Fermentaţii continue

Avantajele fermentaţiilor continue sunt:

◼ reducerea timpilor morţi necesari pentru curăţire, umplere, golire,
sterilizare, răcire;
◼ reducerea volumului fermentatoarelor;
◼ posibilitatea automatizării;
◼ utilizarea mai eficientă a substratului şi
◼ obţinerea unor randamente mai mari de produs.
Fermentaţiile continue se pot realiza în sisteme:
- omogene, când masa din interiorul fermentatorului are o
compoziţie uniformă (amestecare perfectă), sau
- eterogene când compoziţia mediului variază în lungimea
fermentatorului (cazul bioreactoarelor tubulare, considerate cu
deplasare totală);
- deschise când microorganismele părăsesc zona de fermentaţie
în mod continuu, o dată cu efluentul şi
- închise, când masa celulară este reţinută în zona de fermentaţie,
efluentul fiind lipsit de biomasă.
- sunt recomandate la viteze mari de creştere a microorganismelor.
❖ Produse rezultate din fermenatții continue: acid acetic, butanol, etanol, acid
gluconic, acid lactic, penicilina, streptomicina, vitamina B12, etc.
Proces de fermentație continuă (într-un singur stadiu –
regim staționar) în sistem omogen deschis
- Se realizează în ipoteza că agitarea este suficientă pentru a asigura
omogenitatea mediului, astfel încât compoziția efluentului să fie aceeași
cu cea din interiorul fermentatorului.
Se defineşte noţiunea de viteză de diluţie, D, pentru cazul în care debitele de
evacuare, respectiv de alimentare sunt astfel reglate încât se ajunge la o
producţie constantă de celule (se atinge starea staţionară - formarea de
biomasă nouă compensează celulele evacuate din reactor):
F F – debit volumetric de
D= alimentare, respectiv evacuare
V V – volumul bioreactorului
Modificarea netă a concentraţiei de celule în timp (acumularea) poate fi scrisă ca:

= crestere − evacuare =   x − D  x = x( − D )

dx
d
În condiţii staţionare, concentraţia de celule este constantă, adică dx/dτ = 0 şi
deci μx = Dx adică μ = D, ceea ce indică faptul că, în condiţii staţionare,
viteza specifică de creştere este controlată de viteza de diluţie.
In conditii stationare, concentratia medie de biomasa, respectiv de substrat
limitativ pot fi descrise de relatiile:
KS  D
(
x = Yx / S c S 0 − c S ) cS =
 max − D
care exprimă mecanismul prin care viteza de diluţie, D, controlează viteza
de creştere, μ. Pentru μ≡D, μmax = Dcrit.
Creşterea celulară determină o scădere a substratului limitativ până la o
valoare la care concentraţia substratului va favoriza o viteză de creştere
egală cu cea de diluţie (μ=D). Dacă concentraţia substratului scade sub
această valoare, celulele vor fi evacuate cu o viteză mai mare decât sunt
produse (D > μ), determinând o scădere a concentraţiei celulare – în
timp concentraţia de substrat limitativ va creşte (neavând cine să-l
consume); determinând o creştere a vitezei de generare de celule şi
bilanţul (echilibrul) se va restabili.
Acest tip de sistem continuu se defineşte ca un sistem chemostat,
deoarece viteza de creştere este controlată de mediul chimic, adică de
concentraţia substratului limitativ.
Caracteristicile cinetice ale unui microorganism sunt descrise de valorile
numerice ale constantelor Y, μmax şi KS. Valoarea lui Y determină
concentraţia staţionară de biomasă, μmax care este egal cu Dcrit defineşte
viteza maximă de diluţie care poate fi utilizată în condiţii staţionare;
- KS determină concentraţia reziduală a substratului (indirect concentraţia de
biomasă) şi viteza maximă de diluţie ce poate fi aplicată.

A, B- microorganism cu KS mare (afinitate mică) ;

A*, B* - microorganism cu KS mic (afinitate mare);
Pentru valori mici ale KS (afinitate mare fata de substrat) creşterea vitezei
de diluţie are ca efect o creştere foarte lentă a concentraţiei reziduale
de substrat limitativ până când atinge valoare D = μmax = Dcrit, după care
creşterea devine semnificativă. În cazul unei bacterii cu afinitate mică
pentru substrat (valoare mare KS), creşterea diluţiei conduce la o
creştere semnificativă a concentraţiei substratului limitativ.
Viteza de diluţie la care x devine nul (celulele au fost evacuate în totalitate)
poartă denumirea de viteză critică de diluţie, Dcrit şi poate fi descrisă de
ecuaţia:  c
Dcrit = max S0

K S + cS 0
Valoarea vitezei critice de diluţie, Dcrit este determinată de valoarea vitezei
maxime de creştere, μmax , a valorii KS şi a variabilei cS0 , cu cât
aceasta are o valoare mai mare Dcrit se apropie de μmax. Într-o cultură
chemostat simplă, μmax nu se atinge, deoarece întotdeauna predomină
condiţiile de substrat limitativ.

Daca cS0 >> KS, atunci Dcritic = μmax

Performanța fermentațiilor continue
Pentru o cultură continuă productivitatea se exprimă cu relaţia:

 3 
Pc = D  x1 − 
 T 
τ3 – timpul necesar atingerii stării staţionare şi
include pregătirea fermentatorului, sterilizarea
şi fazele discontinue care preced operarea
continuă,
T - reprezintă timpul de menţinere a stării
staţionare.

Productivitatea maximă de biomasă se obţine pentru o diluţie care

conduce la o valoare maximă a produsului D·x.
4. FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ VITEZA
PROCESELOR DE FERMENTAŢIE

Metaboliţii sunt rezultatul reacţiilor enzimatice din cadrul diferitelor căi

metabolice. Viteza reacţiilor enzimatice, ca şi viteza reacţiilor chimice,
este influenţată de o serie de factori, dintre care cei mai importanţi sunt:
◼ compoziţia mediului de cultură şi concentraţia substratului limitativ;
◼ temperatura şi pH-ul mediului;
◼ concentraţia oxigenului dizolvat;
◼ intensitatea amestecării.
Cunoaşterea modului de acţionare (cu alte cuvinte efectul acestor factori)
asupra reacţiilor enzimatice permite stabilirea condiţiilor optime pentru
desfăşurarea procesului fermentativ.
O caracteristică importantă a proceselor fermentative constă în faptul că
modificarea unui singur parametru atrage după sine modificarea
celorlalţi, putând avea o influenţă profundă asupra desfăşurării
procesului.
4.1. Influenţa concentraţiei substratului limitativ şi
compoziţia mediului de cultură
Influenţa concentraţiei substratului limitativ asupra vitezei de creştere este
redată de ecuaţia:  C
= max S

K S + CS
Funcţie de concentraţia substratului limitativ se pot deosebi trei cazuri:
◼ concentraţia substratului limitativ, în mediu sau celulă, este foarte mare
comparativ cu constanta de asimilare a substratului, adică CS  K S , ceea ce
are ca efect egalitatea dintre viteza specifică de creştere şi viteza maximă,
egalitate care se menţine până când are loc o scădere drastică a
concentraţiei substratului limitativ;
◼ concentraţia substratului limitativ are valori comparabile cu valoarea
constantei de asimilare a substratului, adică 
C S  K S   = max
2
◼ concentraţia substratului limitativ este foarte mică, viteza procesului fiind
proporţională cu concentraţia substratului limitativ,
 max
C S  K S =  CS
KS
 4.2. Modul de furnizare a substratului limitativ

Variația concentrației de produs (linie

punctată) în funcție de concentrația
substratului limitativ (linie continuă):
1 – fără adăugare suplimentară de
substrat;
2- adăugare de substrat în trepte;
3 – adăugare continuă de substrat
conform unui program de lucru.

❖ la adăugarea continuă de substrat (notat pe grafic cu 3) se evită şocul provocat

de adăugarea în trepte, şoc datorat inhibiţiei de substrat. Alegerea variantei de
adăugare continuă presupune folosirea unui biosenzor adecvat, care să
furnizeze informaţii referitoare la concentraţia substratului limitativ din mediul de
fermentaţie, în scopul menţinerii acestuia în limitele prescrise.
Alti factori care ţin de compoziţia substratului sunt:
- electroliţii din mediu, care reglează permeabilitatea membranei celulare;
- natura sursei de carbon, concentraţia componenţilor mediului de cultură, care
influenţează viteza de creştere, de respiraţie , respectiv de producere de metabolit;
- precursorii care orientează biosinteza spre un anumit produs.
4.3. Influenţa temperaturii
- are un efect puternic în activitatea microorganismelor şi a enzimelor
implicate, iar modificările vitezei de reacţie au loc într-un interval limitat
de temperaturi. Viteza reacţiilor enzimatice se poate dubla la o diferenţă
de temperatură de 100C, cu condiţia ca în acest interval enzima
catalizatoare să nu se dezactiveze. Reacţiile biochimice au o
temperatură optimă, corespunzătoare activităţii enzimatice maxime,
temperatură care diferă funcţie de natura enzimei,
 Existenţa unei temperaturi optime este rezultatul a două procese contrare,
dar care se produc simultan cu creşterea temperaturii, şi anume:
- creşterea vitezei reacţiei biochimice, prin creşterea valorii constantei de
viteză, k şi
- creşterea vitezei de inactivare termică a enzimei, datorită denaturării
proteinelor
Temperatura optimă a reacţiilor biochimice depinde de natura enzimelor
care catalizează reacţia şi poate depinde şi de stadiul de dezvoltare a
microorganismelor.

Denumire Microrganism producător Temperatura Temperatura de

antibiotic optimă,0C inactivare, 0C
Penicilină Penicillium notatum 26 30
Streptomicină Streptomices griseus 25 30
Rifamicină Streptomices rifamyces 19 27

Temperaturile de lucru situate sub valoarea optimă pot conduce la o pierdere

reversibilă a activităţii enzimatice, în timp ce temperaturile superioare induc un
proces ireversibil prin denaturarea proteinelor ce intră în componenţa enzimelor.
Pentru producerea penicilinei temperatura optimă de creștere a biomasei este de 30 ˚C, dar aceasta corespunde
temperaturii de inactivare a enzimei. Pentru procesul de respirație intervalul optim de temperatură este 21,7 – 28,6 ˚C, iar
cea de producere a antibioticului este de 24,7 ˚C. Industrial, deoarece este foarte greu de controlat temperatura la
intervale atât de mici se lucrează cu o temperatura de compromis, de 26˚C.
4.4. Influenţa pH-ului
◼ Influenţa pH-ului este complexă, deoarece activitatea enzimatică
este maximă la o anumită valoare a pH-ului mediului. Abaterile
de la valorile optime pot conduce la pierderea activităţii prin
denaturarea ireversibilă a proteinelor. Variaţiile mici ale pH-ului
acţionează reversibil asupra activităţii. Valoarea optimă este
determinată de natura enzimei, temperatura de lucru, compoziţia
mediului, prezenţa inhibitorilor.

◼ Într-un ciclu de fermentaţie, valoarea optimă a pH-ului în faza de

creştere este diferită de cea din faza de producere de metabolit.
Din aceste considerente, în cazul proceselor continue
fermentaţia trebuie realizată cel puţin în două stadii, în care să se
asigure valori optime pentru temperatură şi pH, în vederea
obţinerii unor productivităţi maxime.
4.5. Influenţa oxigenului
Oxigenul joacă un rol esenţial în metabolismul aerob de producere a energiei, ca
acceptor final de electroni şi protoni rezultaţi în urma reacţiilor biochimice de
oxidare.
Totalitatea reacţiilor în trepte care realizează transportul electronilor în final la
oxigen (în cazul proceselor aerobe) sau la unele substanţe organice (în cazul
proceselor anaerobe) alcătuiesc mecanismul de respiraţie celulară. Cel de-al
doilea mecanism producător de energie este fermentaţia, care constă în
procese biochimice redox în care diferiţi compuşi organici acţionează atât ca
donori cât şi ca acceptori finali de electroni. Ca urmare, metabolismul energetic
se poate realiza în prezenţa sau absenţa oxigenului; funcţie de conţinutul de
oxigen al mediului, cele două forme ale metabolismului energetic (respiraţie şi
fermentaţie) se desfăşoară cu intensităţi diferite.

Intensitatea relativă a
formelor metabolismului
energetic în funcție de
oxigenul solvit în mediul
de cultură (CS –
concentrație de saturație a
oxigenului:
1. fermentație;
2. respirație
◼ La un conţinut de oxigen mai mic de 3% din concentraţia de
saturaţie au loc numai procese de fermentaţie, în timp ce la
concentraţii mai mari de 10% numai respiraţie.
◼ Comportarea diferitelor microorganisme faţă de oxigen depinde
de tipul metabolismului energetic şi oferă indicaţii cu privire la
enzimele pe care le posedă.
◼ Metabolismul aceluiaşi microorganism poate varia de la etapa de
acumulare de biomasă (creştere celulară) la cea de producere
de metabolit, atrăgând după sine modificarea naturii procesului
biochimic şi a necesarului de oxigen.
◼ Necesarul de oxigen al unei culturi microbiene depinde pe lângă
natura microorganismului şi de natura sursei de carbon şi
energie.
◼ Pe lângă microorganismele aerobe şi anaerobe există o
categorie de microorganisme facultativ aerobe (aerotolerante),
care au capacitatea de a-şi modifica metabolismul în funcţie de
conţinutul de oxigen al mediului de cultură.
◼ Consumul de oxigen poate fi exprimat cu ajutorul vitezei de consum de
oxigen RO2, care reprezintă cantitatea de oxigen consumată în unitatea de
timp şi pe unitatea de masă microbiană sau pe unitatea de volum de mediu de
cultură. RO2 depinde de:
- natura,
- vârsta şi morfologia microorganismelor,
- natura substratului şi
- condiţiile de fermentaţie.
◼ RO2 este minimă în etapa de lag, după care, creşte atingând valoarea maximă
în faza de creştere exponenţială rămânând la această valoare până la
atingerea fazei staţionare când redevine minimă.
Microorganism mmoli O2/l·h mmoli O2/g celule·h
Escherichia coli 5-8
Streptomyces griseus 15 3,0
Penicillium crysogenum 20-30 3,9
Aspergilllus niger 3,0
- pentru acid citric 28
- pentru α-amilază 56
Acetobacter sp. 90
Azobacter sp. 10-15
Saccharomyces cerevisiae 8,0
◼ Viteza de creştere a numeroase microorganisme este accelerată
semnificativ de intensificarea aerării, până la o anumită valoare după
care are loc o stagnare sau chiar o reducere, fenomen explicat prin
inhibiţia produsă de oxigenul din mediu (la concentraţii mari) asupra
unor procese metabolice.

Cunoscând dependenţa dintre activitatea microorganismelor şi

concentraţia de oxigen dizolvat, acumularea de biomasă poate fi
favorizată prin modificarea programată a gradului de aerare.
Dacă se consideră că şi oxigenul este un substrat, viteza specifică de
creştere a masei celulare funcţie de concentraţia de oxigen solubilizat
se poate exprima cu ajutorul ecuaţiei:

CO 2
 =  max
K O 2 + CO 2
Pentru valori ale concentraţiei de oxigen mai mici de o anumită valoare
(definită concentraţie critică CO2critic)

 max
= CO 2critic
K O2
Scăderea concentraţiei de oxigen dizolvat sub valoarea critică are ca
efect perturbarea metabolismului microbian. Valoarea
concentraţiei critice este specifică fiecărui microorganism şi este
funcţie de condiţiile de cultură.
◼ Exemplu:

Brevibacterium flavum
➢ La o concentrație foarte mică de CO2 produce acid lactic + acid
piruvic;

➢ La o concentrație relativ mică de CO2 produce amestec

α-ketoglutaric +acid succinic;

➢ La o concentrație apropiată de cea critică produce amestec de

aminoacizi: leucină+i-leucină+valină;

➢ La o concentrație peste cea critică produce acid glutamic.

doi.org/10.1016/S1369-703X(01)00132-2
 Microorganism T,0C CO2 critic, mmol/l
Escherichia coli 15.5 0.0031
37.0 0.008
37.8 0.0083
Azobacter sp 30 0.035
Saccharomyces sp 20 0.0037
30 0.0040
34.8 0.0046
Penicillium crysogenum 24 0.022

Necesarul de oxigen al culturilor de microorganisme pune problema

dizolvării oxigenului în mediu cu o viteză care să corespundă vitezei maxime
de creştere. Deoarece solubilitatea oxigenului în apă este redusă, în vederea
intensificării dizolvării, barbotarea aerului se combină cu amestecarea
mecanică. Viteza de dizolvare a oxigenului creşte cu turaţia agitatorului,
respectiv cu debitul de aer barbotat. Rolul amestecării este de a dispersa
bulele de aer în masa de fermentaţie, intensificând transferul de masă al
oxigenului la biomasă. Deşi turaţia agitatorului are o influenţă benefică,
valoarea acesteia este limitată, datorită pericolului de distrugere mecanică a
celulelor de microorganisme.
Ca urmare au fost adoptate modificări constructive pentru fermentatoare (tuburi
centrale, şicane, recirculări externe), care să realizeze o amestecare
suplimentară. De asemenea, o dată cu creşterea masei celulare apar modificări
semnificative ale proprietăţilor reologice ale mediior de cultură, ceea ce
influenţează semnificativ desfăşurarea fenomenelor de transfer de masă,
căldură şi impuls.

Viteza cu care microorganismul consumă oxigenul dizolvat este dependentă de:

- gradul de dezvoltare a biomasei,
- viteza de creştere a celulelor,
- compoziţia mediului de cultură şi
- nivelul concentraţiei de oxigen.

Dacă oxigenul dizolvat se află în concentraţia mai mare decât concentraţia critică,
viteza de consum nu depinde de concentraţia oxigenului dizolvat, dacă însă
concentraţia este mai mică decât cea critică, scăderea vitezei de consum va fi
semnificativă.

Eficienţa aerării se poate măsura fie în funcţie de acumularea de biomasă, fie

funcţie de viteza de eliberare a dioxidului de carbon.
5. Reactoare biologice – fermentatoare
Rentabilitatea unui proces biochimic (caracterizat prin viteze scăzute de reacţie,
concentraţii finale reduse ale produşilor, viscozitate mare a mediului şi
comportare reologică nenewtoniană, consumuri energetice ridicate necesare
prelucrării unor volume mari de lichide, amestecare, aerare etc.) depinde în
mare măsură de condiţiile de operare ale fermentatorului şi de volumul său.
Volumul bioreactorelor variază în limite foarte largi, de la câteva sute de litri la
zeci de mii de m3. Iată câteva exemple:

Domeniul de utilizare Volum, m3

Epurarea biologică a apelor uzate (cu nămol activ) 25.000 - 30.000
Biomase proteice 1500 - 2000
Fabricarea berii 300 - 500
Obţinerea de acizi carboxilici (citric, lactic) 200 - 300
Obţinerea drojdiei de panificaţie 200
Fabricarea de antibiotice 100 - 200
Fabricarea iaurtului 10
Fabricarea pâinii 1
Clasificarea bioreactoarelor:
Modul de curgere
amestecare perfectă: deplasare totală:
parametrii procesului (concentraţie, valorile parametrilor procesului
temperatură, pH) au aceeaşi valoare variază pe direcţia de curgere
în orice punct din interiorul mediului
Modul de amestecare
amestecare mecanică: amestecare hidraulică:
agitatoare de diferite tipuri circulaţia mediului cu pompe
amestecare pneumatică: ● cu circulaţie internă/externă
barbotare de gaz (aer, dioxid de ● cu duze (jet) interioare/exterioare
carbon, metan etc) ● cu strat fluidizat
● tip coloană ● cu contact multiplu
● tip air-lift amestecare mixtă
● cu strat fluidizat
 Regimul termic
izoterme neizoterme
Modul de funcţionare
discontinue: continue:
funcţionează în şarje funcţionează în regim staţionar și pot
prelucra cantități mari de mediu
cu recirculare:
- se aseamănă cu bioreactoarele semicontinue:
continue în care o parte din unul sau mai mulți componenți ai
efluentul care părăsește mediului se introduc continuu,
bioreactorul este reintrodus în fără a se elimina produșii de
proces (pentru consumul avansat al biosinteză (pentru a evita inhibiția
componentelor mediului sau pentru de substrat sau pentru a
asigurarea unui transfer de masă și eficientiza transferul de căldură)
căldură sporit)

discontinue (alimentate cu substrat limitativ):

● intermitent (la începutul unui interval)
● continuu (în tot intervalul)

Necesarul de oxigen
aerobe anaerobe
Clasificarea fermentatoarelor - se poate face în funcţie de mai multe criterii:
I. Modul de amestecare:
- bioreactoare cu amestecare mecanică, echipate cu amestecătoare
(agitatoare) de diferite tipuri constructive,
Bioreactorul clasic cu amestecare mecanică este contstruit dintr-un recipient
cilindric, numit virolă, din oțel inoxidabil sau sticlă (capacitate maximă 30 l)
prevăzut c =u un capac elipsoidal și manta de răcire.

Pentru alegerea materialului de construcție de ține cont nu numai de problemele

legate de coroziune, ci și de posibile componente/aliaje care pot conține elemente
inhibitoare pentru biosinteză. În acest sens vor fi evitate materialele care pot
conține fier deoarece acestea inhibă biosinteza flavinei, adică împiedică formarea
riboflavinei (vitamina B2). Pentru biosinteza vitaminei B12 se evită utilizarea
materialelor care pot conține cupru.

În cazul bioreactoarelor de sticlă, aceastea nu vor fi confecționate din sticlă cu ioni

de plumb deoarece prezența acestuia este strict interzisă în alimentație și produse
farmaceutice.

Agitatorul poate fi simplu sau complex în funcție de gradul de umplere al

bioreactorului. La partea superioară a agitatorului uneori se montează și un
spărgător de spumă.

Pentru realizarea unui transfer termic rapid mai ales în etapa în care mediul de
fermentație își modifică vâscozitatea, unele bioreactoare sunt prevazute cu
serpentine interioare montate fie în jurul agitatorului, fie vertical pe pereții
bioreactorului.
Spumarea este rezultatul eliminării dioxidului de carbon ca produs al
transformărilor biochimice, fenomen care este mai pronunțat pentru
sistemele cu agitare puternică
Dezavantajele spumării:
- Reduce volumul util al bioreactorului;
- Mărește riscul contaminării mediului datorită revărsării sale prin
racordul de evacuare a aerului (revărsarea spumei în exterior
antrenează și o parte din mediu și/sau produși utili);
- În cazul proceselor aerobe bulele de aer sunt reținute în spumă
ceea ce determină reducerea gradientului de concentrație al
oxigenului și împiedică transportul acestuia în mediul de fermentație;
- Calitatea mediului este afectată din cauza adăugării agenților
antispumanți ceea ce conduce la purificări suplimentare a masei
celulare și a produsului.
Pentru evitarea spumării bioreactoarele pot fi prevăzute cu spărgătoare de
spumă montate la partea superioară a axului agitatorului. Pentru spumări
abundente se adaugă antispumanți: alcooli superiori, ulei siliconic, uleiuri
vegetale (soia, floarea-soarelui), grăsimi animale, etc.
5.2. Bioreactoare cu amestecare hidraulică
- se bazează pe circulaţia sau recircularea mediului cu ajutorul pompelor. Din
acest punct de vedere, sunt bioreactoare cu circulaţie internă sau externă, cu
duze (jet) exterioare şi interioare (înecate), cu pulverizare, cu strat fluidizat sau cu
contact multiplu.

a. cu jet exterior;
b. cu jet interior;
c. cu contact multiplu;
d. cu strat fix;
e. cu strat fluidizat
Bioreactoarele cu jet interior sau exterior realizează recircularea lichidului cu
viteze ridicate prin intermediul unei duze amplasate deasupra sau în interiorul
lichidului.

❖ Bioreactorul cu jet interior (înecat) este utilizat în realizarea proceselor aseptice

(fermentație alcoolică, obținerea drojdiei de panificație, tratarea apelor
reziduale). Permit realizarea unei turbulențe mărite în sistem și o dispersie mai
bună a aerului și o omogenizare ridicată. (Avantajele acestor bioreactoare
constau în îmbunătățirea transferului de masă al oxigenului, reducerea timpilor
de staționaritate, consum energetic redus).

Bioreactoarele cu contact multiplu sunt echipate cu site sau plăci perforate

pentru realizarea unui contact mai bun între faza lichidă și cea gazoasă (pentru
procesele aerobe). Circulația celor două faze se poate realiza în echicurent sau
contracurent.
Bioreactoarele cu strat fix denumite bioreactoare cu amestecare statică sau
pulverizare implică pulverizarea lichidului peste un strat de umplutură care
conține microorganisme sau biocatalizatori. Circulația fazelor lichide și gazoase
se realizează în contracurent.
Avantajele utilizării unui bioreactor hidraulic cu strat fix constau în:
- Operare și întreținere simple, cu cheltuieli reduse;
- Evitarea lizei mecanice a celulelor dezvoltate pe stratul inert de umputură.
Ex.: pentru imobilizarea celulelor se folosește talaș ca substrat inert; pentru
epurarea apelor stratul fix poate fi din zgură de furnal, cocs, materiale plastice.
Microorganismele din apa reziduală se fixează și se dezvoltă pe suport,
consumând ulterior poluanții organici.

Bioreactoarele cu strat fluidizat utilizează energia lichidului pentru a fluidiza

biocatalizatorii imobilizați favorizând transferul de masă și de căldură.
Antrenarea biocatalizatorilor (celule libere sau imobilizate, inclusiv enzime
imobilizate) se realizează cu ajutorul mediului. Sunt reactoare continue sau cu
recirculare.
Utilizarea unor concentrații ridicate de biocatalizatori impune folosirea unor
concentrații mari de particule solide inerte pe care se imobilizează
biocatalizatorii, ceea ce conduce la creșterea forțelor de frecare dintre
biocatalizatori, a creșterii vâscozității mediului și ulterior la distrugerea enzimelor
sau a celulelor. Substratul se consumă rapid și concentrația produsului crește în
sistem ducând la apariția fenomenului de inhibiție de produs.
Bioreactoarele cu strat fluidizat – mai poate mari debitul de mediu, dar acest
lucru conduce la distribuția neuniformă a particulelor și antrenarea lor către
regiunea superioară a bioreactorului. Pentru obținerea unei omogenizări mai
bune a mediului, în particulele suport au fost introduse particule de magnetită
care sunt menținute în suspensie datorită aplicării unui câmp magnetic creat în
exteriorul mediului.
 5.3. Bioreatoare cu amestecare pneumatică

- amestecarea se realizează prin

barbotarea unui gaz (aer, dioxid
de carbon, metan etc);
Clasificare bioreactoare cu
amestecare pneumatică:
• bioreactoare tip coloană (a-d)
• bioreactoare tip “air-lift” cu
circulaţie internă sau externă (e-i)

D. Cașcaval C. Oniscu, A.-M. Galaction, Inginerie Biochimică și Biotehnologie, Vol 2., Cap. 4, p122, Ed. InterGlobal, Iași 2002.
Bioreactoarele pneumatice tip coloană
- sunt bioreactoare fără dispozitive interioare care să favorizeze dispersia
gazului inert în mediu (cazul a) sau cu dispozitive interioare de tipul sitelor sau
plăcilor perforate (cazul b) sau cu umplutură (cazul c). În cazul bioreactoarelor
tip bazin (cazul d), bulele de gaz nu interacționează între ele.
❖ Aplicații: obținerea drojdiei de panificație, a berii, epurarea apelor.

Bioreactoarele tip air-lift:

Principiul de funcționare se bazează pe diferența de densitate între regiunile în
care există mediu și cele în care există dispersia gaz-mediu.
- Bioreactoare cu circulație interioară (e,f) - în care gazul nu este distribuit
uniform în mediu, ci în anumite regiuni din bioreactor, circulația are loc astfel pe
anumite trasee din bioreactor;
- Bioreactoare cu circulație exterioară (g,h) în care circulația mediului se
realizează pe trasee exterioare bioreactorului.
- Bioreactoare în strat fluidizat (i)
❖ Alicații: obținerea proteinelor, a antibioticelor, a vitaminelor.
Avantajele bioreactoarelor cu amestecare pneumatică:
• construcție simplă și economică;
• prelucrarea unor volume mari de mediu;
• compresoarele care asigură barbotarea aerului (pentru procesele aerobe) pot
fi schimbate fără golirea/oprirea bioreactorului;
• întreținere ușoară datorită absenței elementelor în mișcare;
• reducerea semnificativă a lizei mecanice a microorganismelor sau
biocatalizatorilor;
• eficiența dispersării aerului.
În alegerea sau conceperea unui bioreactor trebuie să se ţină
seama nu numai de caracteristicile procesului biochimic ci şi de
alte câteva considerente, printre care:
❑ să permită curăţare şi sterilizare simplă şi rapidă, inclusiv pentru
echipamentele conexe;
❑ să realizeze un transfer de căldură şi de masă (în special pentru
oxigen, în cazul proceselor aerobe) eficient;
❑ să permită un control eficient al spumării;

❑ folosirea unor materiale de construcţie care să nu interacţioneze

cu mediul nutritiv, material care să nu conţină elemente cu
caracter inhibitor;
❑ caracterizat prin flexibilitate (posibilitatea utilizării utilajului în
diferite procese);
❑ costuri cât mai reduse de investiţie şi operare.
Bioprocessing part 1: Fermentation
https://www.youtube.com/watch?v=5eKdZ0dVCCo