Sisteme disperse

1. Definiţii
Sistemele constituite dintr-o singură fază se numesc sisteme omogene (mono-fazice).
Sistemele care cuprind mai multe faze, poartă numele de sisteme eterogene (polifazice); în interiorul acestora,
între fazele în contact există zone de discontinuitate, numite şi suprafeţe de separaţie, sau interfaze.
Sistemele disperse (SD) heterogene sunt sisteme termodinamice heterogene bifazice în care faza omogenă
este dispersată sub formă de unităţi discrete într-o altă fază.
• faza dispersată se mai numeşte şi fază discontinuă sau fază internă-este dispersată sub formă de unități
discrete,
• faza în care este dispersată faza discontinuă se numeşte fază continuă sau mediul de dispersie sau fază
externă.
Particulele fazei dispersate poartă numele de unităţi cinetice şi pot fi macromolecule sau agregate de atomi,
ioni sau molecule.
În interiorul unei faze, starea de agregare este aceeaşi.
Există sisteme disperse în care starea de agregare a diferitelor faze este aceeaşi, între faze existând suprafeţe
de separaţie (de exemplu, amestecul unor lichide nemiscibile).
Sistemul dispers este un sistem care conţine domenii omogene dispersate într-un continuu omogen.
Sistemele disperse, spre deosebire de soluțiile moleculare sunt sisteme instabile termodinamic deoarece tind
să-și micșoreze energia liberă superficială prin aglomerare. Ele pot fi stabilizate cu substanțe tensioactive care se
adsorb pe suprafața particulelor, micșorȃndu-le energia superficială și împiedicȃndu-le să se aglomereze.
Sistemele de substanţe farmaceutice sunt sisteme disperse astfel încât cunoaşterea proprietăţilor lor în etapa
de preformulare a medicamentului este absolut necesară pentru proiectarea, prepararea şi controlul lor.
Uneori prin interacţiunile dintre particule se ajunge la unirea acestora, ducând la creşterea dimensiunilor lor,
separarea fazelor şi prin urmare distrugerea sistemului dispers prin coagulare sau floculare, de aceea este necesar să
se acţioneze prin adăugarea coloizilor micelari de asociaţie sau a coloizilor moleculari pentru a se conferi sistemului
dispers o stabilitate mai mare.

2. Mărimile care caracterizează sistemele disperse

Mărimile care caracterizează SD pot fi :

dimensiunea transversală a şi diametrul echivalent δ,
gradul de dispersie D,
aria specifică Asp.
Particulele SD pot avea cele mai diferite forme:
• sfere, cubice- are sens conceptul de dimensiune transversală a
• elipsoizi, fire, lamele- are sens conceptul de diametrul echivalent δ
Diametrul echivalent δ al particulelor fazei dispesate a unui SD este egal cu diametrul unei sfere ipotetice
(altă formă decat sferică sau cubică) care, într-un anumit proces, de exemplu la sedimentarea în câmp gravitaţional
sau centrifugal, se comportă ca şi particulele reale ale fazei disersate
Cei doi parametri, dimensiunea transversală şi diametrul echivalent al particulelor fazei dispersate, se
exprimă în SI în metri.
Gradul de dispersie D reprezintă valoarea reciprocă a dimensiunii transversale:
1 (10.1)
D=
a
Cu cât dimensiunea particulelor scade va creşte gradul de dispersie. Gradul de dispersie exprimă numărul de
particule care ar putea fi așezate una lȃngă alta pe o distanță de 1 cm.
Aria specifică Asp reprezintă aria interfeţei unităţii de volum a fazei dispersate.
Aria specifică este definită prin relaţia:
A12 (10.2)
Asp =
V
A12 = 4  r 2 (10.3)
4  r 3 (10.4)
V=
3
A12 - aria interfacială totală dintre fazele 1 şi 2 ale sistemului dispers

1
 V - volumul total al fazei dispersate

3. Clasificări ale sistemelor disperse

Clasificarea SD în funcţie de diametrul echivalent δ (sau raza particulelor fazei disperse), respectiv de aria
specifică Asp (Tabel 10.1):
• SD grosiere (care curg),
-particulele sunt vizibile la microscop,
-nu traversează hârtia de filtru normală, membranele de dializă sau cele semipermeabile,
-sunt netransparente,
-particulele nu difuzează,
-exemple suspensiile şi emulsiile farmaceutice, celule roşii ale sângelui, nisip în apă.
• SD microeterogene: soluri (coloizi liofobi, soli liofobi)
• SD ultramicroeterogene (coloidale) sau ceea ce se numesc amestecuri heterogene,
-au particule cu dimensiuni între 1-500 nm,
-particulele sunt vizibile la ultramicroscop şi la microscopul electronic,
-traversează hârtia de filtru dar nu şi membranele semipermeabile,
-sunt transparente, prezintă opalescenţă
-difuzează foarte încet,
-exemple solurile de argint colidal, polimerii naturali şi sintetici.

Tabel 10.1. Clasificarea sistemelor disperse în funcţie de raza particulei diametrul echivalent δ,
respectiv a ariei specifice Asp
δ (m) Asp (cm-1)
SD grosiere 10-5-10-3 m Asp (cm-1) <103
SD microeterogene 10-7-10-5 m 103 < Asp (cm-1) < 105
-9 -7
SD ultramicroeterogene 10 -10 m 105 < Asp (cm-1) < 107
SD moleculare 10-10-10-9 m -

• Sisteme moleculare sau soluţii adevărate sau amestecuri omogene,

-au particule mai mici de 1 nm,
-particulele sunt invizibile la microscopul electronic,
-traversează hârtia de filtru şi membranele semipermeabile,
-difuzează rapid,
-sunt omogene, stabile, optic pustii
-exemple ionii în soluţie, glucoză în soluţie.

Sistemele disperse se situează între soluțiile adevărate (cu dispersie moleculară D=10 8 cm-1 și dispersiile
mecanice grosiere (cu D˂103 cm-1).

Existenţa unei arii interfazice considerabile în domeniul SD coloidale şi creşterea acestei arii odată cu
micşorarea dimensiunilor particulelor fazei dispersate reprezintă un factor de instabilitate termodinamică.
Clasificarea SD în funcţie de forma particulelor fazei dispersate:
• SD izodiametrice- particulele pot fi sferice, cubice, octaedrice, mărimea particulelor fazei dispersate este
determinată de o singură dimensiune,
• SD anizodiametrice- mărimea particulelor fazei dispersate este determinată de mai multe dimensiuni.

Clasificarea SD în funcţie de dispersia dimensiunilor particulelor dispersate:

• SD monodisperse- particulele cu dimensiuni practic identice, rareori particulele unui SD real au toate
aceeaşi dimensiune.
• SD polidisperse- dimensiunile particulelor se încadrează într-un domeniu destul de larg. Cele mai multe SD
prezintă prezintă particule dispersate de dimensiuni diferite.

În funcţie de starea de agregare a celor două faze, SD se clasifică în opt clase de sisteme disperse care diferă
între ele prin propretăţile molecular-cinetice (sedimentarea, difuzia, cremarea), prin proprietăţile reologice şi optice
(Tabelul 10.2).

2
 Tabel 10.2. Clasificarea sistemelor disperse în funcţie de starea de agregare a fazelor
Faza dispersată Mediul de dispersie Denumire sistem dispers
G G nu există
L G aerosol lichid
S G aerosol solid
L L emulsie
L S emulsie solidă
G L spumă
G S spumă solidă
S L suspensie
S S suspensie solidă

Potrivit definției IUPAC, o substanță se află în stare coloidală dacă particulele componente au cel puțin o
dimensiune cuprinsă între 10-9 și 10-6 m.
Pentru SD care fac parte din categoria celor cu dispersie coloidală se foloseşte denumirea de soli. Solul este
un sistem în care particulele formează structuri legate care conferă o anumită rezistenţă.
Dacă se notează cu indicele 1 faza dispersată şi cu indicele 2 mediu de dispersie sistemele L1/G2, S1/G2 se
numesc aerosoli, iar sistemele G1/L2, L1/L2, S1/L2 se numesc liosoli.
-după natura mediului de dispersie lichid hidrosoli
liosoli: alcoolosoli
organosoli eterosoli
benzenosoli

Clasificarea sisteme disperse coloidale în funcţie de modul de interacţiune al particulelor fazei dispersate cu
moleculele mediului de dispersie (afinitatea particulelor fazei dispersate față de moleculele mediului de dispersie):
• coloizi liofili- particulele fazei dispersate leagă moleculele mediului de dispersie (particulele fazei dispersate
prezintă afinitate față de mediul de dispersie), exemple: coloizi micelari de asociaţie, coloizi moleculari. Datorită
înaltei afinităţi sau atracţii între faza dispersată şi astfel de medii de dispersie, dispersiile coloidale liofile pot să se
formeze spontan, când cele două faze sunt aduse în contact. Mai mult, dispersiile liofile sunt relativ stabile
termodinamic şi pot fi refăcute uşor după pierderea mediului de dispersie adică, sunt sisteme reversibile.
Coloizii liofili se obțin simplu, prin dizolvarea substanței în materialul solventului utilizat.
• coloizi liofobi- particulele fazei dispersate nu leagă moleculele mediului de dispersie, exemple unele substanţe
anorganice: sulf, argint, aur.
• coloizi de asociație sau micele coloidale.
Clasificarea dispersiilor coloidale în funcţie de provenienţă:
•coloizii anorganici - exemple: derivaţii coloidali de argint, unele preparate de hidroxid feric coloidal, sulf coloidal,
aur, mercur şi cupru coloidal, bentonită, aerosil,
•coloizii organici - exemple: guma arabică (coloid natural folosit ca agent de îngroșare a suspensiilor), guma
tragacanta (agent de îngroșare superiro gumai arabice), guma de xantan, alginaţi (alginat de sodiu, alginat de
propilenglicol), amidonul, pectina, metilceluloza, carboximetilceluloză, celuloza microcristalină, alcool polivinilic.

7. Elemente privind stabilitatea sistemelor coloidale

Sistemele disperse coloidale liofobe sunt sisteme instabile din punct de vedere termodinamic, obţinerea lor
se realizează cu consum de energie şi cu creşterea suprafeţei interfazice.
dGT , p ,n = dA
G - energia liberă a sistemului
γ - tensiunea superficială
A- aria interfacială a sistemului
Pentru că un sistem termodinamic evoluează spontan spre starea de echilibru cu scăderea energiei libere
ΔG≤0, dispersiile coloidale liofobe at tendinţa de a se transforma în sisteme bifazice cu valori minime ale suprafeţei
interfaciale, ceea ce reprezintă o distrugere a lor.
Scăderea spontană a suprafeţei interfaciale, adică destabilizarea sistemelor disperse coloidale are loc prin
următoarele acţiuni:

3
• particulele coloidale se deplasează sub acţiunea greutăţii proprii sau a altor forţe care acţionează prin mediul de
dispersie, se acumulează în anumite zone ale sistemului coloidal în funcţie de densitatea celor două faze şi duc la
fenomene de sedimentare, ecremare.
• particulele coloidale se unesc cu formarea unui număr de agregate mai voluminoase decât cele iniţiale şi duc la
fenomene de floculare, coagulare, coalescenţă.
• variaţia potenţialului electrocinetic cu distrugerea particulelor coloidale mici şi creşterea particulelor mari conduc
la fenomenul Ostwald.
Stabilitatea coloidală reprezintă capacitatea sistemului dispers de a-şi păstra intacte proprietăţile iniţiale: grad
de dispersie, distribuţia particulelor, culoare.
Stabilitatea coloidală poate fi cinetică şi agregativă.
Stabilitate cinetică reprezintă capacitatea sistemului dispers coloidal de a se opune tendinţei de separare a
celor două faze prin deplasarea particulelor coloidale prin mediul de dispersie sub acţiunea unor forţe externe
(gravitaţională, centrifugală, electrică, magnetică).
Stabilitatea cinetică a sistemelor disperse coloidale liofobe este favorizată de:
• scăderea dimensiunii particulelor, care determină scăderea vitezei de deplasare a particulelor prin faza continuă.
Aceste factor este uşor de controlat prin utilizarea unor metode adecvate de obţinere a particulelor coloidale de
dimensiuni foarte mici.
• scăderea diferenţei de densitate între cele două faze- factor care necesită echilibrul între cele două forţe
gravitaţională şi de frecare. Acestor factor este greu de controlat.
• creşterea vâscozităţii mediului de dispersie, se împiedică astfel deplasarea particulelor coloidale.
• creşterea temperaturii ar trebui să crească stabilitatea coloidală deoarece mişcarea browniană este favorizată de
creşterea temperaturii. Dacă temperatura creşte peste o anumită valoare, creşte frecvenţa ciocnirilor dintre particule
care conduc la unirea particulelor coloidale în agregate şi are loc destabilizarea sistemului coloidal.
Ca orice sistem eterogen, soluţiile coloidale sunt supuse unor fenomene de instabilitate (ecremarea, floculare,
coalescenţa, sedimentarea) în prezenţa electroliţilor, neelectroliţilor şi a altor macromolecule sau nesolvenţi.
Stabilitatea agregativă reprezintă stabilitatea faţă de procesul de agregare. Stabilitatea agregativă se obţine
sub influenţa a doi factori: factorul electrostatic şi factorul staric, ambii împiedicand unirea particulelor fazei disperse.
Destabilizarea, adică distrugerea sistemelor coloidale prin aglomerarea particulelor fazei disperse se
realizează în două moduri: prin coagulare sau prin floculare.
Coagularea constă în unirea particulelor fazei disperse prin îndepărtarea stabilizatorului de pe suprafaţa
particulelor, particulele formează agregate care se redispersează foarte greu sau deloc. Coagularea este procesul de
modificare fizică a dispersiei coloidale cu apariţia de flocoane, formaţiuni agregate sau gelificate de macromolecule,
până la starea de gel. Agenţii care produc coagularea se numesc agenţi de coagulare. Agenţii de coagulare pot fi fizici
(temperatura, lumina, acţiunea mecanică, electrică, ultrasonică) sau chimici (electroliţi, neelectroliţi, poliol, altă
macromoleculă, nesolvent) prin modificarea proprietăţilor mediului de dispersie cu pierderea stratului puternic liofil
(hidrofil) din jurul moleculei, care conferă stabilitate soluţiilor coloidale.

Emulsiile

Emulsiile, ca formă farmaceutică, reprezintă un sistem dispers heterogen format din faze nemiscibile
dispersate, din care unul se află fin divizat și distribuit uniform sub formă de picături în celălalt lichid şi stabilizate
cu ajutorul emulgatorilor.
Conform FRX emulsiile sunt preparate farmaceutice lichide, mai mult sau mai puțin vȃscoase, constituite
dintr-un sistem dispers format din 2 faze lichide nemiscibile, realizate cu ajutorul unor emulgatori, destinate
administrării interne sau externe.
Fazele emulsiilor sunt lichide, cu proprietăţi net distincte; la suprafaţa lor de contact se formează o tensiune
interfacială ce le împiedică dispersarea. Agitarea energică a unui astfel de sistem duce la amestecarea temporară a
celor două lichide. Uleiul de floarea soarelui şi apa sunt nemiscibile, dar la agitare, cantităţi reduse din ulei devin
temporar dispersate în apă. Uleiul este faza dispersată, internă sau discontinuă, iar apa este mediul de dispersie, faza
externă, continuă, la care este adăugată o a treia substanţă cu proprietatea de a se concentra la interfaţa de separare a
fazelor, realizând o stabilizare a celor două faze. Astfel, particulele de ulei vor rămâne dispersate în mediul apos
evitându-se separarea în faze distincte. Cea de a treia substanţă se numeşte emulgator şi este agentul care
condiţionează existenţa emulsiei.
Emulsiile sunt alcătuite din
• lichidul dispersat=faza internă sau discontinuă – sub formă de picături cu diametrul de 0.1-10 μm, uneori
pȃnă la 50 μm
• mediul de dispersie = faza internă sau continuă

4
 • emulgatorul – orientat între cele două faze, dispersează și stabilizează cele 2 lichide nemiscibile, micșorează
tensiunea superficială între cele 2 lichide.
Emulsiile sunt de tipul U/A când faza uleioasă este dispersată în mediul apos şi A/U când faza apoasa este
dispersata în ulei.
În scopul uniformizării noţiunii de fază uleioasă şi apoasă se foloseşte pentru faza cu proprietăţi lipofile
simbolul L (U) şi pentru cea cu proprietăţi hidrofile H (A).
Astfel:
• emulsie de tip U/A se poate scrie L/H,
• emulsia A/U - H/L.
Emulsiile multiple:
➢ apă în ulei în apa (A/U/A) vor deveni H/L/H,
➢ ulei-apă-ulei (U/A/U) - L/H/L.
F.R. X clasifică emulsiile în funcţie de faza internă şi de faza externă în:
➢ emulsii apă în ulei (A/U),
➢ şi emulsii ulei în apă (U/A).
Emulgatorul, ca o a treia componentă a unei emulsii, cu rol în stabilizarea fazei disperse în mediul de
dispersie, poate acţiona prin mai multe mecanisme. Emulgatorii care se orientează la interfaţa celor două lichide şi
produc o reducere a tensiunii interfaciale cu formarea unei pelicule în jurul particulei fazei interne se numesc
emulgatori adevăraţi sau propriu-zişi. În această grupa sunt incluse substanţele tensioactive (anionice, cationactive,
neionogene şi amfotere).
Emulgatorii care contribuie la mărirea vâscozităţii fazei externe se numesc pseudoemulgatori sau emulgatori
secundari.
Emulgatorii adevăraţi sunt substanţe caracterizate prin structura amfifilă polar-nepolar, cu afinitate atât
pentru faza uleioasă, cât şi apoasă. Ele se orientează la interfaţa celor două lichide nemiscibile, formează un film
monomolecular, se dizolvă preferenţial în cele două faze distincte şi astfel determină o acţiune stabilizatoare, anulând
tendinţa de coalescenţă, de lipire a picăturilor fazei dispersate. Substanţele tensioactive pot fi şi purtătoare de sarcini
electrice care contribuie la stabilitatea emulsiei prin respingerile de natura electrostatică.
Substanţele tensioactive se caracterizează printr-o structură chimică amfifilă - o catenă hidrocarbonată,
alungită, hidrofobă, care are la un capăt o grupare polară, redusă ca dimensiuni, dar care imprimă întregii molecule
caracter hidrofil. Pentru formarea şi stabilizarea unei emulsii U/A se urmăreşte intervenţia stearatului de sodiu, sare
a unui acid gras cu 18 atomi de carbon. Catena hidrocarbonată este imaginată printr-un dreptunghi, în timp ce partea
hidrofilă, gruparea polarizata, este reprezentată ca un cerc.

Reprezentarea părţii hidrofobe şi hidrofobe a unui

tensioactiv anionic - stearat de sodiu

Balanta HLB Hydrophile- Lipophile-Balance

-permite calculul cantității relative de emulgator care este necesar pentru a forma o emulsie din punct de
vedere fizic, dintr-un amestec de ulei și apă
-reprezintă raportul dintre cele două tipuri de grupări hidrofilă și lipofilă din molecula amfifilă a unui
emulgator.
-valoarea HLB se exprimă prin numere cuprinse între 1 și 40 în scara GRIFFIN
-punctul de echilibru la care hidrofilia este egală cu lipofilia=10
-valorile HLB pȃnă la 20 se referă la produșii neionogeni
- valori HLB mai mari de 20 înseamnă că hifrofilia unui compus în comparație cu etalonul (cu valoarea
HLB=10) este mai mare.

Factorii care afectează stabilitatea emulsiilor

Diametrul particulelor fazei dispersate este principalul factor care influenţează stabilitatea şi
biodisponibilitatea emulsiei. Realizarea emulsiilor ca forme farmaceutice se bazează pe obţinerea unor sisteme cu un
înalt grad de dispersie. Obţinerea unei emulsii cu particulele fazei dispersate cu raza cât mai mică presupune suprafaţă
mărită şi favorizarea trecerii principiului activ din faza internă în faza continuă, în vederea absorbţiei.

5
 În preformularea emulsiilor se urmăreşte obţinerea dimensiunilor reduse ale particulelor fazei interne ca o
condiţie esenţială a unei biodisponibilităţi eficiente.
Din punct de vedere tehnic, divizarea avansată ridică probleme de stabilitate.
Din formula lui Stokes rezultă ca scăderea diametrului particulei va produce o scădere a vitezei de
sedimentare. Cu cât picătura de lichid emulsionat este mai mică, stabilitatea acesteia este data de forţele la care este
supusă în mediul de dispersie. Picăturile de fluid dispersate în mediul extern sunt expuse acţiunii a două forţe verticale
de sens contrar:
➢ forţa presiunii hidrostatice care împinge, susţine particula în sus, şi
➢ forţa gravitaţiei, care atrage în jos.
Cele două forţe vor acţiona cu intensităţi cu atât mai reduse cu cât raza particulelor va fi mai mică.
Vâscozitatea mediului influenţează stabilitatea particulelor; va fi mai mare la emulsiile cu particule mici faţă
de emulsiile cu particule mari, care au posibilitatea să se contopească mai uşor. Viteza de separare a fazelor este
direct proporţională cu diferenţa dintre densitatea fazei interne şi a celei externe. Cu cât această diferenţă este mai
mică, cu atât emulsia este mai stabilă.
Emulsia este caracterizată de prezenţa a două faze deosebite ca proprietăţi fizico-chimice şi cu densităţi
diferite. Egalarea densităţilor nu reprezintă, de cele mai multe ori, o posibilitate practică.
Emulsiile ale căror componente au densităţi diferite pot fi uleiul de floarea soarelui cu apa, sau apa cu
bromoformul. Bromoformul, lichid nemiscibil cu apa şi cu soluţiile apoase, cu densitate mai mare ca a apei (d =
2,81), sedimentează rapid. Formulele magistrale cu bromoform se prepară sub formă de emulsie numai atunci când
cantitatea de bromoform depăşeşte coeficientul de solubilitate în apa 1:250. Rezolvarea formulei prin emulsionare
necesită o apropiere a densităţii bromoformului de densitatea apei, prin diluarea cu ulei de floarea soarelui, care are
o densitate de 0,93 (un gram de bromoform se diluează cu 5 g de ulei de floarea soarelui).
În funcţie de densităţile celor două faze, de semnul diferenţei dintre ele, se pot trage concluzii asupra
comportamentului ulterior al sistemului.
Pentru 1 =  2 , sistemul este stabil;
1   2 determină fenomenul de cremare, iar
1   2 produce sedimentarea fazei interne.
Vâscozitatea este influenţată şi de concentraţia fazei interne. În condiţiile în care particulele fazei dispersate
ar reprezenta sfere cu diametre egale, concentraţia maximă a fazei interne poate fi 74,02. Cantitatea de substanţă care
depăşeşte concentraţia maximă teoretică poate determina destructurarea emulsiei.
În realitate, se pot realiza emulsii mai concentrate datorită diversităţii în mărime, formă şi elasticităţii
particulelor. Vâscozitatea determină stabilitatea sistemului eterogen, ca fiind cea care influenţează şi proprietăţile
reologice ale emulsiei. Emulsiile de uz intern trebuie să aibă curgerea convenabilă pentru a putea fi administrate în
doze corespunzătoare.
Emulsia este cu atât mai stabilă cu cât concentraţia fazei interne este mai mică. Cu cât numărul particulelor
dispersate este mai mic în unitatea de volum, probabilitatea ciocnirilor este mai mică; şansele ca particulele să-şi
păstreze individualitatea sunt mai mari.

Fenomenele de instabilitate fizică a emulsiilor

Emulsia stabilă se caracterizează prin menţinerea constantă a mărimii particulelor fazei dispersate şi
distribuţia uniformă a particulelor în mediul de dispersie.
Fenomenele de instabilitate a emulsiilor sunt fenomene spontane, determinate de agenţi fizici, chimii şi de
agenţi biologici. Numeroase substanţe reacţionează cu emulgatorul, determinând desfacerea emulsiei. Sub acţiunea
acizilor, emulgatorul, reprezentat de săpunuri alcaline, se descompune în acizi graşi şi sarea alcalină a acidului
adăugat. Aceste două componente nu au proprietăţi emulgatoare. Intervenţia unui electrolit într-o anumită con-
centraţie asupra unei emulsii stabilizate cu un săpun alcalin determină precipitarea agentului emulsiv şi ruperea
emulsiei respective.
Fenomenul de cremare cu separare ascendentă este o formă de instabilitate mai puţin drastică decât ruperea
emulsiei, deoarece cremarea reprezintă faza premergătoare a distrugerii emulsiei, iar apropierea treptată a particulelor
între ele favorizează ruperea suprafeţei şi producerea coalescentei globulelor.
Cremarea sau ecremarea este un fenomen de separare a emulsiei în două straturi, dintre care unul este mai
concentrat în faza dispersată, denumit cremă.
Sedimentarea are loc în cazul emulsiilor a căror fază internă prezintă o densitate mai mare decât densitatea fazei
externe, cu separarea fazelor în direcţie descendentă.
Flocularea este un proces care se produce lent şi constă din gruparea globulelor în agregate. La agitare, globulele se
desfac şi emulsia devine omogenă.

6
Coalescenţa are loc ca o continuare a floculării, când picaturile se contopesc şi în final se produce o separare
completă a celor două faze. Viteza de separare a fazelor este dependentă de procesul floculării şi este caracteristică
emulsiilor diluate. Factorii care angrenează coalescenţa sunt specifici emulsiilor concentrate.
Dezemulsionarea, desfacerea, ruperea unei emulsii este fenomenul de separare a celor două componente ale emulsiei
şi prezintă ca faze intermediare cremarea, coalescenţa, sedimentarea. Aceste fenomene se pot influenţa reciproc sau
pot coexista.
Inversarea fazelor constă în schimbarea unei emulsii de tip U/A în emulsie de tip A/U, unde emulgatorul este un
săpun monovalent; prin asocierea cu un ion bivalent va rezulta săpunul corespunzător, emulgator tip A/U.

Suspensiile
Suspensiile sunt sisteme disperse heterogene саre сonţin o substаnţă solidă (fаzа dispersаtă) аflаtă
în exсees fаţă de limitа sа de solubilitаte într-un аnumit solvent (mediul de dispersie).
Din punсt de vedere fiziсo-сhimiс suspensiile sunt sisteme disperse grosiere, miсroeterogene
(miсrosсopiсe), fluide, сonstituite din douа fаze:
• fаzа dispersаtă, solidă, fin divizаtă, disсontinuă, internă, reprezentаtă de substаnţа асtivă mediсаmentoаsă;
асeаstа poаte fi o pulbere insolubilă sаu сu solubilitаte limitаtă în сeа de-а douа fаză;
Fаzа dispersаtă este formаtă din pаrtiсule solide disсrete sаu dintr-o reţeа de pаrtiсule, rezultаtă din
interасţiuneа pаrtiсulă-pаrtiсule. Substаnţele solide dispersаte în suspensii sunt fie сomponente insolubile
în vehiсul, fie pаrţiаl solubile sаu сu solubilitаte miсă.
Pаrtiсulele solide insolubile sunt destinаte fie аbsorbţiei fiziologiсe, în саzul аdministrаrii suspensiei pe
сăile orаlă şi pаrenterаle (асţiune sistemiсă); fie pentru o асţiune loсаlă, pe piele sаu muсose (muсoаsа
oсulаr, nаzаlă, buсo-fаringiаnă).
Mărimeа pаrtiсulelor solide suspendаte este сuprinsă între 0.1 și 100 μm, dаtorită асestui grаd de
dispersie, suspensiile sunt сlаsifiсаte în grupа dispersiilor miсroeterogene, pаrtiсulele solide fiind în
generаl, vizibile сu oсhiul liber. Limitа minimă de mărime а pаrtiсulelor solide dispersаte este 0.1μm și
prepаrаtele fluide сu асeаstă dimensiune sаu mаi mаre sunt denumite fаrmасeutiс, suspensii.
Dасă pаrtiсulele solide insolubile sunt sub 0.1 μm, sistemul dispers este сonsiderаt сoloidаl
(ultrаmiсroeterogen) și este înсаdrаt între soluțiile moleсulаre, саre sunt disperse omogene și suspensiile
сu pаrtiсule vizibile, саre sunt dispersii eterogene grosiere.
• fаzа dispersаntă, liсhidă, сontinuă, externă, numită mediu de dispersie sаu vehiсul.
Mediul de dispersie poаte fi:
• o fаză hidrofilă: аpă, soluţii аpoаse, soluţii extrасtive аpoаse, dispersii hidrofile mасromoleсulаre, аsoсiаte
sаu nu сu аlсool, gliсerol, propilengliсol, etс;
• o fаză lipofilă: uleiuri vegetаle, pаrаfină liсhidă, solutii uleioаse sаu аlte substаnţe misсibile сu асesteа
са: lаnolinа, сeаrа, spаn-uri.
Suspensiile pot сonține şi un аl treileа сomponent: аgentul de dispersie, de supensie sаu de
stаbilitаte, саre se аdаugă în generаl într-o suspensie dасă substаnţа mediсаmentoаsă este sub 20%, dаr
stаbilizаntul poаte lipsi din formulă.
Сonform definiției din FR X: suspensiile sunt prepаrаte fаrmасeutiсe liсhide, сonstituite din unа sаu
mаi multe substаnțe асtive, insolubile, suspendаte într-un mediu de dispersie liсhid și destinаte аdministrării
interne sаu externe.
Dаtorită evoluţiei сonсeptului de suspensie, асeste forme disperse sunt definite modern аstfel:
suspensiile fаrmасeutiсe сonstituie un sistem de eliberаre а substаnţei mediсаmentoаse în саre pаrtiсulele
solide insolubile sunt dispersаte са unităţi individuаle sаu са o reţeа de pаrtiсule într-um mediu liсhid
сontinuu.
Аproаpe toаte sistemele de suspensii depun fаză solidă în repаus, de асeeа nu este аbsolut neсesаr
să se evite sepаrаreа сelor două fаze, сi să se miсșoreze vitezа de sedimentаre și produsul finаl să permită
o redispersаre ușoаră а pаrtiсulelor suspendаte.
Suspensiile sunt sisteme instаbile termodinаmiс. Instаbilitаteа lor se mаnifestă аtât prin tendinţа de
sedimentаre а pаrtiсulelor fаzei solide (instаbilitаte сinetiсă) сât şi prin tendinţа lor de сreştere а
dimensiunilor şi de modifiсаre а grаdului de dispersie (instаbilitаte аgregаtivă).

7
 DEFLOCULATE Suspensii FLOCULATE
-particulele de solid rămȃn ca entități -stabilitate fizică mai
distincte mare, în special la
-sedimentul se separă cu o viteză relativ redispersaarea
mică care depinde de mărimea și de masa sedimentului
fiecărei particule -particulele solide sunt
-forța electrostatică de repulsie dintre legate între ele și formează
particule nu le permite să se unească, flocoanele, care sunt
depunȃndu-se individual aglomerări lejere, agregate
-particulele solide cad lent și nu includ între slabe de particule
ele mediul de dispersie lichid, ele astfel -sedimenteaza cu o viteză
devin compacte, iar straturile inferioare se determinată de mărimea și
tasează sub greitatea straturilor superioare. porozitatea lor
-cimentarea sau caking-ul (caking- -în flocon se formează
aglomerare) se datorează acestor fenomene legături intermoleculare
-limita sediment/ lichid supernatant nu este forțe Van Der Waals sau
definită, lichidul opalescent este opalescent London, particulele leagă
pentru că particulele mai fine rămȃn mai și molecule de lichid din
mult timp în suspensie mediul de dispersie
-coagularea se poate produce prin reducerea -lichidul supernatant este
potențialului Zeta al particulelor la un nivel limpede
la care predomină forța de atracție dintre -delimitarea este netă
particule, producȃnd formarea unei mase pentru că particulele mici
compacte, cu aspectul cheagului de lapte, coloidale sunt incluse în
greu de redispersabil flocoane și sedimentează
-SD cu stabilitate redusă a căror omogenitate odată cu acestea
lasă de dori -sedimentul nu se
-redispersarea sedimentului, întărit și -gradul de floculare- raportul dintre volumul de sediment și cimentează
stratificat, se face greu, sub acțiunea volumul inițial al suspensiei (exprimat în procente) -sedimentarea are loc
curenților hidrodinamici formați -cu cat raportul este mai mare cu atat gradul de floculare este rapid
-acest sedimentse desprinde în straturi și mai mare -sedimentul format este
particulele sunt neuniforme afȃnat
-dar prezintă avantajul că sedimentarea se -ocupă un volum însemnat
face lent, dacă suspensie are perioadă scurtă din volumul total al
de folosire riscul de cimentare a sistemului și include și o
sedimentului este mai mic, iar în farmacii se parte din lichidul din
recomandă aceste suspensii delfoculate emdiu de dispersie
-sedimentarea se face mai
repede