TULBURĂRILE ANXIOASE ALE COPILĂRIEI

Anxietatea

• Anxietatea este o stare afectivă vagă, difuză, de nelinişte, de apăsare, tensiune, îngrijorare şi
teamă nemotivată, fără obiect, care este neconformantă din punct de vedere psihologic
(Dicţionar de psihologie).

• Persoana în cauză trăieşte sentimente intense de insecutritate.

PREVALENȚA ANXIETĂȚII LA COPIL

• Tulburările anxioase sunt unele dintre cele mai frecvente probleme de sănătate mentală
diagnosticate la copil, ele afectând peste 10% dintre copiii cu vârste până la 16 ani
(Whiteside, 2016).

• Studiile longitudinale arată că majoritatea copiilor care manifestă simptome anxioase în

copilărie și în adolescența timpurie vor continua să prezinte simptome mai accentuate în
viața adultă (Morris, 2016).

• Spre exemplu, Cooper-Vince și colaboratorii au constatat că diagnosticul anxietății de

separare în copilărie este asociat cu un risc crescut de tulburări mentale în următoarele
etape ale vieții, în special dezvoltarea în viața adultă a unor tulburări anxioase multiple,
panică și depresie (Cooper-Vince C. E. & all., 2013).

Etiologie

• O serie de factori au fost asociați cu dezvoltarea tulburărilor anxioase la copil:

• stilul de parenting (control exagerat, rejecție, negativism, lipsa căldurii etc.),

• probleme de sănătate mentală ale părinților, disfuncții în relația de atașament

părinte-copil, mediul familial (inclusiv nivelul de coeziune și conflict),

• temperamentul copilului, erorile cognitive de interpretare pe care copilul le face în

legătură cu situațiile de viață,

• și nu în ultimul rând evenimentele de viață stresante (Platt & all., 2016).

RELAȚIA PĂRINTE – COPIL

• Este contextul principal în care se pot dezvolta și menține simptomele anxioase ale copilului,
dar și cadrul în care acestea pot fi ameliorate, dacă familia beneficiază de intervenția
psihologică adecvată.

• Comportamentul părinților poate influența fundamental procesele și abilitățile de reglare

emoțională ale copilului, sentimentul de auto-eficiență și de competență personală, precum
și capacitatea copilului de a face față dificultăților emoționale. Aceste abilități odată
diminuate, ele pot duce la simptome anxioase și depresive.
 • Mai mult, tații care comunică într-o manieră critică cu copiii lor pot determina simptome
depresive la aceștia, prin scăderea stimei de sine și a sentimentului de valoare personală. În
schimb, mamele care neagă nevoia copilului de reasigurare pot determina simptome
anxioase la copil, deoarece îi refuză acestuia nevoia de validare (Morris, 2016).

• Tulburările anxioase ale copilăriei sunt o categorie ce include stările nevrotice în care
anxietatea este elementul clinic predominant.

• Putem vorbi despre patru forme de manifestare la copil:

• anxietatea de separare,

• tulburea evitantă a copilăriei

• anxietatea excesivă

• mutismul electiv

• În primele două categorii anxietatea este centrată pe situaţii specifice. În cea de-a treia
categorie anxietatea este generalizată la o varietate de situaţii.

Alte forme

• Adiţional acestor trei forme specifice copilăriei, putem vorbi şi despre alte tulburări anxioase
care apar şi la adulţi:

• fobia simplă

• fobia socială

• panica

• tulburarea obsesiv-compulsivă

• tulburarea stresului posttraumatic

Anxietatea de separare

• Principalul simptom după care se recunoaşte această tulburare este anxietatea excesivă în
legătură cu separarea de cei de care copilul este ataşat.

• Când survine separarea, copilul poate experimenta o anxietate mergând până la panică.

• Reacţia depăşeşte pe cea aşteptată la nivelul de dezvoltare al copilului.

COPILUL CARE SUFERĂ DE ANXIETATE DE SEPARARE

• Este incomodat când călătoreşte departe de casă sau de alte locuri familiare.

• El refuză să-şi viziteze prietenii, să meargă în tabară sau la şcoală, să doarmă la un prieten.

• Poate fi incapabil să stea singur într-o cameră.

 • Prezintă un comportament adeziv, strâns lipit de părinţi, urmărindu-i prin toată casa.

• Pe lângă aceste simptome comportamentale, atunci când copilul anticipează o eventuală

separare apar şi o serie de acuze somatice: dureri gastrice, cefalee, greaţă.

La copiii mai mari şi la adolescenţi apar simptome cardiovasculare: palpitaţii, ameţeală, leşinuri.

• Când sunt separaţi de persoanele de care sunt ataşaţi aceşti copii sunt adesea preocupaţi de
frici morbide, cum că acestor persoane sau lor înşişi le poate surveni o boală sau un accident.

• Îşi exprimă teama de a nu fi pierduţi şi de a nu se mai întâlni niciodată cu persoanele

respective.

• Copiii mici au preocupări mai puţin specifice, mai amorfe.

• Pe măsură ce copilul creşte, fricile se pot sistematiza în jurul unor pericole potenţiale
identificabile.

• Majoritatea copiilor mai mici acuză anxietate pervasivă în legătură cu pericolele unei anumite
maladii sau în legătură cu moartea.

• Când separarea este ameninţătoare sau iminentă apare anxietatea anticipatorie.

• Copiii mici suferă numai când separarea survine realmente.

• Copiii cu această tulburare au adesea frici de animale, de monştri şi de situaţii care sunt
percepute ca prezentând pericol pentru integritatea familiei şi a lor înşişi - pot avea frici
exagerate de hoţi, spărgători, răpitori de copii, de accidente de automobil sau de călătoria cu
avionul, preocupări în legătură cu agonia şi moartea.

• Ei au dificultăţi în a merge la culcare şi insistă ca cineva să stea cu ei până adorm.

• Îşi pot face drum spre patul părinţilor sau al unui frate; pot dormi lângă uşa de la dormitorul
părinţilor sau pot avea coşmaruri al căror conţinut exprimă fricile morbide ale copilului.

• Pot să nu experimenteze toate acestea, dar în schimb să fie cuprinşi de dor de casă şi de
nostalgie , mergând până la disconfort sau chiar panică, atunci când se află departe de casă;
doresc fierbinte să se întoarcă acasă şi sunt preocupaţi de fantezii de reunire.

• Aceşti copii pot prezenta episoade recurente de retragere socială, apatie, tristeţe sau
dificultate de concentrare în muncă sau în joc.

• Ocazional pot deveni violenţi faţă de o persoana care forţează separarea.

PE LÂNGĂ ACESTE SIMPTOME, POT APĂREA O SERIE DE ELEMENTE ASOCIATE:

1. frica de întuneric - poate relata că vede ochi aţintiţi asupra lor în întuneric, că animale mitice
îi privesc feroce, ori că nişte creaturi sângeroase se reped la el;

2. dispoziţia depresivă - devine mai persistentă în decursul timpului, justificând diagnosticul

adiţional de distimie sau de depresie majoră;
 3. sunt pretenţioşi, intrusivi şi cu o necesitate de atenţie constantă;

4. se plânge că nimeni nu-l iubeşte sau nu are grijă de el şi că doreşte să fie mort, în special dacă
separarea este forţată;

5. alţii sunt extrem de conştiincioşi, supuşi şi dornici să placă;

6. când nu sunt făcute nici un fel de cereri de separare, copiii cu anxietate de separare nu au de
regulă dificultăţi interpersonale.

În formele sale severe, tulburarea poate fi foarte incapacitantă, copilul fiind incapabil să frecventeze
şcoala şi să funcţioneze independent.Această tulburare se dezvoltă după unele stresuri de viaţă , de
regulă o pierdere, moartea unei rude sau a unui animal iubit, o maladie a copilului sau a unei rude ori
o schimbare în ambianţa copilului. Este mai frecventă în familiile strâns unite şi afectuoase. Copiii mai
mici prezintă o simptomatologie mai bogată, din care nu lipsesc coşmarurile din timpul nopţii şi
distresul în urma separării.

TULBURAREA EVITANTĂ A COPILĂRIEI

• Această tulburare se manifestă printr-o timiditate excesivă la contactul cu persoane

nonfamiliare, care este de suficientă severitate pentru a interfera cu activitatea socială în
relaţiile cu egalii, pe o durata de cel puţin 6 luni.

• Această timiditate este cuplată cu dorinţa clară de implicare socială cu oameni familiari.

• Relaţiile cu membrii familiei şi cu alte persoane familiare sunt calde şi satisfăcătoare.

• Un copil cu această tulburare apare ca fiind retras social, jenat şi timid când se află în
compania unor persoane nonfamiliare şi va deveni anxios când i se face chiar şi cea mai
banală cerere de a interacţiona cu străinii.

• Când anxietatea socială este severă, copilul poate deveni incoerent sau mut, chiar dacă
aptitudinile sale comunicaţionale nu sunt alterate.

• Aceşti copii nu sunt agresivi, dar sunt lipsiţi de încredere în ei.

• Tulburarea apare rar singură, fiind însoţită de regulă de o altă tulburare anxioasă, cum ar fi
anxietatea excesivă.

• Aceste probleme încep de regulă să se manifeste în primii ani de şcoala, în cadrul contextului
de oportunităţi crescute de contact social.

• Cu timpul, la unii copii se ameliorează spontan, în timp ce alţii experimentează o evoluţie

episodică sau cronică.

• În cazurile grave apare o deteriorare severă în activitatea socială.

ANXIETATEA EXCESIVĂ
 • Copilul care suferă de anxietate excesivă tinde să fie extrem de sfios, se teme de evenimente
viitoare, cum ar fi examinările, posibilitatea unei vătămări sau includerea în activităţile de
grup ale egalilor.

• Se teme în legatură cu satisfacerea aşteptărilor, cum ar fi punctualitatea, respectarea

dispoziţiilor date, efectuarea unei activităţi de rutină.

• Este extrem de preocupat de comportamentul său anterior.

• Copilul poate pierde mult timp interogându-se despre disconfortul sau pericolul unei
varietăţi de situaţii şi necesită multă reasigurare.

• Poate fi extrem de anxios în legătură cu competenţa sa într-o serie de arii şi în special în

legătură cu ce vor crede alţii despre performanţa sa.

TULBURAREA ESTE ÎNSOŢITĂ DE O SERIE DE SIMPTOME PE PLAN SOMATIC:

• nod în gât

• durere gastrointestinală

• cefalee

• scurtarea respiraţiei

• greaţă

• ameţeală

• dificultăţi în adormire

!!! Copilul este în permanenţă nervos şi tensionat.

• Acest copil poate manifesta fobie socială, poate refuza să meargă la şcoală.

• El poate fi un copil extrem de zelos şi conformist, care caută cu orice preţ aprobarea.

• Are chiar tendinţe perfecţioniste.

• Este neliniştit pe plan motor şi poate avea obiceiuri nervoase (îşi roade unghiile sau îşi
smulge părul).

• Poate manifesta preocupări precoce sau poate refuza să se angajeze în activităţile

corespunzătoare vârstei în care există cerinţe de performanţă.

• Debut se produce brusc sau gradual, cu exacerbari asociate cu stresul; poate persista si in
viata adulta ca tulburare anxioasa sau ca fobie sociala.

• Tulburarea apare mai frecvent la copiii care sunt unici la părinţi sau sunt născuţi primii şi în
grupurile socioeconomice medii superioare, în familiile în care există preocupare în legătură
cu performanţa (Last, Strauss & Francis, 1987).
AVEM DE-A FACE CU ANXIETATEA EXCESIVĂ ATUNCI CÂND COPILUL MANIFESTĂ CEL PUŢIN PATRU
DINTRE URMĂTOARELE COMPORTAMENTE:

• Este îngrijorat în mod nerealist în legătură cu evenimentele viitoare;

• Este preocupat exagerat în legătură cu un eveniment trecut;

• Are preocupări nerealiste legate de propria sa competenţă;

• Manifestă simptome somatice;

• Este exagerat de conştiincios;

• Are o nevoie excesivă de aprobare;

• Este incapabil să se relaxeze;

Mutismul electiv

• Tulburare anxioasă rară, care afectează mai ales copiii mici.

• Se referă la inabilitatea copilului de a comunica verbal în anumite situații sociale, deși în

familie și-au demonstrat capacitatea de a vorbi.

• Poate avea un impact negativ important asupra copiilor de vârstă preșcolară și școlară,
cărora le poate afecta performanța academică, dar și relațiile cu ceilalți copii.

Criterii de diagnostic dsm 5

A. Inabilitatea persistentă de a vorbi în anumite situații sociale (în care există așteptarea de a vorbi,
cum ar fi la școală), în ciuda comunicării verbale în alte situații

B. Tulburarea interferează cu reușitele educaționale sau ocupaționale sau cu comunicarea socială.

C. Tulburarea durează cel puțin o lună și nu este limitată la prima lună de școală.

D. Inabilitatea de a vorbi nu se datorează unei lipse de cunoaștere sau de confort în legătură cu

limbajul necesar în situația respectivă.

E. Inabilitatea de a vorbi nu este mai bine explicată de o afecțiune legată de limbaj (de exemplu,
tulburarea fluenței în limbaj cu debut în copilărie) și nu apare exclusiv în cadrul bolilor din spectrul
autismului, schizofreniei sau altor tulburări psihotice.

Fobiile

• Fobiile sunt tulburări psihice care se manifestă printr-o teamă persistentă, evitare, o stare
intensă de anxietate.

• Copilul recunoaşte faptul că teama este excesivă şi nerezonabilă.

Clasificare

• Fobiile pot fi simple sau sociale.

 • La copii, fobiile simple cele mai frecvente cuprind teama de animale şi trama de proceduri
medicale.

• Fobiile sociale cele mai frecvente la copii includ teama de a vorbi sau de a mânca în public.

Cercetările în domeniu au arătat (Aras, Chapin & Olivesu, 1972) că numărul fobiilor simple scade
odată cu înaintarea copilului în vârstă (copilul se teme mai puţin de creaturi imaginare, de întuneric,
de animale), în timp ce numărul şi complexitatea fobiilor sociale creşte. De asemenea, s-a constatat
(Graziano & colab, 1979) faptul că frecvenţa fobiilor este mai mare la fetiţe decât la băieţi (Turner, S.,
1992).

Panica

• Panica cu sau fără agorafobie se diagnostichează la copii după aceleaşi criterii ca şi la adulţi.

• Panica fără agorafobie se caracterizează prin atacuri spontane de anxietate, cu multiple

simptome fiziologice.

• Panica cu agorafobie cuprinde atacuri de panică însoţite de comportamentul de evitare a

situaţiilor care consideră că i-ar putea provoca atacuri de panică.

• Agorafobicul este acea persoană care evită anumite situaţii de teamă ca acestea să nu-i
provoace un atac de panică.

TULBURAREA OBSESIV-COMPULSIVĂ

• Se caracterizează prin apariţia unor gânduri şi/sau ritualuri comportamentale obsesive şi

deranjante.

• Întreruperea acestor gânduri sau ritualuri provoacă o stare de stres dusă la extrem.

• Gândurile obsesive cele mai frecvente sunt cele legate de îndoială, moarte sau contaminare.

• Comportamentele obsesive cele mai des întâlnite cuprind spălarea, verificarea, atingerea,
ritualuri de numărare.

• Această tulburare este extrem de rară la copil (aproximativ 2% din totalul tulburărilor psihice
ale copilăriei).

Sugestii de diagnostic

• ICD-11- Tulburarea obsesiv-compulsivă și tulburările relaționate

• DSM-V – Tulburarea obsesiv-compulsivă

TABLOUL SIMPTOMATOLOGIC AL TULBURĂRII OBSESIV-COMPULSIVE

Conform criteriilor stabilite de American Psychiatric Association în 2010 (DSM-V) un copil poate fi
diagnosticat ca având tulburare obsesiv-compulsivă dacă:

Prezența obsesiilor, compulsiilor sau ambelor:

Obsesiile se definesc prin 1 sau 2:

• Gânduri, impulsuri sau imagini recurente și persistente, care sunt resimțite la un moment dat
în timpul perturbării, ca fiind intruzive și nedorite, și care pentru majoritatea indivizilor
provoacă anxietate sau disconfort marcat.

• Individul încearcă să ignore sau să suprime astfel de gânduri, impulsuri sau imagini ori să le
neutralizeze prin alt gând sau acțiune.

• Compulsiile sunt definite prin 1 sau 2:

• Comportamente repetitive (e.g. spălatul mâinilor, ordonare, verificare) sau acțiuni

mentale (e.g. rugăciune, numărare, repetarea cuvintelor în gând) pe care individul se
simte nevoit să le realizeze ca răspuns la o obsesie sau conform unor reguli care
trebuie aplicate în mod rigid.

• Comportamentele sau actele mentale urmăresc să prevină sau să reducă anxietatea

sau disconfortul , ori să prevină un eveniment sau o situație ce provoacă teamă;
totuși, aceste comportamente sau acte mentale nu au o legătură realistă cu ceea ce
sunt destinate să prevină sau să neutralizeze, ori sunt clar excesive.

• Obsesiile sau compulsiile sunt consumatoare de timp (e.g. mai mult de o oră pe zi) sau
cauzează n disconfort semnificativ clinic sau deficit în domeniile social, profesional sau în alte
domenii importante de funcționare.

• Simptomele obsesiv-compulsive nu pot fi atribuite efectelor psihologice ale unei substanțe

sau unei afecțiuni medicale.

• Perturbarea nu poate fi explicată mai bine prin simptomele unei alte tulburări mentale.

Tricotilomania

• Este o tulburare cronică ce constă înimpulsul irezistibil al persoanei de a-și smulge părul din
anumite zone ale corpului (cap, gene, sprâncene etc.).

• Sunt afectați în general copiii și adolescenții, cu un debut în jurul vârstei de 12-13 ani, dar pot
fi și cazuri cu debut mai timpuriu.

• Principala cauză identificată este stresul din viața copilului – la școală, abuz de orice natură,
conflict în familie etc.

Criterii de diagnostic

• smulgerea repetata (recurenta) a parului din propriul cap, rezultand astfel o pierdere
considerabila a acestuia;

• senzatia crescanda de tensiune imediat inaintea smulgerii firelor de par sau atunci cand
incearca sa reziste acestui comportament;

• senzatie de placere, de gratificare, de usurare la smulgerea firelor de par;

 • acesta tulburare nu este explicata mai bine de o alta tulburare mintala si nu se
datoreaza unei conditii medicale generale, cum ar fi o afectiune dermatologica;

• tulburarea cauzeaza suferinta semnificativa clinic sau alterare sociala, ocupationala sau in alt

domeniu important al functionarii.

Stresul posttraumatic

• Este tulburarea anxioasă ce apare la copil pe fondul unei perioade de stres continuu şi intens
în urma unui eveniment traumatic (dezastru natural, abuz fizic, etc.).

• Tulburarea se manifestă prin retrăirea repetată a evenimentului traumatic, evitarea

situaţiilor asociate cu acest eveniment şi simptome de excitaţie persistentă.