determină apariţia liniei ionului
molecular. Ceilalţi izotopi contribuie la liniile M+1, M+2.
În dependenţă de intensitatea ionului molecular putem face o
clasificare a diverselor clase de compuşi în modul următor:
a) ioni moleculari cu intensitate înaltă prezintă, în general,
hidrocarburile aromatice simple sau condensate, aril-alchileterii,
fenolii, derivaţii cloruraţi aromatici, aminele și nitroderivaţii
aromatici, alchinele, alchenele conjugate, derivaţii heterociclici etc.
În aceste cazuri identificarea ionului molecular nu prezintă
probleme deosebite;

83
 b) ioni moleculari cu intensitate medie prezintă bromurile şi
iodurile de aril, arilcetonele, compuşii carboxilici alifatici şi
aromatici, compuşii ce pot genera prin fragmentare cation benzil;
c) absenţa ionilor moleculari sau prezenţa unei linii M extrem
de slabă este specific pentru moleculele puternic ramificate,
indiferent de clasa funcţională. Alcoolii şi moleculele cu lanţuri
alchil lungi se fragmentează de asemenea uşor şi conduc la linii M
foarte slabe. În acest caz identificarea picului caracteristic ionului
molecular este dificilă, elucidarea problemei presupune cunoaşterea
unor reguli specifice.

Fig. 1.35. Spectrul de masă al unui compus organic cu formula moleculară

C2H4O2 în formă grafică şi tabel
Din spectrul de masă prezentat în fig. 1.35 rezultă că masa
ionului molecular (C2H4O2+) constituie 60 u.a.m. În cazul dat ionul
de bază este CH3−C+=O cu masa 43 u.a.m. Corespunzător pentru
celelalte linii avem M(CH3+) = 15 u.a.m. şi M(−+C=O) = 28 u.a.m.
etc. Formarea, separarea şi caracterizarea fragmentelor ionice
trebuie realizate într-un mediu lipsit de interferenţe de orice natură,
cu alte cuvinte, spectrometrul de masă trebuie să opereze în condiţii
de vacuum avansat (în funcţie de caracteristicile constructive ale
analizorului de masă, nivelul vidului poate varia în intervalul 10-5 şi
10-12 torri).

84
 Transformările de bază în procesul ionizării pot fi interpretate
conform schemei prezentate în fig. 1.36, din care rezultă că
structura moleculară a compusului corespunde acidului acetic.
Exemplu: Să se determine formula de structură a compusului
cu formula moleculară C7H7NO care prezintă în spectrul de masă
linii caracteristice situate la valori m/z = 105, 77, 51, 44. Să se
descrie schema cea mai probabilă de fragmentare a acestui compus.
Rezolvare:
- ansamblul de picuri cu m/z 77 şi 51 este caracteristic
derivaţilor monosubstituiţi ai benzenului;

O _ O + ꞏ m z = 60
- 1e
CH3 C CH3 C /
OH OH

+ ꞏ
- CH3 - OHꞏ +
m / z = 45 HO C O CH3 C O m / z = 43
ꞏ
- OH
+ ꞏ +ꞏ ꞏ
- C=O ꞏ
- CH3 + ꞏ
C O CH3 C O
m / z = 28 m / z = 15 m / z = 28

Fig. 1.36. Schema ipotetică de ionizare a moleculei de acid

acetic în procesul de analiză
- picul de la m/z=105 se obţine prin eliminarea unui radical cu
masa 16 corespunzator unei grupări -NH2, iar picul de la m/z= 77
este generat prin eliminarea unui fragment cu masa 28
(corespunzător unei molecule neutre de CO) din picul cu m/z=105;
- cunoscând formula moleculară, putem calcula masa
moleculară şi implicit valoarea m/z pentru ionul molecular. Din
masa moleculară se scade masa grupei fenil şi se determină masa
radicalului grefat pe nucleul benzenic, care are valoarea de 44,
valoare care se obţine şi prin însumarea maselor moleculare ale
grupelor -NH2 şi CO. În concluzie, compusul cercetat este amida
acidului benzenic (benzamida), iar schema de fragmentare este:
85
 O
a +
. C +
- NH2 - CO
b O +
m/z = 105 m/z = 77
C - C2H2
a NH2
b
. H2N C O+ C4H+3
- C6H5 m/z = 44 m/z = 51

1.12.6. Tehnologia ICP-MS

(plasma cuplată inductiv - spectrometrie de masă)
ICP-MS este un tip de spectrometrie de masă, extrem de
sensibilă prin care se poate măsura o gamă largă de metale şi unele
nemetale, la concentraţii foarte mici, la nivel de 1-10 parţi per
trilion (ppt). Spre deosebire de spectrometria de absorbţie atomică
(AAS), ICP-MS are capacitatea de a detecta toate elementele
simultan. Metoda ICP-MS se bazează pe combinarea plasmei
cuplate inductiv, ca metodă de ionizare, cu spectrometria de masă,
ca metodă de separare şi detecţie a ionilor. În multe cazuri este
nevoie să se determine nu numai cantitatea totală dintr-un anumit
element, ci şi formula chimică a acestuia, intrucât aceasta are un
impact semnificativ asupra biodisponibilităţii, mobilităţii şi
toxicităţii acelui element. Combinată cu diverse tehnici de separare
cromatografică (cum ar fi cromatografia de gaze sau lichide),
metoda ICP-MS este o metodă puternică şi versatilă pentru analiza
speciilor elementale, inclusiv a speciilor izotopice. Pe lângă probele
clasice de sol, apă, hrană, actualmente o gamă largă de probe
biologice, atat solide cat şi lichide, pot fi analizate prin ICP-MS:
sânge, urină, plasmă, ser, fluide interstiţiale, organe interne, dinţi,
păr, oase şi chiar celule.

Domenii de aplicaţie:
 toxicologia medicală şi legală;
 patologie: disfuncţii metabolice, hepatice şi renale, direct
sau indirect asociate dezechilibrului ionilor metalici;
86
  nutriţie şi farmacologie: identificarea oligoelementelor,
circulaţia şi metabolismul compuşilor farmaceutici, a hranei
și a suplimentelor alimentare;
 mediu: contaminarea cu metale a solului, apei, florei şi
faunei, ca şi impactul poluării asupra organismului uman;
 industrie: industria alimentară, exploatări miniere şi
industria petrolieră.
Echipamente necesare:
 spectrometru de masă ICP – MS ULTRAMASS 700;
 mineralizator cu microunde MARS, pentru dizolvarea,
hidrolizarea, extracţia, digestia probelor destinate analizei
prin spectrometrie de masă;
 hotă chimică FUME HOOD, pentru manevrarea substanţelor
şi preparatelor chimice periculoase.

1.13. Polarimetria
Analiza polarimetrică se bazează pe determinarea unghiului
de rotaţie al planului de polarizare a luminii. Rotirea planului de
polarizare a fost descoperită de D. Arago (1811) la cercetarea
cuarţului cristalin şi J. Biot (1815) la cercetarea soluţiilor.

1.13.1. Rotirea planului de polarizare a luminii

Raza de lumină obişnuită reprezintă un amestec de unde lumi-
noase, oscilaţiile cărora au loc în toate planurile perpendiculare pe
direcţia ei de propagare. Raza, oscilaţiile căreia au loc numai într-un
singur plan perpendicular pe direcţia de propagare, se numeşte rază
polarizată. Planul în care se propagă oscilaţiile, se numeşte plan de
oscilaţii. Planul perpendicular pe planul de oscilaţii se numeşte
plan de polarizare (fig. 1.37). Unele cristale au proprietatea de a
lăsa să treacă lumina de o anumită oscilaţie. La traversarea unui
astfel de cristal raza de lumină se polarizează. Substanţele
capabile să modifice planul de polarizare se numesc substanţe
optic active, iar cele inapte - substanţe optic inactive. La trecerea
luminii polarizate printr-o substanţă optic activă are loc rotirea
planului de polarizare la un unghi, numit unghi de rotaţie al
87
planului de polarizare. Rotirea spre dreapta (după acele
ceasornicului în întâmpinarea razei) este considerată pozitivă (+),
iar spre stânga (contra mişcării acelor ceasornicului) este
considerată negativă (-). Substanţele optic active la care unghiul de
rotaţie al planului de polarizare este pozitiv se numesc dextrogire,
iar la care unghiul de rotaţie este negativ – levogire. Înaintea
denumirii sau formulei chimice a substanţei dextrogire se notează
litera d, iar înaintea celei levogire – litera l. Amestecul echimolar de
izomeri optici d şi l nu posedă activitate optică şi se numeşte
amestec racemic. Înaintea denumirii acestor substanţe se notează
ambele litere. Literele majuscule D şi L înaintea denumirilor sau
formulelor substanţelor chimice cu activitate optică indică
apartenenţa acestora la seriile sterice D- sau L- ale aldehidei
glicerice luată ca substanţă de reper. La seria D- se referă
substanţele care pot fi obţinute din forma D- a aldehidei glicerice,
iar la seria L- din forma ei L:
CHO CHO
H OH HO H
CH2OH CH2OH
D-aldehidă glicerică L-aldehidă glicerică

Fig. 1.37. Polarizarea razei de lumină: 1 - oscilaţiile undelor în lumina

obişnuită; 2 - cristal de polarizare Nicol; 3 – oscilaţiile undelor în lumina
polarizată; 4 - plan de polarizare

88
 Activitatea optică se datorează asimetriei moleculei –
prezenţei diverselor grupe de atomi care pot fi aşezate diferit în
spaţiu. Activitatea optică este o proprietate individuală a
substanţelor optic active şi se exprimă prin direcţia şi mărimea
unghiului de rotaţie al planului de polarizare. S-a constatat, că
unghiul de rotaţie al planului de polarizare () depinde de lungimea
de undă a razei polarizate (λ), natura substanţei ([]tλ), concentraţia
soluţiei (c, g/cm3), grosimea stratului de soluţie (ℓ, dm) şi se
exprimă prin relaţia:
 = [] t . l . c ,

( 1.41 )

unde []tλ se numeşte rotaţie specifică a planului de polarizare.

Ea depinde de natura substanţei, lungimea de undă, solvent şi
temperatură. De exemplu, simbolul []20D înseamnă că rotaţia
specifică a planului de polarizare pentru substanţa analizată a fost
măsurată la 20oC, la lungimea de undă 589 nm corespunzătoare
liniei galbene D din spectrul sodiului. De asemenea, se indică
solventul în care s-a măsurat rotaţia specifică.
Rotaţia specifică a planului de polarizare reprezintă unghiul
de rotaţie al planului de polarizare de către substanţa optic activă
analizată cu concentraţia de 1 g/cm3 şi grosimea stratului de
soluţie 1 dm.
Ecuaţia (1.41) se află la baza analizei cantitative
polarimetrice.

1.13.2. Măsurarea activităţii optice

Activitatea optică se măsoară cu ajutorul polarimetrelor. Orice
polarimetru constă din sursă de lumină, polarizor, analizor, tub în
care se introduce substanţa de analizat, ocular, vernier şi un sistem
optic pentru ridicarea preciziei de măsurare.
În polarimetre poate fi utilizat orice flux de lumină
monocromatică, dar mai utilizat este fluxul de lumină galbenă (589
nm) care se obţine de la lămpile speciale cu sodiu. Acestea posedă o
lumină intensă, cu intensitate constantă şi sunt accesibile. În calitate

89
de polarizator şi analizator se utilizează prisme Nicol, confecţionate
din spat de Islanda (CaCO3). Polarizatorul este fixat rigid şi
transformă lumina care trece prin el în lumină polarizată.
Analizatorul este mobil şi se poate roti. Mărimea unghiului de
rotaţie se determină cu ajutorul vernierului care se vede în ocular.
Între polarizator şi analizator se amplasează un tub cu
substanţă de analizat. De obicei, lungimea tubului este de 1dm, dar
se utilizează şi tuburi de alte lungimi (0,5 dm, 2 dm etc.). Pentru
analiză tubul se împle cu substanţă în stare lichidă, sau gazoasă, sau
dizolvată în soluţie. Tubul se închide ermetic astfel, încât să nu fie
bule de aer în el.
În fig. 1.38 este reprezentată schema măsurării activităţii
optice. Dacă analizatorul şi polarizatorul sunt ajustaţi astfel, încât
planurile lor de polarizare să fie paralele, atunci în lipsa substanţei
optic active lumina va trece liber prin ambele dispozitive şi se va
observa în ocular. Dacă în lipsa probei analizatorul este rotit la 90o,
adică este orientat perpendicular planului polarizatorului, atunci
lumina polarizată nu va traversa analizatorul. Această poziţie se
numeşte la întuneric. Dacă introducem substanţa optic activă între
polarizator şi analizator, în ocular apare lumină. Pentru a obţine
efectul de întuneric, analizatorul trebuie rotit la un oarecare unghi,
egal cu unghiul de rotaţie al planului de polarizare a substanţei
analizate. Mărimea unghiului de rotaţie poate fi citită nemijlocit pe
vernier prin ocular cu exactitate de câteva sutimi de grad. Sistemul
optic al polarimetrului conţine lentile, prisme auxiliare, plăci din
bicuarţ pentru ridicarea preciziei de determinare a „întunericului”.
Placa din bicuarţ este confecţionată din cuarţ levogir şi dextrogir.
Ea se află după polarizator, înainte de tubul cu soluţia analizată. La
ajustarea preventivă în poziţia „întuneric”, în lipsa probei active,
placa din bicuarţ colorează câmpul de observaţie al ocularului într-
un violet-cenuşiu. Introducerea probei active cauzează un schimb
rapid de culori. Jumătate din câmpul ocularului devine roşie, iar alta
- albastră. Prin rotirea analizatorului se restabileşte culoarea
violet-cenuşie a câmpului. După unghiul de rotaţie al analizatorului
se determină unghiul de rotaţie al planului de polarizare, cauzat de
substanţa analizată.

90
91
Fig. 1.38. Măsurarea activităţii optice: a) în tub nu este substanţă optic activă, iar polarizatorul şi
analizatorul sunt orientaţi paralel; b) în tub nu este substanţă optic activă, iar polariza-
torul şi analizatorul sunt orientaţi reciproc perpendicular; c) în tub este introdusă sub-
stanţă optic activă, iar polarizatorul şi analizatorul sunt orientaţi reciproc perpendicular;
d) rotirea analizatorului sub unghiul  faţă de axă
 Zaharimetrul. Polarimetrul preconizat pentru dozarea
zahărului în soluţii este numit zaharimetru. Spre deosebire de
polarimetrul obişnuit, în care ca sursă de lumină serveşte lampa de
sodiu sau altă sursă monocromatică, în zaharimetru se utilizează
lumina albă policromatică. Utilizarea luminii albe a devenit posibilă
datorită coincidenţei întâmplătoare dintre dispersia de rotaţie a
cuarţului şi a zahărului. Soluţia de zahăr generează rotaţia spre
dreapta a planului de polarizare. Această rotaţie în zaharimetre este
compensată prin introducerea unei plăci de cuarţ în calea razei de
lumină, ce favorizează rotaţia spre stânga. Ca rezultat al
echivalenţei dintre dispersia de rotaţie optică a cuarţului şi a soluţiei
de zahăr, compensarea are loc la toate lungimile de undă.
Dozarea zahărului se caracterizează printr-o înaltă precizie,
deoarece grosimea plăcii e măsurată exact. Placa este formată din
doi clini de cuarţ levogiri şi o lamă plată dextrogiră. Poziţia clinului
este calibrată în unităţi de concentraţie sau în grade de zahăr
(°S – unitate internaţională de măsură). Mărimii de 100 grade zahăr
(100°S) îi corespunde soluţia de zaharoză ce conţine 26 g / 100 cm3
soluţie la 20°C într-un tub cu lungimea de 2 dm. La 100°S
corespund 34,62° unghiulare.

1.13.3. Rotaţia molară a planului de polarizare

Rotaţia molară a planului de polarizare F pentru substanţa
analizată este egală cu produsul dintre rotaţia specifică a planului de
polarizare [α] şi masa molară a ei M:

F = [] ꞏM .
Un interes deosebit prezintă dependenţa rotaţiei specifice sau
molare a planului de polarizare de lungimea de undă a luminii.
Această dependenţă e numită dispersie optică rotatorie (DOR).
Rotaţia optică F creşte odată cu micşorarea lungimii de undă.
În regiunea benzii spectrului de absorbţie ea atinge maximumul
(Fmax) şi apoi scade brusc până la minimum (Fmin), apoi din nou
creşte lent (efectul Cotton). Efectul Cotton e prezentat în fig. 1.39.

92
 Mărimea a din curba DOR
Fmax - Fmin
a= ,
100
e numită amplitudine, iar distanţa în lungul axei lungimilor de undă
b – lăţimea efectului Cotton.

Fig. 1.39. Curba dispersiei optice rotatorie (DOR)

În analiza polarimetrică un deosebit interes prezintă domeniul

spectrului, în care rotaţia specifică sau molară îşi schimbă semnul.
Lungimea de undă a luminii, la care rotaţia polarizării nu are loc, se
numeşte lungime de undă de rotaţie nulă (λo). Ea se află la
punctul de intersecţie a curbei ce descrie dependenţa rotaţiei
specifice sau molare de lungimea de undă, cu axa lungimilor de
undă.
Unda polarizată în plan, după cum se ştie, e constituită din
două componente circular-polarizate (spre dreapta şi spre stânga),
fiecare posedând indicele propriu de refracţie nD şi nS în mediul dat,
precum şi coeficienţii de absorbţie molari εD şi εS. Diferenţa
coeficienţilor de absorbţie molari caracterizează dicroismul
circular (∆ε):
 = S - D .

93
 El poate fi exprimat prin elipticitatea molară θ:

 = 2,303 4500 (  S -  D ) = 3300   


Caracteristicile efectului Cotton, curba DOR şi dependenţa
dicroismului circular de lungimea de undă prezintă o informaţie
preţioasă despre structura, stereochimia şi configuraţia
combinaţiilor organice şi coordinative.
Rotirea planului de polarizare la diferite lungimi de undă
(dispersie optică rotatorie) e cercetată cu ajutorul spectropolarimet-
rului. Lumina monocromatică se obţine prin intermediul unei
prisme dispersante de cuarţ.
În construcţia celor mai noi polarimetre şi spectropolarimetre,
pentru determinarea intensităţii luminii sunt utilizate celule foto-
electrice şi fotomultiplicatoare, adesea conectate la dispozitive
pentru studiul în ultraviolet, inaccesibile pentru observaţiile vizuale.

1.13.4. Analiza spectropolarimetrică

Amestecul de substanţe cu activitate optică poate fi dozat prin
metoda spectropolarimetrică, ce se bazează pe măsurarea unghiului
de rotaţie la diferite lungimi de undă. Procedeul este asemănător
celui spectrofotometric pentru analiza amestecului de două
substanţe colorate. Formulele pentru calcul sunt adecvate şi pentru
metoda spectropolarimetrică, dacă coeficienţii de absorbţie molari 
sunt înlocuiţi prin rotaţiile specifice [], ţinând cont de altă scară
de concentraţii. Precizia analizei creşte, dacă una din substanţele
dozate (sau ambele) posedă o lungime de undă de rotaţie nulă în
domeniul cercetat al spectrului, deoarece la această lungime de
undă unghiul va fi determinat numai de concentraţia componentului
doi.
Spectropolarimetria ne dă informaţie preţioasă atât despre
structură, cât şi despre alte proprietăţi ale combinaţiilor organice şi
coordinative. Variaţia aranjării sterice a grupelor funcţionale şi alte
particularităţi structurale ale substanţelor sunt reflectate în
parametrii principali ai curbei efectului Cotton. Rezultatele analizei

94
spectropolarimetrice sunt cercetate împreună cu cele
spectrofotometrice. Această comparaţie arată care din benzile de
absorbţie spectrală este responsabilă de efectul Cotton. Teorema
Croning-Cramer ne dă posibilitatea ca după spectrul de absorbţie să
prezicem curba de dispersie optică rotatorie, şi invers. La
interpretarea datelor spectropolarimetrice se utilizează şi alte
generalizări empirice, care leagă parametrii spectropolarimetrici,
spectrofotometrici structurali şi alte proprietăţi fizice şi chimice ale
substanţelor.
Importanţa analizei polarimetrice. Analiza polarimetrică se
utilizează pe larg în cercetările ştiinţifice pentru stabilirea structurii
substanţelor noi sintetizate, în industria zahărului pentru
determinarea concentraţiei soluţiilor de zahăr în unele ramuri ale
industriei alimentare, parfumerie, farmaceutică etc.

1.14. Analiza refractometrică

Analiza refractometrică se bazează pe cercetarea refracţiei
luminii, care are loc la propagarea acesteia prin două medii
omogene transparente cu suprafaţă de separare. Ea este una din cele
mai vechi metode optice, cunoscută încă din lucrările lui I.Newton,
L. Euler, M. Lomonosov etc. Metoda refractometrică şi-a păstrat
actualitatea. În prezent se utilizează ca metodă de analiză a
amestecurilor, de studiere a proprietăţilor substanţelor şi
interacţiunii lor în sistemele chimice.

1.14.1. Indicele de refracţie şi reflexia internă totală

Analiza refractometrică se bazează pe determinarea indicelui
de refracţie a substanţei de analizat. Indicele de refracţie este o
caracteristică individuală a substanţei şi depinde de natura chimică
a acesteia.
La trecerea razei de lumină dintr-un mediu omogen şi
transparent în altul are loc reflecţia parţială a luminii de la suprafaţa
de separare a mediilor şi refracţia – trecerea razei în alt mediu cu
schimbarea direcţiei (fig. 1.40).

95
 Fig. 1.40. Refracţia luminii la suprafaţa de separare a două
medii transparente: mI – mediul unu, mai puţin dens;
mII – mediul doi mai dens

Direcţia razei în mediul următor se schimbă în conformitate

cu legea de refracţie:

sin 
n = sin  1 . ( 1.42 )
2

Mărimea n e numită indice relativ de refracţie a mediului

doi faţă de mediul unu. Indicele de refracţie faţă de vid este numit
indice absolut de refracţie N. Conform legii de refracţie pentru
mediul unu şi mediul doi obţinem:
sin  sin 
N1 = sin vid ; N2 = sin vid .
1 2

Înlocuind aceste expresii în ecuaţia (1.42) obţinem:

sin 1 N . sin vid N

n= = 2. = 2 ( 1.43 )
sin 2 N1 sin vid N1
Indicele relativ de refracţie este egal cu raportul dintre indicii de
refracţie absoluţi. Din ecuaţia (1.43) rezultă o altă formă de scriere a
legii refracţiei:
N1. sin 1 = N2 . sin 2 .

96
 Din teoria ondulatorie a luminii rezultă că indicele absolut de
refracţie N pentru mediul dat reprezintă raportul dintre viteza
propagării luminii în vid (C) şi viteza luminii în mediul dat (V):

N= C .
V
La presiunea atmosferică şi temperatura de cameră indicele
absolut de refracţie pentru aer Naer = 1, 00027. Deoarece viteza de
propagare a luminii în vid este maximă, indicele de refracţie pentru
orice mediu va fi întotdeauna mai mare decât 1. Dozarea refracto-
metrică în vid nu se practică decât în cazuri excepţionale. De obicei,
se măsoară indicele relativ de refracţie n:

n = Vaer , ( 1.44 )
V
unde Vaer este viteza de propagare a luminii în aer; V - în mediul
respectiv. Indicele absolut de refracţie se calculează din relaţia:
N = 1,00027 n . ( 1.45 )
Dacă se efectuează o analiză foarte precisă, atunci se ţine cont
de dependenţa indicelui absolut de refracţie de presiune,
temperatură şi umiditate. Însă în majoritatea cazurilor formula
(1.45) este binevenită.
S-a constatat, că raza incidentă şi cea refractată sunt
reversibile. La trecerea dintr-un mediu mai puţin dens într-un mediu
mai dens unghiul incident va fi mai mare decât cel refractat, iar la
trecerea inversă dintr-un mediu mai dens în unul mai puţin dens
unghiul incident va fi mai mic decât cel refractat. Rezultă că:

sin 1
sin 2 = n > 1
sin 2 1
sin 1 = n < 1 .
Deoarece 1 > 2 , la mărirea unghiului α1 până la 90o (1/),
unghiul α2 va atinge o valoare limită, dar mai mică de 90o. Dacă se

97
va schimba direcţia razelor, atunci la trecerea razei din mediul mai
dens (mII) în mediu mai puţin dens (mI) unghiul 2/ va fi acel unghi
limită, când raza incidentă nu se va mai refracta, dar va aluneca pe
suprafaţa de separare a mediilor. Unghiul 2/ la care nu are loc
refracţia luminii se numeşte unghi de reflexie internă totală, sau
unghi limită, sau unghi critic. La un unghi  mai mare decât  2/
raza incidentă se va reflecta totalmente (100%) şi unghiul de
reflexie va fi egal cu cel incident (Fig. 1.40).
Indicele de refracţie este influenţat de proprietăţile fizice şi
chimice ale substanţelor, cât şi de mulţi factori externi.

1.14.2. Măsurarea indicelui de refracţie

Pentru a determina indicele de refracţie a unui mediu transpa-
rent (n1) este necesar mediul doi, de asemenea, transparent şi cu
indicele de refracţie n2 cunoscut (de exemplu, sticla). Densitatea
optică a mediului doi trebuie să fie mai mare decât a mediului
analizat (n2> n1).
Din expresia (1.44) rezultă:
V V
n1 = aer  V1 = aer ;
V1 n1
Vaer V
n2 =  V2 = aer ,
V2 n2
unde: n1, n2 sunt indicii de refracţie ai mediului unu şi doi,
corespunzător; V1, V2 - viteza de propagare a luminii în mediile
unu şi doi, corespunzător; Vaer - viteza de propagare a luminii în aer.
Înlocuim expresiile obţinute pentru V1, V2 în expresia de mai jos. În
rezultat obţinem:
V V n n
n = 1 = aer . 2 = 2 . ( 1.46 )
V2 n1 Vaer n1

Din expresiile (1.42) şi (1.46) rezultă:

n sin
n = 2 = sin 1 . ( 1.47 )
n1 2
Pentru a măsuraa valoarea n1 se utilizează refractometrul.
Schema de principiu a refractometrului este dată în fig. 1.41.
98
La mărirea unghiului incident α1 va creşte şi valoarea unghiului
refractat 2, dar se va respecta condiţia 2 < 1. Dacă 1 = 90°,
atunci 2 va obţine valoarea limită 2/ < 90°. Raza va aluneca pe
suprafaţa de separare a mediilor. Deoarece sin 90° = 1, rezultă că:

n1 = n2 sin 2' . ( 1.48 )

Expresia (1.48) ne permite să determinăm indicele de refracţie
al mediului unu n1, dacă cunoaştem indicele de refracţie al mediului
doi n2 şi unghiul de reflexie internă totală α2/. Dacă în calea razelor
refractate se va instala un obiectiv mobil astfel, încât în orice poziţie
a obiectivului axa lui optică să corespundă direcţiei unei raze
refractate, atunci în sectorul limitat de razele OA şi OB câmpul
vizual al obiectivului va fi luminat, în sectorul BOC – întunecat.
Atunci când axa obiectivului va coincide cu raza limită OB, o
parte a câmpului vizual al obiectivului va fi luminată, iar alta –
întunecată. Valoarea unghiului limită de refracţie poate fi măsurată
după poziţia obiectivului faţă de axa aparatului, care este gradată
direct în valorile indicelui de refracţie n1.

Fig. 1.41. Schema de principiu a refractometrului

99
 1.14.3. Refracţia moleculară
Refracţia moleculară (RM) reprezintă produsul dintre masa
moleculară a substanţei (M) şi refracţia specifică a acesteia. RM
exprimă refracţia luminii de către substanţă. Expresia matematică a
refracţiei moleculare a fost dată de H.A. Lorentz şi L. Lorentz:

n2 - 1 . M ,
RM =
n2 + 2 

unde RM este refracţia moleculară, n - indicele de refracţie,

 - densitatea substanţei determinată la aceeaşi temperatură ca şi
indicele de refracţie.
Refracţia moleculară nu depinde de temperatură, presiune sau
de starea fizică (solidă, lichidă, gazoasă) a substanţei. Ea depinde de
lungimea de undă, de structura chimică a moleculelor.
Refracţia moleculară este o proprietate aditivă. Ea se
calculează pe baza refracţiilor atomice ale elementelor care intră în
compoziţia moleculei. Refracţiile atomice ale unor elemente au
diferite valori în funcţie de natura legăturilor chimice pe care le
stabileşte. De exemplu, atomul de oxigen care se conţine în grupa -
OH şi atomul de oxigen,
care se conţine în eterii R-O-R, posedă refracţie atomică
diferită. Refracţiile atomice ale elementelor şi legăturilor chimice
sunt date în îndrumătoare de chimie. Determinarea refracţiei
moleculare pe cale experimentală şi compararea acesteia cu cea
calculată ne permite să verificăm formula de structură a substanţei
analizate.

100
 2. METODE CROMATOGRAFICE DE SEPARARE
ŞI ANALIZĂ

2.1. Scurt istoric al dezvoltării metodelor cromatografice de

separare şi analiză
Efectele cromatografice au fost cunoscute din cele mai vechi
timpuri. Încă pe timpul lui Aristotel oamenii dedurizau apa de mare,
filtrând-o prin anumite pământuri.
Metoda cromatografică, ca metodă ştiinţifică de separare şi
analiză a substanţelor, a fost elaborată de savantul rus M. S. Ţvet, în
anul 1903. Cu ajutorul acestei metode M. S. Ţvet a stabilit, că
pigmentul verde al plantelor, clorofila, care se considera omogen,
este într-adevăr alcătuit din câteva substanţe. Trecând extractul
frunzelor verzi printr-o coloană umplută cu praf de cretă şi
spălându-l cu solvenţi organici, M. S. Ţvet a obţinut câteva zone
colorate, fapt care a indicat, incontestabil, prezenţa în extract a
câtorva substanţe. Ulterior, acest fapt a fost confirmat şi de alţi
cercetători. Această metodă a fost numită cromatografie (de la
cuvântul grecesc "chromatos" - culoare), deşi, însuşi autorul a
demonstrat posibilitatea separării şi a substanţelor incolore.
O dezvoltare considerabilă a metodelor cromatografice a
început după anul 1938, când R. T. Reichstein şi J. van Euw
introduc conceptul de eluţie cromatografică.
Pasul hotărâtor în dezvoltarea cromatografiei a fost făcut în
anul 1941, când A. Martin şi R. Synge au iniţiat cromatografia
lichidă de repartiţie pe coloană, pentru care au primit ulterior
Premiul Nobel pentru chimie în 1952. Bazându-se pe fenomenul
deja cunoscut, ei au separat aminoacizii, folosind o coloană umplută
cu silicagel saturat cu apă, iar ca fază mobilă folosesc cloroform
amestecat cu adaosuri din ce în ce mai mari de alcool n-butilic. În
aşa mod a apărut cromatografia de repartiţie pe coloană.
R. Consden, A. Gordon şi A. Martin în anul 1944 pun bazele
cromatografiei pe hârtie. Tehnica de lucru extrem de simplă a făcut
ca metoda cromatografică să se dezvolte şi să se aplice la separarea

101
amestecurilor de substanţe organice, biologice şi ulterior la cele
anorganice.
Cromatografia pe strat subţire este descrisă pentru prima dată
de N. A. Izmailov şi M. S. Schreiber (1938), fiind standardizată şi
perfecţionată de către E. Stahl în Europa şi J. Kirchner în America
(1956). Astăzi această tehnică are o răspândire universală, datorită
vitezei mari de migrare şi a unei bune rezoluţii. Această metodă
oferă o mare cantitate de informaţie printr-un efort minim.
Schimbul ionic este folosit în cromatografie din anul 1947 la
separarea pământurilor rare şi a diferitelor produse de fisiune, iar
peste un an - la separarea aminoacizilor.
În anul 1951 Erika Cremer şi Fritz Prior pun bazele
cromatografiei gaz-solid, iar un an mai târziu A. Martin şi A. James
pun bazele cromatografiei gaz-lichid.
O etapă importantă în dezvoltarea cromatografiei de gaze este
introducerea coloanelor capilare de către M. Golay (1958).
Cromatografia de gaze s-a dezvoltat datorită perfectării
detectorilor, folosirii diferitelor faze staţionare şi mobile noi, măririi
presiunii de intrare a eluentului în coloană, programării
temperatutii etc. Apariţia cromatografiei de înaltă performanţă şi
instrumen-talizarea cromatografiei pe strat subţire în perioada anilor
1970-1980 a făcut posibilă separarea diferitelor substanţe cu
proprietăţi asemănătoare, inclusiv a izomerilor optici, ceea ce este
imposibil a separa prin alte metode. În prezent continuă dezvoltarea
şi perfectarea metodelor cromatografice. Apariţia cromatografiei
bazată pe schimbul ionic şi separarea izomerilor optici a
impulsionat dezvoltarea electroforezei capilare la tensiune înaltă.
Nu este exclusă posibilitatea apariţiei de noi metode originale
de separare şi analiză în viitor.

2.2. Clasificarea metodelor cromatografice

de separare şi analiză
Metodele cromatografice fac parte din metodele de separare,
bazate pe echilibrul de repartiţie sau distribuţie a substanţelor între
două faze nemescibile aflate în contact.
102
 În fig. 2.1 este prezentată o clasificare generală a metodelor
cromatografice în funcţie de natura fazelor (I), procesele care au loc
la separare (II) şi modul de efectuare (III).

Cromatografie (C)

Cromatografie Cromatografie
de gaze (CG) de lichide (CL)

Cromatografie Cromatografie Cromatografie Cromatografie

I gaz - solid gaz -lichid lichid -solid lichid -lichid
CGS CGL CLS CLL

Cromato- Cromato- Cromato- Cromato- Cromato-

grafie de grafie de grafie, bazată grafie prin grafie,
adsorbţie repartiţie pe procese excluziune bazată pe
II chimice: sterică, interac\iunea
schimb ionic, clatrare cu cîmpul:
complexare, electroforeza
precipitare,
oxido-reducere

III
Cromatografie Cromatografie Cromatografie
capilară pe coloană pe strat subţire

Fig. 2.1. Clasificarea metodelor cromatografice

Metodele de separare şi analiză cromatografică nu sunt

specifice. În procesul de analiză cromatografică se ia în consideraţie
natura fazelor ce urmează a fi utilizate, prezenţa compuşilor care
interferă cu compuşii analizaţi. În alte cazuri, este necesară izolarea
unor compuşi necunoscuţi în vederea caracterizării lor ulterioare,
sau analiza completă a unui amestec complex, necunoscut, prin
separarea componenţilor, urmată de analiza de structură şi
determinări cantitative.
Tehnicile de separare au fost create în funcţie de proprietăţile
amestecurilor de separat: masa moleculară (care variază în limite
103
extrem de mari), volatilitate şi alte proprietăţi. Complexitatea
tehnicilor de separare este corelată cu proprietăţile componenţilor
de separat. În cazul izomerilor optici, separarea lor poate fi realizată
cu tehnici speciale. În alte cazuri proprietăţile componenţilor sunt
atât de diferite încât separarea poate fi realizată printr-o tehnică
simplă (de exemplu, distilare).
După ce componenţii din amestec au fost separaţi, se poate
alege metoda de determinare, cea mai adecvată dintre metodele
existente.

2.3. Dinamica proceselor cromatografice.

Definirea parametrilor de retenţie
Separarea cromatografică se bazează pe distribuţia diferită a
componenţilor unui amestec între două faze nemescibile, dintre care
una este staţionară şi poate fi lichidă, solidă sau în formă de gel, iar
alta este mobilă şi poate fi în stare gazoasă sau lichidă. Distribuţia
componenţilor amestecului analizat între cele două faze se
realizează, în general, prin diverse procese fizice (sorbţie-desorbţie,
excluziune sterică), fizico-chimice (repartiţie, dizolvare-eliminare),
chimice (schimb ionic, precipitare, complexare, oxido-reducere
etc.). Cantitativ distribuţia componenţilor amestecului analizat, între
cele două faze, e determinată de raportul dintre cantitatea de
component în faza staţionară şi mobilă şi se numeşte constantă de
distribuţie a componentului în sistemul dat:
C
K = s , ( 2.1 )
Cm
unde: K - constanta de distribuţie; Cs şi Cm - concentraţia (sau
cantitatea) totală a tuturor formelor unui component analizat,
prezent la echilibru în faza staţionară şi mobilă, respectiv.
În funcţie de procesul predominant la separare, când
componentul analizat e prezent numai într-o anumită formă în
ambele faze, deosebim constantă de repartiţie, constantă de
adsorbţie etc. În acest caz procesele secundare sunt neglijabile.
Aceste constante se notează şi se calculează analogic constantei de

104
distribuţie, iar Cs şi Cm reprezintă concentraţia (sau cantitatea) de
component într-o anumită formă în ambele faze.
K - depinde de natura fazelor, temperatură, pH, forţa ionică a
soluţiei (dacă faza mobilă este lichidă) etc.
Iniţial substanţa este introdusă pe coloană cu faza mobilă. Ea
se transferă (se reţine) în faza staţionară total sau parţial, fie prin
adsorbţie, repartiţie, excluziune, reacţie chimică etc. În acelaşi timp,
substanţa reţinută deja în faza staţionară contactează încontinuu cu
noi porţii de fază mobilă şi total sau parţial se transferă din nou în
faza mobilă. Faza mobilă deplasează incontinuu substanţele
analizate pe un sector nou unde iarăşi din nou se realizează acelaşi
act elementar de echilibru.
Fie că urmează să separăm, pe o coloană cromatografică, un
amestec din doi componenţi A şi B. Cantitatea de substanţă în faza
mobilă şi staţionară va fi corespunzător: Am, Bm şi As, Bs.
Din momentul introducerii amestecului pe coloană, la interfaţa
dintre cele două faze nemiscibile, în conformitate cu legea
echilibrului chimic, se stabilesc echilibre dinamice pentru fiecare
component. Pentru fiecare component A şi B vom avea coeficientul
de distribuţie KA şi KB, respectiv (fig. 2.2).
Cu cât componentul se reţine mai mult într-o fază cu atât şi
concentraţia acestuia va fi mai mare în această fază şi mai mică în
cealaltă fază, şi invers. De exemplu, dacă componentul A se reţine
mai mult în faza staţionară decât componentul B, atunci coeficienţii
respectivi de distribuţie vor satisface relaţia: KA > KB.
Orice separare cromatografică se caracterizează prin factorul
de retenţie (sau retenţia) - R, care reprezintă raportul dintre viteza
de migrare a componentului (Vz) şi viteza de migrare a fazei mobile
(eluentului) - (V) în faza staţionară dată:
Vz
R = . ( 2.2 )
V
Valoarea numerică a lui R este subunitară (0R1). În
condiţii extreme, dacă Vz = 0, atunci R = 0 şi substanţa este
totalmente reţinută pe coloana dată. Dacă Vz = V, atunci R = 1 şi
substanţa este purtată de faza mobilă fără a interacţiona cu faza
staţionară.

105
 C A m A s
A,B
A B m B s
B
A s
A KA =
A m
B
B s
X KB =
B m

Fig. 2.2. Coloană cromatografică. Schema de formare a zonei de

component în metoda de eluţie şi repartizarea substanţei în zona de
component

Retenţia depinde de coeficientul de distribuţie a substanţei

date. Dacâ R reprezintă fracţia moleculelor componentului ce se
află în faza mobilă, atunci 1-R va reprezenta fracţia moleculelor
aflate în faza staţionară la echilibru.

Prin urmare, se poate scrie:

C 1-R 1
K = s = R = . ( 2.3 )
Cm R K+1
Din expresiile (2.2) şi (2.3) obţinem:
V
Vz = . ( 2.4 )
K+1

Din expresiile date rezultă că factorul de retenţie şi viteza de

migrare a substanţei prin coloană sunt invers proporţionale cu
constanta de distribuţie.

106
 Viteza de migrare a substanţei prin coloană poate fi definită
ca raportul dintre lungimea coloanei parcursă de substanţa dată L şi
timpul de reţinere a substanţei tR pe coloana dată:
Vz = L . ( 2.5 )
t
R

Luând în consideraţie expresia (2.4), obţinem:

L ( K + 1)
tR = . ( 2.6 )
V
Deoarece lungimea coloanei şi viteza fazei mobile în
condiţiile date sunt mărimi constante, timpul de reţinere este direct
proporţional cu constanta de distribuţie şi, fiind uşor măsurabil,
serveşte ca parametru de retenţie în analiza calitativă
cromatografică şi se numeşte timp de retenţie.
Timpul de retenţie poate fi definit ca timp în care
substanţa dată a eluat (s-a deplasat) prin coloană de la
momentul introducerii şi până la detecţia concentraţiei maxime
la ieşirea acesteia din coloană.
Alt parametru de retenţie utilizat în cromatografie este
volumul de retenţie total (VR), care poate fi definit ca volumul
de eluent măsurat de la introducerea probei pe coloană şi până
la ieşirea concentraţiei maxime a componentului de pe coloană.
Volumul de retenţie VR e direct proporţional cu timpul de
retenţie tR:
VR = t R . F , ( 2.7 )
unde F este viteza volumetrică a gazului purtător.
Parametrii de retenţie tR şi VR depind de natura fazelor, de
presiunea fazei mobile, masa fazei staţionare, pH, t°, parametrii
geometrici ai coloanei etc. Dar asupra acestor mărimi pot influenţa
şi diferiţi factori ocazionali.
Pentru componenţii A şi B parametrii de retenţie se vor afla în
următoarele relaţii:
VA < VB ; KA > KB
( 2.8 )
t R(A) > t R(B) ; VR(A) > VR(B)

107
 Prin urmare, componenţii amestecului analizat, având coefici-
enţi de distribuţie diferiţi, se vor deplasa în procesul eluţiei cu
diferite viteze şi vor avea un timp de reţinere diferit, în condiţiile
date. În rezultat, se va realiza separarea componenţilor pe coloana
dată.
Constanta de distribuţie este factorul principal care determină
separarea substanţelor pe coloana cromatografică. Cu cât mai mare
va fi diferenţa dintre valorile constantelor de distribuţie, cu atât mai
efectivă va fi separarea cromatografică în condiţiile date.
Cromatografia poate fi definită ca un proces dinamic
bazat pe realizarea multiplă a actelor de echilibru la distribuţia
componenţilor amestecului în cele două faze nemiscibile ce vin
în contact.

2.3.1. Picul cromatografic

Analiza cromatografică se bazează pe metoda de developare
(eluţie), în care faza mobilă (gazul sau lichidul) se analizează
incontinuu la curgerea sa din coloană. Curba tipică de eluţie se
numeşte cromatogramă şi este redată în fig. 2.3.
Dacă punctul A corespunde introducerii probei analizate pe
coloană, A' - apariţiei la ieşire din coloană a frontului fazei mobile,
iar B - apariţiei substanţei analizate, atunci linia AB şi prelungirea
ei BD se numeşte linie de bază (sau linia 0). Curba BCD se
numeşte pic cromatografic şi se caracterizează prin înălţime,
lăţime şi suprafaţă (fig. 2.3).
În momentul introducerii amestecului de componenţi pe
coloană, zona unui component este compactă şi foarte restrânsă. La
ieşirea din coloană zona de component devine mult lărgită, datorită
fenomenelor difuziei componentului în faza gazoasă (transversal şi
longitudinal) şi procesului elementar de repartiţie în faza
lichidă. Distribuţia particulelor în zona unui component, într-un
proces ideal, este o distribuţie normală şi matematic conturul
picului e descris de ecuaţia lui Gauss:

108
 S 1 (x - xo) 2
Y= e 2 2 , ( 2.9 )
 2
unde: Y (ordonata) corespunde concentraţiei substanţelor în
procesul eluţiei coloanei; x corespunde volumului de retenţie V în
momentul când concentraţia substanţei este C; xo corespunde
volumului de retenţie Vo în momentul când concentraţia substanţei
ce iese de pe coloană este maximă Cmax ; S - suprafaţa picului;
 - devierea standard medie.

h'
C

Cmax
C h

0,5

A'
A B D
B' b D'
tR, VR
Fig. 2.3. Cromatogramă. Parametrii cromatogramei

109
 Conform corespondenţei date, pentru procesul cromatografic,
ecuaţia Gauss (2.9) poate fi scrisă astfel:

S 1 (V - Vo) 2
C= e 2 2 , ( 2.10 )
 2
Dacă V = Vo şi C = Cmax ecuaţia (2.10) în formă simplificată
va fi:
S
Cmax = . ( 2.11 )
 2
Luând în consideraţie că Cmax = h, suprafaţa picului
cromatografic poate fi determinată din următoarea relaţie:

S = h 2 . ( 2.12 )

Conform distribuţiei Gauss, devierea standard medie  este

definită ca semilăţimea picului cromatografic în momentul când
C/Cmax = e-1/2 = 0,607. Aceste puncte pe curbă se numesc puncte
de inflexiune.
Înălţimea picului cromatografic este mărimea h. Lăţimea
picului la jumătatea înălţimii se consideră distanţa dintre punctele
de contur la jumătate din înălţimea lui şi se notează de obicei 0.5.
Lăţimea picului la bază (baza picului) se consideră distanţa dintre
punctele de intersecţie ale tangentelor, duse la curbă în punctele de
inflexiune cu linia de bază şi se notează cu b (B'D'= b). Relaţiile
dintre aceste noţiuni sunt bine cunoscute în teoria statistică şi se
exprimă astfel:
0.5= 2.354 ; ( 2.13 )
2 = 0.850.5 ; ( 2.14 )
b  4 = 1.6980.5 . ( 2.15 )
Cromatograma obţinută ne permite să efectuăm analiza
calitativă şi cantitativă a amestecului de substanţe.

110
 2.3.2. Metoda talerelor teoretice (MTT)
O importanţă deosebită în prezentarea teoretică a procesului
cromatografic de separare o au două teorii: teoria "talerului teoretic"
şi teoria cinetică.
Teoria "talerului teoretic" a fost propusă de Martin şi Synge.
Conform acestei teorii coloana cromatografică se împarte imaginar
într-un şir de segmente elementare - talere - şi se presupune, că pe
fiecare taler se realizează un act elementar de echilibru la
distribuţia substanţei în faza staţionară şi faza mobilă. Fiecare porţie
nouă de fază mobilă purtătoare (gaz sau lichid) provoacă o
deplasare a acestui echilibru, în urma căruia o parte de substanţă se
deplasează pe următorul taler, pe care, la rândul său, se stabileşte un
nou echilibru distributiv şi are loc trecerea substanţei pe următorul
taler. În urma acestor procese substanţa supusă cromatografiei se
distribuie pe câteva talere. Concentraţia substanţei pe talerele din
mijloc este maximă în comparaţie cu talerele învecinate. Distribuţia
substanţei de-a lungul stratului de fază staţionară în zona lărgită de
component în conformitate cu teoria talerelor teoretice şi pe baza
ecuaţiei Gauss poate fi redată astfel:
_
_ (X Xo)2
C = Cmax . e 2 LH , ( 2.16 )
unde: X este distanţa de la începutul coloanei până la punctul în
care concentraţia substanţei este egală cu C şi este o mărime
corespunzătoare volumului de eluent V, consumat pentru spălarea
substanţei de pe coloană până în acest punct; X0 - distanţa de la
începutul coloanei până la mijlocul zonei de component (unde
concentraţia substanţei date este maximă) şi este corespunzătoare
volumului de retenţie V0; L - lungimea stratului cu fază staţionară;
H - înălţimea echivalentă a talerului teoretic.
Talerul teoretic poate fi definit ca un segment imaginar
din coloana cromatografică în care se realizează un echilibru
elementar complet de distribuţie a componentului în cele două
faze nemiscibile care vin în contact în procesul separării
cromatografice.
111
 Talerul teoretic din coloana cromatografică este analogic
talerului teoretic dintr-o coloană pentru distilare fracţionată.
Deosebirea constă în aceea că, componenţa amestecului care iese de
pe coloana cromatografică incontinuu se schimbă, dar în procesul
de extracţie ori distilare se obţine una şi aceeaşi fracţie sau una şi
aceeaşi substanţă pe parcursul întregului proces.
Din ecuaţiile (2.9)-(2.11) şi (2.16) rezultă:
2
2 = HL ; H = . ( 2.17 )
L
În fig. 2.4 este prezentată curba Gauss în coordonatele
(X, C/Cmax) (picul cromatografic). Ea caracterizează distribuţia
substanţei în zona de component. Parametrii picului cromatografic
ne permit să calculăm un şir de caracteristici importante, care
definesc procesul cromatografic. Pentru un astfel de calcul este
necesar a determina poziţia maximului curbei şi lăţimea acesteia.
Prima derivată a ecuaţiei Gauss arată că tangentele, trasate în
punctele celor mai mari pante ale curbei, intersectează linia de bază
la valoarea lui X = Xo  2. Astfel, baza triunghiului format de
tangente se numeşte baza picului cromatografic () şi este de
lungime 4. Se obişnuieşte să se estimeze cantitatea substanţei din
aria triungiului format de cele două tangente şi linia de bază. Pentru
a determina punctele de curbură ale conturului picului
cromatografic, a doua derivată a ecuaţiei lui Gauss se egalează cu 0.
În rezultat, pentru C/Cmax  e-1/2  0,607 şi Vo= 2 obţinem
V1,2 2  .
Lăţimea picului dintre punctele de curbură constituie 2, iar
pentru C/Cmax  0,5, lăţimea constituie 2,354. Aceste mărimi ne
permit a determina numărul de talere teoretice efective n.
L
n= . ( 2.18 )
H
Dacă vom raporta lungimea stratului de fază staţionară L în
care s-a produs separarea amestecului de substanţe la înălţimea
talerului teoretic, vom obţine numărul de talere teoretice n

112
necesare pentru separarea amestecului dat pe coloana dată. Numărul
de talere poate fi definit din cromatograma unei singure zone de
component (fig. 2.3 şi 2.4).
Luând în consideraţie ecuaţiile (2.17) şi (2.18), valoarea lui n
poate fi determinată practic astfel:

L 2 VR 2 tR 2
n =  = V = t , ( 2.19 )
L

unde: L - lungimea coloanei; L - dispersia picului în unităţi de

lungime; VR - volumul de retenţie; V - dispersia aceluiaşi pic,
exprimată în unităţi de volum; tR - timpul de retenţie; t - dispersia
aceluiaşi pic, exprimată în unităţi de timp.
Din expresiile (2.13), (2.15) şi (2.19) pentru n obţinem:
L 2 L 2
n = 5,54 0,5 = 16 b . ( 2.20 )

Numărul de talere n este un număr adimensional şi se

numeşte eficienţa coloanei cromatografice. H şi n - parametrii
teoretici, care caracterizează eficacitatea de separare a coloanei
cromatografice şi determină dispersia zonelor de component.
Cu cât o coloană va avea mai multe talere teoretice pe o
unitate de lungime şi cu cât înălţimea echivalentă unui taler teoretic
va fi mai mică, cu atât mai efectivă va fi coloana pentru separare în
condiţiile date. Aşadar, condiţiile eficacităţii de separare pe coloana
cromatografică sunt: H să obţină valori cât mai mici şi n - cât mai
mari.
Teoria talerelor teoretice presupune realizarea procesului
cromatografic în trepte, dar în realitate procesul decurge incontinuu.
Această teorie ne permite să calculăm parametrii cantitativi
importanţi pentru caracterizarea procesului cromatografic de
separare. Aceşti parametri îşi menţin importanţa şi în teoria cinetică
a cromatografiei, care ţine cont de viteza de migrare a substanţei,
difuzie şi alţi factori cinetici care caracterizează continuitatea
procesului.
113
 C
Cmax

1,000 h
0,882 = 

0,607 = 2

0,500 0,5 = 2,354

0,324 = 3

0,134 = 4

Xo(Vo) X(VR)

Fig. 2.4. Profil de concentraţie al picului cromatografic.

Relaţia dintre lăţimea picului cromatografic şi devierea standard (dispersia zonei
de component) în conformitate cu teoria talerelor teoretice

2.3.3. Teoria cinetică

Teoria cinetică a cromatografiei acordă o atenţie
fundamentală cineticii procesului, asociind înălţimea echivalentă
talerului teoretic H cu procesele difuziei, stabilirea lentă a
echilibrului şi derularea lentă a procesului.

114
 Parametrul experimental, care determină din punct de vedere
dinamic eficacitatea separării unei coloane cromatografice, este
lăţimea picului cromatografic, numită în literatură şi lărgirea zonei.
Zona îngustă şi compactă a componentului de la începutul
coloanei (la introducerea probei) se va lărgi, astfel încât
concentraţia pe unitate de volum de coloană se va micşora. Acest
proces este ilustrat în fig. 2.2.
Lărgirea zonei acţionează în sensul micşorării separării, du-
când la o reamestecare a componenţilor, respectiv, la o suprapunere
a picurilor cromatografice. Pentru practica cromatografică este
necesară cunoaşterea tuturor factorilor care influenţează dispersia
zonei în vederea acţionării asupra lor în sensul obţinerii unor picuri
cât mai înguste.
Giddings a elaborat teoria privind lărgirea zonei (), conform
căreia mişcarea moleculelor în coloană e considerată ca un proces
haotic incontinuu. Principalii factori care duc la lărgirea zonei unui
component ce parcurge coloana sunt:
a) transferul de masă în faza mobilă (format din difuzia
transversală şi structurală sau turbulentă);
b) difuzia moleculară longitudinălă;
c) cinetica sorbţie-desorbţie.
Prin însumarea acestor contribuţii se obţine înălţimea
echivalentă talerului teoretic în funcţie de viteza fazei mobile, care
într-o formă simplificată e cunoscută sub denumirea de ecuaţia lui
Van Deemter:
B
H = A + + C.V , ( 2.21 )
V
unde: A, B, C - constante; V-viteza fazei mobile.

Această ecuaţie se aplică în cazul cromatografiei cu gaze.

Contribuţia fiecărui termen al ecuaţiei (2.21) asupra înălţimii
echivalente talerului teoretic H în funcţie de viteza fazei mobile V
este ilustrată în fig. 2.5.

115
 H
B
H = A + V + C ꞏV
C ꞏV

Hmin

A
B
V
0 Vopt V
Fig. 2.5. Reprezentarea grafică a ecuaţiei Van Deemter

Constanta A e în legătură cu acţiunea difuziei de vârtej, care

depinde de mărimea particulelor şi de densitatea fazei staţionare în
coloana dată. Mărimea B e legată cu coeficientul de difuzie a
moleculelor în faza mobilă şi ia în cosideraţie acţiunea difuziei
longitudinale. Mărimea C caracterizează cinetica procesululi de
sorbţie-desorbţie, transferul de masă şi alte efecte. Primul termen
difuzează un aport constant în H. Efectul celui de-al doilea termen e
esenţial pentru o viteză mică a fluxului. Cu mărirea vitezei fazei
mobile creşte influenţa celui de-al treilea termen, iar a celui de-al
doilea se micşorează. Curba rezultantă Hf(v) se caracterizează printr-
o valoare minimă a înălţimii echivalente talerului teotetic Hmin , care
corespunde unei viteze optime a gazului purtător Vopt. Pentru a
determina acest punct, diferenţiem ecuaţia (2.21) şi egalăm derivata ei
cu zero:
dH B
=- 2 + C = 0 , ( 2.22 )
dV V
de unde obţinem Vopt = B C . Înlocuind această mărime în
ecuaţia (2.21), determinăm înălţimea echivalentă talerului teoretic
minimă Hmin , la care separarea cromatografică va fi cea mai efectivă:
Hmin = A + 2 BC . ( 2.23 )
Astfel, teoria cinetică oferă bază pentru optimizarea procesului
cromatografic.
116
 2.3.4. Factorii care influenţează eficacitatea de separare
a) Viteza fazei mobile. Influenţa este redată prin ecuaţia lui
van Deemter.
b) Mărimea şi suprafaţa specifică a particulelor fazei
staţio-nare. Numărul de talere creşte odată cu micşorarea
dimensiunii particulelor şi măririi suprafeţei specifice. Dimensiunile
particulelor nu pot fi prea mici, deoarece creşte brusc rezistenţa
opusă de coloană la trecerea fazei mobile. În literatura de
specialitate există tabele în care se specifică relaţiile optime dintre
diametrul coloanei şi mărimea particulelor fazei staţionare.
c) Natura fazelor. Alegerea fazelor în dependenţă de natura
probei ce urmează a fi analizată.
d) Cantitatea de fază staţionară luată pentru separare trebuie
optimizată. În cazul cromatografiei gaz-lichid, de exemplu, o
cantitate prea mare de fază staţionară lichidă face ca particulele de
umplutură să devină lipicoase şi să se aglomereze, afectând astfel
eficacitatea de separare a coloanei şi condiţionând apariţia unor
picuri cu cozi. Micşorarea cantităţii de fază staţionară lichidă
măreşte eficacitatea coloanei, dar o cantitate prea mică va spori
interacţiunea fazei purtătoare cu particulele suportului.
e) Parametrii geometrici ai coloanei (lungimea, diametrul,
forma). Din acest punct de vedere coloanele capilare sunt cele mai
eficiente. Creşterea lungimii şi micşorarea diametrului coloanei
conduce la creşterea numărului de talere. Dar totuşi există o
lungime şi un diametru optim limitat de fenomenele de curgere,
care provoacă dispersia zonelor (tendinţa de reamestecare).
f) Temperatura. În cazul cromatografiei de repartiţie
gaz-lichid, mărirea temperaturii sporeşte separarea, dar în
cromatografia de adsorbţie mărirea temperaturii influenţează
negativ separarea.

2.3.5. Rezoluţia - criteriul de separare - Rs.

Coeficientul de selectivitate - 
Criteriul de separare a doi componenţi în cromatografie se
numeşte rezoluţie şi se notează Rs. El corelează mărimile ce
caracterizează proprietăţile termodinamice ale fazelor şi

117
componenţilor, precum şi mărimile ce caracterizează dinamica
proceselor din coloană, eficacitatea şi selectivitatea acesteia.
Criteriul de separare este definit prin expresia:

tR(2) _ tR(1)
Rs = , ( 2.24 )
2 (2 + 1)
unde: tR- timpul de retenţie a componentului 1 şi 2; 1 şi 2
dispersia zonei de component respective.
Dacă cele două picuri sunt apropiate având ariile egale şi
simetrice, 12, ecuaţia (2.24) poate fi simplificată:
 tR
Rs = . ( 2.25 )
4
O ilustraţie grafică a modului cum este influenţată separarea
cromatografică de creşterea rezoluţiei şi, respectiv, a mărimii
eficienţei coloanei, este reprezentată în fig. 2.6.

 tR1
C 1 2

'1  tR2 '2  tR2 >  tR1

1 = '1
2 = '2
b
''1  tR3 ''2  tR3 =  tR1
1 > ''1
2 > ''2
c t
Fig. 2.6. Modalităţi de mărire a criteriului de separare

118
 Coeficientul de selectivitate () este egal cu raportul
coeficienţilor de repartiţie ai componenţilor 1 şi 2.
K2
 = . ( 2.26 )
K1
Separarea cromatografică este posibilă dacă   1. Odată cu
mărirea selectivităţii , distanţa dintre centrele zonelor (t) se
măreşte şi separarea devine efectivă (fig. 2.6, b).
Un alt mod de mărire a criteriului de separare este de a reduce
lărgirea zonei, adică micşorarea dispersiei  (fig. 2.6, c).
Aceasta se va realiza la mărirea numărului de talere pe o
unitate de lungime, adică se vor utiliza coloane eficiente.
Pentru Rs1-1,5 are loc o separare a doi componenţi în
proporţie de 98.

2.3.6. Forma picului cromatografic

Forma picului cromatografic depinde de tipul izotermei de
adsorbţie. La temperatură constantă adsorbţia se măreşte la
creşterea presiunii gazului ori concentraţiei soluţiei. Dependenţa
cantităţii substanţei adsorbite de presiunea gazului purtător sau
concentraţia soluţiei la temperatură constantă se numeşte izoterma
adsorbţiei. În fig. 2.7 sunt reprezentate diferite izoterme de
adsorbţie.
Aceste izoterme sunt descrise de o ecuaţie de tip Langmuir,
de forma:
b.c
ai = a , ( 2.27 )
1 + b.c
unde: ai este cantitatea de substanţă reţinută (adsorbită) pe faza
staţionară în timpul echilibrului; a-cantitatea maximă de substanţă
care poate fi reţinută (adsorbită) pe faza staţionară dată, pentru
acoperirea ei cu un strat monomolecular; b-constanta caracteristică
puterii de adsorbţie; c-concentraţia componentului în faza mobilă.
După Langmuir, la suprafaţa corpului solid există locuri cu
energie minimă, aşezate la anumite intervale pe toată suprafaţa.

119
Numărul lor este egal cu a . Pe aceste locuri se pot adsorbi
molecule de gaz ori de soluţie. În domeniul concentraţiilor mici
izoterma e liniară (fig. 2.7, a). Într-adevăr, pentru bc<<1 numitorul
din ecuaţia (2.27) devine egal cu 1 şi ecuaţia dată poate fi scrisă
astfel:
ai = a b . c = KH C . ( 2.28 )
Aceasta este ecuaţia adsorbţiei liniare. Ea corespunde ecuaţiei
lui Henry (KH - constanta lui Henry). Intervalul adsorbţiei liniare
uneori se mai numeşte intervalul Henry. În cazul adsorbţiei liniare
(fig. 2.7, a) forma picului cromatografic este simetrică de tip
gaussian (fig. 2.8, a). În practică de multe ori dependenţa cantităţii
substanţei adsorbite de concentraţia soluţiei sau de presiunea
gazului nu este liniară. Izoterma adsorbţiei poate fi, de exemplu,
curbată, de formă convexă (fig. 2.7, b) şi atunci forma picului este
asimetrică, cu coadă (fig. 2.8, b) sau de forma concavă (fig. 2.7, c)
şi atunci se obţin picuri "frontale" (fig. 2.8, c).
Cs c a Cs
b a c
b

Cm V
Fig. 2.7. Diferite tipuri de Fig. 2.8. Forma picului în funcţie de
izoterme tipul izotermei de adsorbţie

Acest fapt poate fi cauzat de formarea la suprafaţa adsor-

bantului nu a stratului mono-, ci polimolecular, ceea ce nu este
prevăzut de teoria lui Langmuir, de faptul că suprafaţa corpurilor
solide reale nu e omogenă, precum şi de alţi factori ocazionali.
120
 Deşi există unele limitări esenţiale, aplicarea ecuaţiilor (2.27)
şi (2.28) în teoria proceselor cromatografice rămâne actuală.

2.4. Cromatografia de gaze

Separarea cromatografică în fază gazoasă se bazează pe echi-
librele dinamice care se stabilesc la interfaţa fazelor nemescibile
gaz-lichid şi gaz-solid. În cromatografia de gaze în calitate de fază
mobilă sunt folosite gazele inerte, azotul, poate fi folosit
hidrogenul, dioxidul de carbon etc. Faza staţionară lichidă este
depusă pe un suport solid poros şi inert, cu care se umple coloana
sau se depune pe pereţii unui tub capilar în cazul cromatografiei de
înaltă performanţă. Faza staţionară lichidă trebuie să posede
presiune de vapori saturaţi, scăzută la temperatura coloanei, adică să
fie practic nevolatilă. Componenţii trebuie să prezinte solubilităţi
diferite în faza staţionară pentru a putea fi separaţi.
Într-un timp foarte scurt această tehnică de separare a fost
automatizată. Cromatograful de gaze poate fi cuplat, fără dificultate,
cu un spectrometru de masă şi împreună asistate de un calculator. În
prezent cromatografia de gaze ocupă un loc important în chimia
analitică modernă, datorită eficacităţii, simplităţii, selectivităţii,
rapidităţii şi posibilităţii de automatizare în îmbinare cu alte metode
fizico-chimice. Metodele cromatografice pot fi considerate metode
universale. Ele dau posibilitate a separa şi determina substanţe
solide, lichide şi gazoase, organice şi anorganice într-un interval
mare de concentraţii. Cromatografia este frecvent utilizată atunci
când este necesar a separa substanţe cu proprietăţi foarte
asemănătoare, a controla starea ecologică în natură, a efectua
concomitent analiza calitativă şi cantitativă a probelor date în
industria produselor alimentare, produselor de fermentare şi
producere a băuturilor, farmaceutică, laboratoare chimice.

2.4.1. Cromatografia gaz-lichid

Principiul de separare în cromatografia gaz-lichid se bazează
pe fenomenele fizico-chimice de dizolvare şi eliminare, care se

121
realizează în procesul elementar de echilibru la repartiţia compo-
nenţilor în cele două faze gazoasă şi lichidă. În cromatografia de
repartiţie, constanta de repartiţie K poate fi definită astfel:
Cs ns Vs
K= = , ( 2.29 )
Cm nm Vm
unde: Cs şi Cm sunt concentraţiile componenţilor în faza staţionară
şi mobilă, respectiv, ns şi nm - cantitatea de component în fazele
respective; Vs - volumul fazei staţionare lichide; Vm - volumul fazei
mobile (volumul interstiţional al coloanei).
În cazul utilizării gazelor inerte abaterea de la legile gazelor
ideale este foarte mică (<1%). Aplicând legile gazelor ideale,
obţinem următoarea relaţie pentru constanta de repartiţie K:
nm Pi
Pi Vm = nm RT =
Vm RT
ns Vs
K= , ( 2.30 )
Pi RT
unde: Pi este presiunea parţială a componentului i la temperatura
T a coloanei; R - constanta universală a gazelor.
La concentraţii foarte mici (condiţii de eluţie liniară),
componentul se află în soluţia infinit diluată, pentru care se respectă
legea lui Henry: la temperatură constantă, presiunea parţială a
substanţei dizolvate, în soluţia infinit diluată, este proporţională
cu fracţia molară a substanţei date:
n
Pi = K H . s , ( 2.31 )
Ns
unde: Pi - presiunea parţială a componentului i; KH - constanta
Henry; ns - cantitatea de component în faza staţionară lichidă,
mol/kg; Ns - cantitatea de fază staţionară lichidă, mol/kg.
Constanta lui Henry KH şi presiunea vaporilor saturaţi
deasupra lichidului pur Po, la temperatură constantă, se află în
următoarea relaţie:
KH =  . P° , ( 2.32 )

122
 
unde  - coeficientul de activitate a substanţei în soluţia diluată la

infinit. Într-o soluţie ideală  = 1 şi atunci KH = P°.
Transformând expresia (2.30), în conformitate cu ecuaţiile
(2.31), (2.32) şi expresiile: Vs= ms/ρ ; Ns= ms/Ms, obţinem pentru
constanta de repartiţie următoarea expresie:
RꞏTꞏ
K= o , ( 2.33 )
 . P . Ms
unde: ρ - densitatea fazei staţionare lichide; Ms - masa moleculară a
acesteia.
Separarea substanţelor prin metoda cromatografică de
repartiţie depinde de parametrii fazelor întrebuinţate şi această
dependenţă e redată de expresia (2.33). Separarea se exprimă prin
selectivitate.
Selectivitatea a doi componenţi este determinată de
coeficientul de selectivitate , egal cu raportul coeficienţilor de
repartiţie a componenţilor. Pentru cromatografia gaz-lichid
obţinem:
o
K2  1 . P1
= = o . ( 2.34 )
K1  2 . P2
Din expresia (2.34) este evident că pentru a separa
componenţii 1 şi 2 este necesar ca presiunile lor de saturaţie sau
coeficienţii lor de activitate să fie diferiţi, deoarece numai în acest
caz 1. De exemplu, în cazul unei serii omoloage, termenii au o
 
structură chimică asemănătoare ( 1=  2) şi separarea se produce
pe baza diferenţei dintre presiunile lor de saturaţie (Po1Po2),
respectiv, dintre punctele lor de fierbere. În cazul componenţilor cu
puncte de fierbere apropiate (Po1Po2), dar cu structuri chimice
diferite, eficacitatea separării va depinde de natura fazei staţionare,
 
care trebuie astfel aleasă încât  1 şi  2 să fie cât mai diferiţi.

123
 Faza staţionară. Suportul fazei staţionare are rol de a reţine
faza staţionară lichidă, permiţând formarea unei interfeţe mari
eluent - fază staţionară, fără ca să interacţioneze cu componenţii
probei.
Ca suport se utilizează pământ diatomitic sau kieselgur care
conţine acid silicic în stare amorfă hidratată, cu o structură foarte
poroasă. În cantităti mai mici se conţin oxizi de Al, Fe, Mg, Ca, Na,
şi K. După prelucrare: a) prin încălzire peste 900°C cu o mică
cantitate de Na2CO3 se obţine produsul alb, cunoscut sub denumirea
comercială de Chromosorb W (1-3,5 m2/g); b) prin încălzire peste
900°C în amestec cu argila se obţine produsul roşu sub denumirea
de Chromosorb P (4-6 m2/g).
Fluoropak 80 şi Chromosorb T sunt granule de polimeri
fluorocarbon, chimic inerte şi pot fi întrebuinţate acoperite cu fază
lichidă la separarea celor mai polari compuşi, inclusiv apa, acidul
acetic, amoniacul, aminele etc.
Materialele folosite ca suport pentru faza staţionară în
cromatografia gaz-lichid trebuie să corespundă următoarelor
condiţii: să posede o suprafaţă specifică de ordinul metrilor pătraţi
pe gram, inerţie chimică, rezistenţă mecanică şi termică ridicată,
granulaţia să fie cuprinsă între 0,1-0,15 mm, să se poată aşeza
omogen în coloană, să posede acelaşi diametru al porilor
(0,5. 10-4 - 1,5. 10-3 mm) şi o rezistenţă mică la curgere.
În cadrul coloanelor capilare, rolul suportului este îndeplinit
de pereţii capilarelor. Pe pereţii tubului capilar se depune un strat
subţire de fază staţionară în formă de peliculă, pe suprafaţa căreia se
realizează separarea substanţelor.
Faza staţionară lichidă. Alegerea fazei staţionare lichide se
face în funcţie de natura (polaritatea) amestecului de separat,
deoarece eficienţa separării depinde de presiunile de saturaţie a

124
componenţilor din amestec şi de coeficienţii de activitate a acestora
în raport cu faza dată. În cazul unor componenţi cu presiuni de
saturaţie foarte apropiate, separarea va depinde în cea mai mare
măsură de coeficienţii de activitate ai acestora. Coeficientul de
activitate () reprezintă interacţiunile dintre moleculele
componentului dizolvat în faza staţionară lichidă şi moleculele fazei
staţionare. Aceste interacţiuni se manifestă prin forţe Kesson (între
două molecule cu dipoli permanenţi), forţe de inducţie Debye (între
un dipol permanent şi unul indus, fie a fazei staţionare, fie a fazei
mobile) şi forţe de dispersie sau forţe London (între moleculele
nepolare), care se datorează câmpului electric al dipolilor cu viaţă
foarte scurtă, produşi de mişcarea sistemului nucleu-electroni al
unei molecule.
Depunerea fazei staţionare lichide pe suport are un rol
important asupra mărimilor de retenţie prin intermediul factorului
de capacitate, precum şi asupra eficacităţii coloanei prin intermediul
transferului de masă în faza staţionară.
Este avantajoasă folosirea umpluturilor, suprafaţa cărora este
acoperită cu o peliculă subţire de fază staţionară lichidă. Însă
micşorarea grosimii peliculei este limitată atât de interacţiunea
componentului cu suportul fazei lichide prin fenomenul de
adsorbţie, care se poate suprapune peste fenomenul de dizolvare, cât
şi de necesitatea reducerii corespunzătoare a cantităţii de probă.
Fazele lichide pot fi clasificate în modul următor:
Faze lichide nepolare. Sunt hidrocarburi lichide, uleiuri
siliconice (cauciuc siliconic, SE-30, scualene etc.). Aceste faze
separă componenţii în ordinea creşterii temperaturilor de fierbere.
Faze lichide polare. Ele conţin o cantitate mare de grupe
polare (polietilenglicolii, dimetilsulfolan etc.). Aceste faze separă
numai compuşi polari.

125
 Faze lichide cu polaritate intermediară. Cuprind fazele
lichide cu grupe polare sau polarizabile pe un schelet mare nepolar
(SE-52, diizodecilftalat, difenilbenzil etc.). Pe ele se separă compuşi
cu polaritate intermediară.
Faze lichide cu punţi de hidrogen. Sunt faze polare care
conţin un număr mare de atomi de hidrogen capabili a forma
legături de hidrogen cu compuşii de separat.
Caracterizarea fazelor lichide se poate face cu ajutorul
constantelor lui McReynolds. Acest sistem se bazează pe cel al lui
Rohrschneider şi este mai potrivit pentru practica cromatografică.
Constantele McReynolds (ΔIR) sunt diferenţele între indicii de
retenţie Kovacs (IR) pentru un component i pe faza lichidă studiată
(IRi) şi faza de referinţă (IRo): ΔIR= IRi − IRo.
Drept componenţi de referinţă au fost aleşi: benzenul pentru
interacţiuni de inducţie, butanolul pentru proton donor şi proton
acceptor, nitropropanol şi pentan-2-ona pentru interacţiuni dipol-
dipol şi piridina ca acceptor de protoni. Dacă ΔIR1 este diferenţa
dintre indicii de retenţie pentru benzen, ΔIR2 pentru butanol şi aşa
mai departe, atunci constanta P va fi media aritmetică a acestor
mărimi.
 IR1 +  IR2 +  IR3 +  IR4 +  IR5
P= .
5
Pe baza acestor mărimi McReynolds a făcut o clasificare a
fazelor staţionare lichide. Pentru a acoperi mai bine domeniul
polarităţilor diverselor clase de compuşi, numărul componenţilor de
referinţă a fost mărit la zece şi parametrul P s-a calculat din media a
zece termeni.
În prezent numărul fazelor lichide utilizate în cromatografia
de gaze depăşeşte cu mult cifra de 200. Există un număr mare de

126
faze care prezintă valori apropiate pentru P şi deci pot fi substituite
între ele fără a influenţa negativ separarea.
S-a stabilit că din toate fazele cunoscute, preferate sunt 12.
Ele acoperă întreg domeniul de polarităţi. Aranjarea într-o scară a
polarităţilor se face prin distanţa faţă de squalan care se determină
pe baza constantelor McReynolds. În fig. 2.9 este redată scara celor
12 faze preferate în cromatografia de gaze şi distanţele respective
faţă de squalan.

2000 D
1885 TCEF 1,2,3-Tris(2-cianoetoxi)propan

1612 DEGS Dimetilglicolsuccinat

1500
1259 DEGA Dimetilglicoladipinat
1052 PEG-20 M Polietilenglicol
1000
821 XE-60 Cianoetilmetil-siloxan
709 QF-1 Trifluoropropilmetil-siloxan
500
488 OV-22 Fenilmetildifenil-siloxan
377 DC-610 Fenilmetil-siloxan
271 OV-7
194 OV-3
100 SE-30 Dimetil-siloxan
0 0 Squalan

Fig. 2.9. Cele 12 faze staţionare lichide frecvent utilizate în CGL

şi polaritatea acestora în comparaţie cu squalanul

2.4.2. Cromatografia gaz-solid

În cromatografia gaz-solid procesul elementar de echilibru la
distribuţia componenţilor amestecului în cele două faze se bazează
pe fenomenele fizice de adsorbţie-desorbţie. Adsorbţia se realizează
127
la suprafaţa adsorbantului, iar absorbţia se realizează în întreg
volumul absorbantului. În continuare ne vom referi numai la
fenomenele de adsorbţie. Dacă forţele de adsorbţie sunt puternice,
de obicei de natură chimică, atunci adsorbţia devine ireversibilă şi
metoda de separare se numeşte chemosorbţie, frecvent utilizată la
separarea amestecurilor de substanţe în industrie.
Metoda de separare ce se bazează pe procesele reversibile de
adsorbţie-desorbţie a gazelor la suprafaţa adsorbanţilor solizi se
numeşte cromatografie gaz-solid sau cromatografie de adsorbţie.
Procesul de adsorbţie este descris de izotermele de adsorbţie
de tip Langmuir ale componenţilor respectivi. Aceste izoterme sunt
descrise de ecuaţia 2.27.
Adsorbţia gaz-solid implică totdeauna o micşorare a entropiei
şi procesele de adsorbţie sunt exoterme. Ca rezultat, KA trebuie să
se micşoreze la creşterea temperaturii.
În cromatografia de adsorbţie constanta de adsorbţie KA poate
fi definită astfel:
C
KA = s , ( 2.35 )
Pi
unde: Cs - concentraţia substanţei în faza staţionară;
Pi - presiunea parţială a substanţei în faza gazoasă.
Din ecuaţia de stare a gazelor ideale, pentru nm mol de
substanţă într-un volum dat Vm de fază mobilă, folosind expresia
2.1, obţinem:
n Pi
Cm = m = Pi = CmꞏRꞏT ;
Vm RT
Cs K
KA = = K = K AꞏRꞏT . ( 2.36 )
CmꞏRꞏT RꞏT
Din expresia obţinută rezultă: constanta de repartiţie K este
proporţională cu constanta de adsorbţie KA şi temperatură, dar
constanta de adsorbţie e invers proporţională cu temperatura,
care provoacă micşorarea adsorbţiei la creşterea temperaturii.
Prin urmare, separările bazate pe adsorbţie se realizează la
temperaturi relativ joase.
128
 2.4.3. Accesoriile şi ustensilele în cromatografia de gaze
În fig. 2.10 este prezentată schema de principiu a unui
cromatograf de gaze de tipul "Crom-5". Componentele esenţiale ale
cromatografului sunt: rezervorul cu gaz purtător, care are rolul de
fază mobilă (1); reductor de presiune (2); uscător-purificator (3);
blocul de control fin (4); debitmetru (5); dispozitiv de injectare
pentru introducerea probei (6 ); două coloane montate paralel (7);
detectorul (8) cuplat cu înregistratorul (9); integratorul (10) şi
imprimanta (11). Dispozitivul de injectare, coloanele şi detectorul
sunt amplasate în cuptoare cu reglare şi control automatizat al
temperaturii.
Faza mobilă gazoasă curge prin sistem, transportând proba (în
stare de vapori), care a fost introdusă în sistem cu ajutorul unei
seringi prin intermediul dispozitivului de injectare. În coloană, sepa
rarea are loc datorită adsorbţiei sau repartiţiei componenţilor probei
pe faza staţionară solidă sau lichidă, respectiv. După separare
fiecare component este detectat pe măsură ce iese din coloană.

4
2 3
4 5 6 6

5
1 7
7

8
11 10

Fig. 2.10. Schema de principiu a cromatografului de gaze

129
 Faza mobilă (gazul purtător). În mod obişnuit, în
cromatografia de gaze drept fază mobilă se foloseşte heliu sau azot.
Aceste gaze sunt folosite în majoritatea cazurilor, deoarece satisfac
următoarele condţii:
1. Faza mobilă trebuie să fie inertă.
2. Faza mobilă trebuie să aibă un preţ de cost redus, deoarece
se folosesc cantităţi mari.
3. Faza mobilă trebuie să permită ca detectorul să răspundă
într-un mod adevărat.
În calitate de rezervor pentru faza mobilă se foloseşte o
butelie pentru gaze, rezistentă la presiune înaltă. La ea se ataşează
un regulator de presiune, pentru a reduce şi controla curgerea
gazului prin coloană şi un debitmetru, pentru a controla debitul
de gaz.
Dispozitivul pentru introducerea probei (Vaporizatorul).
Dispozitivul pentru introducerea probei este amplasat astfel, încât
proba să fie introdusă direct în gazul de transport. Acesta constă
din: corpul propriu-zis (1), elementul termic (2), radiator metalic
(3), septum pliabil (4), prin care este injectată proba (fig. 2.11).
Blocul de injectare este menţinut la o temperatură mai ridicată decât
temperatura coloanei pentru transferarea completă a substanţei în
coloană.

4 He
3

5
1

Fig. 2.11. Schema simplificată a blocului de injectare

130
 Probele solide, lichide sau gazoase sunt injectate cu ajutorul
unei seringi calibrate. Pentru gaze se poate utiliza o seringă de 0,5-
10,0 ml. O altă metodă constă în utilizarea sistemului "by pass",
prin care proba gazoasă este introdusă mai întâi într-o cameră de
volum cunoscut şi apoi, prin intermediul unui robinet, trece în
curentul de gaz purtător.
Lichidele sunt introduse sub formă de soluţii cu ajutorul
microseringilor Hamilton. Pot fi injectate cantităţi de 0-50, 0-10 sau
0-1,0 l, cu o reproductibilitate satisfăcătoare. Proba este trasă de
câteva ori în seringă, pentru a se asigura absenţa bulelor de gaz şi
apoi este injectată foarte rapid în curentul de gaz purtător.
Substanţele solide sunt tratate în două moduri. În primul caz,
materialul este dizolvat într-un solvent adecvat şi apoi injectat sub
formă de soluţie. În al doilea caz, substanţa solidă poate fi injectată
direct, utilizând o seringă specială. Aceasta este concepută astfel ca
substanţa să fie încărcată la capătul seringii printr-o "crestătură".
Proba este injectată, apoi printr-un septum, cu ajutorul unui plunger,
direct în instalaţie. Marele dezavantaj al acestui procedeu constă în
lipsa de reproductibilitate, deoarece cantitatea de substanţă luată cu
seringa nu poate fi măsurată cu exactitate.
Probele care nu pot fi vaporizate complet şi rapid la
temperatura de lucru a instalaţiei nu trebuie să fie injectate în blocul
de injecţie, deoarece aceste probe nu se vor mişca în mod
apreciabil. Injectarea repetată a acestui tip de probe conduce la
deteriorarea vaporizatorului şi coloanei sau la schimbarea
răspunsului caracteristic al detectorului. Probele care au presiuni de
vapori scăzute sunt transformate pe cale chimică în derivaţi volatili,
apoi injectaţi în instalaţie. Acesta este un procedeu foarte obişnuit şi
util, deoarece face să crească numărul compuşilor care pot fi
separaţi prin cromatografia de gaze. Ca urmare, multe categorii de
compuşi ca: aminoacizii, lipidele şi polimerii cu masă moleculară
mare, care în mod normal nu sunt volatili, pot fi separaţi, după
transformarea acestora în derivaţi volatili. Acizii organici cu
presiuni de vapori scăzute pot fi convertiţi în cloruri acide cu
punctul de fierbere scăzut, steroizii pot fi silanizaţi, ionii metalici
131
pot fi complexaţi cu hexafluoroacetilacetonă. În toate cazurile
presiunea de vapori a derivaţilor este mai ridicată decât presiunea
de vapori a moleculei originale.
Coloanele. În cromatografia de gaze, modul de umplere a
coloanei stă la baza procedeului de separare.
Coloanele folosite în cromatografia de gaze sunt
confecţionate în mod obişnuit din ţevi de oţel inoxidabil sau cupru
(de obicei cu diametrul 1,5-8 mm) şi umplute fie cu un substrat
solid (cromatografia gaz-solid), fie cu un solid inert, acoperit
uniform cu un strat lichid (cromatografia gaz-lichid).
Coloana este plasată într-o etuvă, astfel ca temperatura să fie
reglată şi controlată (25-400°C). Pentru probele biologice sau
pentru compuşii care reacţionează cu oţelul inoxidabil sau cuprul se
folosesc, în mod frecvent, tuburi din sticlă.
O coloană pentru cromatografia gaz-solid este preparată prin
umplerea unui tub drept, de o anumită lungime (1-4 m) şi diametrul
corespunzător, cu un substrat, după ce unul din capete a fost obturat
cu vată de sticlă. La celălalt capăt se plasează o pâlnie şi materialul
de umplere este vibrat până când se umple toată coloana. Capătul
este apoi astupat şi coloana îndoită astfel, încât să intre în cuptorul
instalaţiei. Condiţionarea coloanei este asigurată printr-o încălzire
prealabilă la temperatura prescrisă pentru îndepărtarea materialelor
străine (în timpul încălzirii se menţine curentul de gaz purtător). În
mod uzual, condiţionarea unei coloane durează 10-12 ore.
O coloană pentru cromatografia gaz-lichid este pregătită
printr-o metodă uşor diferită, deoarece, pe suportul inert trebuie
depus în mod uniform un lichid cu temperatura de fierbere înaltă. În
general, faza staţionară de masă cunoscută este dizolvată într-un
solvent volatil şi apoi în soluţie este adăugată cantitatea dorită de
umplutură inertă. După aceea, solventul este îndepărtat, în timp ce
amestecul este agitat, în mod continuu. După ce se evaporă tot
solventul, substratul acoperit în mod uniform, care poate fi
considerat în procente de fază lichidă (g lichid/g suport), este
umplut în coloană şi condiţionat.

132
 Se pot utiliza coloane capilare cu diametrul de 1,5 mm sau
mai mici şi lungimi de peste 70 m. Aceste coloane nu sunt umplute,
dar pereţii interiori sunt acoperiţi cu un strat de lichid. Ca urmare,
aceste coloane sunt folosite pentru cromatografia de repartiţie.
Avantajul lor constă în gradul de eficienţă foarte înalt (au talere de
înălţime mică). Totuşi, acest deziderat este realizat în dauna
capacităţii de umplere, astfel încât pot fi utilizate în mod eficient
numai probe de dimensiuni mici.
Alegerea fazelor şi a suportului. Alegerea corectă a fazelor
şi suportului pentru un proces cromatografic se realizeazâ în
dependenţă de natura substanţelor care urmează a fi separate. Dacă
fazele sau suportul reacţionează cu compuşii injectaţi în coloană,
pot rezulta picuri de eluţie eronate, derive de fond ale detectorului
sau chiar distrugerea instalaţiei.
Numărul de suporturi inerte şi de faze lichide staţionare,
disponibile pentru CGL este practic nelimitat. Pentru a realiza o
separare satisfăcătoare, faza lichidă aleasă trebuie să satisfacă
următoarele condiţii:
a) să fie un solvent bun pentru componenţii probei;
b) să posede o selectivitate sporită, pentru ca puterea sa de
solvatare să fie diferită pentru fiecare component al probei;
c) să posede presiune de vapori cât mai scăzută;
d) să fie stabilă din punct de vedere termic;
e) să fie inertă din punct de vedere chimic, faţă de
componenţii probei analizate.
Criteriul cel mai important pentru alegerea fazei staţionare
lichide este polaritatea fazei şi a amestecului care trebuie separat.
Cea mai bună separare este realizată atunci când faza lichidă este
similară, din punct de vedere structural, cu componenţii
amestecului.
Suportul trebuie să satisfacă următoarele condiţii: să posede
porozitate sporită (suprafaţă specifică mare) şi rezistenţă mecanică,
să fie inert şi uniform, din punct de vedere al mărimii particulelor.

133
Cel mai utilizat suport în CGL este kiselgurul, proprietăţile căruia
depind de modul de prelucrare (spălare acidă, bazică sau neutră).
Detectori. În cromatografia de gaze, pentru depistarea
componenţilor care ies de pe coloană se folosesc detectorii. Există
mai multe tipuri de detectori. În funcţie de proprietatea măsurată
există:
a) detectori de ionizare (detector de ionizare în flacără, detector
cu captură de electroni);
b) detectori care măsoară o proprietate fizică de volum
(detector de conductibilitate termică );
c) detectori optici (flamfotometru, spectrofotometru );
d) detectori electrochimici. Clasificaţi în alt mod, detectorii pot
fi: universali, selectivi, specifici. Condiţiile generale pentru
detectori sunt: sensibilitatea, stabilitatea, fiabilitatea şi
emiterea unui semnal liniar pentru un anumit domeniu de
concentraţie a probei.
Detectorul de conductibilitate termică (DCT) sau
catarometrul are cel mai răspândit domeniu de utilizare. El face
parte din categoria detectorilor universali. Este un detector
nedestructiv şi poate fi utilizat şi în cromatografia preparativă.
Principiul de funcţionare se bazează pe măsurarea diferenţei
de conductibilitate termică între component şi eluent. În acest scop
se foloseşte un montaj electronic în puntea Wheatstone cu două sau
patru celule de conductibilitate termică. În fig. 2.12 este redată
schema unui montaj cu patru celule. Două din celule sunt spălate
continuu cu gaz purtător (R1 şi R4 - celule de referinţă), celelalte
două sunt spălate de amestecul binar care iese din coloană (R2 şi R3
- celule de măsură). Constructiv celulele nu pot fi realizate identice.
Pentru echilibrarea iniţială a punţii se foloseşte potenţiometrul 4.
Filamentele detectorului sunt confecţionate dintr-un material a cărui
rezistenţă electrică variază foarte mult în funcţie de temperatură. În
timpul funcţionării, filamentele sunt încălzite de trecerea unui
curent electric continuu stabilizat, de la sursa de curent 1. Stabilirea
curentului de lucru se face cu potenţiometrul 2 şi se măsoară cu
miliampermetrul 3.
134
 mA 4 R1 R3
2 3 =
Gaz Amestec R2 R4
purtator binar

R1 R3 5

1
R2 R4

Fig. 2.12. Schema de principiu a unui detector

cu conductibilitate termică (DCT)

Temperatura detectorului, în procesul de lucru, trebuie să fie

mai înaltă decât temperatura coloanei. Atât timp cât la ieşirea din
coloana cromatografică va apărea numai gazul purtător, rezistenţele
celulelor vor fi aceleaşi, puntea va fi echilibrată şi instrumentul de
măsură montat pe diagonala punţii va indica 0. La înregistratorul 5
va fi trasată linia zero. Prezenţa unui component în eluentul care
circulă prin celula de măsură modifică conductibilitatea termică a
mediului gazos din această celulă. În rezultat se modifică rezistenţa
electrică a filamentelor R2 şi R3, care provoacă dezechilibrarea
punţii. Intensitatea curentului înregistrat, la dezechilibrarea punţii
Wheatstone, este proporţional cu concentraţia componentului care
iese din coloană.
Mărimea semnalului detectorului depinde de diferenţa dintre
conductibilitatea termică a componentului şi eluentului. Conducti-
bilitatea termică a substanţelor depinde de masa moleculară a
acestora şi creşte odată cu micşorarea acesteia. Hidrogenul, heliul şi
azotul, avănd mase moleculare mici, posedă conductibilități termice
135
ridicate. Aceste gaze sunt ideale pentru a fi folosite ca şi gaze
purtătoare în cromatografia de gaze.
Sensibilitatea detectorului depinde de factorul geometric al
celulelor (dimensiunile, raza şi lungimea filamentului, coeficientul
de temperatură al materialului) şi de valoarea curentului de
alimentare a punţii. Sensibilitatea creşte la mărirea curentului în
punte. Creşterea curentului peste o anumită valoare poate duce la
distrugerea filamentelor şi de aceea valoarea lui este limitată
de natura gazului purtător şi de temperatura de lucru a detectorului.
Linia zero este sensibilă la variaţiile debitului de gaz purtător
şi al temperaturii. Pentru ca variaţiile temperaturii să fie cât mai
mici, blocul metalic al detectorului trebuie să aibă o masă cât mai
mare, iar celulele să fie dispuse simetric în detector.
Au fost construite catarometre, la care în calitate de element
termosensibil s-a folosit termistorul. Un atare detector poate fi
utilizat la separarea gazelor şi a hidrocarburilor cu puncte de
fierbere joase, deoarece este stabil la temperaturi sub 50°C. Limita
de detecţie constituie 10-6 - 10-8 g.
Detectorul de ionizare în flacără (DIF) este un detector
universal, stabil şi simplu în construcţie. Principiul de funcţionare a
detectorului cu ionizare în flacără de hidrogen constă în măsurarea
conductibilităţii electrice a unei flăcări de hidrogen, în prezenţa
unui compus organic (fig. 2.13).
La ieşirea din coloană eluentul este amestecat cu un curent
de hidrogen şi este aprins la capătul unei duze din platină sau oţel
inoxidabil. Duza este montată într-o cameră de ardere alimentată cu
un curent de aer sau oxigen. Deasupra flăcării este montat un
electrod colector (anod). Alimentarea electrozilor se face de la o
sursă de tensiune continuă, de valoare mare (100-350 V). La
arderea H2 în prezenţa numai a gazului purtător între duză şi
electrodul colector se stabileşte un curent foarte slab (10-14 A).
Apariţia în flacără a unui compus organic măreşte intensitatea
curentului (datorită ionizării acestuia) care poate să ajungă până la
10-5-10-8 A, în funcţie de natura şi concentraţia componentului

136
respectiv. Acest curent va fi amplificat cu ajutorul unui amplificator
de impedanţă mare şi apoi înregistrat.

O2

H2

coloana
Fig. 2.13. Schema detectorului cu ionizare în flacără de hidrogen

Sensibilitatea detectorului se defineşte ca fiind cantitatea de

sarcină electrică, produsă de un gram de component prin ionizare în
detectorul cu flacără. Sensibilitatea detectorului pe mol de substanţă
este proporţională cu numărul atomilor de carbon din moleculă,
legaţi numai de hidrogen sau alţi atomi de carbon din moleculă,
plus contribuţia atomilor de carbon legaţi de halogeni, amine sau
grupe hidroxil. Atomii de carbon din moleculă, oxidaţi complet (din
grupa carboxil sau carbonil), nu au nici o contribuţie la valoarea
sensibilităţii. Sensibilitatea detectorului pentru un anumit
component variază în funcţie de raportul hidrogen/eluent, trecând
printr-un maxim. Curentul de fond nu este afectat de variaţiile
debitului de hidrogen sau eluent.
Variaţia debitului de aer care trece prin camera cu flacără
influenţează sensibilitatea detectorului şi linia de fond. Un debit
prea mic de aer micşorează sensibilitatea detectorului şi măreşte
instabilitatea liniei zero a înregistratorului, dar un debit prea mare
de aer poate perturba uniformitatea flăcării inclusiv şi a liniei zero.
137
 Tensiunea care se aplică la electrozi se alege astfel, încât să
fie aproape de saturaţia curentului de ionizare, corespunzător
componentului de concentraţie maximă.
Detectorul de ionizare în flacără de hidrogen nu poate detecta
gazele permanente (N2, H2, He, Xe ), oxizii de azot, compuşii care
conţin un atom de carbon singur legat de oxigen sau sulf (CO2, CS2,
COS), gaze anorganice (NH3, SO2), apă şi acid formic. Limita de
detecţie constituie 10-13 g.
Analiza cromatografică calitativă. În cromatografia de gaze,
identificarea calitativă se poate realiza prin mai multe metode.
Prima metodă se bazează pe compararea timpului de retenţie (sau a
volumului de retenţie) a substanţei necunoscute cu timpii de retenţie
(sau volumele de retenţie) caracteristici unei serii de standarde. A
doua metodă se bazează pe colectarea fiecărei substanţe, pe măsură
ce iese din detector şi caracterizarea ei ulterioară cu ajutorul unor
teste chimice sau instrumentale. De exemplu, coloana poate fi
cuplată la un spectrometru IR sau la un spectrometru de masă.
Dacă pentru caracterizare sunt utilizate datele de retenţie, este
necesar să se controleze cu atenţie parametrii de curgere şi de tem-
peratură, deoarece comparaţia dintre necunoscut şi standarde se face
tocmai pe baza acestor date. Deoarece foarte mulţi compuşi, fiind
diferiţi, pot avea acelaşi timp (sau volum) de retenţie, este necesar
să se utilizeze mai multe coloane cu selectivităţi diferite, pentru a
avea siguranţa că substanţa necunoscută şi standardul sunt la fel.
Analiza cantitativă. Analiza cantitativă în cromatografie se
bazează pe stabilirea unei relaţii dintre mărimea semnalului dat de
detector şi cantitatea de compus prezent în probă. Semnalul
detectorului este măsurat prin înălţimea sau aria picului. Aria
picurilor poate fi calculată conform relaţiilor (2.37):

S = 1 h b S = 1 h' b ;
2 2
S = h 0,5 S = 2,507 h ( 2.37 )

138
 Aria picurilor poate fi măsurată cu ajutorul planimetrului,
poate fi apreciată după greutatea fâşiilor de hârtie tăiate după
conturul picurilor. În prezent cu acest scop se folosesc integratoare
electronice şi microcomputere care înregistrează foarte rapid şi
exact orice mărime de pe cromatogramă.
Metodele principale în analiza cromatografică cantitativă
sunt:
a) metoda etalonării absolute. Se prepară şi se cercetează o
serie de soluţii standard. Se determină experimental dependenţa
înălţimii sau suprafeţei picului de concentraţia substanţei şi se tra-
sează curba de etalonare. Apoi se determină aceiaşi parametri ai
picurilor în amestecul analizat şi din curba de etalonare se determi-
nă concentraţia substanţei analizate. Această metodă simplă şi
exactă este principala metodă de determinare a microimpurităţilor.
Metoda nu necesită o separare a tuturor componenţilor amestecului,
dar se limitează la analiza componentului studiat în amestecul
concret;
b) metoda normării ariilor. Această metodă presupune că
suma tuturor ariilor picurilor corespunzătoare componenţilor
amestecului cercetat constituie 100%. Partea de masă (Xi) a
componentului i (în %) se determină din următoarea relaţie:
Si
Xi = . 100% ; ( 2.38 )
n =i
 Si
n =1
c) metoda standardului intern. În proba cu o compoziţie
cantitativă necunoscută se introduce preventiv o cantitate exactă de
substanţă cunoscută, care nu se conţine în amestecul dat, nu
interacţionează chimic cu componenţii amestecului şi este stabilă la
temperatura la care se efectuează analiza. Proprietăţile fizico-
chimice ale substanţei adăugate (standardului intern) trebuie să fie
asemănătoare proprietăţilor componenţilor amestecului cercetat.
Partea de masă Xi a fiecărui component (în %) se determină din
relaţia (2.39):

139
 Si. r
Xi = . 100% , ( 2.39 )
Sst
unde: Si şi Sst sunt ariile picurilor componentului analizat şi
standardului corespunzător; r - raportul masei standardului intern
către masa probei.

2.5. Cromatografia de lichide

În cazul cromatografiei de lichide, în calitate de faze mobile,
se utilizează diferiţi solvenţi sau amestec de solvenţi în diverse
proporţii. Faza staţionară poate fi solidă sau lichidă. Alegerea fazei
staţionare se face în funcţie de natura (polaritatea) amestecului
analizat ca şi în cazul cromatografiei de gaze.
Instalaţia clasică necesară cromatografiei de lichide este
constituită din patru componente principale: 1 - sistemul de
injectare a probei; 2 - sistemul de alimentare cu fază mobilă,
constituit din câteva rezervoare conectate la o cameră de amestecare
şi pompă de presiune; 3 - coloana de separare; 4 - detectorul cuplat
cu înregistratorul automat. Diferite companii produc diverse tipuri
de cromatografe, dar principiul de separare este acelaşi.
Comparativ cu cromatografia de gaze, cea de lichide are
avantajul că permite şi analizarea probelor greu volatile sau
instabile termic, iar faptul că şi faza mobilă participă la separare
oferă posibilitaţi suplimentare pentru realizarea unor separări
eficiente.

2.5.1. Cromatografia de lichide de înaltă performanţă (HPLC)

La sfârşitul secolului trecut a fost dezvoltată o metodă foarte
eficientă de separare numită cromatografie lichidă de înaltă
performanţă (HPLC – abrevierea din limba engleză High
Performance Liquid Chromatography). HPLC este o metodă de
analiză calitativă, utilizată în biochimie şi chimie analitică, pentru
separarea, identificarea şi cuantificarea compuşilor.

140
 Cromatografia de lichide de înaltă performanţă s-a dezvoltat
după ce teoria separărilor cromatografice a demonstrat că pentru
obţinerea unei eficienţe de separare ridicată, comparabilă cu cea
realizată în cromatografia de gaze, este nevoie de utilizarea unor
umpluturi cu granulaţie fină, de ordinul a 5-10 μm. Pentru a avea
însă viteze de eluţie corespunzătoare, în aceste situaţii se impune
folosirea unor presiuni ridicate la intrarea eluentului în coloană.
Schema de principiu a unui cromatograf de lichide de înaltă
performanţă este dată în fig. 2.14.

Fig. 2.14. Schema unui cromatograf de lichide de înaltă

performanţă (HPLC)

Principalele componente ale cromatografului de lichide sunt:

– sistemul de distribuire a solvenţilor, care asigură obţinerea şi
transportul fazei mobile în coloana cromatografică
(rezervoare de solvenţi, dispozitive de degazare, de gradient,
de amestecare, una sau două pompe);
– dispozitivul pentru introducerea probei (injectorul);
– compartimentul coloanei (termostat+coloană de protecţie);
– sistemul de detecţie (detectorul, rezervorul pentru solvenţii
reziduali);
141
 – sistemul de achiziţie şi prelucrare a datelor (calculator), care
totodată are şi rolul de a controla parametrii implicaţi în
procesul cromatografic.
Sistemul de alimentare cu fază mobilă cuprinde
următoarele dispozitive: rezervoarele de solvenţi, dispozitivul
pentru degazarea solvenţilor, dispozitivul pentru realizarea
gradientului de solvenţi, pompele şi dispozitivul pentru amestecarea
solvenţilor, care pot fi asamblate în diferite configuraţii.
Programarea compoziţiei eluentului are acelaşi rol în
cromatografia de lichide ca şi programarea de temperatură în
cromatografia de gaze, permiţând separarea picurilor neseparate
corespunzator, fără a afecta rezoluţia celorlalte picuri. Pentru
separarea unor amestecuri mai simple, se preferă eluţia izocratică,
deşi timpul de analiză este mai mare, însă nu se mai consumă timp
pentru elaborarea programului ideal pentru eluţia cu gradient.
Avantajul acestui sistem de gradient este că se utilizează o singură
pompă, deşi până la urmă sistemul de programare cu ventile de
proporţionare este aproape tot aşa de complicat şi de scump ca şi
utilizarea unei a doua pompe. Există un mare număr de pompe care
pot fi utilizate în cromatografia de lichide, dintre care unele sunt
destinate numai unor aplicaţii specifice. Aceste pompe sunt de două
tipuri: pompe pneumatice, cu presiune constantă; pompe mecanice,
cu debit constant.
Introducerea probelor poate fi realizată în două moduri: prin
injecţie cu ajutorul unei seringi sau prin folosirea unei valve
(robinet) de injecţie cu mai multe canale. Injecţia cu seringi se
aplică mult mai puţin decât în cromatografia de gaze, pentru că
necesită seringi rezistente la presiune ridicată şi un septum construit
dintr-un material care să nu permită extragerea unor compuşi de
către faza mobilă, care să dea naştere unor picuri-fantomă. Volumul
de probă introdusă variază între 2μl şi mai mult de 100 μl şi poate fi
modificat prin schimbarea buclei de injecţie sau folosind valve
speciale cu volum variabil de probă. Pentru analize în serie se
recomandă folosirea unor dispozitive de introducere automată a
probelor.
142
 Coloanele cromatografice utilizate în analizele HPLC sunt
confecţionate din oţel inoxidabil, au lungimea cuprinsă între
10-30 cm şi diametrul interior de 4 sau 5 mm. Pentru reţinerea fazei
stationare în coloană, la capetele acesteia se găsesc două filtre din
otel inoxidabil cu ochiuri de 2 μm sau mai puţin. Umpluturile
folosite în cromatografia de lichide modernă au dimensiuni mici,
sunt rigide şi uniforme. Coloanele mai lungi vor avea un numar mai
mare de talere teoretice, ele fiind considerate standard. Coloanele
mai scurte au avantajul unei viteze de separare mai mari şi a unui
timp de analiză mai redus. Diametrul standard al umpluturilor
folosite în HPLC este de 5 μm. Se fabrică o gamă largă de coloane
analitice, având diametrele interioare cuprinse în intervalul de la 4,6
mm la mai puţin de 0,2 mm. Coloanele preparative au diametrul mai
mare de 50 mm.
Detectoare utilizate în cromatografia de lichide. Funcţia
detectorului este a monitoriza faza mobilă pe masură ce aceasta iese
din coloană. Detecţia prezintă mai multe probleme în cromatografia
de lichide decât în cea de gaze, neexistând detectoare universale de
tipul detectorului cu ionizare în flacară. Clasificarea detectoarelor
se poate face în două categorii: detectoare care măsoară modificarea
unei proprietăţi fizice a efluentului coloanei; detectoare care
măsoară modificarea unei proprietăţi a solutului.
Principalele cerinţe pe care trebuie să le satisfacă un detector
sunt identice cu cerinţele pentru detectoarele folosite în
cromatografia de gaze: sensibilitate ridicată; domeniu de răspuns
liniar cât mai extins; raspunsul detectorului să depindă cât mai puţin
de condiţiile de lucru (temperatura şi debitul fazei mobile).
La ora actuală există un mare numar de detectoare utilizate în
cromatografia de lichide. Cele mai importante, împreună cu
caracteristicile lor, sunt prezentate în tabelul 2.1.

143
 Tabelul 2.1. Principalele detectoare utilizate
în cromatografia de lichide
Limita de Eluţie
Denumirea
detecţie cu Caracteristici
detectorului
(μg/ml) gradient
Spectrofotometric Selectiv, versatil
10-4 da
UV-VIS
Selectiv, aplicabil la
Fluorescenţă 10-5 da un număr limitat de
compuşi
Selectiv, aplicabil la
Chemiluminescenţă 2 x 10-7 da un număr redus de
compuşi
Selectiv, aplicabil la
Flourescenţă indusă
Scazută da un număr limitat de
prin laser
compuşi
FT-IR 1 da Selectiv, versatil
Aplicabil pentru ioni
Conductivitate 10-2 da /nu
şi specii ionizabile
Selectiv, aplicabil
pentru compuşi cu
Amperometric 10-5 nu
caracter oxidant sau
reducător
Indice de refracţie 10-2 nu Detector universal
Spectrometru de Detector universal
10-5 da
masă
Aplicabil pentru
Activitate optică 10-4 nu
compuşi optic activi
ICP-MS Aplicabil pentru
(ICP=inductive 2,5 x 10-3 da metale
coupled plasma)

Există peste 30 de tipuri de detectoare, cele mai numeroase

fiind cele spectrofotometrice, urmate de cele electrochimice şi de
detectoarele pentru anumite aplicaţii specifice. Un aspect important
144
la alegerea detectoarelor este compatibilitatea acestora cu coloanele
înguste sau cele capilare, deoarece acestea impun anumite condiţii
pentru utilizarea detectoarelor.
Pentru alegerea tipului de cromatografie pentru o anumită
separare este necesară cunoaşterea caracteristicilor fizice ale
amestecului respectiv. La mase moleculare mai mari de 2000,
metoda de separare este cromatografia prin gel-filtrare (excluziune).
În cazul separării compuşilor cu mase moleculare mai mici de 2000,
alegerea metodei celei mai potrivite se poate face conform schemei
prezentate în fig. 2.15.

Fig. 2.15. Alegerea sistemului cromatografic:

IC = cromatografie ionica; LSC = cromatografie lichid-solid;
BPC = cromatografie cu faze chimic legate;
RPC = cromatografie cu faze inverse

În prezent, cromatografia de lichide este aplicată în foarte

multe domenii atât ca metodă de separare şi purificare cât şi ca
metodă de analiză cantitativă şi calitativă a compuşilor
farmaceutici, a compuşilor biologic activi în diverse produse
alimentare.

145
 2.5.2. Cromatografia prin excluziune sterică
Cromatografia de excluziune (numită şi cromatografie pe
gel), în care fenomenul principal este difuzia, iar separarea se face
în funcţie de mărimile efective ale moleculelor componentelor, este
un caz special al cromatografiei de lichide. În această metodă teh-
nica separării compuşilor solubili în apă și care are loc în soluţii
apoase este denumită cromatografie prin gel-filtrare şi este utili-
zată, de exemplu, pentru purificarea proteinelor. Separările care au
loc în soluţii neapoase sunt cunoscute sub numele de cromato-
grafie de penetraţie prin gel. În ambele cazuri mecanismul
separării este identic şi se bazează doar pe mărimea relativă a
porilor fazei staţionare comparativ cu mărimea moleculelor de
solut, neavând loc interacţiuni între solut şi faza staţionară.
Fazele stationare utilizate în acest tip de cromatografie sunt
materiale poroase cu porozitate strict controlată, iar mecanismul
retenţiei constă în penetrarea diferită a moleculelor de solut în
interiorul particulelor de gel. Moleculele mari nu vor putea pătrunde
în interiorul gelului şi vor fi antrenate de faza mobilă prin spaţiile
dintre particulele reţelei de gel. Moleculele mici vor putea pătrunde
în interiorul gelului, în funcţie de dimensiunile lor şi dimensiunile
porilor, deci vor fi reţinute mai puternic.
În cromatografia de excluziune sterică clasică, drept materiale
pentru faza staţionară se utilizează dextranii reticulaţi (Sephadex)
sau geluri de poliacrilamidă (Bio-Gel). Aceste geluri semirigide nu
pot fi însă folosite în condiţiile presiunilor ridicate, utilizate în
tehnicile HPLC, de aceea fazele staţionare moderne sunt realizate
pe bază de microparticule din copolimer stiren-divinilbenzen
(Ultrastyragel), silice, sau sticlă poroasă.
Cromatografia prin excluziune are aplicaţii analitice atât
pentru separarea compuşilor organici cât şi a celor anorganici. Deşi
există asemenea aplicaţii şi pentru separarea moleculelor simple,
este utilizată cu precădere pentru separarea biomoleculelor şi a altor
compuşi cu grad ridicat de polimerizare.

146
 Volumul total al unei coloane de excluziune este constituit din
trei părţi: 1) Volumul ocupat de particulele solide ale umpluturii,
care constituie aproximativ 20% din volumul total. 2) Volumul
porilor, care reprezintă aproximativ 40% din volumul total.
Moleculele mici şi moleculele de solvent pot trece prin aceşti pori
în timp ce străbat coloana. 3) Volumul mort, care reprezintă restul
de 40%, este volumul spaţiilor dintre particulele de umplutură.
Moleculele mari, care nu pot să intre în pori, vor trece doar prin
aceste spaţii.
De aici rezultă că volumul de eluţie util (în care se găsesc
componentele separate) este aproximativ jumătate din volumul total
al coloanei. O altă observaţie importantă este că o umplutură de o
anumită porozitate va putea separa efectiv doar moleculele pe un
interval de diferenţă de masă de 1,5-2,5 ordine de mărime.
Umpluturile comerciale au mărimile porilor cuprinse între 10 Å şi
50 Å. Aceste mărimi ale porilor nu înseamnă dimensiunile efective
ale porilor umpluturii din coloană, ci dimensiunea minimă a
standardului de polietilenă care nu este reţinut, adică limita de
excluziune a umpluturii respective.
În cromatografia de excluziune este uzual să se cupleze mai
multe coloane pentru a îmbunătăţi separarea. Dacă se cuplează două
sau mai multe coloane cu aceeaşi limită de excluziune se urmăreşte
creşterea numărului de talere, adică rezoluţia, fără a modifica
domeniul de masă al compuşilor care pot fi separaţi. Dacă se
cuplează două sau mai multe coloane cu porozităţi diferite, se
urmăreşte extinderea domeniului de masă al compuşilor care pot fi
separaţi. O serie de coloane comerciale sunt umplute utilizând un
anumit solvent şi ele trebuie păstrate sub acelaşi solvent. Eluenţii
cei mai utilizaţi sunt toluenul, tetrahidrofuranul, diclormetanul,
cloroformul, dimetilformamida si dimetilsulfoxidul.
Gelurile utilizate în scop de filtrare trebuie să satisfacă
câteva cerinţe:
– matricea gelului trebuie să fie destul de inertă faţă de
componentele probei; interacţiile care se stabilesc între gel
şi solut să fie reversibile;
147
 – gelul trebuie să fie stabil din punct de vedere mecanic şi
chimic, astfel încât proprietăţile de separare să se păstreze
constante o perioadă mai lungă;
– stabilitatea gelului trebuie să fie într-un domeniu mai larg
de pH al fazei mobile (preferabil 2-10);
– prezenţa unor solvenţi, precum metanolul sau etanolul, nu
trebuie să schimbe proprietăţile de separare.
Cele mai cunoscute geluri hidrofile utilizate în practică sunt
menţionate în continuare:
a) Dextranii - compuşi macro-moleculari, în care monomerul este
exclusiv glucoza, ce formează legături 1,6-glicozidice. Aceste
materiale se produc la creşterea Leuconostoc mesenteroids pe
sucroză. La interacţiunea dextranilor cu epiclorhidrina, în
mediu bazic, are loc o reticulare a structurii polimerice.
Aceste geluri sunt cunoscute sub denumirea comercială de
Sephadex. Creşterea microorganismelor în procesul de lucru
poate fi prevenită prin adăugarea azidei de sodiu în eluent
(0,02% NaN3), sau prin saturarea eluentului cu cloroform
(CHCl3);
b) Poliacrilamida. Polimerizarea acrilamidei conduce la poliacril-
amidă solubilă în apă. Dacă polimerizarea se face în prezenţa
unui derivat bifuncţional, cum ar fi N,N’-metilen-
bisacrilamida (CH2=CH-CO-NH-CH2-NH-OC-CH=CH2),
atunci produsul de polimerizare obţinut devine insolubil în
apă. Prezenţa derivatului bifuncţional conduce la o reticulare
a structurii macromoleculare, care totuşi, datorită grupărilor
amidice permite interacţiunea puternică cu moleculele de apă
având ca efect umflarea masei polimerice în prezenţa
acestora;
c) Geluri de tip agar - polizaharide, care sunt extrase din unele
alge marine roşii. S-a stabilit că în structura agarului se găsesc
două componente principale: agaroza, care este componentul
neutru, şi agaropectina, care conţine grupări funcţionale
carboxil şi sulfat.

148
 Aplicaţiile acestor separări se referă în special la domeniul
compuşilor macromoleculari de interes biologic (proteine, peptide,
aminoacizi, hidraţi de carbon, oligozaharide, compuşi farmaceutici
etc.).

2.5.3. Cromatografia de lichide bazată pe separări chirale

Separarea compuşilor optic-activi prezintă mare interes,
deoarece majoritatea compuşilor bioorganici (aminoacizi, proteine,
acizi nucleici, zaharide etc.) sunt compuşi asimetrici şi, prin urmare,
optic-activi. În natură compuşii biomoleculari există doar în una din
formele enantiomere cunoscute. De exemplu, aminoacizii există în
formă levogiră (L), iar zaharidele în formă dextrogiră (D). Datorită
stereospecificităţii, organismele vii manifestă răspunsuri diferite
faţă de enantiomerii medicamentelor, pesticidelor etc. De aceea,
necesitatea separării acestor izomeri este de mare importanţă din
punct de vedere preparativ, dar şi din punct de vedere al controlului
analitic din diverse matrici organice. Separarea cromatografică în
mecanismele descrise anterior poate avea loc cel mult în cazul unor
diastereoizomeri, datorită unor proprietăţi diferite care pot interveni
în interacţiunea acestora cu faza staţionară sau cu faza mobilă
(solubilităţi diferite). În cazul enantiomerilor, sunt necesare condiţii
de separare speciale, diferite de cele discutate în capitolele anterio-
are, fiind necesar un mecanism de separare care să asigure enantio-
selectivitate. Enantioselectivitatea separărilor cromatografice este
asigurată de o grupare funcţională din faza staţionară, numită
selector stereospecific sau chiral. Interacţiunile dintre selectorul
chiral şi enantiomeri sunt cele obişnuite: interacţiuni dipol-dipol,
interacţiuni de hidrogen sau interacţiuni π-π. Selectorul chiral poate
fi legat de structura fazei staţionare („chiral stationary phase”) sau
poate proveni dintr-un material care este depus pe un suport („chiral
coated stationary phase”). În ambele situaţii se spune: coloana
cromatografică care conţine faza staţionară din cele două tipuri este
de tip chiral. Enantioselectivitatea separării cromatografice poate fi
realizată şi cu ajutorul unui selector chiral care face parte din com-
poziţia fazei mobile, utilizând în acest caz o coloană fără activitate
149
stereospecifică. În acest caz în faza mobilă se adaugă un aditiv ce
conţine un selector chiral, care formează asociaţii moleculare cu
stabilitate diferită cu cei doi enantiomeri. Astfel, enantiomerul care
formează o asociaţie mai stabilă cu selectorul chiral al aditivului din
faza mobilă, va interacţiona mai puţin cu faza staţionară,
comparativ cu celălalt enantiomer şi astfel va elua din coloana
cromatografică mai rapid. Cel mai cunoscut exemplu este acela al
ciclodextrinelor care, adăugate în faze mobile, pot forma asociaţii
cu stabilităţi diferite faţă de doi enantiomeri.
Separarea unor enantiomeri se poate face şi indirect, printr-o
reacţie de derivatizare cu un reactiv chiral. În acest caz perechea de
enantiomeri conduce la un amestec de doi diastereoizomeri, care
pot fi separaţi pe o coloană nechirală.
Cel mai frecvent se utilizează faze staţionare chirale. Doi
enantiomeri (D şi L) interacţionează diferit cu selectorul chiral al
fazei. În rezultat, ei pot fi separaţi din amestecul racemic.

2.5.4. Cromatografia prin schimb ionic

Metodele cromatografice prin schimb ionic necesită un
schimb ionic reversibil şi stoechiometric între ionii din faza mobilă
lichidă şi ionii poziţiilor de schimb din faza staţionară. S-ar părea că
această metodă este limitată numai la separarea amestecurilor ionice
sau parţial ionice. Deşi aceasta a fost cea mai importantă aplicaţie a
metodei, recent au fost realizate separări de molecule organice
neionice, prin utilizarea schimbătorilor de ioni. În general, retenţia
acestui tip de molecule este rezultatul caracterului foarte polar al
schimbătorului de ioni şi al unei foarte atente selecţii a condiţiilor
de eluţie.

Faze staţionare
Schimbătorii de ioni sunt substanţe anorganice sau organice,
naturale sau sintetice, capabile să schimbe ionii proprii cu cei ai
soluţiei. În funcţie de tipul ionului schimbat deosebim schimbători
de cationi (cationiţi) şi schimbători de anioni (anioniţi).

150
 Pentru un cationit (R¯H+) şi un anionit (R+OH¯) reacţiile de
dublu schimb pot fi redate în modul următor:
_ _
R H+ + Na R Na+ + H+
_
2R H+ + Ca2+ R2Ca + 2H+
_ _ _ _
R+ OH + Cl R+ Cl + OH
În sens direct reacţiile reprezintă faza de epuizare, în care se
urmăreşte reţinerea ionilor din probă. Această fază durează până în
momentul străpungerii schimbătorului, când acesta nu mai poate
reţine ionii din soluţie. Sensul invers al reacţiei reprezintă
regenerarea răşinii, fază în care se urmăreşte eliminarea ionilor
reţinuţi în etapa de epuizare.
Din categoria anioniţilor anorganici naturali aminţim
micele hidratate, montmorilonitul şi zeoliţii, substanţe cristaline
aparţinând clasei aluminosilicaţilor naturali.
Zeoliţii, cei mai des utilizaţi, au formula generală
MeOꞏnSiO2ꞏmH2O, unde Me reprezintă ionul de schimb. Schimbul
ionic din zeoliţi este condiţionat atât de existenţa ionilor de schimb
din reţeaua cristalină, cât şi de structura acestuia, structură care
determină accesul ionilor din soluţia de electrolit. Deci, zeoliţii se
comportă ca schimbători selectivi de cationi, separarea bazându-se
atât pe schimbul ionic propriu-zis cât şi pe fenomenele de "sitare"
pe golurile din reţeaua cristalină.
Pentru anioni, ca schimbători de ioni anorganici, se poate
utiliza fluorapatita Ca5(PO4)3F, hidroxilapatita Ca5(PO4)3OH şi
hidroxizii unor metale cum ar fi: Fe(OH)3, Al(OH)3, Si(OH)4.
Schimbătorii de ioni anorganici naturali prezintă unele
dezavantaje cum ar fi: viteza şi capacitatea de schimb mică,
instabilitate chimică în medii acide sau puternic bazice. Aceste
inconveniente au fost înlăturate de schimbătorii de ioni anorganici
sintetici, obţinuţi prin înlocuirea totală sau parţială a grupărilor OH
din gelurile de silice cu diferite grupări funcţionale acide sau
bazice.

151
 Un cationit puternic acid se poate obţine conform reacţiilor:

Si OH Cl C6H5 Si O C6H5 Si O C6H4SO3H

oleum
O + Si O Si O Si
Si OH Cl C6H5 Si O C6H5 Si O C6H4SO3H

Schimbătorii organici naturali, cum ar fi cărbunele fosil şi

celuloza, se utilizează ca atare modificaţi chimic, atât în scopuri
analitice cât şi preparative. Aceştia prezintă avantajul de a fi cei mai
ieftini schimbători de ioni.
Schimbătorii organici sintetici, cunoscuţi sub denumirea de
răşini schimbătoare de ioni, sunt macromolecule organice obţinute
prin polimerizare sau policondensare şi conţin grupări ionizabile.
După gruparea funcţională răşinile schimbătoare de ioni se
împart în:
a) răşini cationitice:
puternic acide R-SO3H, R-PO(OH)2
acide R-COOH
slab acide R-OH (grupa fenolică îşi manifestă
caracterul ionogen, în medii alcaline capacitatea de
schimb crescând odată cu pH-ul soluţiei)

b) răşini anionice:
puternic bazice R-N+(CH3)3Cl¯
slab bazice R-N+HR2Cl¯.

Bazicitatea răşinilor anionice depinde de bazicitatea

grupărilor aminice (mai mare la cele alifatice decât la cele
aromatice) şi de poziţia acestora în macromoleculă.
Răşinile schimbătoare de ioni se pot obţine prin reacţii de
policondensare a fenolului (sau a fenolului substituit - acid
fenolsulfonic ) cu formaldehida, rezultând un cationit:

152
 OH OH
CH2
OH

+ CH2O CH2
CH2

OH OH

sau a bazelor organice cu formaldehidă, rezultând un anionit:

NH2 NH CH2Cl H N (CH ) NH
HCl 2 2 2 2
n + 2n CH2O n

NH2 NH CH2Cl

NH CH2 NH (CH2)2 NH
NH
NH CH2 NH
NH

Cele mai răspândite răşini sunt cele obţinute prin

copolimerizarea stirenului sau a derivaţilor lui cu divinilbenzenul,
în suspensie sub formă de perle.
Grupele polare, care conferă capacitate de schimb ionic, pot fi
introduse fie în molecula monomerului, fie în molecula răşinii.
Introducerea grupării polare în macromolecula răşinii prezintă
avantajul eliminării efectului de împiedicare sterică, grupările
polare ocupând numai locuri accesibile. Prin polimerizarea sau
policondensarea monomerului ce conţine grupe polare se poate
întâmpla ca acestea să ocupe poziţii care defavorizează ionizarea.
Schimbătorii de ioni lichizi sunt substanţe organice cu masă
moleculară mare (250 - 500), insolubile în apă, dar solubile în
solvenţi organici (hidrocarburi aromatice), având un singur tip de
grupare activă acidă sau bazică. Schimbătorii de ioni lichizi se pot
153
utiliza în diferite procese de extracţie lichid-lichid prin schimb
ionic. Pentru aceasta, faza organică ce conţine schimbătorul de ioni
dizolvat se amestecă cu faza apoasă ce conţine ionul ce urmează a fi
extras. După realizarea schimbului ionic, cele două faze se separă
fie prin decantare, fie prin centrifugare. Regenerarea fazei organice
ce conţine schimbătorul de ioni epuizat se poate realiza cu o soluţie
de electrolit. Schimbătorii de ioni lichizi pot servi şi ca faze
staţionare în cromatografia de repartiţie bazată pe schimb ionic.
Membranele schimbătoare de ioni sunt pelicule sau filme
de colodiu, celofan, hârtie, pergament, ţesături de bumbac sau alte
materiale poroase (sticlă sinterizată) supuse unor tratamente
speciale (impregnare). Procesul de schimb ionic propriu-zis (care
are loc pe una din feţele membranei) şi cel de regenerare (de pe
cealaltă faţă a membranei) se desfăşoară concomitent şi continuu.
Membranele schimbătoare de ioni pot separa cantitativ ionii din
soluţii, permiţând difuzia acestora prin aceasta; astfel membranele
cationice permit numai difuzia cationilor, iar cele anionice - a
anionilor.

Proprietăţile schimbătorilor de ioni

Cunoaşterea proprietăţilor schimbătorilor de ioni facilitează
selecţia unui schimbător de ioni corect, pentru o problemă dată.
Cele mai importante proprietăţi sunt: culoarea, densitatea, rezistenţa
mecanică, mărimea particulei, capacitatea de schimb, selectivitatea,
gradul de reticulare, suprafaţa specifică şi rezistenţa chimică.
Importanţa şi metodele de stabilire ale acestor proprietăţi sunt
descrise în literatura de specialitate privind schimbul ionic.
Indiferent de solvent, schimbul de ioni monovalenţi poate fi
reprezentat prin următoarea ecuaţie generală:
(A+)s + (B+)m (A+)m + (B+)s ,

154
în care "s" şi "m" se referă la cationul aflat, respectiv, în faza
staţionară şi mobilă. Întrucât reacţia ajunge într-o poziţie de
echilibru, se poate scrie o expresie a constantei de echilibru în
termeni de concentraţie (mai precis ar fi în termeni de activitate):

[A+]m . [B+]s
K= .
[A+]s . [B+]m
Dacă se menţin condiţii experimentale constante şi concentra-
ţiile lui A şi B sunt scăzute, atunci K este o constantă şi reprezintă o
indicaţie a preferinţei pe care un schimbător de ioni o arată, pentru
un anumit ion, faţă de altul. Prin alegerea unui ion de referinţă, se
poate obţine o anumită scală de selectivitate. Selectivităţile unor
cationi şi anioni pe schimbători puternic acizi sau respectiv bazici
sunt redate mai jos, în ordinea afinităţilor:

Li+ < H+ < Na+ < NH4+ < K+ < Rb+ < Cs+ < Ag+ < Tl+
Be2+ < Mn2+ < Mg2+ < Zn2+ < Co2+ < Cu2+ < Cd2+ <
< Ni2+ < Ca2+ < Sr2+ < Pb2+ < Ba2+
OH - < F - < CH3COO - < H2PO4- < HCO3- < Cl - <
< NO2- < HSO3- < CN - < Br - < NO3- < HSO4- < I -

De multe ori în practică se pot întâlni inversiuni datorită

naturii răşinii, schimbărilor de pH, formării de complecşi etc.
Cele mai importante proprietăţi a răşinilor schimbătoare de
ioni sunt următoarele: a) gradul de reticulare, b) porozitatea,
c) granulaţia, d) capacitatea de schimb ionic.
Gradul de reticulare indică rigiditatea structurii matricei
răşinii şi este dat de numărul de legături dintre lanţurile de polimeri.
Gradul de reticulare se exprimă în procente de masă de
divinilbenzen (DVB) (monomerul care formează punţi). Conţinutul
de DVB influenţează gradul de îmbibare, mărimea porilor şi viteza
de difuzie a ionilor în răşină.

155
 Răşinile cu grad mic de reticulare prezintă o îmbibare
puternică, un schimb rapid de ioni, permiţând şi accesul ionilor de
dimensiuni mari.
Răşinile cu grad ridicat de reticulare sunt mai rigide, au o
rezistenţă mecanică mai bună, capacitate de schimb ionic mai mare,
fiind, totodată, mai selective decât primele. Viteza de schimb ionic
este însă mai mică.
Porozitatea este o proprietate care influenţează în mare
măsură procesul de schimb ionic. Forma şi dimensiunea porilor
depind de tipul şi metoda de preparare. Dimensiunea porilor
determină accesul în interiorul răşinii ionilor de anumite mărimi
(fenomenul de sitare).
Granulaţia reprezintă dimensiunea particulelor de răşină şi
determină viteza de stabilire a echilibrului de schimb ionic. Cu cât
granulaţia este mai mică, suprafaţa de schimb este mai mare,
echilibrul stabilindu-se mai repede. O granulaţie prea fină duce la
scăderea vitezei fazei mobile prin patul de răşină. Granulaţia se
determină prin sitare sau prin citire la microscop şi se exprimă în
milimetri sau mesh. Între aceste mărimi există relaţia:

diametru de 1 mm = 16 mesh .

Capacitatea de schimb - cantitatea totală de ioni pe care

un gram de răşină îl poate schimba cu ionii din soluţie. Se
exprimă în miliechivalenţi/g şi depinde de numărul grupelor
ionizabile din răşină. Capacitatea de schimb ionic creşte odată cu
creşterea numărului de grupe funcţionale şi pentru răşinile cu
caracter slab acid sau slab bazic va depinde de pH-ul fazei mobile.
Îmbibarea răşinilor se datorează prezenţei grupărilor
funcţionale, care conferă răşinilor caracter hidrofil şi structuri
poroase, care permit accesul molecular de apă în reţea. Un număr
prea mare de grupări ionizabile măreşte tendinţa de dizolvare a
răşinii. Acest fenomen de "dizolvare" este diminuat de efectul
legăturilor (punţilor) ce există între lanţurile de polimer. Cu cât

156
gradul de reticulare este mai mare, granulele de răşină sunt mai
rigide, respectiv, gradul de îmbibare (umflare) este mai mic.
Capacitatea de schimb ionic se determină experimental. Este
proprietatea principală a ioniţilor şi este apreciată drept cantitatea
de ioni activi (capabili să participe la reacţia de schimb ionic în
procesul de separare) ce se conţin într-o unitate de masă de ionit
uscat sau într-o unitate de volum de ionit umflat (umed). Deosebim
capacitate de schimb ionic total în condiţii dinamice (CSTD) şi
statice (CSTS). Metoda statică de determinare a capacităţii de
schimb ionic dă posibilitate a determina numărul de grupe active,
care pot participa la reacţia de schimb, caracterul lor, precum şi
viteza cu care se stabileşte echilibrul dinamic dintre electrolitul din
faza mobilă şi ionitul - faza staţionară.
Principiul de determinare a capacităţii de schimb ionic în
condiţii dinamice constă în trecerea electrolitului (fazei mobile) prin
faza solidă care conţine ioni, capabili a participa la reacţia de
schimb.
Cantitatea de ioni, care au saturat complet un gram sau
1 cm3 de ionit, este numită capacitate de schimb ionic total în
condiţii dinamice (CSTD) şi se exprimă în mmolechiv/g sau
mmolechiv/cm3. Această mărime nu depinde de natura ionului, care
participă la reacţia de schimb, de mărimea coloanei cromatografice,
forma ei, viteza de curgere a fazei lichide prin faza staţionară etc.

Utilizarea schimbătorilor de ioni

Schimbătorii de ioni sunt utilizaţi, în mod uzual, atât pentru
separarea microprobelor (cantităţi < 1 mg) cât şi a macroprobelor
(cantităţi > 1 mg). Ca urmare, sunt utilizaţi în practică pentru
analize cantitative şi purificare. Datorită aplicaţiilor macro-,
schimbătorii de ioni pot fi utilizaţi în spaţiu pilot şi la scară
industrială. În general, în cadrul metodelor de schimb ionic pe
coloană, se folosesc aceleaşi tehnici de laborator, de bază, comune
metodelor de repartiţie şi de absorbţie pe coloană.
Pe baza schimbătorului de ioni a fost separată o largă varietate
de amestecuri foarte complexe, incluzând elemente foarte strâns
157
înrudite cum ar fi Zr şi Hf, pământuri rare, elemente transuranice,
halogeni, metale alcaline şi metale tranziţionale.
Au fost separate, de asemenea, amestecuri complexe de acizi
organici (acizi carboxilici, fenoli etc.) şi de baze organice (amine,
alcaloizi etc.), de aminoacizi, peptide şi proteine.
În laborator schimbătorii de ioni pot fi utilizaţi în multe alte
scopuri, ca de exmplu:
1. îndepărtarea ionilor care interferă;
2. separarea grupelor analitice;
3. concentrarea probelor;
4. stabilirea sarcinii ionilor;
5. purificarea probelor;
6. prepararea soluţiilor standard;
7. determinarea constantelor de formare a complecşilor;
8. în calitate de catalizatori acizi şi bazici;
9. dedurizarea apei potabile.

În cele ce urmează vor fi luate în consideraţie numai câteva

dintre aceste aplicaţii speciale.
Apa deionizată se poate prepara trecând apa prin două
coloane, prima conţinând un schimbător de cationi sub formă
protonată, iar cea de-a doua - un schimbător de anioni sub formă
bazică. Presupunând că toate sărurile din apă sunt cationi (M+) şi
anioni (X-) monovalenţi, au loc următoarele reacţii:
Schimbător de cationi:
Răşină-SO3¯H+ + MX = Răşină-SO3¯M+ + HX.
Schimbător de anioni:
Răşină-NR3+OH¯ + HX = Răşină-NR3+X¯ + H2O.
Utilizând acest procedeu, purificarea apei pentru analiza de
laborator are două avantaje faţă de obţinerea ei prin distilare:
1) procedeul prin schimb ionic este mai rapid şi mai ieftin;
2) satisface într-un grad mai înalt cerinţele de puritate, impuse
de standardele speciale.
În prezent, purificarea apei prin schimb ionic pe scară largă
este în curs de dezvoltare.
158
 3. METODE ELECTROCHIMICE DE ANALIZĂ

Electrochimia este un compartiment al chimiei fizice care are

ca obiect de studiu fenomenele şi procesele ce însoţesc trecerea
curentului electric prin substanţe şi producerea curentului electric în
rezultatul proceselor chimice de la electrod, precum şi sistemele,
echilibrele existente şi structura acestora. Electrochimia studiază
transformarea energiei chimice în energie electrică şi invers.
Originea electrochimiei se consideră legată de hotarul
secolelor XVIII şi XIX, când L. Galvani a demonstrat asocierea
dintre mişcările musculare şi energia electrică (1791), iar A. Volta a
pus bazele moderne ale conversiei electrochimice a energiei (1800).
V. Petrov în 1802 creează o baterie formată din 2100 elemente
Volta şi descompune apa electrolitic, obţine potasiu din KOH. H.
Davy în 1807 prin electroliză obţine Ca, Sr şi Ba în stare pură. În
1834 M. Faraday a formulat legile electrolizei, iar W.R. Grove pune
bazele elementelor de combustie. Un rol deosebit în dezvoltarea
electrochimiei prezintă conceptul disocierii electrolitice a lui S.
Arrhenius (1887), teoria lui Debye-Hückel, studiul Gouy-Chapman
referitor la stratul dublu electric, lucrările lui A.N. Frumkin din
secolul XX. Un aport considerabil au lucrările interdisciplinare ale
savanţilor care au contribuit la formarea conceptului modern în
electrochimie.
În prezent există multe metode de analiză, care se bazeză pe
utilizarea curentului electric şi proprietăţilor acestuia. Pentru a
explica rezultatele obţinute este necesar a cunoaşte cauzele şi
fenomenele cercetate. În electrochimie cele mai importante metode
de analiză sunt: metoda conductometrică, bazată pe studierea
conductibilităţii electrice a substanţelor; metoda potenţiometrică,
bazată pe studierea fenomenelor şi proceselor de la electrozi;
medoda electrogravimetrică şi metoda coulombmetrică, bazate pe
electroliză; metoda polarografică, bazată pe cercetarea fenomenelor
de polarizare de la electrozi.

159
 3.1. Analiza conductometrică (conductometria)

3.1.1. Conductibilitatea electrică a soluţiilor

Conductometria este o metodă electrică de analiză bazată pe
măsurarea conductibilităţii electrice a soluţiilor. Soluţiile
electroliţilor sunt considerate conductori de ordinul II şi se
caracterizează printr-o anumită rezistenţă (R). Mărimea inversă
rezistenţei se numeşte conductibilitate electrică (în unele surse de
informaţie conductivitate electrică) (W):
1
W= . ( 3.1 )
R
Conductibilitatea electrică este proprietatea substanţei de a
conduce curent electric sub acţiunea unui câmp exterior. În sistemul
SI ca unitate de măsură a conductibilităţii electrice s-a luat
conductibilitatea electrică a unui conductor cu rezistenţa de 1 Ω,
care se numeşte siemens (1 S = 1 Ω-1).
Rezistenţa soluţiei electrolitului R este direct proporţională cu
distanţa dintre electrozi ℓ şi invers proporţională cu suprafaţa
electrozilor S introduşi în soluţie,

.
R= , ( 3.2 )
S
unde ρ este rezistenţa specifică. Dacă ℓ = 1cm, iar S = 1cm2, atunci
R = ρ. Prin urmare, rezistenţa specifică este rezistenţa soluţiei de
electrolit în volum de 1 cm3. Mărimea inversă rezistenţei specifice
(1/ρ) se numeşte conductibilitate electrică specifică (χ),

= 1 . ( 3.3 )

Dacă se ia în consideraţie cantitatea de substanţă dizolvată în
soluţia dată de electrolit, atunci se foloseşte noţiunea de
conductibilitate electrică echivalentă (). Conductibilitatea
electrică echivalentă se măsoară în S.cm2/molechiv şi reprezintă

160
conductibilitatea soluţiei, care conţine 1 mol echivalent de substanţă
şi se află între doi electrozi paraleli situaţi la distanţa de 1 cm.
Conductibilitatea specifică şi cea echivalentă sunt legate între
ele prin relaţia:
  1000
= c , ( 3.4 )

unde C este concentraţia echivalentă a electrolitului în soluţia

analizată, molechiv/l.
Din expresiile (3.1) - (3.4) rezultă relaţia:
.S . .
W= S = =  c S . ( 3.5 )
. 1000 .
Din relaţia (3.5) este evident că conductibilitatea electrică a
soluţiei poate fi exprimată atât prin conductibilitatea specifică cât şi
prin conductibilitatea echivalentă a ei. Conductibilitatea soluţiei
analizate depinde de: suprafaţa electrozilor utilizaţi, distanţa dintre
aceştia, concentraţie, natura substanţei, natura solventului,
temperatură. Dependenţa grafică a conductibilităţii electrice de
concentraţie este reprezentată în fig. 3.1 şi 3.2. În soluţiile diluate,
la mărirea concentraţiei conductibilitatea electrică specifică creşte.
La oricare concentraţie, relativ mare, ea atinge valoarea maximă şi
apoi descreşte. Conductibilitatea soluţiilor electroliţilor slabi
(CH3COOH, NH4OH) este mult mai joasă decât conductibilitatea
soluţiilor electroliţilor tari (HCl, KOH etc.). Creşterea
conductibilităţii electrice odată cu mărirea concentraţiei în soluţiile
cu o concentraţie moderat de înaltă are loc ca rezultat al măririi
numărului de ioni. În soluţiile concentrate apar şi alte efecte, care
duc la micşorarea conductibilităţii electrice. În soluţiile concentrate
cresc forţele de interacţiune dintre ioni. În rezultat, se formează
asociaţii ionice ce măresc viscozitatea soluţiei, micşorează viteza de
deplasare a ionilor şi provoacă micşorarea conductibilităţii electrice.

161
Pe curba conductibilităţii apare un maximum. Pentru analiza
chimică se foloseşte sectorul curbei unde avem dependenţa liniară:
 = f (c) = f ( c ) .

  426
KCl 
0,7 150 HCl 422
H2SO4
HCl
0,6 148 KCl
418
146 HCl
0,5 AgNO3
KOH 133
0,4 131
AgNO3

NaOH
0,3 129
KCl
AgNO3 127
0,2
125 NaCl
0,1
LiCl 123
NaCl
0 5 10 C 0,01 0,03 0.05 C
Fig. 3.1. Dependenţa conductibili- Fig. 3.2. Dependenţa conducti-
tăţii electrice specifice de bilităţii electrice echi-
concentraţie valente de concentraţie

În soluţii diluate (C ≥10-3 M), la ridicarea temperaturii şi

micşorarea concentraţiei, conductibilitatea electrică echivalentă λ
creşte şi este reprezentată în fig. 3.2. Pentru electroliţi tari această
dependenţă se exprimă prin relaţia:

 =  - a c ,

unde: λ∞ este conductibilitatea electrică echivalentă maximă a

electrolitului la diluţie infinită; a – constantă, ce depinde de efectele
electroforetic şi cel al frânării de relaxare, se calculează teoretic.
Conform teoriei Debye-Hückel-Onsager micşorarea
conductibilităţii electrice echivalente se explică prin efectele
electroforetic şi frânării de relaxare. Aceste efecte se datorează
existenţei în jurul ionului a unei atmosfere ionice, formată din ioni

162
cu sarcină opusă. Efectul electroforetic este provocat de faptul că
ionul central, sub acţiunea câmpului electric, se deplasează într-o
direcţie, iar atmosfera, fiind de sarcină opusă, se deplasează în
direcţie opusă şi frânează mişcarea ionului. Frânarea de relaxare
este cauzată de procesele de descompunere şi formare a atmosferei
ionice la mişcarea ionului. Efectele sunt dependente de temperatură,
viscozitate şi constanta dielectrică a solventului.
Conductibilitatea electrică echivalentă maximă (λ∞) reprezintă
suma conductibilităţilor maxime a ionilor:

 = (+) + (-) ,
unde λ∞(+) şi λ∞(-) este conductibilitatea electrică echivalentă
maximă a cationului şi a anionului, respectiv. Valorile numerice ale
lor în soluţiile apoase la temperatura camerei se află în limitele
30÷70 S.cm2/molechiv. Ele depăşesc considerabil aceste mărimi
numai la ionii H+ şi OH- şi constituie:
S.cm2
  ( H+ ) = 350 ,
molechiv
S.cm2
  (OH- ) = 199 ,
molechiv
datorită unui mecanism deosebit de deplasare a acestor ioni în
câmpul electric.
În cazul electroliţilor slabi, dependenţa conductibilităţii
electrice de concentraţie este influenţată nu numai de efectele
electroforetic şi cel de relaxare, dar şi de mărimea gradului de
disociere (α).
Conductibilitatea electrică a soluţiilor se măreşte la ridicarea
temperaturii. În soluţiile apoase creşterea constituie 2-2,5% la 1°C.
Dependenţa λ∞ de temperatură se exprimă prin ecuaţia:
 (t) =  (25) 1 + k (t - 25 ) ,

unde k este un coeficient empiric, care depinde de natura ionilor şi a

solventului.
163
 3.1.2. Clasificarea metodelor conductometrice de analiză
Conductometria poate fi realizată la curent de frecvenţă joasă
şi curent de frecvenţă înaltă.
După principiul de măsurare a conductibilităţii electrice
deosebim următoarele metode de analiză:
Conductometria directă. Se bazează pe măsurarea conducti-
bilităţii unei substanţe individuale în funcţie de concentraţia
acesteia în soluţia analizată. La determinarea proprietăţilor fizico-
chimice şi caracteristicilor substanţelor, se utilizează numai sectorul
liniar al curbei χ = f(c). Măsurările conductibilităţii electrice a
soluţiilor relativ diluate au servit ca bază experimentală teoriei
disociaţiei electrolitice Arrhenius. Gradul de disociere a
electroliţilor slabi se determină experimental: α = λ/λ∞.
Conductometria indirectă sau titrarea conductometrică.
Se bazează pe măsurarea conductibilităţii soluţiei în procesul
titrării. Curba de titrare χ = f(V(t-t)) reprezintă o linie frântă. Punctul
de echivalenţă (PE) se află la intersecţia celor două ramuri ale
curbei de titrare. Volumul titrantului în punctul de echivalenţă V(PE)
se determină din grafic apoi conform legii echivalenţilor se
calculează cantitatea de substanţă în proba analizată. Schimbarea
conductibilităţii soluţiei până şi după PE poate fi liniară. Aceasta se
observă la titrarea unui acid tare cu bază tare şi invers, deoarece în
rezultatul titrării decurge reacţia de neutralizare:

H + + An n - + Kt n + + OH - = Kt n + + An n - +H2O ,

unde ionii H+, care manifestă o mobilitate foarte mare, sunt înlocuiţi
cu cationii metalului Ktn+ cu o mobilitate mult mai mică. Ca rezultat
până la PE avem o creştere considerabilă a rezistenţei soluţiei, care
micşorează conductibilitatea. După PE, în soluţie avem exces de
ioni OH-. Conductibilitatea creşte deoarece şi ionii OH- au
mobilitate mare şi provoacă micşorarea rezistenţei soluţiei. Curba
de titrare este prezentată în fig. 3.3, a. În unele cazuri la titrare
schimbarea conductibilităţii nu este liniară. Devieri de la forma

164
liniară apar atunci, când reacţia nu decurge cantitativ, se modifică
gradul de disociere a substanţei, decurge hidroliza substanţelor etc.
În fig. 3.3, b este prezentată curba de titrare a unui amestec de
acid tare şi acid slab. Curba are două inflexiuni, care corespund la
două puncte de echivalenţă: prima arată volumul de bază consumată
la titrarea acidului tare, a doua – volumul total de bază consumată la
titrarea ambilor acizi. Cu mărirea constantei de disociere a acidului
slab prima inflexiune va deveni mai puţin pronunţată, iar a doua –
mai distinctă, şi invers, cu cât acidul este mai slab, cu atât mai ascu-
ţită va fi prima inflexiune, şi mai rotundă a doua.
În conductometrie pot fi analizate diverse tipuri de reacţii:
neutralizare, sedimentare, complexare, oxido-reducere etc.

 

VPE Vt-t VPE VPE Vt-t

a b
Fig. 3.3. Titrarea conductometrică: a) acid tare cu bază tare;
b) amestec de acid tare şi acid slab cu bază tare

3.1.3. Măsurarea conductibilităţii electrice

Schema de principiu pentru realizarea măsurărilor con-
ductometrice este reprezentată în fig. 3.4, a. Aceasta este o punte
Wheatestone, care se alimentează cu curent alternativ de la
generatorul 2. Curentul continuu e inoportun, deoarece provoacă
electroliza soluţiei. Folosirea punţii cu curent alternativ duce la
apariţia aşa-numitei rezistenţe reactive, ca o consecinţă a mărimii
finale a capacităţii celulei de măsurat Rx. Din această cauză, nu se
poate reduce până la zero intensitatea curentului în diagonala punţii
dc. Rezistenţa Rst este cunoscută (cutie de rezistenţe). Poziţia
165
contactului mobil c se alege astfel, încât zero-instrumentul 1 să nu
indice curent (sau curentul să fie minim). Atunci rezistenţa celulei
Rx poate fi calculată din formula:
R l
R x = R st 2 = R st 2 ,
R1 l1
unde l1 şi l2 sunt lungimile braţului reostatului la compensare, pro-
porţionale cu rezistenţele R1 (ac) şi R2 (cb).

Fig. 3.4. Schema de principiu a conductometrului:

a) puntea Wheatestone; b) celulă pentru măsurări conductometrice
cu electrozi fixaţi rigid; c) electrozi de imersiune

Pentru alimentarea punţii se utilizează curent cu o frecvenţă

de circa 1000 Hz. În calitate de rezistenţă etalon Rst se conectează
cutii de rezistenţe standarde. Ca zero-instrument poate servi un
galvanometru sau un oscilograf. Există diverse aparate complexe
pentru măsurarea conductibilităţii electrice a soluţiilor. Construcţia
celulelor, de asemenea, este foarte variată. De obicei, în
conductometria directă sunt folosite celule cu electrozi fixaţi rigid
(fig. 3.4, b). În metodele de titrare conductometrică, paralel cu
celulele de acest tip sunt utilizaţi aşa-numiţii electrozi de imersiune
(fig. 3.4, c); aceştia permit titrarea în orice vase, în care pot fi
amplasaţi electrozii.

166
 Conductibilitatea soluţiei măsurată experimental depinde nu
numai de dimensiunile electrozilor şi distanţa dintre ei, ci şi de
forma lor, de modul de amplasare, de volumul soluţiei şi de alţi
factori, care nu întotdeauna pot fi calculaţi exact, deoarece
conductor de curent este nu numai volumul de soluţie cuprins între
electrozi. Conductibilitatea electrică reală a soluţiei nu depinde de
forma sau plasarea reciprocă a electrozilor, dar depinde numai de
concentraţia soluţiei, natura componenţilor şi de temperatură.
Conductibilitatea electrică reală a soluţiei W este proporţională cu
valoarea măsurată experimental W*:

W = k.W* ,

unde k este constanta vasului.

Aceasta este o caracteristică foarte importantă a celulei. Ea
depinde de suprafaţa electrozilor, distanţa dintre ei, forma vasului şi
volumul soluţiei analizate. Constanta vasului este determinată expe-
rimental pe baza soluţiilor standard, pentru care valorile χ , λ sunt
cunoscute. De obicei, în calitate de soluţie standard se utilizează
soluţia de KCl.

3.1.4. Conductometria la curent de înaltă frecvenţă

Curenţii care au frecvenţa de ordinul megaherţzi şi zeci de
megaherţzi se numesc curenţi de frecvenţă înaltă. Dacă soluţia
electrolitului se amplasează în câmpul unui curent de frecvenţă
înaltă atunci în soluţie apar efectele de polarizare (deformare)
moleculară şi polarizare de orientare. Sub acţiunea câmpului
electric electronii moleculelor se vor orienta spre electrodul pozitiv,
iar nucleele lor – spre cel negativ. Acest fenomen a fost numit efect
de polarizare moleculară sau deformare. Moleculele polare în
câmpul electric posedă, de asemenea, polarizare de orientare, care
tinde să orienteze moleculele dipol de-a lungul câmpului.
Polarizarea de ambele tipuri provoacă un curent electric de scurtă
durată numit curent de deplasare. De asemenea, polarizarea
moleculelor duce la schimbarea esenţială a permeabilităţilor
167
dielectrică şi magnetică ale soluţiei, ceea ce oferă o nouă
posibilitate de cercetare a proprietăţilor soluţiei prin titrare.
Conductibilitatea totală a circuitelor λ care au capacitate sau
inductanţă constă din componenta activă λact şi componenta reactivă
λreactiv:
 =  act + j .  reactiv .
Componenta reactivă a conductibilităţii este dependentă de
capacitate sau inductanţă, corespunzător:

 (C) reactiv =  . C ,  (L) reactiv = ,
L
unde: ω este frecvenţa; C – capacitatea; L – inductanţa; j = -1 .
Schimbarea compoziţiei soluţiei în procesul titrării poate fi
observată urmărind schimbarea conductibilităţii şi capacităţii sau
schimbarea conductibilităţii şi inductanţei.
Deosebirea esenţială a metodei de titrare la curent cu
frecvenţă înaltă de metoda de titrare clasică (la curent cu frecvenţă
joasă) constă în aceea, că electrozii utilizaţi nu au contact galvanic
direct cu soluţia. Electrozii sunt plasaţi în afara soluţiei. În aşa mod
pot fi titrate soluţii nocive, tulbure etc. Metoda dată poate fi
utilizată într-un diapazon mare de concentraţii de la 10-5 până la
câţiva mol/l.
Instalaţiile pentru titrarea la frecvenţă înaltă se deosebesc de
instalaţiile conductometriei la frecvenţă joasă. Celula cu soluţia de
analizat se amplasează între plăcile unui condensator sau în
interiorul unei bobine de inducţie. În primul caz celula se numeşte
celulă de condensator sau celulă – C, în al doilea caz – celulă de
inducţie sau celulă – L (fig. 3.5). Schimbările din celulă, care au
loc în urma reacţiei de titrare, contribuie la schimbarea regimului de
lucru al generatorului de frecvenţă înaltă. Celula de inducţie, ce
conţine soluţia analizată, este conectată într-un circuit oscilant (este
introdusă în interiorul unei bobine de inducţie). Schimbarea
compoziţiei soluţiei la titrarea într-o astfel de celulă provoacă
schimbarea inductanţei, ceea ce poate fi uşor înregistrat cu un

168
microampermetru printr-o schemă simplă. În celulele de condensa-
tor la titrarea soluţiei în urma schimbării constantei dielectrice are
loc o deplasare a frecvenţei de lucru a generatorului, care se înregi-
strează cu ajutorul unui condensator de măsurat. La trasarea curbei
de titrare indicaţiile aparatului se notează ca funcţie de volumul
titrantului adăugat.

Fig. 3.5. Celule pentru titrare la frecvenţă înaltă:

a) celulă de condensator - C; b) celulă de inducţie – L

Dispozitivele contemporane de măsurare a conductibilităţii

soluţiilor sunt foarte simple în construcţie, relativ ieftine şi permit
efectuarea rapidă a măsurărilor. Se utilizează frecvent la analiza
produselor alimentare, diferitor extracte şi produse biologice.

3.2. Analiza potenţiometrică (potenţiometria)

Metoda potenţiometrică de analiză se bazează pe măsurarea
tensiunii celulei electrochimice constituite din doi electrozi: unul de
referinţă (comparaţie) şi altul indicator (de lucru). Potenţialul elec-
trodului de referinţă este constant şi nu depinde de concentraţia
ionilor analizaţi. Potenţialul electrodului indicator depinde de
activitatea (concentraţia) substanţelor participante la procesul de
oxido-reducere de la electrod şi se exprimă prin ecuaţia lui Nernst
(1889):

RT [ Ox]
 = o + ln , ( 3.6 )
nF [ Red ]

unde:  este potenţialul electrodului indicator; o – potenţialul

standard al electrodului; n – numărul de electroni acceptaţi de
169
oxidant; R – constanta universală a gazelor; T – temperatura
exprimată în grade Kelvin; F – constanta lui Faraday; [Ox], [Red] –
concentraţia oxidantului şi reducătorului în sistemul electrochimic
analizat.

3.2.1. Echilibre de oxido-reducere (redox)

O reacţie chimică este considerată de oxido-reducere dacă
reactanţii îşi schimbă gradul de oxidare. Gradul de oxidare al
atomului într-un compus chimic (moleculă, ion complex) reprezintă
sarcina electrică reală sau convenţională care revine atomului, dacă
considerăm că în acest compus toate legăturile existente (cu
excepţia legăturii covalente nepolare) sunt ionice. Gradul de
oxidare se notează cu cifre ordinare înaintea cărora se indică
semnul sarcinii "+" sau "_". Atomii şi moleculele substanţelor
simple manifestă gradul de oxidare zero.
În formă generală o reacţie de oxido-reducere reversibilă
poate fi reprezentată astfel:
n2 Ox1 + n1 Red2 n2 Red1 + n1 Ox2 , ( 3.7 )
unde n1 şi n2 reprezintă coeficienţii stoechiometrici de reacţie.
Reactanţii Ox1 şi Red2 în rezultatul schimbului de electroni se
transformă în produşii Red1 şi Ox2 , corespunzător.
Substanţa care suferă o micşorare a gradului de oxidare se
consideră oxidant, iar substanţa care suferă o creştere a gradului de
oxidare este considerată reducător. Un agent de oxidare provoacă
oxidarea altor substanţe, în timp ce el însuşi se reduce şi invers, un
reducător provoacă reducerea altor substanţe, în timp ce el se
oxidează. Dacă în reacţia exprimată prin ecuaţia (3.7) agentul
oxidant este Ox1, iar agentul reducător este Red2, atunci procesele
de oxidare şi reducere pot fi reprezentate prin următoarele
semireacţii, considerate reversibile:

(oxidant) Ox1 + n1 e- Red1 n2 (proces de reducere)

(reducător) Red2 _ n2 e- Ox2 n1 (proces de oxidare) .

170
 La schimbarea factorilor externi (temperatura, presiunea şi
concentraţia) semireacţiile îşi pot schimba direcţia. O semireacţie
nu poate avea loc independent faţă de cealaltă, deoarece numărul de
electroni cedaţi de reducător este totdeauna egal cu numărul de
electroni acceptaţi de oxidant şi este egal în reacţia cercetată cu
n1n2. Astfel, orice reacţie de oxido-reducere (3.7) reprezintă suma
celor două semireacţii:
n2 Ox1 + n1n2 e- n2 Red1
n1 Red2 _ n1n2 e- n1Ox2
n2 Ox1 + n1 Red2 n2 Red1 + n1 Ox2 .

În chimie sunt utilizate frecvent semireacţii în care la oxidare

sau reducere participă nu numai formele oxidată şi redusă dar şi alte
substanţe, atomii cărora nu-şi schimbă gradul de oxidare. Aceasta
are loc atunci, când procesul de oxido-reducere decurge cu
formarea sau descompunerea ionilor complecşi. Frecvent în astfel
de procese participă ionii H+, OH- şi moleculele de apă.
De exemplu:
MnO - + 8 H + + 5 e-
4 Mn 2+ + 4 H O .
2

Orice semireacţie reversibilă reprezintă un cuplu redox

conjugat Ox/Red. Cuplul redox manifestă proprietăţi de oxido-
reducere bine determinate. Ele se manifestă prin tendinţa formei
oxidate de a accepta electroni şi tendinţa formei reduse de a ceda
electroni. Aceste proprietăţi cantitativ sunt exprimate prin
potenţialul de oxido-reducere, numit prescurtat potenţial redox. Prin
convenţie s-a acceptat a folosi potenţialul de reducere a cuplului
redox (ox/red) reprezentat prin ecuaţia:
Ox + n e- Red . ( 3.8 )
Există şi semireacţii ireversibile, dar legităţile ce vor urma se
referă numai la procesele redox reversibile.

171
 3.2.2. Electrozi. Potenţial electrochimic (de electrod).
Potenţial de oxido-reducere (redox)
Electrod electrochimic este considerat un sistem constituit
din două faze: o fază manifestă conductibilitate electronică (metal
sau semiconductor), iar altă fază - conductibilitate ionică şi sunt în
contact astfel, ca să se realizeze transferul de sarcină (ioni sau
electroni) la interfaţa lor, în cursul unui proces de oxido-reducere
spontan.
Există mai multe tipuri de electrozi în funcţie de structură şi
întrebuinţare. După structură electrozii se clasifică în electrozi de
specia I, II şi III. În funcţie de utilizare deosebim electrozi de
referinţă şi electrozi indicatori (ioni-selectivi), care la rândul lor se
împart în mai multe categorii.
Electrod de specia I este considerat un metal (conductor
electronic) imersat în soluţia ionilor proprii (conductor ionic) şi este
reversibil în raport cu cationul (Fig. 3.6). Ca exemplu se poate
menţiona zincul în soluţie de sulfat de zinc, cuprul în soluţie de
sulfat de cupru etc. Reacţia reversibilă la aceşti electrozi constă în
trecerea ionilor metalici din reţeaua metalică în electrolit şi invers:
Zno - 2 e- = Zn2+
Cu2+ + 2 e- = Cuo .
În categoria electrozilor de specia I există electrozi
amalgamaţi, electrozi reversibili în raport cu anionul lor, dar sunt
mai puţin utilizaţi în practică şi nu vor fi cercetaţi.
Dacă introducem o placă de metal în apă sau soluţia unui
electrolit, ionii pozitivi ai metalului, sub influenţa moleculelor
polare ale apei, se hidratează şi trec în apă. Pe suprafaţa metalului
rămâne un exces de electroni, care atrag ionii pozitivi trecuţi în apă
sau soluţie. Ca urmare, la interfaţa metal-soluţie se stabileşte un
transfer de electroni exprimat prin următoarea ecuaţie:
o
Me _ n e- Me n + (H2O) . ( 3.9 )

172
 Liniuţa verticală indică interfaţa fazelor (suprafaţa de contact,
de separare). La trecerea ionilor metalului din soluţie, pe suprafaţa
metalului decurge procesul invers exprimat prin ecuaţia (3.10),
o
(H2O) Me n + + n e- Me . ( 3.10 )

Comparând expresiile (3.9) şi (3.10) putem afirma că

transferul de ioni de la interfaţa electrod-soluţie reprezintă un
proces redox reversibil exprimat prin ecuaţia:
o
(H2O) Men + + n e- Me . ( 3.11 )
Simbolic structura unui electrod de specia I poate fi scrisă astfel:
Me n + Me .
La interfaţa metal-soluţie se formează un strat dublu electric
care aminteşte un condensator paralel plat. Suprafaţa metalului,
datorită excesului de electroni, are sarcină negativă, iar soluţia –
pozitivă şi invers (fig. 3.6). Dacă metalul se introduce nu în apă dar
în soluţie ce conţine ionii acestui metal, atunci echilibrul (3.11) se
va deplasa spre dreapta şi, ca urmare, diferenţa de potenţial electric
la interfaţa metal-soluţie se micşorează. Mărirea concentraţiei
ionilor de metal în soluţie micşorează capacitatea de transfer a
ionilor de pe suprafaţa plăcii în soluţie, în rezultat echilibrul se
stabileşte la o diferenţă mai mică de potenţial. Astfel, transferul de
sarcină (ioni) la interfaţa fazelor electrodului este determinat de
echilibrul (3.11).

Fig. 3.6. Electrod de specia I: a) - negativ, b) – pozitiv

173
 Conceptul de strat dublu electric aparţine lui Helmholtz
(1853) şi Quincke (1861) care îl considerau format din două straturi
de sarcină (un strat negativ şi unul pozitiv), situate la limita de
separare metal-soluţie de electrolit. Ei au asemănat acest aranjament
al sarcinilor cu un condensator plan paralel în care cele două plăci
sunt constituite din suprafaţa metalică şi stratul adiacent de soluţie
şi sunt încărcate cu sarcini electrice de semn opus în cantităţi
echivalente. Ca şi orice condensator paralel plat, stratul dublu
electric se caracterizează prin anumite proprietăţi: grosime, anumită
capacitate şi diferenţă de potenţial. Studiul asupra structurii stratului
dublu electric se referă numai la repartiţia şi aranjamentul ionilor şi
dipolilor solventului la interfaţa metal-soluţie de electrolit. Zona de
interfaţă în care este localizat stratul dublu electric este de ordinul
dimensiunilor particulelor care-l formează şi constituie ≈ 10-8 cm.
Metoda de studiu a stratului dublu electric se bazează pe
interpretarea unor modele posibile, care ar trebui să confere anumite
proprietăţi şi comportări în zona de interfaţă. Apoi, prin măsurări
experimentale, se determină în ce măsură modelul propus
corespunde realităţii. În concepţia modernă, care are la bază
lucrările multor savanţi, denumirea strat dublu electric este
neadecvată. Un termen mai potrivit ar fi strat multiplu
electrochimic, deoarece regiunea de interfaţă constă din mai multe
substraturi distincte. Cu toate acestea, numele vechi de strat dublu
electric persistă de multă vreme şi este foarte răspândit în literatura
de specialitate. O încercare de a-l schimba cu un altul mai potrivit ar
produce, fără îndoială, o serie de confuzii. Diferenţa de potenţial în
stratul dublu electric este reprezentată în fig. 3.7.

174
 
+ ro r 
0
_ dif

o
o  

+ dif
0
_ ro r
a b
Fig. 3.7. Căderea de potenţial în stratul dublu electric în
funcţie de grosimea lui:
a) la electrodul negativ; b) la electrodul pozitiv

La suprafaţa electrodului încărcat electrostatic, la o distanţă

minimă egală cu raza ionilor ro , se formează un înveliş numai de
contraioni. Căderea de potenţial în stratul dublu electric format la
distanţa ro de la suprafaţa electrodului este liniară, relativ mare şi
constituie o. La o distanţă mai mare de ro în soluţie există atât ioni
pozitivi cât şi negativi, dar concentraţia ionilor ce formează stratul
dublu electric se micşorează şi la o distanţă oarecare r devine egală
cu concentraţia soluţiei. În acest sector al stratului dublu electric,
unde r > ro , căderea de potenţial este neliniară şi mult mai mică
decât în sectorul situat la distanţa ro de la suprafaţa electrodului.
Această cădere de potenţial depinde de gradientul de difuzie a
ionilor în soluţie şi se numeşte potenţial de difuzie (dif).
Potenţialul de difuzie depinde de sarcina ionilor, de mobilităţile
acestora, concentraţia soluţiei, natura solventului etc. El se schimbă
în limite foarte largi: de la fracţiuni de milivolt până la zeci de
milivolţi şi mai mult. În practică există tendinţa de a micşora cât
mai mult potenţialul de difuziune. Căderea totală de potenţial în
stratul dublu electric, numită în literatură diferenţă de potenţial, la
interfaţa electrod-soluţie se numeşte potenţial de electrod sau
potenţialul electrochimic  şi reprezintă suma:
 = o + dif .

175
 Potenţialul electrochimic, care apare la introducerea
metalului în soluţia ce conţine ionii acestui metal cu concentraţia
1 mol/l, în condiţii standard (25°C şi 101325 Pa), se numeşte
potenţial electrochimic standard (o).
Electrodul de oxido-reducere (redox) este constituit
dintr-un metal inert (Pt, Hg sau Au) sau o bară de grafit (conductor
electronic) introdus în soluţia care conţine formele oxidată (Ox) şi
redusă (Red) (faza ionică). Forma redusă cedează electroni
electrodului transformându-se în forma oxidată. Forma oxidată la
rândul ei poate accepta electroni de la electrod transformându-se în
forma redusă. Transferul de sarcină (electroni) în stratul dublu
electric al electrodului redox este un proces reversibil descris în
formă generală de ecuaţia:

(Pt) n e- + Ox Red . ( 3.12 )

Dacă la procesul de oxido-reducere participă mai multe

substanţe (S1, S2, S3... Sn) atunci în formă generală putem scrie:

(Pt) ne- + zOx + z1S1 +...+ z n S n zRed + z1' S1' +...+ z n' S n' , ( 3.13 )

unde z, z1, zn, z1', zn' sunt coeficienţi stoechiometrici.

Potenţialul electrochimic al unui electrod inert (Pt, Au, Hg,
grafit etc.) introdus în soluţia unui sistem redox Ox/Red se numeşte
potenţial de oxido-reducere sau potenţial redox (ox/red).
Electrodul inert în sistemul redox serveşte ca transmiţător de
electroni (conductor electronic) pentru realizarea echilibrelor (3.12)
şi (3.13).
Potenţialul redox care apare la electrodul redox în condiţii
standard (25 oC, 101325 Pa) când concentraţiile formelor reduse şi
oxidate în soluţie sunt unimolare ([Red] = [Ox] = 1 mol/l) se
numeşte potenţial redox standard (oox/red). Potenţialul redox
standard depinde numai de natura chimică a sistemului redox.

176
 Deoarece reacţia de electrod este un proces reversibil, iar
potenţialul se determină la echilibrul stabilit în anumite condiţii,
rezultă că potenţialul de reducere şi potenţialul de oxidare sunt
egale după valoare, dar opuse după semn, pentru unul şi acelaşi
sistem redox în aceleaşi condiţii. Prin convenţie s-a acceptat a folosi
în chimie, în toate ţările, potenţialul electrochimic (redox) de
reducere. Constatăm că electrodul de specia I este cel mai simplu
electrod redox. Potenţialul electrochimic al electrodului reprezintă
potenţialul redox al lui.

3.2.3. Termodinamica electrochimică.

Ecuaţiile lui Nernst. Calcularea potenţialului
electrochimic (redox)
Orice proces electrochimic la interfaţa electrod-soluţie, aflat
în echilibru (3.11), (3.12) sau (3.13), include, concomitent,
transformarea chimică a substanţelor şi transferul de sarcină
electrică dintr-o fază în alta. În rezultat, între faze apare diferenţă de
potenţial intern*.
Pentru ca să se realizeze un transfer de sarcină la interfaţa
electrod-soluţie trebuie învinsă diferenţa de potenţial intern, dar
pentru aceasta trebuie produs un lucru electric maxim de sens opus
(Amax). Lucrul produs (măsurat în jouli) este egal cu produsul dintre
potenţialul electrochimic (în volţi) şi cantitatea de electricitate
molară Q = nF (în coulombi)

A max = - n F 
unde: n-numărul de electroni transferaţi per particulă; F- constanta
lui Faraday – cantitatea de electricitate transferată de 1 mol de
particule;  -potenţialul electrochimic. Din termodinamica chimică
se cunoaşte că orice reacţie chimică se caracterizează prin
schimbarea entalpiei libere numită şi energia Gibbs (G).

*
Potenţialul intern, numit în literatură şi potenţialul Galvani, este lucrul electric
care trebuie efectuat pentru a transfera o unitate de sarcină (1coulomb) din infinit
într-un punct situat în faza dată.
177
 La interfaţa electrod–soluţie echilibrul se va stabili atunci,
când capacitatea particulelor de a se transforma chimic şi de a
efectua un lucru electric, în ambele faze este aceeaşi:
G met + n F met = G sol + n F sol , ( 3.14 )
unde: Gmet , Gsol - energia Gibbs a particulelor (atomi, molecule,
ioni) în electrod şi soluţie, corespunzător; met , sol -potenţialul
electrochimic al particulelor în fazele corespunzătoare; n - numărul
de electroni transferaţi per particulă; F - constanta lui Faraday.
Din expresia (3.14) rezultă:
G sol - G met
met - sol = , ( 3.15 )
nF
unde (met - sol) este potenţialul electrochimic.
Energia Gibbs este o funcţie termodinamică care
caracterizează cantitativ energia unei reacţii chimice şi depinde de
natura substanţelor, temperatură şi concentraţia ionilor în soluţie.
Substanţele solide ce vin în contact cu o soluţie se află în stare
termodinamică standard şi activitatea lor este considerată unitară.
Savantul Nernst a luat în consideraţie această dependenţă. Pentru
simplitate considerăm soluţiile diluate şi activitatea ionilor egală cu
concentraţia lor (γ = 1, a = c). Înlocuind expresiile pentru G în
ecuaţia (3.15) obţinem pentru diferiţi electrozi expresiile
matematice care ne indică dependenţa potenţialului electrochimic
(redox) de concentraţia particulelor participante la reacţie,
temperatură şi natura chimică a lor:
a) pentru un electrod de specia I exprimat prin echilibrul (3.11)
avem:
o o
G sol = G Men+ + RT ln Men+ ; G met = GMe
o o
G sol - G met G n+ + RT ln Men+ - GMe
met- sol = = Me
nF nF
o o
G n+ - GMe RT
met- sol = Me + ln Men+ .
nF nF
178
Dacă notăm:
o o
GMen+ - GMe
o n+ = ; Men+ = met - sol .
Me
/Me nF /Me

Obţinem:
RT
Men+ = oMen+ + ln Men+ ; ( 3.16 )
/Me /Me nF
b) pentru un electrod redox exprimat prin echilibrul (3.12) avem:
o o
G Ox = G Ox + RT ln Ox ; G Red = GRed + RT ln Red
o o
Gsol = G Ox - G Red = G Ox + RT ln Ox - GRed - RT ln Red
o o
Gsol = G Ox - GRed + RT ( ln Ox - ln Red )

G met = 0
o o
G - G Red Ox
met- sol = Ox + R T ln .
nF nF Red
Dacă notăm:
o o
o G - G Red
ox = Ox
/red = met - sol  ox
/red nF
.

Obţinem:
o RT Ox
 =  + ln . ( 3.17 )
Ox/Red Ox/Red nF Red

În expresia (3.16) forma oxidată o constituie ionii din soluţie,

iar forma redusă corespunde metalului din conductorul electronic şi
concentraţia lui se consideră unitară [Red] = [Me] = 1 mol/l.

179
 Dacă sistemul redox este mai complicat şi la echilibrul de
electrod participă mai multe substanţe, atunci în mod analogic
pentru echilibre de tipul (3.13) obţinem:
z z
o RT Ox . S'1 1....
' = ' + n F ln z z' . ( 3.18 )
Ox/Red Ox/Red Red . S'1 1....
Expresiile (3.16), (3.17) şi (3.18) sunt numite ecuaţiile lui
Nernst.
Expresiile: oMen+/Me , oox/red , / oox/red în ecuaţiile lui Nernst
sunt mărimi constante şi exprimă partea potenţialului electrochimic
independent de concentraţie, dar dependent de natura substanţelor
participante la reacţia de electrod şi temperatură. Ele se numesc
potenţial redox normal sau dacă se referă la temperatura standard
– potenţial redox standard. Valorile potenţialelor standard a unor
sisteme redox sunt date în anexă.
Este raţional a scrie ecuaţiile Nernst în formă logaritmică
zecimală. Înlocuim valorile constantelor:

R = 8,314 J/mol K ; F = 96484,56 C/mol.

Pentru T=298,15 K obţinem 2,303RT/F = 0,059.

Ecuaţia Nernst obţine forma:
o 0,059 Ox
 =  + n lg Red . ( 3.19 )
Ox/Red Ox/Red

Ecuaţiile lui Nernst ne permit să calculăm concentraţia

(activitatea) substanţelor care participă la reacţia de electrod.

3.2.4. Factorii care influenţează valoarea potenţialului (redox)

Pentru un cuplu redox conjugat aflat în echilibru este evident
că valoarea lui ox/red depinde de valoarea oox/red , de raportul
Ox/Red şi de toţi factorii care modifică aceste mărimi.

180
 Ox + n e- Red
o 0,059 Ox
la care  =  + n lg ,
Ox/Red Ox/Red Red

Valoarea oox/red este influenţată de pH-ul soluţiei şi forţa

ionică. Dacă luăm în consideraţie relaţia activitate-concentraţie
(a = γ c), atunci pentru cuplul redox Ox/Red avem:
aOx =  Ox Ox ; aRed =  Red Red

şi ecuaţia Nernst poate fi scrisă astfel:

o 0,059 aOx
 =  + n lg aRed ,
Ox/Red Ox/Red

o 0,059  Ox Ox
 =  + n lg ,
Ox/Red Ox/Red  Red Red

o 0,059  Ox 0,059 Ox
 =  + n lg  Red + n lg Red .
Ox/Red Ox/Red

Dacă notăm:
0,059  Ox
o , f = o + lg ,
O x/Red Ox/Red n  Red
atunci ecuaţia Nernst devine:
0,059 [Ox]
 = o , f + n lg [Red] ,
Ox/Red O x/Red

unde o , f se numeşte potenţial formal (condiţional) al

Ox/Red
cuplului redox Ox/Red. Potenţialul formal redox depinde de
coeficientul de activitate al substanţei (γ). Conform teoriei Debye-
Hückel γ depinde de forţa ionică a soluţiei:
lg  = _ Az 2 
181
unde: A – constantă, z – sarcina ionului, µ - forţa ionică a soluţiei.
Forţa ionică a soluţiei se calculează astfel:
µ = 0,5(c1z12 + c2z22 +…+ cizi2) ,
unde: c1, c2, ... ci reprezintă concentraţia ionilor prezenţi în soluţie,
iar z1, z2, … zi – sarcinile acestora.
Dacă µ = 0 atunci γ = 1 şi potenţialul formal redox reprezintă
potenţialul standard redox.
Dacă ionii H+ participă nemijlocit la echilibrul redox:
_ z
Ox + zH + + ne 2 Red + H2O ;
+ z
o 0,059 [Ox] [H ]
 =  + n lg [Red] .
Ox/Red Ox/Red

Deoarece pH = - lg[H+] pentru expresia ox/red obţinem:

 = o _ 0,059 z pH + 0,059 lg [Ox] ,

Ox/Red Ox/Red n n [Red]
unde:
o , n = o _ 0,059 z pH .
Ox/Red Ox/Red n

Deoarece H2O este solvent, legea echilibrului chimic nu ia în

consideraţie concentraţia ei şi în expresia de sub logaritm nu se
scrie. În orice reacţie concentraţia substanţelor solide este
considerată constantă şi în expresia de sub logaritm, de asemenea,
nu se scrie.
Expresia o , n se numeşte potenţial normal (condiţional)
Ox /Red
şi depinde de pH-ul soluţiei în care se află cuplul conjugat Ox/Red.
Este evident că, dacă [H+] = 1mol/l atunci pH = 0, şi potenţialul
normal redox reprezintă potenţialul standard redox. În cazul dat
ecuaţia Nernst obţine forma:
0,059 [Ox]
 = o, n + n lg .
Ox/Red Ox/
Red
[Red]

182
 Dacă la echilibrul redox participă ionii OH-, atunci se va lua în
consideraţie produsul ionic al apei şi expresiile:

pOH = - lg[OH- ] ; pH + pOH = 14 .

De exemplu:
- + 2+
MnO4 + 8 H + 5e- Mn + 4H2O
- + 8
0,059 [MnO4 ] [H ]
MnO- = oMnO- + lg
/
4 Mn2+ /
4 Mn2+ 5 [Mn2+]
- -
MnO4 + 2 H2O + 3e- MnO2 + 4OH
-
o 0,059 [MnO4 ]
MnO- =  MnO- + lg - .
/
4 MnO
2
4/MnO
2
3 [OH ] 4

Raportul Ox/Red este influenţat de următorii factori:

– pH-ul soluţiei (formele cuplului redox sunt protonabile);
– forţa ionică a soluţiei;
– agenţii de precipitare (precipită forma oxidată şi/sau forma
redusă a cuplului);
– agenţii de complexare (complexarea formei oxidate şi/sau
a formei reduse a cuplului).

Potenţialul redox va fi cu atât mai mare (mai pozitiv) cu cât

echilibrele (3.11-3.13) vor fi deplasate mai la dreapta, spre forma
redusă (Red) (ΔG<<<0), iar tendinţa formei oxidate de a se reduce
va fi mai accentuată şi invers.
Într-un cuplu redox conjugat, cu cât oxidantul este mai tare,
cu atât reducătorul este mai slab şi invers. Tăria oxidantă şi
reducătoare a cuplurilor redox este exprimată prin potenţialul redox.
Din cele expuse mai sus rezultă că valoarea potenţialului redox
depinde de următorii factori: natura substanţei, natura solventului,
concentraţie şi temperatură.

183
 3.2.5. Caracteristica electrozilor

Electrodul de hidrogen
Valoarea absolută a potenţialului redox nu poate fi măsurată.
Ea poate fi determinată numai în comparaţie cu un potenţial al unui
electrod de referinţă (comparaţie ) luat ca standard. În prezent, prin
convenţie s-a hotărât a folosi în toată lumea ca electrod standard
pentru determinarea potenţialelor electrodul de hidrogen. Structura
electrodului de hidrogen este prezentată în fig. 3.8.

Fig. 3.8. Electrod de hidrogen

Electrodul de hidrogen este constituit dintr-o placă de platină

platinată introdusă într-un vas cu soluţie de acid cu [H+] = 1 mol/l
şi presiunea hidrogenului gazos suflat pe placă 1 atm (101325 Pa).
Acest electrod este numit electrod normal de hidrogen
(ENH). Dar deoarece potenţialul oricărui electrod depinde de tem
peratură s-a hotărât ca la temperatura de 25oC (298K) electrodul de


Platină platinată - placă din platină acoperită cu un strat de platină poroasă,
asemeni unui burete, obţinută în anumite condiţii pentru absorbţia hidrogenului
gazos.
184
hidrogen normal se fie numit electrod standard de referinţă.
Potenţialul electrodului standard de referinţă este acceptat
convenţional egal cu zero (2H+/H = 0). Hidrogenul gazos absorbit
2
+
de metal şi ionii H din soluţie, la suprafaţa electrodului, formează
următorul echilibru redox:
2 H+ + 2 e- 2Ho H2 .
Conform ecuaţiei lui Nernst, potenţialul la orice alt electrod
de hidrogen, când [H+] ≠ 1 mol/l şi P(H2) ≠ 1 atm, se exprimă astfel:
RT [H + ] 2
2H+ = ln .
/H2 2F P( H2)
Dacă P(H2) = 1 atm, obţinem:
RT
2H+ = F ln [H + ] .
/H2
La temperatura standard, (298K), 2H+ în baza logaritmului
/H2
zecimal va fi:
2H+ = 0,059 lg [H + ] .
/H2
Întrucât pH = - lg [H+], pentru electrodul de hidrogen în
condiţii standard obţinem:
2H+ = - 0,059 pH . ( 3.20 )
/H2
Dependenţa direct proporţională a potenţialului electrochimic
(redox) de [H+] (pH) se utilizeză în analiza potenţiometrică, în
pH-metrie. Utilizarea electrodului de hidrogen în practică este
extraordinar de dificilă. În practică sunt utilizaţi electrozi de
referinţă cu o structură mai simplă şi foarte comozi în lucru. Mai
frecvent sunt utilizaţi electrozii de calomel şi clorură de argint.

Electrozi de specia II
Orice electrod de specia II este constituit dintr-un metal,
acoperit cu o sare greu solubilă ce conţine cationul metalului,
185
imersat într-o soluţie de electrolit cu anion comun. Structura unui
electrod de specia II poate fi redată, în formă generală, astfel:
Me / MexAnn / KtAn .
La interfaţa electrod-soluţie se realizează echilibrul (3.11), dar
concentraţia ionilor de metal este dependentă de produsul de
solubilitate a sării greu solubile (PS(MexAnn)) şi concentraţia
anionului (Anx-). Din echilibrul de solubilitate a sării:
_
MexAnn xMe n+ + nAnx
PS ( MexAnn ) = ( aM en+ ) x . ( aAnx-) n .

rezultă:

x PS ( MexAnn )
aM en+ = . ( 3.21 )
( aAnx-) n

Înlocuind expresia (3.21) în ecuaţia lui Nernst (3.16) obţinem:

0,059 x PS ( MexAnn )
Men+ = oMen+ + lg
/Me /Me n ( aAnx-) n
0,059 0,059
Men+ = oMen+ + n x lg PS ( MexAnn ) - n x lg ( aAnx-) n
/Me /Me
0,059 0,059 1
Men+ = oMen+ + n x lg PS ( MexAnn ) + x lg a x- . ( 3.22 )
/Me /Me An

Primii doi termeni în expresia (3.22) au valori constante şi

reprezintă potenţialul real al electrodului de specia II (o), iar
Men+ reprezintă potenţialul electrodului de specia II ().
/Me

186
 Dacă soluţiile sunt diluate (γ = 1), atunci:
0,059
o,r = oMen+ + n x lg PS ( MexAnn ) , ( 3.23 )
/Me
0,059 1
 = o,r + x lg . ( 3.24 )
[Anx- ]
Pentru soluţii mai concentrate este evident că o va depinde
de coeficientul de activitate (γ).
Din expresia (3.24) rezultă că reacţia reversibilă la electrodul
de specia II este asigurată de către anioni şi potenţialul electrodului
depinde de concentraţia anionului.
Din electrozii de specia II fac parte electrozii de referinţă;
electrodul de calomel, electrodul de clorură de argint, electrodul de
oxid de mercur etc. În tabelul 3.1 sunt date schemele şi potenţialele
celor mai importanţi electrozi de specia II.

Electrozi de specia III

Electrozii de specia III au o importanţă mai redusă în
comparaţie cu electrozii de speciile I şi II. În cazul electrozilor de
specia III metalul se află în contact cu două săruri greu solubile.
Ca exemplu poate servi electrodul: Ag, AgCl, PbCl2, Pb2+.
Reacţia de electrod este următoarea:
2AgCl + Pb2+ + 2e- = 2Ag + PbCl2 .

În rezultatul funcţionării acestui electrod are loc

transformarea sării mai puţin solubile în cea mai solubilă
(PSAgCl<PSPbCl2). În acest sistem, potenţialul Ag se defineşte prin
activitatea ionilor Ag+, care se obţine din PSAgCl , iar activitatea
ionilor Cl- din PSPbCl2 şi activitatea ionilor Pb2+. Expresia
potenţialului de electrod va fi:
0,059
 = o + lg[Pb2+ ] ,
2
unde:
0,059
o = oAg+ + 0,059 lg PS (AgCl) - lg PS (PbCl2) .
/Ag 2

187
 Tabelul 3.1. Electrozi de specia II
Electrozi de specia II Reacţia la electrod o , V
(Pt)Hg | Hg2Cl2 | KCl,sat Hg2Cl2 + 2 e-2Hg + 2Cl- +0,241

(Pt)Hg | Hg2Cl2 | KCl, 1,0 M Hg2Cl2 + 2 e- 2Hg + 2Cl- +0,284

(Pt)Hg | Hg2Cl2 | KCl, 0,1 M Hg2Cl2 + 2 e- 2Hg + 2Cl- +0,334

Ag | AgCl | KCl, sat AgCl + 1 e- Ag + Cl- +0,199

Ag | AgCl |KCl, 1,0 M AgCl + 1 e- Ag + Cl- +0,237

Ag | AgCl | KCl, 0,1 M AgCl + 1 e- Ag + Cl- +0,290

(Pt)Hg | Hg2SO4 | K2SO4, sat Hg2SO4 + 2 e- 2Hg + SO42- +0,640

(Pt)Hg | Hg2SO4 | H2SO4,0,05M Hg2SO4 + 2 e- 2Hg + SO42- +0,680

(Pt)Hg | HgO | KOH, 1,0 M HgO + H2O +2 e- Hg + 2OH- +0,107

Sb |Sb2O3 | KOH, 1,0 M Sb2O3 + 3H2O + 6 e- 2Sb + 6OH- +0,640

(Pt)C6H4O2, C6H4(OH)2,sat C6H4O2 + 2H+ +2 e- C6H4(OH)2 +0,699

Electrozi de referinţă
Electrozii de referinţă sunt electrozii la care potenţialul este
constant, reproductibil şi nu variază în funcţie de compoziţia
soluţiei analizate. Există electrozi de referinţă de specia I
(potenţialul lor nu depinde de concentraţia anionilor prezenţi în
soluţie) şi specia II (potenţialul lor depinde de concentraţia
anionilor prezenţi în soluţie).
Electrozi de referinţă de specia I sunt: electrodul de hidro-
gen (fig. 3.8), electrodul de oxigen, electrozii de metale introduşi în
soluţia de sare ce conţine ionii săi.
Electrozi de referinţă de specia II. Frecvent utilizaţi în
chimia analitică, sunt electrozii de calomel şi electrozii de clorură
de argint (fig. 3.9).

188
Fig. 3.9. Electrozi de specia II: a) electrod indicator (cu membrană de sticlă);
electrozi de referinţă: b) electrod de calomel; c) electrod de clorură de argint

Potenţialul acestor electrozi este constant la temperatura dată

şi concentraţia dată a anionului. În fig. 3.9, b este reprezentat
electrodul de calomel saturat. El constă dintr-un fir de platină în
contact cu mercurul şi calomelul, introdus în soluţie de sare solubilă
cu anion comun (KCl, NaCl, BaCl2 etc.). În funcţie de concentraţia
anionului electrolitului deosebim mai multe tipuri de electrod. În
schema electrodului se indică întotdeauna electrolitul şi
concentraţia acestuia. În fig. 3.9, c este reprezentat electrodul de
clorură de argint. El constă dintr-un fir de argint în contact cu
AgCl, introdus în soluţie de sare solubilă cu anion comun (Cl-). De
obicei, se ia soluţie de KCl sau HCl cu diferite concentraţii.
În tab. 3.1 sunt date schemele şi reacţiile care decurg la
electrozi pentru unii electrozi de calomel şi clorură de argint.
Electrozii de referinţă trebuie să satisfacă anumite criterii.

189
 Cele mai importante sunt:
1. Procesele chimice de la electrozi trebuie să fie reversibile.
2. Electrodul trebuie să obţină rapid un potenţial exact şi
reproductibil.
3. Potenţialul electrodului trebuie să fie constant un timp
îndelungat.
4. Electrodul trebuie să manifeste polarizabilitate scăzută (la
trecerea curentului printr-un electrod, într-un timp scurt,
potenţialul lui nu trebuie să se modifice).
5. Dependenţa potenţialului electrodului de schimbarea
temperaturii trebuie să fie reproductibilă şi cunoscută.
6. Electrodul trebuie să fie stabil chimic, să nu interacţioneze cu alţi
componenţi ai soluţiei de analizat.

Electrozi indicatori
Electrozii la care potenţialul este dependent de concentraţia
(activitatea) soluţiei analizate sunt numiţi electrozi indicatori. Ca
electrozi indicatori pot fi utilizaţi electrozii metalici şi cei cu mem-
brană (fig. 3.9, a). Cei mai buni sunt electrozii metalelor nobile (Pt,
Au, Ag, Hg). Celelalte metale nu pot fi folosite în mod satisfăcător
ca electrozi indicatori, datorită straturilor de oxizi de pe suprafaţă,
precum şi alte proprietăţi de suprafaţă care împiedică schimbul de
electroni.
Unele metale pot servi drept electrozi indicatori pentru anionii
care formează sediment greu solubil cu cationul metalului. De
exemplu electrodul de Ag, acoperit cu AgCl, este utilizat pentru
determinarea ionului de clor. La suprafaţa electrodului are loc
semireacţia:
AgCl(s) + 1e- = Ag(s) + Cl- .
Electrozii indicatori sunt utilizaţi în ionometrie. Ionometria
este o metodă de analiză bazată pe utilizarea electrozilor selectivi
faţă de un anumit ion. Ei sunt numiţi electrozi ion-selectivi. Pentru
dozarea unui anumit tip de ioni se utilizează un anumit electrod. Ca
electrod indicator pentru determinarea ionilor H+ se foloseşte
electrodul cu membrană de sticlă, iar metoda de analiză se numeşte
pH-metrie.

190
 Electrodul cu membrană de sticlă
Electrodul selectiv faţă de ionii H+ este reprezentat în
fig. 3.9, a. El constă dintr-un tub de sticlă obişnuită care se termină
cu o sferă din sticlă specială cu diametrul 8-10 mm. Membrana de
sticlă are grosimea 0,01 mm şi următoarea compoziţie: 60-75 %
SiO2, 20-30 % Na2O sau Li2O, 8-10 % MgO. În tub se toarnă acid
mineral tare (de obicei HCl) de o anumită concentraţie. Se introduce
un electrod de comparaţie (Ag|AgCl sau Pt|Hg|Hg2Cl2). Tubul se
închide cu un buşon protector.
Înainte de a începe lucrul, electrodul de sticlă se menţine
într-o soluţie de 0,1 M HCl, unde ionii de hidrogen din soluţie se
schimbă cu ionii de sodiu sau litiu din membrană. La suprafaţa
sticlei se stabileşte un oarecare echilibru:
H +(solutie) H +(sticla) .
Electrodul de sticlă, astfel pregătit, poate fi utilizat pentru
determinarea pH-lui. Este evident că reacţia de electrod la interfaţa
electrod-soluţie se reduce la un transfer de ioni de hidrogen între
soluţie şi sticlă şi nu la un transfer de electroni.
Priorităţile electrodului de sticlă sunt: simplitatea în lucru,
aplicabilitatea într-un domeniu larg al pH-ului, stabilirea rapidă a
echilibrului şi posibilitatea determinării pH-ului în sistemele de
oxido-reducere. La dezavantaje se referă fragilitatea electrozilor,
dificultăţile cauzate de trecerea la soluţii puternic bazice sau acide.
În pofida limitărilor menţionate, electrodul de sticlă este cel mai
utilizat electrod la măsurarea pH-ului.

3.2.6. Celula galvanică. Măsurarea potenţialului electrochimic.

Redoximetria
Potenţialul electrochimic (redox) absolut nu poate fi
determinat. El poate fi măsurat numai în comparaţie cu
potenţialul altui electrod (cuplu redox) care este considerat etalon
prin realizarea unei celule galvanice (pilă electrochimică)
reprezentată în fig. 3.10. Electrodul (1) este electrodul de hidrogen.
Electrodul (2) este un electrod de platină introdus în soluţia unui
cuplu redox analizat Ox/Red în care [Ox]= [Red]= 1 mol/l . Puntea
de sare serveşte pentru contactul electrochimic dintre două soluţii

191
diferite, care determină potenţialul de difuzie al celulei. Realizând
contactul exterior al celor doi electrozi putem măsura cu ajutorul
galvanometrului forţa electromotoare (diferenţa de potenţial între
electrozi) a celulei galvanice .  redă afinitatea faţă de
electronii cuplului redox, reprezentând potenţialul redox al
sistemului respectiv la concentraţiile date. Celula galvanică este un
dispozitiv care transformă energia chimică a reacţiilor de oxido-
reducere de la electrozi în energie chimică (produce curent). Astfel
 are totdeauna valoare pozitivă şi se calculează ca diferenţa
dintre potenţialul polului pozitiv (+) şi potenţialul polului
negativ (-).
 = + - - . ( 3.25 )
Prin convenţie s-a stabilit următorul mod de redare a celulei
galvanice reprezentate în fig. 3.10:
Pt | H2 | 2H+ | H2SO4 || Ox | Red | Pt .

Fig. 3.10. Celulă galvanică pentru măsurarea

potenţialului electrochimic (redox)


Termenul "forţa electromotoare" nu este utilizat corect, deoarece nu este vorba
de o forţă dar de o mărime proporţională ei. Consider că un termen mai potrivit ar
fi tensiune.
192
 În electrochimie, electrodul la care decurge procesul de
oxidare se numeşte anod, iar electrodul la care decurge procesul de
reducere se numeşte catod. În celulele galvanice, procesul de
oxidare decurge la electrodul negativ şi el se va nota cu semnul
minus, iar electrodul pozitiv la care decurge procesul de reducere se
va nota cu semnul plus. Cu o liniuţă se notează interfaţa fazelor de
la electrozi . Cu două liniuţe se notează contactul dintre două soluţii
cu concentraţie sau compoziţie diferită. Se indică concentraţiile
soluţiilor şi se scriu formulele substanţelor corespunzătoare. De
obicei, electrodul negativ se scrie în stânga, iar cel pozitiv – în
dreapta. Semnul electrodului va depinde de tăria oxidantului şi
reducătorului. Dacă alegem un cuplu redox astfel, încât la electrodul
de hidrogen va decurge procesul de oxidare spontan, atunci el va fi
anod şi se va nota cu semnul “−”. Evident că la electrodul redox va
decurge procesul de reducere spontan şi se va nota cu semnul “+”.
Dacă la electrozi au loc reacţiile:
( - ) H2 - 2e- = 2 H+ ; 2H+
/H2
(+) Ox + ne- = Red ; Ox ,
/Red
atunci diferenţa de potenţial măsurată  va constitui potenţialul
redox al cuplului analizat Ox/Red:
 = + - - = Ox - 2H+ = Ox - 0 = Ox .
/Red /H2 /Red /Red

Valoarea pozitivă (>0) indică că substanţa Ox are o putere

de reducere mai mare decât oxidantul H+.
Reacţia sumară spontană care se va declanşa în celula
galvanică şi va condiţiona în circuitul exterior curent electric va fi:
Ox + H2 = Red + 2H+ .

Potenţialul redox măsurat se va scrie cu semnul “+”.

Dacă la electrozi decurg reacţiile:
( - ) Red - ne- = Ox ; Ox
/Red
(+) 2H+ + 2e- = H2 ; 2H+ .
/H2
193
atunci diferenţa de potenţial măsurată () va constitui potenţialul
redox al cuplului analizat Ox/Red:

 = + - - = 2H+ - Ox = 0 - Ox = - Ox .

/H2 /Red /Red /Red
Valoarea negativă (<0) indică că substanţa Ox are o putere
de reducere mai mică decât oxidantul H+.
Reacţia sumară spontană care se va declanşa în celula
galvanică şi va condiţiona în circuitul exterior curent electric va fi:
Red + 2H+ = Ox + H2 .
Potenţialul redox măsurat se va scrie cu semnul “−”.
Valorile potenţialelor standarde a unor sisteme redox pentru o
serie de substanţe sunt date în anexă. Pe baza acestora se pot
formula ecuaţiile celor mai diverse reacţii chimice şi stabili sensul
lor.
Din cele expuse rezultă că potenţialul de oxidare şi reducere a
unui cuplu redox are aceeaşi valoare dar semn opus.
Toate substanţele care se reduc mai uşor decât ionul de
hidrogen obţin potenţiale de reducere pozitive, substanţele care se
reduc mai greu decât ionul de hidrogen obţin potenţiale de reducere
negative.
În conformitate cu convenţia stabilită, reacţiile semicelulelor
se exprimă sub formă de reacţii de reducere, iar potenţialele lor
determinate sunt relative faţă de potenţialul electrodului de
hidrogen.
Potenţialele redox nu sunt totdeauna determinate prin
comparaţie cu electrodul de hidrogen. Valorile lor pot fi obţinute şi
prin calcul. Este indiferent dacă un anumit potenţial este determinat
în raport cu electrodul de hidrogen sau în raport cu alt electrod de
referinţă, deoarece diferenţa de potenţial (tensiunea) nu depinde de
electrodul de referinţă folosit.
Metoda de analiză bazată pe măsurarea potenţialului
electrochimic redox se numeşte redoximetrie.
194
 3.2.7. pH − metria
Metoda de analiză bazată pe măsurarea pH-ului pentru
determinarea concentraţiei ionilor de hidrogen se numeşte pH-
metrie. În practică pH-ul se determină cu ajutorul indicatorilor
acido-bazici cu o precizie de 0,5 unităţi de pH. Pentru precizii mai
mari se utilizează electrozi (senzori) sensibili la ionii H+:
- electrodul de hidrogen,
- electrodul de hinghidronă,
- electrodul cu membrană de sticlă,
- electrozi din oxizi metalici (HgO, Sb2O3) etc.

Cel mai frecvent utilizat în practică este electrodul cu

membrană de sticlă. El are o construcţie mult mai simplă decât
electrodul de hidrogen. Conform expresiei (3.20), potenţialul
electrochimic este o funcţie direct proporţională de pH-ul soluţiei şi
ne permite determinarea lui în funcţie de concentraţia ionilor H+.
pH-metrul reprezintă un potenţiometru unit la celula galvanică,
formată dintr-un electrod indicator sensibil la ionii H+şi un electrod
de referinţă. Scala pH-metrului este gradată direct în unităţi pH.
Schema unui pH-metru este reprezentată în fig. 3.11. Sistemul de
electrozi este prezentat prin următoarea schemă:

Pt| Hg| Hg 2Cl2 | HCl|| sol H + | membrana | sol. KCl| Hg 2Cl2 | Hg| Pt .

Pentru a determina pH-ul se măsoară tensiunea () celulei

galvanice prezentate în fig. 3.11.
Soluţia analizată (H+x) cu pH-ul necunoscut (pHx) se toarnă în
celula (1). Electrozii (2) şi (3) se introduc în soluţia analizată. Se
conectează în circuit potenţiometrul (4), care are mai multe scale,
care ne permit să determinăm exact valoarea potenţialului sau
pH-ului.
Ionii de hidrogen din membrană (H+m) la o suprafaţă se află în
echilibru cu ionii de hidrogen din soluţia de analizat (H+x) şi la
cealaltă suprafaţă se află în echilibru cu ionii de hidrogen din

195
soluţia standard (H+st). La cele două interfeţe, sticlă-soluţie, apare
potenţialul 1 şi 2 , corespunzător:
[ H +x]
H+x H +m ; = o + 0,059 lg + ( 3.26 )
1 1 [ H m]
[ H+st ]
H+st H+m ;  = o + 0,059 lg . ( 3.27 )
  [H+ ] m

Fig. 3.11. Schema de principiu a pH-metrului: 1 - pahar chimic (celulă);

2 - electrodul de referinţă (comparaţie); 3 - electrodul indicator (de sticlă);
4 - potenţiometru

Conform ecuaţiei (3.25) tensiunea membranei de sticlă 

va fi: a)  = 1 - 2 , dacă electrodul de sticlă în celulă este catod;
b)  = 2 - 1, dacă electrodul de sticlă în celulă este anod.

Înlocuind expresiile pentru 1 şi 2 obţinem:

 o o [ H +x]
 =  -  + 0,059 lg + ( 3.28 )
  2  [ H st ]
[ H+st ]
 =  -  + 0,059 lg
o o . ( 3.29 )
2  [ H +x]

196
 La valori constante ale [H+st] expresiile (3.28) şi (3.29) vor lua
aspectul:
 = o + 0,059 lg [ H +x] - 0,059 lg [ H+st ] ( 3.30 )
 sticla
 = o + 0,059 lg [ H+st ] - 0,059 lg [ H +x] , ( 3.31 )
 sticla
sau în formă generală:
_
 = o _ 0,059 lg [ H +x] , ( 3.32 )
+ const +
 sticla
unde expresia 0,059 lg[H+st] reprezintă o mărime constantă (const),
iar expresiile: o - o şi o - o sunt notate cu sticlă şi reprezintă
1 2 2 1
diferenţa de potenţial (tensiunea) dintre cele două feţe ale
membranei de sticlă în condiţii standard. Această tensiune a sticlei
se numeşte asimetria potenţialului. Ea apare din cauza
deosebirilor de structură a suprafeţelor interioară şi exterioară ale
membranei electrodului. Asimetria potenţialului poate fi măsurată
experimental, dacă de ambele părţi ale membranei va fi una şi
aceeaşi soluţie. Valoarea sticlă depinde şi de constanta echilibrului,
care caracterizază natura sticlei şi alte proprietăţi ale electrodului de
sticlă. De obicei, sticlă , nu se determină. Această operaţie este
înlocuită cu procedura de etalonare (reglare) a pH-metrelor
utilizate, deoarece scara pH-metrelor este gradată nemijlocit în
unităţi pH.
Preventiv, pH-metrul se reglează după soluţiile tampon
standarde, care au valori reproductibile ale pH-ului şi sunt
confirmate de Standardul de Stat:
1) Soluţie HCl cu concentraţia 0,10 mol/kg H2O cu pH-ul 1,10
la 0°C şi 1,14 la 150°C;
2) Soluţie KHC2O4ꞏH2C2O4ꞏ2H2O cu concentraţia 0,05 mol/kg
H2O cu pH-ul 1,666 la 0°C şi 1,806 la 95°C;
3) Soluţie saturată tartrat de potasiu acid, KH5C4O6 cu pH-ul 3,557
la 25°C şi 3,90 la 150°C;
4) Soluţie ftalat de potasiu acid, KH5C8O4 cu concentraţia
0,05 mol/kg H2O cu pH-ul 4,003 la 0°C şi 4,227 la 95°C;
197
5) Soluţie KH2PO4 cu concentraţia 0,025 mol/kg H2O, Na2HPO4 cu
concentraţia 0,025 mol/kg H2O cu pH-ul 6,984 la 0°C şi 7,140 la
150°C;
6) Soluţie KH2PO4 cu concentraţia 0,08695 mol/kg H2O, Na2HPO4
cu concentraţia 0,03043 mol/kg H2O cu pH-ul 7,534 la 0°C şi
7,367 la 50°C;
7) Soluţie tetraborat de sodiu Na2B4O7.10H2O cu concentraţia
0,010 mol/kg H2O cu pH-ul 9,464 la 0°C şi 8,69 la 150°C; .
8) Soluţie saturată de hidroxid de calciu Ca(OH)2 cu pH-ul 13,423
la 0°C şi 11,449 la 60°C.
Schema celulei galvanice a pH-metrului în formă simplificată
poate fi redată astfel:
electrod de sticlă / H+ / electrod de referinţă .
După reglarea aparatului, în celula electrochimică se toarnă o
soluţie standard cu concentraţia (H+st) şi pH-ul cunoscut (pHst) şi se
măsoară tensiunea celulei (st):
 st =  ref -  st . ( 3.33 )
Pentru a determina pH-ul, în celula electrochimică se toarnă
soluţia cu concentraţia necunoscută a ionilor de hidrogen (H+x) şi
pH-ul necunoscut (pHx) şi se măsoară din nou tensiunea celulei
electrochimice (x):
 x =  ref -  x , ( 3.34 )
unde ref , x şi st sunt potenţialele de electrod, corespunzătoare.
x şi st depind de pH:
 x = - 0,059 pH x ( 3.35 )
 st = - 0,059 pH st . ( 3.36 )
Din expresiile (3.33-3.36) rezultă:
 x -  st = 0,059 ( pH x - pH st ) . ( 3.37 )

Din expresia (3.37) obţinem formula generală de calcul a pH-

ului în potenţiometrie:
 x -  st
pH x = pH st + .
0,059
Această definiţie operaţională propusă de savantul Bates este
acceptată în prezent în majoritatea birourilor de standardizare. Din
198
cauza necunoaşterii potenţialului de joncţiune la suprafaţa de
contact dintre soluţia de cercetat şi soluţia din electrodul de
referinţă pH-ul determinat experimental în soluţii diluate între
valorile 2 – 12 are o limită de certitudine ± 0,02 unităţi pH.

3.2.8. Caracterul oxidant al apei

Apa este amfolit. În prezenţa unor cupluri redox apa are rol de
oxidant, iar în prezenţa altora are rol de reducător.
Apa ca reducător funcţionează conform echilibrului:
2H2O O2 + 4H+ + 4e- .
Pentru o soluţie apoasă saturată cu oxigen la P(O2) = 1 atm şi
[H2O] - constantă şi independentă obţinem următoarea expresie
pentru potenţialul redox al apei:
0,059 [H+ ] 4 . P(O 2)
H O = oH O + lg
2 2 4 [H2O] 2
H = oH + 0,059 lg [H+ ] = oH - 0,059 pH . ( 3.38 )
2O 2O 2O

Apa ca oxidant funcţionează conform echilibrului:

2 H2O + 2e - H2 + 2 OH- .
Pentru o soluţie apoasă saturată cu hidrogen la P(H2) = 1 atm
şi [H2O] - constantă şi independentă obţinem următoarea expresie
pentru potenţialul redox al apei:
0,059 [H2O] 2
H O = oH O + lg
2 2 2 P(H2) . [OH- ] 2
H O = oH O - 0,059 lg [OH- ] = oH O + 0,059 pOH
2 2 2

H O= oH O+ 0,059(14 - pH) = oH O+ 0,826 - 0,059pH . (3.39)

2 2 2

Din expresiile (3.38) şi (3.39) este evident că potenţialele de

oxidare şi reducere ale apei sunt dependente de pH-ul soluţiei
(fig. 3.12).
199
  (H2O)
1,6
02
1,2
0,8

0,4

0 H2 0 b
- 0,4

- 0,8
H2 a
- 1,2

- 1,6
0 2 4 6 8 10 12 pH
Fig. 3.12. Dependenţa potenţialului redox
al apei (H2O) de pH-ul ei

Din graficul (H2O) = f(pH) rezultă că apa are un domeniu de

stabilitate redox cuprins între dreptele (a) şi (b). În afara acestui
domeniu apa se oxidează sau se reduce. Oxidanţii şi reducătorii, cu
potenţialul în afara zonei indicate, vor oxida sau vor reduce apa,
respectiv.

3.2.9. Constanta de echilibru pentru reacţiile redox

Tăria oxidanţilor şi reducătorilor se poate defini şi prin
constanta de echilibru a reacţiei date (Kechil.). Constanta de echilibru
pentru reacţiile redox se poate calcula:
1) în baza potenţialelor redox ;
2) în baza variaţiei energiei libere standard a reacţiei date.

1) Calcularea constantei de echilibru pe baza potenţialului

redox. Dacă soluţia conţine două cupluri redox Ox1/Red1 şi
Ox2/Red2 considerate reversibile, atunci conform ecuaţiei lui Nernst
potenţialele redox vor fi 1 şi 2, corespunzător:

200
 0,059 [Ox1]
Ox1 + n1e- Red 1;  1 =  o,r
1 + n lg ( 3.40 )
1 [Red 1]
0,059 [Ox2]
Ox2 + n2e- Red 2;  2 =  o,r
2 + n lg . ( 3.41 )
2 [Red 2]
Presupunem că 1 > 2. Dacă la soluţia 1 adăugăm soluţia 2,
atunci vor decurge acele reacţii, care vor duce la egalarea
potenţialelor, micşorarea potenţialului 1 şi mărirea potenţialului
2. Potenţialul 1 se va micşora dacă Ox1 va accepta electronii de la
Red2, transformându-se astfel în Red1. La rândul său, Red2 cedând
electronii se transformă în Ox2, astfel se măreşte 2. În rezultat,
electronii se transferă de la Red2 la Ox1 şi dă naştere unei reacţii de
oxido-reducere. Ecuaţia acestei reacţii constă din semireacţiile
(3.40) şi (3.41). Numărul de electroni cedaţi este egal cu numărul de
electroni acceptaţi. Rezultă că, semireacţia (3.40) se va înmulţi cu
n2, iar, semireacţia (3.41) - cu n1 şi se va determina diferenţa
acestora:
_ n2Ox1 + n1n2e - n2Red 1
n1Ox2 + n1n2e - n1Red 2
n2Ox1 + n1Red 2 n2Red 1 + n1Ox2 .

Reacţia obţinută poate fi efectuată nu numai în eprubetă, dar

şi într-un element galvanic compus din electrozii redox
corespunzători. Diferenţa de potenţial (tensiunea celulei) va fi 1 -
2. Cu cât această diferenţă va fi mai mare, cu atât mai puternic se
va declanşa reacţia dată. Reacţia va decurge până când 1 va deveni
egal cu 2:
1 = 2 . ( 3.42 )
În rezultat se va stabili echilibrul chimic exprimat prin
ecuaţia (3.7):
n2Ox1 + n1Red 2 n2Red 1 + n1Ox2 .

201
 Conform legii echilibrului chimic constanta de echilibru (K)
pentru expresia dată va fi:
n n
[Red 1 ] 2 . [Ox2 ] 1
K = n n . ( 3.43 )
[Ox1 ] 2 . [Red 2 ] 1
Pentru a calcula constanta de echilibru a unei reacţii redox
înlocuim expresiile potenţialelor 1 şi 2 din expresiile (3.40) şi
(3.41) în expresia (3.42). Obţinem:
0,059 [Ox1] 0,059 [Ox2]
o1 ,r + n lg = o2 ,r + n lg
1 [Red 1] 2 [Red 2]

0,059 [Ox2] 0,059 [Ox1]

o1 ,r - o2 ,r = n2 lg - n1 lg
[Red 2] [Red 1]

0,059 [Ox2] [Ox1]

o1 ,r - o2 ,r = n n n1 lg - n2 lg
1 2 [Red 2] [Red 1]
n n
o,r
1
- o2 ,r n1 n2 [Red 1 ] 2 . [Ox2 ] 1
= lg n n = lg K . ( 3.44 )
0,059 [Ox1 ] 2 . [Red 2 ] 1

Din expresia (3.44) rezultă că constanta de echilibru reală a

unei reacţii de oxido-reducere este:
o1 ,r - o2 ,r n1 n2
K = 10 0,059 . ( 3.45 )

2) Calcularea constantei de echilibru bazată pe variaţia

energiei libere standard. În cazul unui echilibrul redox (3.7) realizat
într-o celulă galvanică, variaţia energiei libere în condiţii standard
G° este dată de relaţia:
o
G = - n1.n2.F. o = - n1.n2.F.( o ,r - o ,r ) . ( 3.46 )
1 2
unde: n1n2 reprezintă numărul de electroni transferaţi, F – constanta
Faraday; . o = 1o,r_ 2o,r - diferenţa de potenţial (tensiunea
celulei).

202
 Din termodinamică se ştie că:
o
G = G + RT ln K . ( 3.47 )

La echilibrul G = 0. Din expresiile (3.46) şi (3.47) rezultă:

o
G = - RT ln K = - n1.n2.F.( o ,r - o ,r ) . ( 3.48 )
1 2

La 25 oC, în baza logaritmului zecimal din relaţia (3.48)

obţinem aceeaşi expresie matematică pentru constanta de echilibru
a reacţiei redox dată de ecuaţia (3.45):

2,303 R T ln K = 0,059 lg K ,
F
o1 ,r - o2 ,r n1 n2
lg K = ,
0,059
o1 ,r - o2 ,r n1 n2
K = 10 0,059 .

Din expresia (3.45) constatăm:

1. Dacă cunoaştem valorile potenţialelor standard de electrod ale
substanţelor o, în orice reacţie redox reversibilă putem calcula
constanta de echilibru.
2. Cu cât valoarea constantei de echilibru este mai mare cu atât
echilibrul în sistemul redox este deplasat mai la dreapta, evident cu
atât mai completă este reacţia.
3. Constanta de echilibru va fi cu atât mai mare cu cât mai mare
va fi diferenţa potenţialelor standarde ale celor două cupluri redox
participante la reacţie (1o _ 2o), şi cu cât mai mare va fi numărul
electronilor transferaţi în reacţie (n1n2).
4. Diferenţa potenţialelor standard determină direcţia de
desfăşurare a reacţiei. Dacă (1o _ 2o)>0 sau 1o > 2o, atunci
reacţia de oxido-reducere exprimată prin ecuaţia (3.7) va decurge
spontan, echilibrul se va deplasa mult la dreapta şi reacţia dată

203
practic se va realiza. Dacă (1o _ 2o)<0 sau 1o < 2o, atunci
reacţia de oxido-reducere exprimată prin ecuaţia (3.7) nu va
decurge, echilibrul se va deplasa mult la stânga. În acest caz
spontan se va desfăşura reacţia inversă.
Din tabelul potenţialelor redox standarde este evident că, cu
o
cât  ox/red este mai pozitiv cu atât oxidantul acestui cuplu este mai
tare, iar reducătorul conjugat este mai slab. De exemplu, fluorul este
oxidantul cel mai tare (oF2/2F- = + 2,77 V). În prezenţa lui apa se
descompune spontan conform ecuaţiei:
2 F2 + 2 H2O = 4 HF + O 2 .
-
Ionul F este reducătorul conjugat al fluorului şi este foarte
slab. Potasiul şi sodiul sunt reducători foarte tari (VoK+/K = -2,923
V, oNa+/Na = -2,713 V). Ei descompun spontan apa.
2 Na + 2 H2O = 2 NaOH + H2 .
Ionii Na şi K+ sunt oxidanţii lor conjugaţi şi sunt foarte
+
slabi.

3.2.10. Titrarea potenţiometrică.

Reprezentarea grafică a proceselor electrochimice
de oxido-reducere. Curbe de titrare
Pentru sistemul redox (3.7) curba de titrare va fi dependenţa
grafică  = f(Vt-t). Titrarea devine posibilă dacă constanta de
echilibru (3.45) a sistemului redox este mare. Potenţialul sistemului
depinde de o a cuplurilor redox şi de raportul concentraţiilor
formelor oxidată şi redusă din sistem. Putem titra o soluţie de
oxidant cu o soluţie de reducător şi invers. Titrarea poate fi
efectuată fără indicator – atunci când titrantul sau soluţia substanţei
analizate posedă culoare şi cu indicator redox – atunci când ambele
soluţii sunt incolore. În primul caz punctul final de titrare se va
stabili după apariţia sau dispariţia culorii titrantului sau soluţiei
substanţei de analizat.
Indicatorii redox sunt substanţe care îşi schimbă culoarea
într-un anumit domeniu restrâns de potenţial şi se alege acel

204
indicator pentru titrare, la care intervalul de viraj al culorii include
valoarea potenţialului în PE.
În procesul titrării potenţialele celor două sisteme tind să se
echilibreze. După adăugarea primelor picături de titrant în soluţie se
formează două cupluri redox. Dacă considerăm că titrantul este
reducătorul Red2, iar substanţa de analizat oxidantul Ox1, atunci la
titrare va decurge reacţia directă, redată prin expresia (3.7), iar în
soluţie vor fi prezente cuplurile redox (3.40) şi (3.41) cu
potenţialele corespunzătoare, care vor tinde să se echilibreze.
Sistemul cu un potenţial mai pozitiv va tinde să-şi micşoreze
potenţialul, iar cuplul cu potenţialul mai negativ îşi va mări
potenţialul. În PE se va realiza egalitatea (3.42).
Potenţialul sistemului reactant în PE este rezonabil să-l
calculăm ca medie aritmetică a potenţialelor standarde a celor două
cupluri redox prezente în sistem:

n1 Ox + n2 Ox
1 /Red1 2 /Red2
(PE) = . ( 3.49 )
n1 + n2

Fig. 3.13. Curba de titrare potenţiometrică integrală

(forma generală)  = f(Vt-t)

205
 După PE potenţialul sistemului analizat va tinde la valoarea
potenţialului cuplului redox cu oxidantul sau reducătorul căruia se
titrează, dar nu va depăşi această valoare.
 Curba de titrare va fi cuprinsă în limitele
de la o1 până la o2.
a Dacă titrantul va fi oxidantul (Ox1),
iar substanţa de analizat reducătorul
(Red2), atunci curba de titrare va fi
ascendentă (fig. 3.13, a) şi invers, dacă
Vt-t titrantul va fi reducătorul (Red2), iar
 substanţa de analizat (Ox1) atunci curba de
V titrare va fi descendentă (fig. 3.13, b).
b În practică este important a
determina cât mai precis PE – momentul
stoechiometric al reacţiei. Pentru aceasta
este necesar a determina saltul
V t-t potenţialului în vecinătatea PE, atunci când
 2
Vt-t = ± 0,1% din Vt-t în PE.
2 V c Saltul mare al potenţialului permite a
Vt-t utiliza pentru determinarea PE măsurările
potenţiometrice directe:  = f (Vt-t)
(fig. 3.14, a). Saltul curbei va fi cu atât mai
mare cu cât diferenţa (1 _ 2) va fi mai
V mare.
 În chimia analitică pentru a
determina mai precis PE se trasează curba
de titrare diferenţială în coordonatele
d /V = f (Vt-t) (fig. 3.14, b). PE este
marcat de maximumul curbei obţinute, iar
VPE Vt-t mărimea de pe axa absciselor,
corespunzătoare acestui maximum,
Fig. 3.14. Curbe de titrare
potenţiometrică: corespunde volumului titrantului în PE.
a) integrală; b) diferenţială;
c) după derivata a doua;
d) Gran
206
 Deoarece derivata funcţiei în punctul maximumului este egală
cu zero, a doua derivată a potenţialului după volum (2/V2) în
punctul de echivalenţă va fi şi ea egală cu zero. Această proprietate
este utilizată pentru determinarea PE din curba de titrare după
derivata a doua (fig. 3.14, c).
În metoda Gran PE se determină din graficul trasat în
coordonatele V/ = f (Vt-t). Până şi după PE curba Gran este
liniară, iar însuşi PE se află în punctul de intersecţie al acestor
drepte (fig. 3.14, d). Avantajele şi prioritatea metodei Gran sunt
evidente la analiza soluţiilor diluate prin posibilitatea determinării
PE cu o precizie suficientă, datorită liniarităţii graficului.

3.3. Analiza coulombmetrică. Electroliza

3.3.1. Celula electrolitică

Electroliza poate fi
definită ca o reacţie de oxido-
reducere ce decurge la acţiunea
curentului electric. În rezultat
energia electrică este transfor-
mată în energie chimică.
Electroliza se realizează în
celule electrolitice. Celula
electrolitică reprezintă o celulă
galvanică conectată la o sursă
de curent continuu exterior
(fig. 3.15, a).
Dacă celula galvanică nu
Fig. 3.15. a) celula electrolitică; este conectată la sursa de curent
b) schema electrică electric exterior, atunci reacţiile
echivalentă ei
de oxido-reducere spontane
(3.11), (3.12) sau (3.13) decurg la electrozi în funcţie de natura
electrozilor şi în rezultat apare curent electric în circuitul exterior.

207
 Dacă celula galvanică se va conecta la sursa de curent
electric exterior, atunci la electrozi vor decurge reacţiile de oxido-
reducere de sens opus reacţiilor din celulele galvanice (electroliza).
Din aceste considerente, în cazul electrolizei celula cu electrozi se
numeşte electrolitică şi nu galvanică. Celulele electrolitice, utilizate
în analiza electrochimică, au deverse forme, dar principiul de
funcţionare şi proprietăţile lor sunt aceleaşi.

3.3.2. Potenţialul de descompunere şi supratensiunea

Din fig. 3.15 este evident că, până la conectarea sursei de
curent, electrozii celulei formează un element galvanic cu diferenţa
de potenţial . Sursa de curent electric exterior conectată dezvoltă
o tensiune (forţă electromotoare) U orientată contra tensiunii
elementului galvanic . Dacă se aplică tensiunea U, egală după
valoare cu , care se calculează după ecuaţia Nernst, atunci
intensitatea totală a curentului din celulă, dată de relaţia:
I = I catod + I anod ,
în care Icatod este intensitatea curentului pozitiv (+) datorat reacţiei
de reducere de la catod, iar Ianod este intensitatea curentului negativ
(-) datorat reacţiei de oxidare de la anod, este zero. În acest caz
electrozii sistemului sunt consideraţi nepolarizaţi. Potenţialul
acestora practic nu depinde de intensitatea curentului ce trece prin
ei şi este foarte aproape de potenţialul de echilibru. Densitatea
curentului este zero (j = 0) şi nu este supratensiune.
Dacă tensiunea aplicată este mai mare decât , atunci
echilibrul la interfaza electrod-soluţie se dereglează şi începe
trecerea curentului electric (j ≠ 0). Potenţialele electrozilor se
schimbă de la valoarea lor de echilibru. În aceste condiţii electrozii
sunt consideraţi polarizaţi. Polarizarea electrozilor duce la
deplasarea echilibrului, deoarece numărul de ioni ce se transformă
la electrodul polarizat diferă mult de numărul de ioni ce se
transformă la electrodul nepolarizat.

208
 Diferenţa dintre potenţialul electrodului polarizat (j) şi
potenţialul electrodului nepolarizat (j=0) se numeşte
supratensiune ():
=  j -  j = 0 .
Pentru ca în celula electrolitică să înceapă electroliza,
tensiunea aplicată U trebuie să fie mai mare decât  pentru a
învinge potenţialul datorat rezistenţei soluţiei (căderea de tensiune
ohmică – IR). Rezistenţa totală a celulei reprezintă suma
rezistenţelor anodului Ranod , catodului Rcatod şi soluţiei Rsol
(fig. 3.15, b). Ca rezultat tensiunea aplicată la electrozi, de la sursă,
reprezintă:
U = ( anod + anod ) - ( catod - catod ) + I R ,
unde: anod este potenţialul anodului; catod - potenţialul catodului;
anod şi catod - supratensiunea la anod şi la catod, respectiv; IR –
potenţialul datorat rezistenţei soluţiei şi urmează legea lui Ohm.
Potenţialele anod şi catod pot fi calculate după ecuaţia lui Nernst.
Supratensiunea la electrozi depinde de proprietăţile electrozilor şi
ale reactanţilor, de starea suprafeţei electrozilor, de condiţiile în
care are loc procesul (densitatea de curent, temperatura) etc. S-a
stabilit, că pe un electrod neted supratensiunea este mai mare decât
pe unul cu asperităţi, iar la eliminarea metalelor supratensiunea este
cu mult mai mică decât la eliminarea gazelor. O cauză de bază a
supratensiunii este ireversibilitatea proceselor la electrozi în
decursul electrolizei.
Orice reacţie de electrod poate fi privită ca un proces chimic
care constă din mai multe etape consecutive:
- difuzia substanţei spre electrod;
- reacţia electrochimică de la electrod;
- transportarea produselor de reacţie.
În funcţie de procesul care determină viteza globală a reacţiei
de electrod deosebim mai multe tipuri de supratensiuni. Dacă etapa
cea mai lentă este difuzia, atunci la electrod va apărea supraten-
siune de difuzie. Dacă viteza reacţiei este limitată de trecerea
particulelor la interfaţa electrod–soluţie, atunci la electrod va apărea

209
supratensiune electrochimică. Dacă etapa cea mai lentă este însăşi
reacţia chimică, atunci la electrod vom avea supratensiune chimică.
Viteza mică de formare şi eliminare a produselor de reacţie
provoacă apariţia supratensiunii de cristalizare, de formare a gazelor
(H2, O2, Cl2 etc). Supratensiunea este cu atât mai mare cu cât mai
mare este densitatea curentului.
Valoarea minimă a tensiunii aplicate la care, în condiţiile
date, începe electroliza incontinuu, se numeşte potenţial de
descompunere.

3.3.3. Legile electrolizei

Analiza electrochimică cantitativă se bazează pe legile lui
Michael Faraday, care au fost formulate în anul 1834, după un
studiu aprofundat asupra celulelor electrolitice.
Esenţa electrolizei constă în interacţiunea ionilor şi atomilor
cu electroni la interfaţa electrod-soluţie. Electroliza ca şi orice altă
reacţie chimică decurge în raport stoechiometric:
n(S) zS
- = ,
n(e ) z
unde: n(S) – cantitatea de substanţă (mol) ce se transformă sau se
obţine la electrod (Me, Men+, Ox, Red etc.); n(e-) - cantitatea de
electroni (mol) cedaţi sau acceptaţi de substanţă; zS şi z – coeficienţi
stoechiometrici în reacţia de electrod generală:
zs ( S z+ ) + ze - zs ( S ) .
-
Dacă sarcina sumară la n(e ) moli de electroni, care participă
la reacţie, o notăm cu Q, atunci pentru masa substanţei reactante
m(S) obţinem:
Q
Q = n(e - ) . F n(e - ) =
F
m(S)
n(S) = ,
M(S)
z s . M(S)
m(S) = Q , ( 3.50 )
z. F
210
unde: F se numeşte constanta lui Faraday şi exprimă cantitatea de
electricitate egală cu 96494 C (1 F) care se consumă la electroliză
pentru a obţine sau a transforma la electrod un mol de echivalenţi
de substanţă (S).
Dacă substanţa S este un gaz oarecare, atunci în condiţii
normale avem:
V(S)
n(S) = ,
Vo
unde: V (S) – volumul substanţei gazoase adus în c.n.;Vo – volumul
molar al gazelor în c.n. egal cu 22,4 l/mol.
Înlocuind în expresia (3.50), obţinem:
zs .Vo
V(S) = Q . ( 3.51 )
z. F
Expresiile matematice (3.50) şi (3.51) reprezintă legile lui
Faraday. Ele se folosesc la calcularea masei (m(S)) sau volumului
(V(S)) substanţei, care s-a transformat sau s-a obţinut în rezultatul
reacţiei electrochimice la electrod în funcţie de cantitatea de
electricitate consumată, sau invers. Cantitatea de electricitate
consumată, exprimată în coulombi (1C = 1Aꞏs), se determină din
relaţia:
Q = I.t , ( 3.52 )
unde: I - intensitatea curentului (amperi), t - timpul de electroliză
(secunde).
Legile lui M. Faraday pot fi formulate astfel:
Masa substanţei, transformată sau obţinută la electroliză,
este direct proporţională cu cantitatea de electricitate care trece
prin soluţie sau topitură.
La trecerea uneia şi aceleiaşi cantităţi de electricitate prin
soluţie sau topitură, la electrozi se transformă sau se obţin
cantităţi echivalente de substanţe.
O caracteristică importantă a procesului de electroliză este
randamentul de curent (η), egal cu raportul dintre cantitatea de
211
substanţă eliminată practic şi cantitatea de substanţă teoretic
calculată conform legilor lui Faraday, în corespundere cu expresiile
(3.50) şi (3.51):
n(S) pr m(S) pr V(S) pr
= 100% = 100% = 100% .
n(S) teor m(S) teor V(S) teor

3.3.4. Coulombmetria
Analiza coulombmetrică se bazează pe măsurarea exactă a
cantităţii de electricitate Q ce trece prin soluţie la electroliza
substanţei analizate.
Analiza coulombmetrică poate fi realizată prin două metode:
a) coulombmetria directă, unde substanţa de analizat participă direct
la reacţia de electrod; b) coulombmetria indirectă numită şi titrare
coulombmetrică, unde substanţa de analizat interacţionează cu
titrantul care se formează în celula electrolitică la electroliza altei
substanţe alese special.
Analiza coulombmetrică poate fi realizată la o valoare
constantă a curentului (coulombmetrie amperostatică) sau la o
valoare constantă a potenţialului (coulombmetrie potenţiostatică).
Pentru analiză se utilizează ambele metode. Ambele metode se
bazează pe legile lui Faraday, dar se deosebesc prin aparatura
utilizată şi modul de determinare. Coulombmetria cu curent
constant se utilizează, de obicei, pentru titrări coulombmetrice, iar
coulombmetria cu potenţial controlat are avantajul selectivităţii.
Măsurările coulombmetrice cantitative nu necesită soluţii standard
pentru etalonare, deoarece coulombmetrele prezintă o etalonare
internă prin măsurarea produsului dintre intensitatea curentului şi
timp.
Analiza coulombmetrică are o serie de avantaje în comparaţie
cu alte metode fizico-chimice de analiză: se pot determina cu
siguranţă atât cantităţi mici, cât şi cantităţi mari de substanţă, cu
precizie înaltă şi bună reproductibilitate (eroarea 0,005 – 0,01 %),
nu necesită utilizarea etaloanelor iniţiale, posibilitatea utilizării
reactivilor puţin stabili, rapiditate, selectivitate înaltă.
212
 Pentru efectuarea analizei coulombmetrice la curent
constant (titrarea coulombmetrică) se utilizează instalaţia
reprezentată în fig. 3.16. Sursa de curent se conectează cu ajutorul
întrerupătorului K şi concomitent începe cronometrarea timpului.

Fig. 3.16. Schema instalaţiei pentru titrarea coulombmetrică la curent

constant: 1 - sursă de curent continuu; 2 - rezistenţă; 3 - catod; 4 - anod;
5 – electrod de referinţă; 5΄ - electrod indicator; 6 – celulă electrolitică;
P - potenţiometru (pH-metru); K - întrerupător

În circuit se conectează consecutiv cu celula electrolitică o

rezistenţă înaltă de ordinul 10000 – 25000 Ω. La electrozi se aplică
o tensiune de ordinul 100 – 220 V. Tensiunea aplicată se schimbă
conform ecuaţiei lui Nernst, dar atinge numai aproximativ câteva
zecimi de volt. Această deviere, în comparaţie cu mărimea tensiunii
aplicate, nu este esenţială şi nu influenţează asupra intensităţii
curentului, care în timpul electrolizei practic rămâne constantă.
Esenţa metodei constă în aceea, că titrantul este generat în
urma unei reacţii electrochimice ce decurge la electrod la trecerea
curentului electric prin soluţia substanţei de analizat. Titrantul
generat, interacţionează imediat cu substanţa de analizat. Deoarece
intensitatea curentului este constantă, titrantul se obţine în soluţie cu
o viteză constantă. Titrarea coulombmetrică este analogică cu
titrarea clasică, numai că biureta este înlocuită cu un electrod
(electrodul de lucru), care generează titrantul în rezultatul unei
reacţii electrochimice. Electroliza este oprită în punctul de
213
echivalenţă (PE), determinat cu ajutorul potenţiometrului (pH-
metrului). Se măsoară timpul de electroliză până la (PE) şi se
calculează cantitatea de electricitate Q consumată la generarea
titrantului până la punctul de echivalenţă conform relaţiei (3.52).
Conform legii lui Faraday se calculează cantitatea de
substanţă analizată.
Reacţia dintre substanţa de analizat şi titrantul generat
electrochimic poate fi o reacţie de schimb ionic, oxido-reducere,
sedimentare sau complexare.
Pentru realizarea unei titrări coulombmetrice, trebuie
respectate următoarele condiţii:
a) să se stabilească un solvent sau un compus care să asigure
producerea electrochimică a titrantului;
b) densitatea curentului să fie cât mai mică pentru a asigura un
randament de curent de 100%;
c) să se stabilească polaritatea astfel, încât, titrantul să fie
generat la electrodul de lucru;
d) să se stabilească o metodă convenabilă pentru determinarea
exactă a punctului de echivalenţă;
e) să se determine cu precizie cantitatea de electricitate trecută
prin celulă până la punctul de echivalenţă.
La titrarea coulombmetrică punctul de echivalenţă poate fi
determinat prin procedee chimice sau instrumentale. Cel mai
frecvent se utilizează indicatorii acido-bazici, metoda
potenţiometrică, metoda amperometrică.
Coulombmetria cu potenţial controlat, de asemenea, se
bazează pe măsurarea cantităţii de electricitate trecută prin soluţie,
în timp ce potenţialul la electrodul de lucru, fiind permanent
controlat, este menţinut constant. Procedeul este utilizat în special
pentru analiza microcantităţilor de ioni metalici din soluţie. Schema
instalaţiei este reprezentată în fig. 3.17. Tensiunea de la sursa de
curent continuu 1 prin divizorul de tensiune 2 este aplicată la
electrodul de lucru 3 al celulei electrolitice 6. Ca surse de tensiune
stabilă, în prezent, sunt utilizate nişte aparate electronice speciale
numite potenţiostate, care menţin potenţialul constant cu o precizie
de ± 10 mV în intervalul de la – 2,5 până la + 2,5 V. Potenţialul
214
electrodului de lucru se stabileşte cu ajutorul curbei de polarizare
(funcţia I = f(V) ) în domeniul unde se atinge curentul limită.
Potenţialul electrodului este controlat cu potenţiometrul P, care este
conectat la electrodul de lucru şi este măsurat în comparaţie cu
potenţialul unui electrod de referinţă (electrodul de calomel,
electrodul de clorură de argint etc.) 5. Ca electrod de lucru se
utilizează o placă de platină, aur, argint, grafit sau electrodul cu
mercur. Electrodul auxiliar 4 se confecţionează din aceleaşi
materiale. Spaţiul de electroliză dintre electrodul de lucru şi cel
auxiliar se separă. Contactul între aceştia se realizează cu ajutorul
unei diafragme poroase. Cantitatea de electricitate, consumată la
reacţia de electrod, poate fi măsurată cu ajutorul unor integratoare
de curent sau al coulombmetrelor, sau poate fi calculată.
Această metodă ne permite să obţinem condiţii pentru reali-
zarea unei singure reacţii necesare şi să excludem interferenţa altor
reacţii, adică este o metodă selectivă. Coulombmetria la un potenţial
controlat este o metodă directă şi poate fi folosită pentru depunerea
substanţei de analizat pe catod, pentru dizolvarea anodică a
acestuia, precum şi pentru reducerea sau oxidarea unei specii direct
în soluţie.

Fig. 3.17. Schema instalaţiei pentru analiza coulombmetrică la potenţial

constant: 1 - sursă de curent; 2 - reostat; 3 - electrod de lucru (catod);
4 - electrod auxiliar (anod); 5 - electrod de referinţă; 6 - celulă electrolitică;
P – potenţiostat

215
 În aceste condiţii intensitatea curentului trecut prin soluţie
treptat se micşorează, deoarece se micşorează concentraţia
substanţei de analizat şi poate fi exprimată prin relaţia:

I = Io e- k't sau I = Io.10 -kt ; k' = 2,3 k , ( 3.53 )

unde: I – intensitatea curentului la timpul t; I0 – intensitatea iniţială
a curentului; t – timpul de electroliză; k şi k/ - constante, valoarea
numerică a cărora depinde de mai mulţi factori: dimensiunile
suprafeţei de contact ale fazelor, temperatura soluţiei, coeficientul
de difuzie.
Ecuaţia (3.53) poate fi utilizată pentru calcularea cantităţii de
electricitate Q, consumată la transformarea electrochimică a
substanţei, deoarece:

Q = I dt . ( 3.54 )
0

Dacă introducem expresia (3.53) în (3.54) şi integrăm obţinem:

Io Io
Q = I dt = I o e-kt dt = k' = 2,3 k , ( 3.55 )
0 0
unde: I – intensitatea curentului la un timp t, oarecare;
I0 – intensitatea curentului la un timp t0; k şi k/ – constante care
depind de natura şi configuraţia electrodului. Ele se determină
grafic.
La logaritmarea ecuaţiei (3.53) obţinem:
lnI = lnIo - k' t . ( 3.56 )
Sau în baza logaritmului zecimal:
lgI = lgIo - k t . ( 3.57 )

216
 În fig. 3.18 sunt prezentate grafic funcţiile I = f(t) şi lgI = f(t).

I lg I
lg I o


t t
a b
Fig. 3.18. a) Dependenţa intensităţii curentului de timpul electrolizei;
b) dependenţa lgI de timpul electrolizei în analiza coulombmetrică
la potenţial constant

Pentru trasarea lor se notează indicaţiile amperometrului în

timpul electrolizei la anumite intervale de timp. Din prezentarea
grafică este evident că I = 0 doar la t infinit. Practic electroliza
poate fi oprită atunci, când intensitatea curentului final va constitui
aproximativ 0,1% din intensitatea curentului iniţial I0. Funcţia
(3.57) reprezintă o linie dreaptă cu panta α , iar tgα = – k şi ne
permite să calculăm coeficientul k. La extrapolare dreapta taie pe
ordonată un segment egal cu lgI0. Durata electrolizei în aceste
condiţii, de obicei, nu depăşeşte 30 de minute. Sfârşitul reacţiei la
electrod se stabileşte când intensitatea curentului într-un oarecare
interval de timp nu se mai schimbă. În acest caz intensitatea
curentului scade aproape până la valoarea zero. În alte cazuri, de
exemplu, în cazul unui curent remanent mare, se folosesc procedee
chimice sau fizico-chimice de indicaţie. Corecţia la curentul
remanent se introduce cunoscând intensitatea acestuia şi timpul de
electroliză.
Aşadar, în metoda expusă cantitatea de electricitate
consumată la reacţia electrochimică poate fi calculată sau poate fi
măsurată cu ajutorul integratoarelor de curent sau a
coulombmetrelor.

217
 Fig. 3.19. Coulombmetre:
a) - electrogravimetric; b) - cu gaze; c) - de titrare

Coulombmetrele sunt dispozitive care se cuplează consecutiv

cu celula electrolitică şi sunt destinate pentru măsurarea cantităţii de
electricitate consumată la oxidarea sau reducerea unei substanţe. În
funcţie de procedeul de măsurare a volumului sau masei substanţei
există trei tipuri de coulombmetre: a) electrogravimetric; b) - cu
gaze; c) - de titrare, care sunt prezentate în fig. 3.19.

3.4. Analiza voltamperometrică

(voltamperometria)
Metoda voltamperometrică de analiză (voltamperometria) se
bazează pe interpretarea şi studierea curbelor de polarizare sau
voltamperice, care exprimă dependenţa intensităţii curentului ce
trece prin soluţie de tensiunea aplicată la electrozii celulei în
procesul electrolizei soluţiei de analizat. În voltamperometrie se
utilizează doi electrozi: electrod indicator cu suprafaţă mică,
polarizat, şi electrod nepolarizat (cu suprafaţă mare) – de referinţă.
Dacă în calitate de electrod indicator se utilizează electrodul la care
suprafaţa se reînnoieşte permanent (de exemplu, electrodul
picurător de mercur), atunci metoda de analiză se numeşte
polarografie.
218
 Celula electrolitică. În voltamperometrie electroliza soluţiei
de analizat se realizează în celule electrolitice, în care electrodul
indicator (de lucru) are suprafaţă mică şi, la trecerea curentului
electric se polarizează uşor, iar electrodul de referinţă nu se
polarizează în condiţiile experimentului (fig. 3.20). Acest
comportament al electrozilor este condiţionat de dimensiunile
acestora (suprafaţa de contact a fazelor). Dacă suprafaţa
electrodului este mare, densitatea curentului este mică şi practic nu
depinde de schimbarea intensităţii curentului. În aşa stare
potenţialul electrodului aproape că nu se schimbă şi la prima
aproximaţie poate fi considerat constant. Ca electrod nepolarizat
poate fi utilizat stratul de mercur de pe fundul celulei electrolitice
sau electrodul de calomel. Rezistenţa electrică la astfel de electrozi
este foarte mică.
Deoarece suprafaţa de contact a fazelor este foarte mică, în
condiţiile experimentului electrodul indicator se polarizează intens.
O schimbare neînsemnată a intensităţii curentului provoacă o
schimbare considerabilă a densităţii curentului şi potenţialului
electrodului. Rezistenţa electrodului indicator este înaltă. El urmea-
ză să respecte următoarea condiţie – proprietăţile suprafeţei electro-
dului nu trebuie să se schimbe în condiţiile experimentului. Schim-
bările pot fi provocate de produsele electrolizei, care se depun pe
suprafaţa electrodului. Cel mai potrivit electrod care respectă aceste
condiţii este electrodul picurător de mercur (EPM). Capilarul
prin care curge mercurul poate avea un diametru de 0,01 – 1 mm.
Sub acţiunea forţei de greutate mercurul curge încet din capilar,
formând picături de aceeaşi mărime, care cad cu o viteză constantă
la fundul celulei. Suprafaţa picăturii constituie suprafaţa de contact
a fazelor, care este mică şi periodic se reînnoeşte, iar proprietăţile
suprafeţei se menţin constante. Metoda de analiză bazată pe
utilizarea electrodului de mercur a fost numită polarografie.
În analiza voltamperometrică, în calitate de electrozi
indicatori uşor polarizabili se utilizează microelectrozi din metale
nobile (Pt, Au, Ag), care în condiţiile date nu participă la procesele
de la electrod. Suprafaţa electrozilor este de numai câţiva milimetri
219
patraţi ce asigură o polarizare înaltă. Important este a înlătura de pe
suprafaţa electrodului produsele de electroliză, care se acumulează,
prin agitarea permanentă a soluţiei analizate sau mişcarea
electrodului (vibraţie sau rotaţie).
Electrodul picurător de mercur poate fi utilizat numai în
calitate de catod, deoarece la valori pozitive ale potenţialului de
electrod va decurge oxidarea anodică a mercurului. Microelectrozii
metalelor nobile au unele priorităţi în această privinţă. Ei pot fi
exploataţi şi la potenţiale pozitive.
În voltamperometrie se creează aşa condiţii ca în celula
electrlitică ionii analizaţi să se deplaseze la electrodul polarizat
numai prin difuzie. Pentru aceasta în soluţie se adaugă cantităţi mari
de electrolit indiferent (fond), ionii căruia nu participă la reacţia de
electrod. La un exces mare, ionii electrolitului de fond ecranează
ionii substanţei de analizat de influenţa câmpului electrostatic. În
plus, prezenţa electrolitului indiferent micşorează mult rezistenţa
ohmică a soluţiei.

3.4.1. Analiza polarografică (polarografia)

Savantul ceh I. Heirovski în anul 1922 a utilizat pentru prima
dată curbele voltamperice în scopuri analitice. Pentru obţinerea lor a
efectuat electroliza soluţiei analizate într-o celulă cu electrod
picurător de mercur. Astfel a fost elaborată metoda polarografică de
analiză numită simplu polarografie, care într-un timp relativ scurt
s-a dezvoltat mult. Pentru descoperirea şi dezvoltarea acestei
metode I. Heirovski a obţinut Premiul Nobel.
Pentru specia electroactivă analizată, curba de polarizare
voltamperică se obţine cu ajutorul polarografului prezentat
în fig. 3.20.

220
 Fig. 3.20. Schema de principiu a polarografului
Polarograful constă dintr-o sursă de tensiune (baterie) 1, un
reostat 2 pentru reglarea potenţialului, un ampermetru 3 pentru
măsurarea intensităţii curentului ce trece prin celulă, celulă
polarografică cu electrod picurător de mercur 4. Potenţialul pe
electrodul picurător de mercur este variat prin schimbarea punctului
de contact pe reostat. La fiecare potenţial aplicat se măsoară
intensitatea curentului. La aparatele polarografice moderne,
potenţialul este controlat continuu şi intensitatea curentului se
modifică în mod automat.
Curba voltamperică (polarografică). Dacă în soluţie se
introduce o specie electroactivă şi potenţialul electrodului indicator
este reglat continuu, la valori din ce în ce mai negative faţă de
electrodul de referinţă se va obţine curba voltamperică I = f(φ)
numită şi undă polarografică sau mai simplu polarogramă. O
polarogramă tipică este prezentată în fig. 3.21. Polarograma reflectă
procesele ce decurg la suprafaţa microelectrodului. Dacă
microelectrodul polarizat este catod, atunci curentul şi tensiunea
aplicată au valori negative şi invers. Dar pentru reprezentarea
grafică a funcţiei I = f(φ) în sistemul de coordonate curent-potenţial
se indică valorile absolute ale curentului şi potenţialului.

221
 Fig. 3.21. Polarogramă

Polarograma din fig. 3.21 poate fi împărţită în trei părţi princi-

pale. La început introducem microelectrodul în soluţie, pe suprafaţa
acestuia se formează un strat dublu electric. Iniţial potenţialul
aplicat este destul de negativ pentru a provoca reducerea (sau
oxidarea) speciei analizate. În sectorul 1 prin soluţie trece un curent
de intensitate scăzută, care se datorează încărcării stratului dublu
electric şi se numeşte curent de condensator sau nefaradeic,
deoarece acesta nu are nici o atribuţie la reacţia electrochimică de la
electrodul polarizat. Sporind în continuare potenţialul
microelectrodului, se atinge aşa o tensiune la care ionii substanţei
analizate încep să se reducă (oxideze) şi curentul în sectorul 2 creşte
rapid şi se numeşte curent faradeic. În rezultat, la microelectrod
începe reacţia electrochimică. Concentraţia ionilor din vecinătatea
microelectrodului se micşorează rapid până practic devine egală cu
zero. Concentraţia ionilor din interiorul soluţiei rămâne constantă.
Cantităţi noi de ioni sunt aduşi la suprafaţa microelectrodului prin
difuzie. Coeficientul de difuzie este direct proporţional cu diferenţa
concentraţiilor, care acum devine egală cu concentraţia ionilor din
interiorul soluţiei. Toţi ionii care prin difuzie ajung la microelectrod
se reduc imediat şi concentraţia lor în soluţie la suprafaţa
microelectrodului practic rămâne a fi zero. Din acest moment la
mărirea potenţialului, intensitatea curentului se nivelează (sectorul
3) şi creşte în mod foarte gradat atât, cât potenţialul este suficient de
222
negativ pentru a provoca reducerea (oxidarea) următoarei specii
electroactive din soluţia dată. Acest curent se numeşte curent
limită de difuzie. Valoarea lui depinde de concentraţia substanţei
analizate în soluţie:
ID = k . c . ( 3.58 )
Coeficientul de proporţionalitate k depinde de mulţi factori.
Această dependenţă se exprimă prin diferite ecuaţii pentru fiecare
tip de electrod aplicat. Pentru electrodul picurător de mercur, D.
Ilkovici a definit următoarea dependenţă a coeficientului k de
condiţiile experimentului:
1 2 1
k = 607 nD2 m3 t 6 .

Pentru electrodul picurător de mercur obţinem:

1 2 1
I D = 607 nD2 m3 t 6 c , ( 3.59 )

unde: ID este intensitatea curentului limită de difuzie, μA;

n – numărul de electroni din reacţie per mol; c – concentraţia
speciei electroactive, mmol/l; D – coeficientul de difuzie, cm2/s;
m – viteza de curgere a Hg, mg/s; t – timpul de picurare, s.

În polarografie pentru analiza cantitativă se utilizează propor-

ţionalitatea directă dintre intensitatea curentului limită de difuzie ID
şi concentraţia substanţei c exprimată prin ecuaţia (3.58) şi (3.59).
În practică frecvent se aplică nu valoarea intensităţii curentului
limită de difuzie dar înălţimea undei polarografice h, care este
direct proporţională cu ID şi se măsoară nemijlocit în mm pe curba
obţinută în coordonatele I, φ (fig. 3.22).

Potenţialul de semiundă. Ecuaţia undei polarografice

Într-o reacţie electrochimică reversibilă formarea undei
polarografice este guvernată de relaţia lui Nernst. În rezultat,
punctul din mijlocul undei polarografice este independent faţă de
223
concentraţie. Acest punct este definit drept potenţial de semiundă
( 1 ) şi este caracteristic numai pentru specia care se reduce (se
/2
oxidează) pentru un anumit set de condiţii experimentale. Dacă la
electrodul picurător de mercur decurge procesul electrochimic:

Me n+ + ne- + Hg Me(Hg) ,
atunci potenţialul microelectrodului () variază conform ecuaţiei lui
Nernst:
0,059 Men+
 = oMen+ + lg . ( 3.60 )
/Me n Me
Convenţional considerăm că activitatea ionilor în soluţie şi a
metalului în amalgamă sunt egale. În orice moment, pentru orice
punct de pe unda polarografică, intensitatea curentului ce trece prin
soluţie este dependentă de concentraţia ionilor ce se reduc
(oxidează) la microelectrod şi se exprimă prin relaţia:
n+ n+
I = ksol ( Me s ol - Me ) = k Hg Me ,
unde: I este intensitatea curentului ce trece prin soluţie în momentul
când la microelectrod s-a aplicat potenţialul (φMen+/Me); [Men+sol] –
concentraţia ionilor în interiorul soluţiei; [Men+] – concentraţia
ionilor la suprafaţa electrodului; [Me] – concentraţia metalului în
amalgamă; ksol, kHg – constante de proporţionalitate.
Pentru curentul limită de difuzie (ID), când toţi ionii din
soluţie se deplasează la electrod numai datorită difuziei pentru a se
reduce (a se oxida), este evidentă relaţia:
n+
I D = k sol Me s ol .
Combinând ultimele două ecuaţii, obţinem:
n+ n+ ID - I
I = I D - ksol Me  Me = ,
k sol
I = k Hg Me  Me = I .
k Hg
224
 Introducem expresiile obţinute mai sus în ecuaţia lui Nernst
(3.60). Separăm mărimile constante dependente numai de
temperatură şi le notăm cu  1 :
/2
0,059 k Hg 0,059 ID- I
 = oMen+ + n lg + n lg I ,
/Me k sol

0,059 k Hg
 1 = oMen+ + n lg ,
/2 /Me k sol
atunci obţinem:
0,059 ID- I
 = 1 + n lg I . ( 3.61 )
/2
Ecuaţia (3.61) redă dependenţa intensităţii curentului de
tensiunea aplicată la un proces de electrod reversibil. Aceasta este
ecuaţia undei polarografice (ecuaţia Heirovski – Ilcovici), iar
mărimea  1 este numită potenţial de semiundă. Reprezentarea
/2
grafică a dependenţei intensităţii curentului de tensiunea aplicată
este unda polarografică şi este reprezentată în fig. 3.22. Din
ecuaţia (3.61) este evident că dacă:
I = 1 ID atunci  = 1 .
2 /2
Această relaţie la fel ca şi relaţia (3.61) arată independenţa
potenţialului de semiundă de intensitatea curentului şi, prin urmare,
de concentraţia ionului care se reduce. Potenţialul de semiundă nu
depinde de concentraţie şi este caracteristica calitativă a ionului în
soluţia analizată. Determinarea lui constituie baza analizei
polarografice calitative.
Potenţialul de semiundă depinde de mediu, natura şi concen-
traţia electrolitului de fond. O importanţă deosebită are prezenţa în
soluţie a substanţelor ce pot forma compuşi complecşi cu ionul
analizat. De exemplu, prezenţa unui ligand în soluţia analizată
deplasează potenţialul de semiundă în domeniul negativ. Deplasarea
potenţialului de semiundă prin introducerea în soluţie a liganzilor
măreşte mult posibilităţile analizei polarografice, permite
determinarea compoziţiei şi constantelor de stabilitate a compuşilor
225
coordinativi. Permite crearea condiţiilor pentru determinarea a mai
mulţi componenţi într-o singură soluţie fără a-i separa în prealabil.
Potenţialul de semiundă poate fi determinat din unda
polarografică geometric, aşa cum este reprezentat în fig. 3.22.
O determinare mai precisă a potenţialului de semiundă se
efectuează prin calcul. Din unda polarografică se determină
înălţimea echivalentă a curentului ce trece prin soluţie la diferite
valori ale tensiunii aplicate la electrod (fig. 3.23, a). Se calculează
raportul (ID–I)/I şi lg(ID–I)/I . Se trasează funcţia:
I -I
lg DI = f() , ( 3.62 )
determinată de ecuaţia (3.61). Din ecuaţie rezultă că această funcţie
este liniară (fig. 3.23, b). Prin urmare, dreapta intersectează axa
absciselor în punctul φ = φ½ , pentru (ID–I)/I = 0. Din graficul
funcţiei (3.62) se determină potenţialul de semiundă. Panta dreptei
constituie 0,059/n şi ne permite să determinăm numărul de electroni
care participă în reacţia electrochimică.

h mm
1
2
ID

1/2 

Fig. 3.22. Determinarea geometrică a potenţialului de semiundă

226
 I (A)
ID-I
lg
I

ID
2 0 1/2 (V)

.
1/2 (V)
a b
Fig. 3.23. Determinarea grafică a potenţialului de semiundă

Analiza polarografică cantitativă

Deoarece intensitatea curentului limită de difuzie este direct
proporţională cu concentraţia ionilor analizaţi, ecuaţia lui Ilcovici
constituie baza analizei polarografice cantitative. Graficul funcţiei
I = f(c) se trasează după datele polarografierii câtorva soluţii stan-
dard. Pe axa ordonatelor se depune înălţimea undei polarografice,
proporţională intensităţii curentului de difuzie, iar pe axa absciselor
– concentraţia elementului analizat. Conform ecuaţiilor (3.58) şi
(3.59), graficul de etalonare reprezintă o linie dreaptă ce trece prin
originea coordonatelor. Metoda dă rezultate precise atunci, când
polarografierea soluţiilor standard şi a probei necunoscute se
efectuează în condiţii strict identice. Ca şi condiţii de polarografiere
se iau condiţiile de lucru ale capilarului, temperatura şi mediul
(electrolitul de fond). Metoda graficului de etalonare, deşi necesită
un volum mare de lucru, rămâne a fi cea mai precisă. În analiza
polarografică cantitativă poate fi utilizată şi metoda adaosurilor, şi
metoda diferenţială.

227
 Dacă în soluţie sunt câteva substanţe, potenţialele de
semiundă ale cărora se deosebesc cu 100 mV şi mai mult, atunci pe
polarogramă va fi nu numai o undă, dar câteva. Numărul de unde
este egal cu numărul de ioni care se reduc. În unele cazuri pot fi mai
multe unde, deoarece la reducerea în trepte unii ioni pot da două
unde (fig. 3.24). Astfel se obţine spectrul polarografic al ionilor
analizaţi. După datele obţinute şi potenţialul de semiundă măsurat,
se identifică substanţa necunoscută. Polarograma reprezentată în
fig. 3.24 este întrucâtva idealizată, deoarece pe ea nu se văd
oscilaţiile curentului cauzate de ruperea periodică a picăturii de
mercur. Uneori aceste oscilaţii creează dificultăţi, mai ales în zona
concentraţiilor mici ale ionului analizat.
Fenomenele care denaturează forma polarogramelor
Rezultatele analizei polarografice depind de obţinerea unor
polarograme precise, exacte şi reproductibile. În continuare vom
analiza unele fenomene care denaturează forma polarogramelor şi
interpretarea lor este dificilă. Este important a cunoaşte aceşti
factori pentru a fi înlăturaţi.

I (A)
ID(C)
ID(B)

ID(A)

1/2(A) 1/2(B) 1/2(C) (V)

Fig. 3.24. Polarograma unei soluţii analizate
cu mai mulţi componenţi: A,B,C
În timpul analizei trebuie luată în consideraţie puritatea
electrolitului de fond, deoarece acesta este utilizat în concentraţii
mari (0,1 – 1,0 M). Cantităţile de impurităţi extrem de mici, chiar
sub forme de urme, din electrolit pot conduce la formarea unei unde
polarografice interferente. Acest lucru pot să-l facă şi impurităţile
228
aflate în mercur. Este necesar să se purifice minuţios electrolitul de
fond şi mercurul pentru electrod.
Dacă reacţia electrochimică de la microelectrod implică ionul
de hidrogen, reducerea (sau oxidarea) va fi influenţată de pH. Prin
urmare, pH-ul trebuie să fie controlat. În unele cazuri, soluţia
tampon utilizată pentru menţinerea pH-ului joacă şi rol de electrolit
de fond.
Multe unde polarografice prezintă fenomenul de maxime
polarografice, care reprezintă o distorsiune a undei polarografice.
La valoarea curentului limită intensitatea curentului nu este
nivelată, dar sunt observate oscilaţii puternice care sunt rezultatul
unor fenomene de absorbţie. Aceste maxime pot fi eliminate prin
adăugarea agenţilor activi de suprafaţă cum sunt gelatina, ionii
coloranţi etc. Dar trebuie controlată cu atenţie concentraţia maximă
acestora, deoarece pot influenţa curentul de difuzie.
Este foarte greu să se reproducă o undă polarografică de la un
tub capilar la altul. Tubul capilar determină unii dintre parametrii
relaţiei Ilcovici, dar nu este necesar să se reproducă exact lungimea
capilarului, diametrul acestuia sau înălţimea rezervorului de mercur.
Deoarece ID este proporţional cu produsul m2 3 t1 6 , este suficient să
se reproducă produsul m2 3 t 1 6 .

Fig. 3.25. a) Unda polarografică: 1-deformată; 2-nedeformată de curentul de

condensator; b) principiul de compensare a curentului de condensator

229
 Datele obţinute pentru capilare diferite sau capilare la diferite
presiuni de mercur sunt comparabile.
La sensibilităţi mari ale polarografului şi la concentraţii mici
ale substanţei analizate curentul de condensator creşte şi
denaturează puternic forma polarogramei. În acest caz este dificilă
determinarea înălţimii undei. Pentru a micşora influenţa curentului
de condensator este necesar de a-l compensa. Sensul curentului de
compensare trebuie să fie opus sensului curentului de condensator,
iar după mărime să fie egal (fig. 3.25).
Pentru a compensa curentul de condensator, în schema de
principiu a polarografului (fig. 3.20) introducem circuitul II.
Direcţia curentului în circuitul II este opusă direcţiei curentului în
circuitul I. Pentru a compensa curentul de condensator deplasăm
contactul K2 pe unul din reostatele R2, R3, R4.Tensiunea sursei de
curent 2 este constantă. Dacă micşorăm rezistenţa, în rezultatul
deplasării contactului K2 , intensitatea curentului în circuitul II va
creşte. În orice moment valoarea curentului în circuitul II devine
egală cu valoarea curentului de condensator din circuitul I, sensul
curentului fiind opus. În aşa mod obţinem compensarea curentului
de condensator.
Polarograma se înregistrează cu oscilaţii (fig. 3.21), dacă la
analiză se utilizează electrodul picurător de mercur. La desprinderea
fiecărei picături de mercur apar oscilaţii de curent şi polarograma se
deformează. Pentru reducerea oscilaţiilor paralel cu celula polaro-
grafică se cuplează condensatoare cu o capacitate mare C1, C2 , C3
(fig. 3.20). Prezenţa condensatoarelor permite a menţine valoarea
curentului în circuitul 1 fără schimbare în momentul căderii picătu-
rii de mercur, ceea ce permite a înregistra polarograma fără
oscilaţii.
O influenţă negativă asupra măsurărilor polarografice prezintă
oxigenul dizolvat în soluţii. Oxigenul formează două unde
polarografice cu potenţialele de semiundă la – 0,2 şi – 0,9 V,
corespunzător. Aceste unde se adaugă la unda componentului
analizat, denaturează forma şi înălţimea undei, prin urmare,
rezultatele vor fi eronate. Deci, oxigenul trebuie preventiv să se
230
elimine din soluţie. Una din metodele de eliminare a oxigenului este
interacţiunea acestuia cu sulfitul de sodiu, conform ecuaţiei:
2 Na 2SO 3 + O 2 = 2 Na 2SO 4 .

3.4.2. Titrarea amperometrică

În analiza polarografică se utilizează frecvent titrarea ampero-
metrică. Curentul limită de difuzie este utilizat pentru determinarea
punctului de echivalenţă în procesul titrării. Unitatea de măsură a
curentului este amperul, deci metoda de titrare bazată pe măsurarea
intensităţii curentului limită de difuzie se numeşte titrare ampero-
metrică. Dacă la electrozi aplicăm o anumită tensiune, atunci,
conform ecuaţiei lui Ilcovici, intensitatea curentului limită de
difuzie este proporţională cu concentraţia substanţei electroactive.
Dacă în procesul titrării vom înregistra polarograma soluţiei
analizate, atunci corelaţia dintre polarograma soluţiei şi curba de
titrare amperometrică poate fi reprezentată astfel (fig. 3.26):

I ID

 VPE Vt-t
Fig. 3.26. Corelaţia reciprocă dintre polarograma soluţiei
şi curba de titrare amperometrică

Curbele de titrare amperometrică ID = f (Vt-t) pot avea diverse

forme şi sunt reprezentate în fig. 3.27. Ele constau din două
segmente liniare, punctul lor de intersecţie corespunde punctului de
echivalenţă. Forma curbei depinde de componentul polarografic
activ din cadrul reacţiei chimice (componentul după al cărui curent
se determină punctul de echivalenţă).

231
 Soluţia titrată serveşte ca fază ionică în celula electrolitică şi
conţine substanţa analizată (A). În procesul de titrare din biuretă se
adaugă cu picătura soluţia titrantului (T). În formă generală ecuaţia
reacţiei de titrare poate fi exprimată astfel:
zA A + zT T = z1 P 1 + z2 P 2 + . . . + z i P i , ( 3.63 )
unde: zA, zT, z1, z2, zi sunt coeficienţii stoechiometrici,
corespunzători, iar P1, P2, Pi - produşi de reacţie. În soluţia titrată se
introduce electrodul picurător de mercur sau un alt microelectrod
(de obicei, de platină) la care se realizează reacţia electrochimică cu
participarea sau a titrantului T, sau a substanţei de analizat A, sau a
unuia din produşii de reacţie Pi. Electroactive pot fi una, două sau
mai multe substanţe participante la reacţia stoechiometrică (3.63).
La titrare pot fi folosite diverse reacţii de: neutralizare,
oxido-reducere, sedimentare, complexare etc.
Titrarea amperometrică se efectuează la potenţialul care
corespunde curentului limită de difuzie a substanţei electroactive. În
procesul titrării se înregistrează schimbarea intensităţii curentului
limită de difuzie. Din curba de titrare ID = f (Vt-t) se determină
punctul de echivalenţă. Prin urmare, modificarea intensităţii curen-
tului limită de difuzie reflectă modificarea concentraţiei substanţei
şi indică astfel punctul de echivalenţă a reacţiei. Considerăm că
substanţa analizată A este electroactivă la potenţialul φ1. Dacă vom
înregistra polarogramele în procesul titrării substanţei A cu titrantul
T, atunci până la echivalenţă intensitatea curentului limită de
difuzie se va micşora pe măsură ce se va micşora concentraţia
substanţei A (volumul titrantului adăugat se va mări). La
echivalenţă substanţa A nu va fi în soluţie, iar intensitatea
curentului limită de difuzie va deveni egală cu intensitatea
curentului remanent (fig. 3.27, a). La potenţialul φ2 substanţa
analizată A şi titrantul T sunt electroactive. Deoarece până la
echivalenţă titrantul T se consumă complet, curba de titrare
reprezintă o dreaptă descendentă (intensitatea curentului limită de
difuzie se va micşora pe măsură ce se va micşora concentraţia
substanţei A). După punctul de echivalenţă se va mări excesul de

232
titrant. Ca rezultat, partea dreaptă a curbei de titrare va fi o linie
dreaptă ascendentă, deoarece intensitatea curentului limită de
difuzie se va mări pe măsură ce se va mări excesul de titrant T
(fig. 3.27, a). Dacă în reacţia electrochimică numai titrantul T va fi
electroactiv, atunci până la echivalenţă intensitatea curentului limită
de difuzie a soluţiei analizate va rămâne constantă şi numai după
echivalenţă la mărirea excesului de titrant creşte concentraţia
speciei electroactive şi respectiv se măreşte intensitatea curentului
limită de difuzie (fig. 3.27, b). Dacă în reacţia electrochimică cel
puţin unul din produşii de reacţie Pi va vi electroactiv, atunci până
la echivalenţă odată cu mărirea concentraţiei Pi se va mări şi
intensitatea curentului limită de difuzie (dreaptă ascendentă). După
echivalenţă cantitatea de Pi devine constantă, deci şi intensitatea
curentului limită de difuzie devine constantă (fig. 3.27, c).

I I I
A
T
Pi
T

1 2  1  1 
ID ID ID

2

1
VPE Vt-t VPE Vt-t VPE Vt-t
a b c
Fig. 3.27. Polarogramele şi curbele corespunzătoare la titrarea
amperometrică

Pe curba de titrare amperometrică, în apropierea punctului de

echivalenţă în locul intersecţiei dreptelor, uneori se observă o
trecere lină de la un segment liniar la altul. Cauza acestui fenomen
233
este diluţia soluţiei în procesul de titrare. Pentru a înlătura acest
neajuns este necesar să se introducă corecţia de diluţie şi să se
corecteze valoarea curentului înregistrat în fiecare moment de
titrare sau să se utilizeze microbiureta cu titrant mai concentrat,
aproximativ cu un ordin de mărime mai mare decât concentraţia
componentului analizat. În exemplele de titrare amperometrică
prezentate s-a utilizat un singur electrod indicator. Este posibilă şi
în prezent se practică pe larg titrarea amperometrică cu doi
electrozi indicatori.
Această metodă este numită din limba engleză metoda
punctului final mort (dead – stop end point). În soluţia analizată se
introduc doi electrozi inerţi (de obicei, de platină). Cu ajutorul
sursei de curent exterioare, se menţine o diferenţă nu prea mare de
potenţial constantă de ordinul 10-2 V. În timpul titrării se notează
intensitatea curentului în celulă. Până la începutul titrării
intensitatea curentului este foarte mică, sau în genere nu se
observă, deoarece în absenţa cuplului redox la o diferenţă de
potenţial atât de mică procesele de electrod nu au loc. Introducerea
titrantului provoacă apariţia în soluţia analizată a două perechi
redox. Până la punctul de echivalenţă în soluţie vor predomina
componentele perechii redox formată de substanţa analizată, după -
componentele perechii redox formată de titrant. Forma curbei de
titrare va depinde de reversibilitatea electrochimică a acestor
perechi. Dacă ambele cupluri redox sunt reversibile, curba de titrare
va avea forma reprezentată în fig. 3.28, a, 1. De exemplu titrarea
Fe2+ cu Ce4+. Cuplul redox predominant în soluţie până la punctul
de echivalenţă (PE) este Fe3+/ Fe2+, după – Ce4+/Ce3+. Reacţia la
titrare decurge conform ecuaţiei:
Fe 2+ + Ce 4+ = Fe 3+ + Ce 3+ .
Adăugarea titrantului (Ce4+) provoacă formarea cuplului Fe3+/ Fe2+
în soluţie şi în circuit apare curent, deoarece reducerea Fe3+ pe
catod şi oxidarea Fe2+ pe anod decurge la o diferenţă de potenţial
minimă, datorită reversibilităţii înalte a sistemului. Intensitatea

234
curentului va creşte până când va reacţiona jumătate din Fe2+, apoi
se va micşora până la zero în PE.
După PE la catod se va reduce Ce4+, iar la anod se va oxida
Ce3+şi în circuit din nou va apare curent.
Dacă sistemul format din substanţa analizată este reversibil,
iar cel format din titrant – ireversibil, de exemplu, titrarea Fe2+ cu
MnO4–, curba de titrare până la PE va fi ca şi în cazul precedent,
deoarece în ambele cazuri intensitatea curentului este controlată de
sistemul redox reversibil. După PE nu va avea loc creşterea intensi-
tăţii curentului, deoarece la o asemenea diferenţă de potenţial Mn2+
nu se va oxida la anod (fig. 3.28, a, 2). Titrarea decurge conform
ecuaţiei:
-
5 Fe 2+ + MnO 4 + 8 H+ = 5 Fe 3+ + Mn2+ + 4 H2O .

I I

VPE Vt-t VPE Vt-t

a b
Fig. 3.28. Curbe de titrare amperometrică cu doi electrozi indicatori:
a) 1 - titrarea sistemelor reversibile cu sisteme reversibile;
2 - titrarea sistemelor reversibile cu sisteme ireversibile;
b) titrarea sistemelor ireversibile cu sisteme reversibile
Dacă se titrează un sistem redox ireversibil cu un titrant ce
formează o pereche redox reversibilă, atunci până la PE în celula
electrolitică nu va fi curent, iar după PE curentul va creşte mult.
Aceasta ne arată curba de titrare reprezentată în fig. 3.28,b. De
exemplu, titrarea MnO4– cu Fe2+ sau titrarea tiosulfatului de sodiu
cu soluţie de iod etc.

235
 Titrarea amperometrică cu doi electrozi indicatori este
suficient de exactă, precisă şi sensibilă. Se utilizează la analiza
soluţiilor cu concentraţii foarte mici (de ordinul 10-5 mol/l şi mai
mici). Accesoriile şi ustensilele pentru analiză sunt mai simple
decât în metoda de titrare cu un singur electrod indicator. La titrarea
prin această metodă nu mai este necesar să se traseze curba de
titrare întotdeauna, deoarece PE poate fi determinat după
întreruperea sau apariţia bruscă a curentului.
Metoda de titrare amperometrică este mai accesibilă, se
caracterizează printr-o precizie şi sensibilitate mai mare decât
metoda polarografică (voltamperică) directă. Construcţia
instalaţiilor pentru titrarea amperometrică este simplă. Astfel
electrodul de mercur, fiind nociv, poate fi exclus din lucru, folosind
alţi electrozi accesibili şi fără nocivitate.

3.5. Electroforeza
Fenomenul electrocinetic, în care are loc mişcarea orientată
într-un anumit mediu a particulelor încărcate electric, independent
de provenienţa lor (ioni, particule coloidale, alte particule şi bule
de gaz în suspensie etc.), sub acţiunea cîmpului electric exterior, se
numeşte electroforeză. Electroforeza reprezintă o metodă relativ
nouă de analiză şi separare, care se utilizează cu succes în chimia
analitică. Denumirea de electroforeză provine din asocierea
cuvântului grec electron (electric) cu cel latin phore (purtător),
evidenţiindu-se astfel rolul esenţial al câmpului electric în
procedeul descris. Deşi este cunoscută încă de la sfârşitul secolului
XIX, electroforeza ca metodă analitică de separare se afirmă în
1937, elaborată de Arne Tiselius, laureat al Premiului Nobel, numit
şi “părintele electroforezei”, în rezultatul efectuării lucrărilor de
separare a proteinelor.
Determinările prin electroforeză se bazează pe proprietaţile
particulelor ionizate de a migra într-un câmp electric. Astfel, dacă
se stabileşte o diferenţă de potenţial între extremităţile unei benzi de
hârtie (gel sau alte materiale), impregnată cu un electrolit
convenabil, picătura de soluţie ce conţine particulele de analizat,
236
fiind depusă pe bandă, constituenţii ionici se deplasează sub
acţiunea câmpului electric cu viteza lor proprie. Această viteză
poate fi urmărită și măsurată. Mobilitatea electroforetică a
particulelor se defineşte ca distanţa parcursă pe secundă într-un
câmp electric de forţa electrică egală cu o unitate de potenţial şi este
dată de relaţia:
l'
U = d ꞏ ,
t ꞏV l
unde: U - mobilitatea electroforetică a ionului (cm2/Vꞏs);
d – distanţa parcursă de ion pe hârtie (cm); ℓ - lungimea benzii de
hârtie (cm); t – durata electroforezei (s); V - diferenţa de potenţial
(Volţi); l'/l - factor de corecţie ce caracterizează sinuozitatea
fasciculelor capilare ale hârtiei şi depinde de tipul de hârtie folosit
(pentru hârtia cromatografică Schleicher-Schull 202, l'/l = 0,58 ±
0,06).
Viteza de migrare a ionilor depinde de mai mulţi factori şi
anume: sarcina electrică, mărimea şi forma particulelor, forţa
ionică, vâscozitatea şi pH-ul electrolitului, tensiunea aplicată,
temperatură, natura suportului solid (hârtie cromatografică, acetat
de celuloză, gel etc.).
Migrarea particulelor în câmpul electric se produce spre polul
de semn opus încărcării particulelor respective. Astfel, particulele
cu sarcină pozitivă migrează spre catod (cataforeză), iar cele cu
sarcină negativă - spre anod (anaforeză). La punctul izoelectric nu
are loc migrarea electroforetică.
Sensul migrării particulelor este influenţat şi de pH; astfel în
mediul bazic sarcina este negativă, ceea ce determină o migrare spre
anod; la pH neutru sarcina fiind pozitivă particulele se deplasează
spre catod, iar în cazul în care se formează combinaţii complexe,
sensul migrării este în funcţie de incărcarea ionilor rezultaţi. Soluţia
de electrolit (sau sistemul tampon) trebuie sa fie în aşa fel aleasă
încât să permită separarea netă a compuşilor probei analizate, fară
să reacţioneze cu aceştia. Forţa ionică (μ) a electrolitului trebuie sa
fie bine corelată cu tensiunea aplicată precum şi cu timpul de
electroforeză. Dacă se utilizează soluţii tampon cu o forţă ionică
μ= 0,05 - 0,1 trebuie să se aplice o tensiune mică pe o durată de
237
timp mai lungă. Reducerea duratei de migrare se realizează prin
scăderea forţei ionice (μ = 0,05 sau mai mică) şi ridicarea tensiunii.
Ca electroliţi se utilizează soluţii tampon (aminoacizi), soluţii
diluate de electroliţi tari (KCI, KNO3 etc.), soluţii ale acizilor slabi
(acid tartric, acid citric, acid acetic) sau a sărurilor lor cu baze tari
etc. Suportul pentru electroforeză poate fi: hârtia cromatografică,
foi de acetat de celuloză, geluri de agaroză 1%, agar-agar 1,5%,
amidon, răşini sintetice etc. În funcţie de starea de agregare a
suportului stabilizant deosebim:
 electroforeză în coloane de lichid;
 electroforeză pe suport solid (hârtie de filtru etc.);
 electroforeză în gel.

3.5.1. Clasificarea metodelor de separare prin

electroforeză
Clasificarea se face în funcţtie de mai mulţi parametri:
 modul de operare: discontinuu; continuu;
 gradientul de potenţial folosit: tensiune joasă; tensiune inaltă;
 metode de stabilizare: fără stabilizare, cu front mobil; cu
stabilizare pe geluri;
 principiul de separare: are loc numai migrarea; migrare +
interacţie cu purtătorul; migrare+interacţie cu purtătorul+difuzie;
 condiţiile iniţiale şi finale ale separării: metode în mediu liber (cu
front mobil); metode zonale; metode cu focalizare, izotacoforeza.
Electroforeza în mediu liber: această metodă a fost folosită
în special pentru substanţe cu masa moleculară mare (proteine).
Drept coloană de separare se utilizează un tub de sticlă sau cuarţ cu
diametrul mic şi sub formă de U. Separarea prin această metodă este
greu de interpretat.
Electroforeza zonală: se utilizează un mediu stabilizant
(hârtie) care este impregnat cu o soluţie de electrolit, ce prezintă o
anumită conductibilitate specifică. Mediul stabilizant poate fi de
formă plană sau sub formă de cilindru. Amestecul de separat se
aplică într-un anumit punct sau o zonă îngustă pe mediul stabilizant.
Are o serie de avantaje: aparatura necesară şi modul de separare
sunt foarte simple, se pot separa mai multe probe simultan.

238
Aparatura folosită pentru electroforeza zonală constă din două părţi
principale: o cameră de electroforeză şi o sursă de curent continuu.
Electroforeza zonală la tensiune joasă: în acest caz
gradientul de potenţial pe mediu stabilizant este mic. Proba se
încălzeşte puţin şi se aplică sub forma unor picături sau benzi.
Componenţii separaţi sunt apoi localizaţi prin colorare cu reactivi
adecvaţi. Excesul de colorant este spălat cu un solvent potrivit. Se
utilizează pentru analiza amestecurilor de proteine.
Electroforeza zonală la tensiune inaltă: are avantaje
limitate pentru separarea unor substanţe cu masă moleculară mică,
datorită difuziunii care are loc într-un interval mare de timp, necesar
migrării. Prin această metodă tehnică se pot separa aminoacizi,
peptide, nucleotide, zaharuri, ioni anorganici.
Cuplarea electroforezei cu cromatografia: se utilizează la
separarea completă a amestecurilor de peptide. Combină cromato-
grafia descendentă pe hârtie sau pe strat subţire cu electroforeza,
cele două procese având loc simultan. Migrarea electroforetică se
face perpendicular pe direcţia de deplasare a eluentului.
Electroforeza cu focalizare izoelectrică: focalizarea
izoelectrică este o metodă electroforetică care se bazează pe
mişcarea unor molecule cu caracter amfoter într-un gradient de pH,
pentru a realiza concentrarea lor în zone izoelectrice înguste care
sunt staţionare în câmp electric.
Pentru realizarea separărilor este necesar să se realizeze un
gradient de pH stabil, care creşte de la anod la catod. Compuşii
separaţi sunt puşi în evidenţă prin diferite metode (absorbţie în UV,
colorare şi masurarea absorbanţei în domeniul vizibil).
Izotacoforeza: componenţii probei sunt separaţi în zone
distincte, cuprinse între două soluţii de electroliţi, prima conţinând
un ion conducător şi cealaltă un ion terminal. Ionul conducător are o
mobilitate mai mare, iar cel terminal - mai mică. Substanţele ce
constituie amestecul sunt separate în funcţie de mobilităţile lor
efective. Izotacoforeza se aplică pentru analiza calitativă şi
cantitativă a unor zaharuri, peptide.
Electroforeza capilară: procedeu de separare cu următoarele
particularităţi:
 mediu stabilizant - capilar;
239
  compuşi de separat – ioni anorganici, acizi nucleici, acizi
organici, proteine sau zaharuri ce se conţin în diferite
produse alimentare şi farmaceutice;
 detecţia compusilor separaţi se face similar metodei HPLC.

3.5.2. Descrierea aparatului şi modul de lucru

Cea mai simplă instalaţie pentru electroforeză implică: două
camere pentru electroforeză, care conţin soluţie de electrolit, doi
electrozi de platină sau cărbune, cuplaţi cu generatorul de curent
continuu, suportul stabilizant (hârtie), pe care se introduce proba de
analizat, detector - reactivi necesari pentru developarea
electroforegramei (fig. 3.29).
Instalaţiile mai complexe sunt dotate cu diferit suport
stabilizant (solid, geluri, coloane, capilare), dispozitive de
introducere automată a probelor, diverse detectoare cu înregistrare
automată sau cuplate la computer. Aparatul de electroforeză pe
suport solid, propus de Consden, Gordon şi Martin se poate utiliza
la o tensiune foarte ridicată de 1500 V.

Fig. 3.29. a) dispozitiv pentru electroforeză; b) electroforegramă

240
 El constă din două celule din material plastic, în care se
introduce electrolitul şi electrozii. Electrozii sunt din platină sau
cărbune şi sunt conectaţi la redresorul de curent. În cuvele de
electroforeză se introduce electrolitul sau soluţia tampon. Banda de
hârtie cromatografică la care se marchează mijlocul şi polii (+ şi -)
la capete, se umectează cu electrolit, iar excesul de electrolit este
îndepărtat prin tamponarea benzii între două hârtii de filtru.
Se aşază banda pe aparat având grijă ca mijlocul hârtiei să
coincidă cu mijlocul aparatului. Se marchează linia de start cu o
soluţie de glucoză 1%. În mijlocul benzii (pe linia de start) se aplică
proba cu un capilar de sticlă. Se realizează contactul dintre electrolit
şi banda de hârtie, se aşază deasupra placa de sticlă pentru a stopa
evaporarea solventului (H2O). După ce se verifică instalaţia, se
deschide întrerupătorul de la redresorul de curent, se notează timpul
electroforezei.
După expirarea timpului propus se întrerupe furnizarea
curentului, se ridică placa de sticlă, iar banda de hârtie se usucă cu
aer cald sau în etuvă, după care se revelează startul marcat cu
glucoză, (cu anilină-acid ftalic şi uscare la 105° C, până când apare
o coloraţie brună), iar ionii analizaţi se identifică prin pulverizare cu
reactivi potriviţi de-a lungul benzii, în sensul migrarii (+ sau -).
Pentru determinarea mobilităţii electroforetice se masoară
distanţa de la mijlocul spotului la startul marcat cu glucoză (d) şi
lungimea benzii de hârtie (l), celelalte mărimi fiind cunoscute
(t, V, l'/l). Datele obţinute se înlocuiesc în formulă. Mobilitatea
particulei este o mărime numeric egală cu viteza mişcării ei, sub
influenţa câmpului electric a cărui intensitate este unitară. În
practică mobilitatea se exprimă în cm2/sꞏV. Mobilitatea particulei
încărcate depinde de: natura acesteia; natura mediului în care se
mişcă; temperatura mediului.

3.5.3. Electroforeza capilară

Electroforeza capilară este o tehnică mai nouă care combină
mecanismele de separare ale electroforezei cu aparatura şi
automatizarea cromatografiei. Există numeroase variante de
241
electroforeză capilară care soluţionează diversele probleme de
separare. Acestea includ electroforeza zonală, electroforeza pe gel,
focalizare izoelectrică şi izotacoforeza. Puterea extraordinară de
separare, viteza analizelor şi sensibilitatea extremă (o singură
moleculă prin detectarea cu fluorescenţă indusă cu laser) conduc la
aplicarea intensivă a electroforezei capilare în cele mai bune
laboratoare de cercetare analitică din lume. Electroforeza capilară,
fiind modalitatea cea mai potrivită şi eficientă de a separa
moleculele încărcate mari şi mici, oferă o largă varietate de aplicaţii
privind analiza lichidelor biologice umane şi amestecuri de
substanţe biologic active.
Electroforeza capilară s-a născut din combinarea
mecanismelor de separare ale electroforezei cu aparatură şi
automatizarea cromatografiei. În 1967, Stellan Hjerten aplică
electroforeza în tub deschis cu diametrul intern de 1 mm. Artturi
Virtanen (1895-1973) utilizează capilare de sticlă cu diametrul
intern de 200 μm. F. Mikkers foloseşte capilare de teflon. În 1980-
1981 J. W. Jorgenson şi K. D. Lukacs au separat peptide în capilare
de sticlă cu diametrul intern de 75 μm. Datorită limitării transmisiei
luminii prin sticlă s-a folosit detectarea prin fluorescenţă. Acest
format de capilar, capabil a suferi efectul Joule, care apare în toate
separările electroforetice şi degradează rezoluţia, conduce la
disiparea căldurii. Autorii folosesc voltaje mult mai mari (peste
30 kV) faţă de cele anterioare, astfel scurtându-se timpul de analiză.
Ulterior, capilarele de sticlă au fost înlocuite cu cele de silice,
căptuşite cu poliimidă, care sunt mult mai robuste şi, mai important,
transmit lumina UV.
Schema principalelor componente ale unei instalaţii de
electroforeză capilară este prezentată în fig. 3.30. Instalaţia implică
un capilar ce trece prin instalaţia optică a unui detector, un
dispozitiv de introducere a probei şi o sursă de voltaj înalt.
Capilarul umplut cu tampon are capetele introduse în rezervoarele
de tampon. Electrozii fabricaţi dintr-un material inert (Pt) sunt
introduşi în tampon pentru a completa circuitul electric. La un capăt
al capilarului se injectează proba, apoi se aplică tensiune. Ionii
242
probei se deplasează spre electrodul corespunzător, trecând prin
detectorul ce răspunde cu o înregistrare a componenţilor separaţi în
funcţie de timp - respectiv cu o electroforegramă.

C apilar
Detector
Anod + _ C atod

S olutie S oluţie S olutie

tampon analizată tampon
S ursă de
tensiune
înaltă

Fig. 3.30. Schema principalelor componente ale unei instalaţii

de electroforeză capilară

Capilarul este fabricat din silice topită, a cărei suprafaţă

interioară conţine grupări silanol SiOH, care, în contact cu
tamponul, se disociază în grupări SiO¯, imprimând peretelui capilar
o sarcină negativă.
Când capilarul este umplut cu tampon, sarcinile sale pozitive
sunt atrase de peretele încărcat negativ. Rezultă o diferenţă de
potenţial. Aplicându-se tensiune înaltă de-a lungul capilarului,
cationii din stratul difuz sunt liberi să migreze spre catod,
transportând şi masa de soluţie după ei. Acest flux de lichid, având
încărcătura suprafeţei peretelui interior al capilarului, ce se
suprapune peste mobilitatea substanţelor analizate, constitue fluxul
electroosmotic sau electroendoosmotic.

243
 Mobilitatea fluxului endoosmotic este strâns legată de
potenţialul zeta, iar factorii ce-l influenţează evoluează în acelaşi
sens şi pentru primul parametru. Astfel, există o directă
proporţionalitate cu pH-ul (când acesta creşte, potenţialul zeta
creşte datorită încărcăturii suprafeţei peretelui capilar, iar fluxul
electroosmotic creşte, de asemenea, datorită deprotonării grupărilor
silanol) şi o dependenţă inversă de punctul izoelectric al tamponului
(cînd acesta creşte, potenţialul zeta scade datorită dublului strat ce
se comprimă, fluxul electroosmotic reducându-se).
La moleculele mari (peptide, proteine) se poate ca reziduurile
sau solvitul să fie adsorbite în întregime pe peretele capilar. Pentru
a evita aceasta:
 se măreşte concentraţia tamponului;
 se folosesc extremele de pH;
 se căptuşesc pereţii capilarelor, eliminând sau inversând
încărcătura acestora.
Fluxul electroosmotic determină o viteză constantă pe toată
lungimea capilarului. Profilul plat obţinut în aceste condiţii este
superior celui obţinut în cromatografia lichidă de înaltă
performanţă, unde proba este împinsă sub presiune în coloană. În
cel din urmă caz, viteza soluţiei de la marginile coloanei este mai
scăzută faţă de cea din mijlocul ei, aceasta conducând la un profil
parabolic şi la o lărgire a bazei pikurilor.
Etapele analizei sunt următoarele:
Injectarea probei. Proba nu este mai mare de 100 nl
(10-20 μl în HPLC), introducerea se face hidrodinamic sau
electrocinetic.
Condiţiile de separare. Capilarul este confecţionat din silice
topită, inert chimic, transparent pentru spectrul UV şi vizibil,
flexibil, robust şi ieftin. Dimensiunile sale sunt :
 diametrul intern 20-200μm;
 lungime 10 cm, excepţional până la 100 cm. Tensiunea,
câmpul electric şi intensitatea curentului: V 10-30 kV;
100-500 V/cm; A până la 300 μA.

244
 Detectarea. Absorbţia în UV-vizibil este cea mai frecventă,
se desfăşoară în domeniul sub 200 nm până la vizibil. Timpul de
răspuns trebuie să fie scurt (până la 0,5 s, pentru a evita picurile
largi, distorsionate). Componentul analizat, trecând prin sursa de
lumină, absoarbe radiaţia UV, ce se transformă în semnal, şi
evaluarea cantitativă se face prin calibrare.
Fluorescenţa clasică şi cea indusă cu laser au ca avantaj
limita de detectare extrem de joasă. Moleculele se marchează cu
fluorofori ce sunt excitaţi de sursa de lumină. Analiţii, trecând prin
fereastra detectorului, determină excitarea fluoroforilor ce emit
radiaţii de o anumită lungime de undă.
Spectrometria de masă, importantă prin sensibilitatea,
selectivitatea şi universalitatea sa, furnizează informaţii asupra
masei moleculare şi a structurii solvitului – date utile identificării
sale. În acest scop, electroforeza capilară se cuplează cu ionizarea
prin electropulverizare (ESI) şi cu desorbţia cu laser a matriţei
asistate (MALDI). Varianta mai modernă folosită în prezent este
CE MALDI-TOF (matrix-assisted laser desorbtion/ionization
time-of-flight) la care limita de detectare a atins domeniul
sub-nanomolar.
Electroforeza proteinelor serice. Electroforeza permite
separarea proteinelor pe baza diferenţelor între vitezele de deplasare
într-un câmp electric aplicat mediului respectiv. Ca urmare a
caracterului lor amfoter, proteinele posedă o sarcină electrică ce
depinde de natura moleculei, pH şi compoziţia mediului.
Moleculele încărcate electric, aflate în soluţie şi supuse acţiunii
unui câmp electric, vor migra către electrodul de polaritate opusă.
Viteza cu care se deplasează o particulă într-un câmp electric
depinde de mai mulţi factori: densitatea de sarcină electrică la
suprafaţa particulei (în funcţie de mărimea sarcinii şi volumul
particulei), densitatea particulei, gradientul de potenţial (reprezentat
de raportul dintre diferenţa de potenţial dintre electrozi şi distanţa
dintre aceştia), forţa ionica a mediului, vâscozitatea lui,
temperatura. De aceiaşi factori depinde şi gradul de rezoluţtie al
unei metode electroforetice, natura suportului folosit şi pH-ul
245
mediului fiind decisive. De-a lungul timpului s-au utilizat mai multe
suporturi electroforetice, gelul de agaroză fiind cel care asigură cea
mai bună rezoluţie. Se cunosc mai multe tipuri de electroforeză în
gel de agaroză. Mai utilizată este electroforeza în gel de SDS-
agaroză (adăugarea dodecilsulfatului de sodiu (SDS) în agaroză), ce
permite separarea fracţiunilor pe baza masei moleculare şi
focalizarea izoelectrică. Electroforeza în gel de agaroză prezintă
câteva avantaje, cele mai importante sunt:
 grad mare de rezoluţie, specificitate şi sensibilitate;
 rapiditate, conferită de posibilitatea analizei simultane a mai
multor parametri, ca urmare a independenţei totale a celor
două module (de migrare şi colorare);
 grad mare de reproductibilitate prin implicarea minimă a
factorului uman la metodele manuale;
 diversificare a parametrilor investigaţi (proteine, lipoproteine,
izoenzime, hemoglobine normale şi patologice);
 aplicabilitate în cazul mai multor lichide biologice (ser, urină,
LCR şi altele), precum şi faptul că pentru aceste lichide nu
mai este nevoie de concentrarea lor, fiind astfel înlăturat un
neajuns important care facea, de multe ori, impracticabilă
metoda pentru electroforeza proteinelor urinare, din LCR şi
din alte fluide hipoproteice.

3.5.4. Avantajele electroforezei

Electroforeza capilară utilizează cantităţi minime de probă,
este cantitativă, automată şi de aceea are un domeniu larg de
aplicare. Cea mai importantă trăsătură a sa este faptul că are
posibilitate a se cupla cu tehnici complementare de separare pentru
a identifica diferiţi componenţi în sisteme biologice complexe şi a
elucida aspecte legate de structura şi funcţia fiecărui component
separat. Faptul că necesită probe extrem de mici este considerată un
instrument de explorare al chimiei spaţiilor mici, dintre care un
exemplu ar fi celula însăşi. Electroforeza capilară constituie un
important pilon al evoluţiei biochimiei moderne.

246
 Metoda electroforetică este utilizată pentru separarea şi
analiza proteinelor individuale şi a altor biopolimeri, a viruşilor, a
structurilor celulare supramoleculare, precum şi a celulelor întregi.
Prin această metodă se studiază conţinutul de proteine în diverse
lichide biologice ca, de exemplu, sângele, urina, sucul gastric etc. –
factor important pentru diagnosticul diverselor maladii. O mare
importanţă în diagnostică reprezintă separarea electroforetică a
fermenţilor şi aprecierea cantitativă şi calitativă a acestora. În
imunologie una dintre metodele frecvent utilizate este
imunoelectroforeza – separarea electroforetică a unui amestec de
anticorpi sau antigeni. În fizioterapie, cu scop curativ, este utilizată
pe larg electroforeza medicamentoasă. Simultan cu electroforeza
medicamentoasă are loc şi acţiunea integrală asupra organismului a
curentului electric continuu - metodă denumită galvanizare.
Electroforeza este o metodă majoră pentru separarea
fracţiunilor proteice din serul sanguin.

247
 BIBLIOGRAFIE

1. Gheorghe Nemţoi, Victor Isac. Chimie fizică. Electrochimie.

Chişinău: Ştiinţa, 1997.
2. V. P. Vasiliev. Chimie analitică. Metode instrumentale de analiză.
Vol. 2. Traducere din limba rusă de M. Revenco ş. a. Chişinău:
Universitas, 1991.
3. Donald J. Pietrzyk, Clyde W. Frank. Chimie analitică. Traducere din
limba engleză de V. Simion. Bucureşti: Editura Tehnică, 1989.
4. I. Gureţki, V. Kuzneţov, L. Kuzneţova ş. a. Compendiu de lucrări
practice: metode fizico-chimice de analiză. Traducere din limba rusă
de A. Russu ş. a. Chişinău: Lumina, 1993.
5. A. Duca, C. Luca, I. A. Crişan. Chimia analitică și analiza
instrumentală. Bucuresti: Ed. Didactică şi Pedagogică, 1983.
6. B. N. Stepanenco. Curs de chimie organică. Chişinău: Lumina, 1970.
7. F. Badea, F. Kerek. Stereochimie. Bucureşti: Editura Ştiinţifică,
1974.
8. C. Liteanu, S. Gocan şi A. Bold. Separatologie analitică. Cluj-
Napoca: Editura Dacia, 1981.
9. C. Liteanu, S. Gocan, T. Hodişan, H. Naşcu. Cromatografia de lichide.
Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1974.
10. G. Cîmpan, S. Cobzac. Metode analitice de separare. Manual de
lucrări practice. Cluj-Napoca: Universitatea "Babes-Boliai", 1995.
11. Elena Jersan. Metode de separare în chimia analitică. Bucureşti:
Editura Tehnică, 1983.
12. Elena Jersan. Electroforeza. Bucureşti: Editura Tehnică, 1984.
13. N. Necula, A. Micu, V. Marinoiu. Cromatografie de proces.
Bucureşti: Editura Tehnică, 1980
14. Ileana Funduc. Electroforeza capilară. Revista Română de Medicină
de Laborator. Vol. 2, Nr. 1, Martie, 2006, P. 88-94.
15. I. Pogany., M. Banciu. Metode fizice în chimia organică. Bucureşti:
Editura Ştiinţifică, 1972.
16. A. Rusu, V. Bodiu. Metode fizico-chimice. Electrochimie. Îndrumar
de lucrări practice. Chişinău: UTM, 1999.
17. R. Sturza, Iu. Subotin, V. Amarii. Metode optice de analiză.
Îndrumar de laborator. Chişinău: UTM, 2002.
18. L. Zadorojnâi. Metode cromatografice de separare şi analiză.
Îndrumar de laborator. Chişinău: UTM, 1998.

248
19. L. Zadorojnâi. Analize fizico-chimice. Ciclu de prelegeri. Chişinău:
UTM, 2002.
20. Rodica Sturza. Principii moderne de analiză a alimentelor.
Monografie, Chişinău: UTM, 2006.
21. Ю. С. Ляликов. Физико-химические методы анализа, М.: Химия,
1974.
22. А. П. Крешков. Основы аналитической химии, Т. 3, М.: Химия,
1977.
23. В. Ф. Барковский. Физико-химические методы анализа. М.:
Химия, 1972.
24. Физико-химические методы анализа. Под ред. проф. В. Б.
Алесковского и проф. К. Б. Яцимирского. Л.: Химия, 1988.
25. В. Л. Кубасов, С. А. Зарецкий. Основы электрохимии. М.:
Химия, 1976.
26. Я. И. Коренман. Практикум по аналитической химии.
Электрохимические методы анализа. Воронеж: Изд-во ВГУ,
1992.
27. Т. Я. Паперно и др. Физико-химические методы исследования в
органической и биологической химии. М.: Просвещение, 1977.
28. А. К. Бабко и др. Физико-химические методы анализа, М.:
Высшая школа, 1968.
29. Э. Ю. Янсон. Теоретические основы аналитической химии, М.:
Высшая школа, 1987.
30. Н. Я. Логинов и др. Аналитическая химия. М.: Химия, 1979.
31. Руководство по аналитической химии. Под ред. Ю. А. Клячко.
М.: Химия, 1975.
32. И. К. Цитович. Курс аналитической химии, М.: Химия, 1977.
33. Д. А. Вяхирев, А. Ф. Шушунова. Руководство по газовой
хроматографии. М.: "Высшая школа", 1987.
34. Б. В. Айвазов. Основы газовой хроматографии. М.: "Высшая
школа". 1977.
35. Б. В. Столяров, И. М. Савинов, А. Г. Витенберг. Руководство к
практическим работам по газовой хроматографии. "Химия".
Ленинградское отделение, 1978.
36. Ю. Ю. Лурье. Справочник по аналитической химии. М.: Химия,
1979.

249
 ANEXĂ

Sisteme redox şi potenţialele lor standarde

Ox/Red Reacţia la electrod o(V)
1 2 3
Ag+ /Ag Ag+ + 1ē → Ag +0,799
Al3+/Al Al3+ +3 ē → Al –1,662
H3AsO4/ HAsO2 H3AsO4 + 2H+ + 2ē → HAsO2+ 2H2O +0,56
AsO43-/ AsO2- AsO43- + 2H2O + 2ē → AsO2-+ 4OH- –0,71
BrO3-/ Br2 BrO3- + 12H+ + 10ē → Br2 + 6H2O +1,52
-
BrO3 / Br2 BrO3- + 6H2O + 10ē → Br2 + 12OH- +0,50
BrO3-/ Br - BrO3- + 6H+ + 6ē → Br - + 3H2O +1,45
BrO3-/ Br - BrO3- + 3H2O + 6ē → Br - + 6OH- +0,61
-
Br2/2Br Br2 +2ē → 2Br - +1,087
C6H4O2/C6H4(OH)2 C6H4O2+ 2H+ + 2ē → C6H4(OH)2 +0,699
Cd2+/Cd Cd2+ + 2ē → Cd –0,403
4+ 3+
Ce / Ce Ce4+ + 1ē → Ce3+ +1,74
Cl2/2Cl - Cl2 + 2ē → 2Cl - +1,359
-
ClO3 /Cl2 ClO3- + 12H+ + 10ē → Cl2 + 6H2O +1,47
- -
ClO3 / Cl ClO3- + 6H+ + 6ē → Cl - + 3H2O +1,45
ClO4-/ Cl - ClO4- + 8H+ + 8ē → Cl - + 4H2O +1,38
- -
ClO4 / Cl ClO4- + 4H2O + 8ē → Cl - + 8OH- +0,56
ClO4-/Cl2 2ClO4- + 16H+ + 14ē → Cl2 + 8H2O +1,39
2-
Cr2O7 /2Cr 3+
Cr2O72- + 14H+ + 6ē → 2Cr3+ + 7H2O +1,33
2-
CrO4 /Cr(OH)3 CrO42-+ 4H2O +3ē → Cr(OH)3 +5OH- –0,133
Cu2+/Cu Cu2+ + 2ē → Cu +0,345
2+
Cu /CuI Cu2+ + I- + 1ē → CuI +0,86
2Cu(OH)2/Cu2O 2Cu(OH)2 + 2ē → Cu2O + 2OH-+ H2O –0,08
CuS↓/Cu CuS↓ + 2ē → Cu + S2- –0,70
Cu2S↓/Cu Cu2S↓ + 2ē → 2Cu + S2- –0,88
F2↑/2F- F2↑ + 2ē → 2F- +2,77
3+ 2+
Fe /Fe Fe3+ + 1ē → Fe2+ +0,77
2H+/H2 2H+ + 2ē → H2 0,000
2H2O/H2 2H2O + 2ē → H2 + 2OH- –0,828
H2O2/H2O H2O2 + 2H+ + 2ē → 2H2O +1,77

250
 Continuarea anexei
1 2 3
I3-/3I- I3- +2 ē → 3I- +0,545
K+/K K+ + 1ē → K –2,923
MnO4-/Mn2+ MnO4- + 8H+ + 5ē → Mn2+ + 4H2O +1,51
MnO4-/MnO2↓ MnO4- + 2H2O + 3ē → MnO2 + 4OH- +0,60
MnO4-/ MnO42- MnO4- + 1ē → MnO42-
HNO2/NO↑ HNO2 + H+ + 1ē → NO↑ + H2O +0,98
NO2-/NO↑ NO2- + H2O + 1ē → NO↑ + 2OH- –0,46
NO3-/NO2- NO3- + H2O + 2ē → NO2- + 2OH- +0,01
NO3-/NO2↑ NO3- + 2H+ + 1ē → NO2↑ + H2O +0,80
NO3-/HNO2 NO3- + 3H+ +2ē → HNO2 + H2O +0,94
NO3-/NO NO3- + 4H+ + 3ē → NO↑ + 2H2O +0,96
2NO3-/N2 2NO3- + 12H+ + 10ē → N2↑ + 6H2O +1,24
NO3-/NH4+ NO3- + 10H+ + 8ē → NH4+ + 3H2O +0,87
NO3-/NH4+ NO3- + 7H2O + 8ē → NH4OH + 9OH- –0,12
Na+/Na↓ Na+ + 1ē → Na↓ –2,713
O2↑/H2O O2↑ + 4H+ + 4ē → 2H2O +1,229
O2↑/OH- O2↑ + 2H2O + 4ē → 4OH- +0,401
O3↑/O2↑ O3↑ + 2H+ + 2ē → O2↑ + H2O +2,07
O3↑/O2↑ O3↑ + H2O + 2ē → O2↑ + 2OH- +1,24
S↓/S2- S↓ + 2ē → S 2- –0,464
S↓/H2S↑ S↓ + 2H+ +2ē → H2S↑ +0,141
S4O62-/2S2O32- S4O62- + 2ē → 2S2O32- +0,09
S2O32-/ S↓ S2O32- + 6H++ 4ē → 2S↓ + 3H2O +0,50
2SO32-/S2O32- 2SO32- + 3H2O + 4ē → S2O32-+ 6OH- –0,58
2H2SO3/S2O32- 2H2SO3 + 2H+ + 4ē → S2O32-+ 3H2O +0,40
SO42-/SO32- SO42- + 2H+ + 2ē → SO32- + H2O +0,17
SO42-/SO32- SO42- + H2O + 2ē → SO32- + 2OH- –0,93
2SO42-/S2O32- 2SO42- + 10H+ + 8ē → S2O32-+ 5H2O +0,29
2SO42-/S2O32- SO42- + 5H2O + 8ē → S2O32- + 10OH- –0,76
SO42-/ S↓ SO42- + 8H+ + 6ē → S↓ + 4H2O +0,36
SO42-/H2S↑ SO42- + 10H+ + 8ē → H2S↑ + 4H2O +0,31

251
 CUPRINS

Scopul şi obiectivele disciplinei ...................................................... 3

1. Metode spectrale şi optice de analiză .......................................... 4
1.1. Interacţiunea radiaţiei electromagnetice cu substanţa.
Spectrul radiaţiei electromagnetice ............................................... 4
1.2. Absorbţia şi emisia radiaţiei electromagnetice .............................. 8
1.3. Analiza spectrală de emisie atomică
(spectroscopia de emisie atomică) .............................................. 10
1.3.1. Spectroscopia de emisie în flacără (flamfotometria) ........... 12
1.4. Analiza spectrală de absorbţie atomică
(spectroscopia de absorbţie atomică) .......................................... 16
1.5. Analiza spectrală de absorbţie moleculară
(spectroscopia de absorbţie moleculară) ..................................... 17
1.5.1. Fotometria. Legea fundamentală a absorbţiei luminii.
Legea Bouguer-Lambert-Beer ............................................ 17
1.5.2. Spectre de absorbţie............................................................. 21
1.5.3. Geneza spectrelor de absorbţie moleculară ......................... 22
1.5.4. Condiţiile optime pentru dozările fotometrice .................... 32
1.5.5. Analiza fotometrică cantitativă............................................ 35
1.5.6. Legea aditivităţii. Analiza fotometrică a amestecurilor
cu mai mulţi componenţi ..................................................... 37
1.5.7. Titrări fotometrice ............................................................... 39
1.6. Nefelometria şi turbidimetria....................................................... 41
1.7. Spectrometre utilizate în fotometrie ............................................ 45
1.8. Analiza luminescentă................................................................... 50
1.9. Analiza spectrală bazată pe difuziunea combinată a luminii ....... 55
1.10. Spectrometria în IR. Spectre de vibraţie.
Identificarea calitativă a compuşilor chimici ............................ 58
1.11. Spectrometria de rezonanţă magnetică nucleară (RMN) ........... 61
1.11.1. Fenomenul de rezonanţă magnetică nucleară .................... 62
1.11.2. Principiul de funcţionare a spectrometrului de RMN........ 67
1.11.3. Analiza spectrelor RMN .................................................... 69
1.12. Spectrometria de masă ............................................................... 73
1.12.1. Principiul spectrometriei de masă ..................................... 74
1.12.2. Tehnici noi utilizate în spectrometria de masă .................. 75
1.12.3. Funcţionarea spectrometrului de masă .............................. 76
1.12.4. Prezentarea generală a unui spectru de masă..................... 80
252
 1.12.5. Determinarea formulei moleculare a substanţei analizate . 82
1.12.6. Tehnologia ICP-MS (plasma cuplată inductiv -
spectrometrie de masă) ...................................................... 86
1.13. Polarimetria ............................................................................... 87
1.13.1. Rotirea planului de polarizare a luminii ............................ 87
1.13.2. Măsurarea activităţii optice ............................................... 89
1.13.3. Rotaţia molară a planului de polarizare ............................. 92
1.13.4. Analiza spectropolarimetrică ............................................. 94
1.14. Analiza refractometrică ............................................................. 95
1.14.1. Indicele de refracţie şi reflexia internă totală .................... 95
1.14.2. Măsurarea indicelui de refracţie ........................................ 98
1.14.3. Refracţia moleculară........................................................ 100
2. Metode cromatografice de separare şi analiză ......................... 101
2.1. Scurt istoric al dezvoltării metodelor cromatografice
de separare şi analiză ................................................................ 101
2.2. Clasificarea metodelor cromatografice de separare şi analiză ... 102
2.3. Dinamica proceselor cromatografice.
Definirea parametrilor de retenţie ............................................. 104
2.3.1. Picul cromatografic ........................................................... 108
2.3.2. Metoda talerelor teoretice (MTT)...................................... 111
2.3.3. Teoria cinetică ................................................................... 114
2.3.4. Factorii care influenţează eficacitatea de separare ............ 117
2.3.5. Rezoluţia - criteriul de separare - Rs.
Coeficientul de selectivitate - ......................................... 117
2.3.6. Forma picului cromatografic ............................................. 119
2.4. Cromatografia de gaze ............................................................... 121
2.4.1. Cromatografia gaz-lichid ................................................... 121
2.4.2. Cromatografia gaz-solid .................................................... 127
2.4.3. Accesoriile şi ustensilele în cromatografia de gaze ........... 129
2.5. Cromatografia de lichide ........................................................... 140
2.5.1. Cromatografia de lichide de înaltă performanţă (HPLC) .. 140
2.5.2. Cromatografia prin excluziune sterică............................... 146
2.5.3. Cromatografia de lichide bazată pe separări chirale .......... 149
2.5.4. Cromatografia prin schimb ionic ....................................... 150
3. Metode electrochimice de analiză ........................................... 159
3.1. Analiza conductometrică (conductometria)............................... 160
3.1.1. Conductibilitatea electrică a soluţiilor ............................... 160
3.1.2. Clasificarea metodelor conductometrice de analiză .......... 164
253
 3.1.3. Măsurarea conductibilităţii electrice ................................. 165
3.1.4. Conductometria la curent de înaltă frecvenţă .................... 167
3.2. Analiza potenţiometrică (potenţiometria) .................................. 169
3.2.1. Echilibre de oxido-reducere (redox).................................. 170
3.2.2. Electrozi. Potenţial electrochimic (de electrod).
Potenţial de oxido-reducere (redox) .................................. 172
3.2.3. Termodinamica electrochimică. Ecuaţiile lui Nernst.
Calcularea potenţialului electrochimic (redox) ................. 177
3.2.4. Factorii care influenţează valoarea potenţialului (redox) .. 180
3.2.5. Caracteristica electrozilor ................................................. 184
3.2.6. Celula galvanică. Măsurarea potenţialului.
electrochimic. Redoximetria ............................................. 191
3.2.7. pH − metria........................................................................ 195
3.2.8. Caracterul oxidant al apei .................................................. 199
3.2.9. Constanta de echilibru pentru reacţiile redox .................... 200
3.2.10. Titrarea potenţiometrică. Reprezentarea grafică
a proceselor electrochimice de oxido-reducere.
Curbe de titrare ............................................................... 204
3.3. Analiza coulombmetrică. Electroliza ........................................ 207
3.3.1. Celula electrolitică ............................................................. 207
3.3.2. Potenţialul de descompunere şi supratensiunea ................ 208
3.3.3. Legile electrolizei .............................................................. 210
3.3.4. Coulombmetria .................................................................. 212
3.4. Analiza voltamperometrică (voltamperometria)........................ 218
3.4.1. Analiza polarografică (polarografia) ................................. 220
3.4.2. Titrarea amperometrică ..................................................... 231
3.5. Electroforeza ............................................................................. 236
3.5.1. Clasificarea metodelor de separare prin electroforeză....... 238
3.5.2. Descrierea aparatului şi modul de lucru ............................ 240
3.5.3. Electroforeza capilară ........................................................ 241
3.5.4. Avantajele electroforezei ................................................... 246
Bibliografie .................................................................................. 248
Anexă ........................................................................................... 250

254
 METODE FIZICO-CHIMICE
DE ANALIZĂ

Ciclu de prelegeri

Elaborare: Larisa Zadorojnâi

Redactor: E. Gheorghișteanu
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
Bun de tipar 16.01.2018 Formatul hârtiei 60x84 1/16
Hârtie de ofset. Tipar RISO Tirajul 50 ex.
Coli de tipar 16,0 Comanda nr. 02
2004, UTM, Chişinău, bd. Ştefan cel Mare și Sfânt, 168
Editura “Tehnica - UTM”
2045, Chişinău, str. Studenţilor,9/9

255