Curs Id Drept International Public2

Felicia Maxim Drept internațional public(2)
Material elaborat conform cursului pentru

învățământ la distanță -autor Prof.univ.dr.Dumitra Popescu
UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT
DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂȚĂMÂNT LA DISTANȚĂ
DREPT INTERNAȚIONAL PUBLIC

ANUL DE STUDIU II
SEMESTRUL II
CADRU DIDACTIC,
Conf.univ.dr.Felicia MAXIM
București
2022
1
© Toate drepturile pentru această lucrare sunt rezervate autorului. Reproducerea ei integrală
sau fragmentară este interzisă.
2
I. INTRODUCERE
Cursul de drept internațional public partea a –II-a se adresează studenților din anul II
și se studiază în semestrul II, constituind o aprofundare a noțiunilor generale acumulate pe
parcursul semestrului I, dar și o modalitate de a cunoaște și înțelege noi instituții specifice
dreptului internațional public. Evoluția societății internaționale contemporane a condus la
apariția unor noi fenomene care necesită o cunoaștere a aspectelor politice determinante, dar
mai ales o înțelegere a sferei juridice în care se încadrează acestea. Formarea completă a
unui viitor jurist implică înțelegerea mecanismelor existente la nivel internațional, mecanisme
care produc efecte în dreptul intern al fiecărui stat. Dezvoltarea unui stat și afirmarea lui în
plan internațional pot fi considerate condițiile necesare ale adaptării la cerințele societății
internaționale contemporane.
II. OBIECTIVELE DISCIPLINEI

• analiza şi evaluarea problemelor generale şi speciale în legătură cu încheierea,
aplicarea și încetarea efectelor tratatelor ;
• identificarea cadrului juridic internaţional care stabileşte modul în care îşi desfăşoară
activitatea misiunile diplomatice şi oficiile consulare;
• înţelegerea modul de acţiune în cazul mijloacelor paşnice de soluţionare a diferendelor
internaţionale;
• analiza cazurilor în care intervine răspunderea subiectelor de drept internaţional, dar
și răspunderea conform reglementărilor care intră sub incidența dreptului
internațional penal;
• identificarea categoriilor specifice de sancțiuni internaționale și cazurile în care
acestea se aplică;
• aprofundarea conceptelor dreptului internațional umanitar;
• înțelegerea rolului organizațiilor internaționale universale și regionale cu competențe
specifice care se încadrează în dreptul internațional economic.
III. CONȚINUTUL ȘI STRUCTURA CURSULUI

Unitatea de învățare nr. I
Definiția, elementele tratatului, clasificarea tratatelor, încheierea tratatelor, intrarea în
vigoare și înregistrarea tratatelor, Prevederile legislației române privind încheierea
tratatelor
Obiectivele specifice temei
1.Definiţia şi elementele tratatului
2.Clasificarea tratatelor
3.Încheierea tratatelor
3.1.Noţiune
3.2.Negocierea
3.3.Semnarea tratatelor
3.4. Exprimarea consimţământului
4. Intrarea în vigoare şi înregistrarea tratatelor
5.Prevederile legislației române privind încheierea tratatelor
3
6.Rezumatul unității de învățare
7.Teste de autoevaluare
8.Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare
9.Lucrare de verificare
10. Bibliografie minimală
Unitatea de învățare nr.II

Rezervele la tratate, aplicarea tratatelor, interpretarea, efectele și modificarea tratatelor
1.Rezervele la tratate
2.Aplicarea tratatelor
3.Interpretarea tratatelor
4.Efectele tratatelor
5.Modificarea tratatelor
Unitatea de învățare nr. III

Cauzele de încetare propriu-zisă a tratatelor și nulitatea tratatelor
1.Încetarea tratatelor
2.Cazuri privind încetarea propriu-zisă a tratatelor
3.Nulitatea tratatelor
Unitatea de învățare nr. IV

Soluționarea pașnică a diferendelor internaționale
1.Noţiune, terminologie şi natură
2.Clasificarea mijloacelor paşnice de rezolvare a diferendelor
3.Mijloace politico- diplomatice
4.Mijloacele jurisdicţionale
5.Soluţionarea diferendelor în cadrul organizaţiilor internaţionale
Unitatea de învățare nr. V

Protecția mediului înconjurător în dreptul internațional public
4
1.Considerații generale/Concepte și principii
2.Prevenirea daunelor transfrontaliere ale activităților periculoase
3.Răspunderea pentru pagubele cauzate în cazul daunelor transfrontaliere ale activităților
periculoase
Unitatea de învățare nr. VI

Răspunderea internațională a statelor
1.Considerații generale
2.Fundamentul răspunderii pentru fapte ilicite și condițiile necesare pentru existența unui fapt
ilicit
3.Cauzele care exclud caracterul ilicit al faptului
4.Conţinutul răspunderii internaţionale a statelor şi consecinţele sale
5. Formele de reparare a prejudiciului
6.Invocarea răspunderii
Unitatea de învățare nr. VII

Răspunderea internațională a organizațiilor internaționale
ilicit
4.Formele de reparare ale prejudiciului
6. Răspunderea unui stat în conexiune cu conduita unei organizații internaționale
Unitatea de învățare nr. VIII

Dreptul internațional penal
1.Definiție și încercări de codificare
2.Infracțiuni internaționale
3.Jurisdicția penală internațională
5
8.Bibliografie minimală
Unitatea de învățare nr. IX

Sancțiunile internaționale
1.Concept și clasificări
2.Sancțiuni adoptate de Consiliul de Securitate ONU
3.Sancțiuni adoptate la nivelul Uniunii Europene
4.Sancțiunile în România
Unitatea de învățare nr. X

Dreptul internațional umanitar
1. Definiţia şi principalele reglementări
2. Obiectul sau sfera de aplicare a dreptului umanitar internațional
3. Principiile specifice dreptului internațional umanitar
4. Noțiunea de combatant și obligațiile acestora
5. Protecţia persoanelor care nu participă sau nu mai pot participa la ostilităţi
Unitatea de învățare nr. XI

Dreptul relațiilor economice internaționale
1.Introducere
2.Organizații internaționale în domeniul relațiilor economice internaționale
3.Organizații economice europene
4.Ramuri și concepte de drept internațional având ca obiect relațiile economice internaționale
Unitatea de învățare nr. XII
Dreptul diplomatic și dreptul consular
Obiectivele specifice temei specifice
1.Dreptul diplomatic
2.Reprezentanţele permanente ale statelor pe lângă organizaţiile internaţionale
3. Misiunile diplomatice speciale
4. Dreptul consular
6
IV. SURSE BIBLIOGRAFICE

A. Tratate, cursuri, monografii
1. Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional publi, Sinteze, EDIŢIA 9, Editura
C.H.BECK, Bucureşti,2018;
2. Dumitra Popescu, Felicia Maxim, Drept internaţional public, vol.II, Editura
Renaissance, Bucureşti, 2012
3. Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional publi, Sinteze, EDIŢIA 7, Editura
C.H.BECK, Bucureşti,2012;
4. Felicia Maxim, Aspecte teoretice și practice privind tratatul-Izvor principal al dreptului
internațional public, Editura Universul Juridic, București, 2012 ;
5. Dumitra Popescu, Felicia Maxim, Drept Internaţional public, vol.I Editura Renaissance,
Bucureşti, 2011;
6. Dumitra Popescu, Felicia Maxim, Drept internaţional public, Curs pentru învăţământ la
distanţă , Editura Universităţii Titu Maiorescu, Bucureşti, 2010;
7. Dumitra Popescu, Drept internaţional public, pentru învăţământ la distanţă şi frecvenţă
redusă, Editura Universităţii Titu Maiorescu, Bucureşti, 2005;
8. Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Drept internaţional public, Casa de editură şi presă
“ŞANSA” S.R.L., Bucureşti, 1997;
9. Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional
contemporan, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2000;
10. Raluca Miga- Beşteliu, Drept internaţional-Introducere în Dreptul internaţional public,
Editura ALL BECK, Ed.a-III-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, 2003;
11. Raluca Miga- Beşteliu, Drept internaţional public, Editura ALL BECK, vol.I,
Bucureşti, 2014;
12. Raluca Miga- Beşteliu, Drept internaţional public, Editura C.H. BECK, vol.II,
Bucureşti, 2014;
13. Grigore Geamănu, Drept internaţional public, vol I şi II, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1981 şi 1983;
14. Marţian I. Niciu, Drept internaţional public, Editura SERVOSAT –Arad, 1997,
15. Dumitra Popescu, Adrian Năstase (coord.), Sistemul principiilor dreptului internaţional,
Editura Academiei. Bucureşti, 1986,
16. Ion Diaconu,Tratat de Drept International Public, 3vol., Editura Lumina Lex,2002-
2005,Bucureşti;
17. Ion Diaconu, Manual de Drept International Public, Editura Lumina Lex,
2007,Bucureşti.
B. Tratate, Convenţii şi Documente de drept internaţional

1. Carta ONU;
2. Convenţia cu privire la dreptul tratatelor, Viena, 1969;
3. Convenţia de la Viena privind relaţiile diplomatice din 1961, ratificată de România la
18 aprilie 1961
4. Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile consulare din 1963, România aderat prin
Decretul nr. 481 din 1971
7
5. Convenţia asupra răspunderii internaţionale pentru daunele cauzate de obiectele lansate
în spaţiu din 1972, România a aderat prin Decretul 468 din 28 decembrie 1979
6. Pactul Societăţii Naţiunilor, adoptat 1919 la Conferinţa de pace de la Versailles-Paris,
România a ratificat prin Decretul nr.3611 bis din 30 August 1920
7. Pactul Briand-Kellogg, semnat în anul 1928, intrat în vigoare 1929
8. Statutul Curţii Permanente de Justiţie Internaţională, 1920
9. Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, 1945
10. Statutul Tribunalului Militat Internaţional de la Nurenberg, intrat în vigoare la 8 august
1945
11. Statutul Tribunalului Penal pentru Extremul Orient, intrat în vigoare la 8 august 1945
12. Statutul Consiliului Europei, Londra, 5.05. 1949, Londra, România a ratificat prin Legea
nr. 64, din 4.10.1993
13. Statutul Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie, adoptat la 25 mai prin
Rezoluţia 827 a Consiliului de Securitate O.N.U., care a fost amendată la 13 mai 1998
prin Rezoluţia 1166, astfel cum a fost amendată la 30 noiembrie 2000 prin Rezoluţia
1329, aşa cum a fost amendată la 17 mai 2002 prin Rezoluţia 1411
14. Statutul Curţii Penale Internaţionale, adoptat 17.07.1998 la Roma, intrat în vigoare în
2002, România a promulgat Legea pentru ratificarea Statutului prin Decretul nr. 193 din
12.03.2002
15. Tratatul Atlanticului de Nord, Washington D.C., 1949, România a devenit stat membru
în anul 2004
16. Proiectul de articole privind răspunderea statelor pentru fapte internaţional ilicite, cu
comentarii, adoptat de C.D.I. în anul 2001;
17. Proiectul de articole privind Prevenirea daunelor transfrontiere rezultate din activităţi
periculoase, adoptat de C.D.I. în anul 2001;
18. Proiectul de articole privind răspunderea organizaţiilor internaţionale al C.D.I.
V. METODE ȘI INSTRUMENTE DE EVALUARE

Studiul dreptului internaţional public în anul II, semestrul II se încheie cu susţinerea
unui examen. Examenul este scris şi se bazează pe teste-grilă (de regulă 18 întrebări). În cazul
desfășurării examenului on line se utilizează aceeași procedură de examinare.
De-a lungul activităţii tutoriale, sub conducerea tutorelui, studenţii pot participa activ
la dezbaterile teoretice şi aplicative. Lucrările de control, desfăşurate conform planificării
cuprinse în calendarul disciplinei, reprezintă 20% din nota finală obţinută de student. Pe
parcursul desfășurării activității didactice, studenții la învățământ la distanță vor fi evaluați
prin susținerea a două teste grilă, dar și prin lucrări de verificare care au ca obiectiv
înțelegerea aspectelor practice identificate în plan internațional. În derularea activităților
specifice învățământului la distanță vor fi utilizate toate instrumentele puse la dispoziție de
platforma informatică utilizată în cadrul universității. Notarea finală se face cu note între 10
şi 1, potrivit actualului sistem existent în învăţământul universitar. Nota obținută în urma
susținerii examenului final este formată din suma punctajului acordat pentru fiecare grilă
rezolvată corect, pentru punctajul acordat subiectelor de sinteza, in limita in care au fost
rezolvate corect, la care se adaugă punctul din oficiu. Punctajul acordat în baza evaluărilor pe
parcurs se adaugă la nota finala.
8
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR.I
DEFINIȚIA, ELEMENTELE TRATATULUI, CLASIFICAREA

TRATATELOR, ÎNCHEIEREA TRATATELOR, PREVEDERILE
LEGISLAȚIEI ROMÂNE PRIVIND ÎNCHEIEREA TRATATELOR
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 2 ore
Cuprins
1.Definiţia şi elementele tratatului
2.Clasificarea tratatelor
3.Încheierea tratatelor
3.1.Noţiune
3.2.Negocierea
4. Intrarea în vigoare şi înregistrarea tratatelor
5.Prevederile legislației române privind încheierea tratatelor
9
OBIECTIVE SPECIFICE
La finalizarea studiului unității de învățare studentul va fi în măsură să:
înțelegerea definiție tratatului și identificarea elementelor

acestuia
tratarea corespunzătoare a fiecărui tip de tratat în funcție

de clasificările examinate
înțelegerea aspectelor specifice încheierii tratatelor
analiza etapelor încheierii tratatelor
identificarea regulilor aplicate în cazul încheierii tratatelor
înțelegerea rolului înregistrării tratatelor
corelarea dispozițiilor convenționale internaționale cu

prevederile legii interne în cazul încheierii tratatelor
10
1. Definiția și elementele tratatului
SEDIUL MATERIEI
Convenţia din 1969 de la Viena (în vigoare din 1980) pentru tratatele care
se încheie între state.
Convenţia din 1986 de la Viena pentru tratatele care se încheie între state
şi organizaţiile internaţionale sau între organizaţiile internaţionale.
Constituţia României
Legea nr.590/2003 privind tratatele.
Legea privind procedura prin care România devine parte la tratatele

încheiate între Uniunea Europeană şi statele membre, pe de o parte, şi state
terţe şi organizaţiile internaţionale pe de altă parte
Tratatul reprezintă un acord internaţional încheiat, în scris, între

subiectele dreptului internaţional în scopul de a crea, modifica
sau stinge drepturi şi obligaţii în raporturile dintre ele, fiind
guvernat de dreptul internaţional, fie că este consemnat într-un
instrument unic, fie în două sau mai multe instrumente conexe
şi oricare ar fi denumirea sa particulară. Din definiţia formulată
pot fi extrase elementele esenţiale necesare calificării unui
acord ca fiind tratat internaţional. Astfel, pentru existenţa unui
tratat este necesar ca prin acesta să se exprime voinţa
concordantă şi liber exprimată a subiectelor participante, să fie
încheiat între subiectele dreptului internaţional cu intenţia de a
produce efecte juridice şi să fie guvernat de dreptul
internaţional. Elementele enumerate se completează cu o serie
de elemente formale, şi anume forma scrisă, consemnarea
acordului într-un instrument unic, fie în două sau mai multe
instrumente conexe şi pluralitatea de denumiri.
11
Tratatul reprezintă un acord internaţional încheiat, în scris, între subiectele dreptului

internaţional în scopul de a crea, modifica sau stinge drepturi şi obligaţii în raporturile dintre
ele, fiind guvernat de dreptul internaţional, fie că este consemnat într-un instrument unic, fie în
două sau mai multe instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea sa particulară.
Elementele esenţiale (condiții de fond) necesare calificării unui acord ca fiind tratat
internaţional sunt:
• voinţa concordantă şi liber exprimată a subiectelor participante,
• să fie încheiat între subiectele dreptului internaţional,
• obiectul tratatului să fie licit și posibil,
• intenţia de a produce efecte juridice,
• să fie guvernat de dreptul internaţional.
Elemente formale, care se adaugă elementelor esențiale, sunt:
• forma scrisă,
• consemnarea acordului într-un instrument unic, fie în două sau mai multe
instrumente conexe,
• pluralitatea de denumiri.
Tratatul trebuie să fie rezultatul voinţei părţilor, liber exprimată, fără vicii de
consimţământ. Caracterul coordonator al voinţei statelor stă la baza obligativităţii şi aplicării
dreptului internaţional. Pentru a putea deveni părţi la un tratat, iar tratatul să fie considerat
obligatoriu faţă de acestea, statele trebuie să-şi exprime în mod liber voinţa fără ca aceasta să
fie afectată de vicii de consimţământ.
Entităţile participante la încheierea unui tratat trebuie să facă parte din categoria
subiectelor de drept internaţional.Capacitatea de a încheia tratate este o trăsătură
esenţială a calităţii subiectelor de drept internaţional, adică a statelor, organizaţiilor
internaţionale, popoarelor care luptă pentru eliberare. Dimpotrivă, nu pot fi considerate tratate
actele juridice (înţelegerile) încheiate între state (sau alte subiecte de drept internaţional) şi
persoane fizice sau juridice de drept intern din diferite state.
Obiectul tratatului să fie licit şi realizabil.
Tratatul internaţional este încheiat cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a
creea drepturi pe care părţile convin să le exercite şi obligaţii pe care şi le asumă pentru a fi
îndeplinite cu bună credinţă. Odată acceptate, normele internaţionale create trebuie respectate,
altfel încălcarea lor atrage răspunderea subiectului de drept internaţional parte la tratat.
Acordul intervenit între state, respectiv organizaţii, trebuie să fie guvernat de dreptul
internaţional. Astfel, nu cad în sfera de aplicare a dreptului internaţional, actele juridice
încheiate de state în domeniul economic, comercial, documente ce pot fi supuse dreptului intern
al statelor. De exemplu, statele şi organizaţiile internaţionale pot încheia acte juridice în vederea
achiziţionării sau închirierii unor imobile ori pentru prestarea unor servicii.
Atât codificarea realizată la nivel internaţional, cât şi reglementarea internă română
stabileşte forma scrisă a acordului încheiat. Deşi practica internaţională a statelor a
demonstrat existenţa înţelegerilor convenite în formă verbală cunoscute sub denumirea de
gentlemen’s agreement (obligatorii conform dreptului internaţional), necesitatea consemnării
clare şi durabile a unui acord solicită imperativ utilizarea formei scrise.
Acordul poate fi consemnat într-un instrument unic, fie în două sau mai multe
instrumente conexe, cum este cazul schimbului de note constând în remiterea reciprocă a unor
note diplomatice cu conţinut identic sau a schimbului de scrisori, modalitate prin care organele
competente ale statelor îşi adresează reciproc câte o scrisoare reproducând integral textul
înţelegerii stabilite cu menţiunea că statul pe care-l reprezintă exte de acord cu acest text.
12
Pluralitatea de denumiri -În Convenţia de la Viena din 1969 asupra dreptului tratatelor,
se stabileşte că termenul de tratat este utilizat pentru a desemna orice acord internaţional
,,indiferent de denumirea sa particulară”. În consecinţă, termenul de tratat reprezintă denumirea
generală care include orice acord internaţional. Însă, în practica convenţională au fost
identificate denumiri specifice date acordurilor internaţionale în funcţie de obiectul tratatului şi
domeniile în care intervin.
Denumirile utilizate în practică nu influenţează forţa juridică a tratatelor.
Denumirile specifice, cel mai adesea utilizate, sunt:
➢ Tratat- termen utilizat, în sens restrâns, în cazul documentelor ce reglementează domenii
importante ale relaţiilor internaţionale politice sau economice şi care au un caracter mai
solemn, de exemplu: tratate de pace, de neagresiunie, de dezarmare, de prietenie, de
arbitraj şi conciliere, de comerţ şi navigaţie;
➢ Convenţie- denumire utilizată pentru înţelegerile care au în vedere probleme specifice
ale relaţiilor internaţionale, cum ar fi:Convenţia de la Viena asupra dreptului tratatelor
din 1969, Convenţia cu privire la relaţiile diplomatice, adoptată la Viena în 1961,
Convenţia cu privire la relaţiile consulare, adoptată la Viena în 1963 ş.a.;
➢ Pact-termen de origine lat.-pactum-utilizat în cazul înţelegerilor, cu caracter deosebit de
solemn, referitoare la domenii concrete ale relaţiilor politice (Pactul Societăţii
Naţiunilor-1919, Pactul Briand-Kellog-1928), fiind extins ulterior şi asupra
instrumentelor internaţionale privind drepturile omului (Pactul internaţional cu privire
la drepturile civile şi politice-1966, Pactul internaţional cu privire la drepturile
economice, sociale şi culturale-1966);
➢ Acord-denumire utilizată pentru înţelegerile care intervin în domenii determinate ale
relaţiilor internaţionale, ca de pildă: comercial, financiar, cultural sau economic;
➢ Protocol-termen atribuit unei înţelegeri de sine stătătoare între state (Protocolul de la
Geneva pentru interzicerea folosirii gazelor asfixiante,toxice sau altele asemănătoare,
ori a mijloacelor bacteorologice-1925), dar şi unui act accesoriu la un tratat prin care se
stabileşte modul de aderare, formularea de rezerve şi acceptarea lor, prelungirea,
interpretarea, modificarea dispoziţiilor tratatului (Protocolul adiţional la Convenţia de
la Geneva relativ la protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale-1949);
➢ Cartă-tratat prin care se constituie o organizaţie internaţională (Carta O.N.U.) sau
documentul prin care se stabilesc principii şi norme generale ce trebuie respectate într-
un anumit domeniu de activitate (Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene);
➢ Statut- termen prin care se desemnează actele prin care se stabileşte un anumit regim
juridic sau prin care se creează o organizaţie internaţională (Statutul Consiliului
Europei-1949).
Autorii de drept internaţional au identificat şi alte denumiri specifice, ce pot fi utilizate
pentru înţelegerile internaţionale, alături de cele prezentate, cum ar fi: declaraţie, schimb de
note, constituţie, regulamente, concordat, act, act general, act final, modus vivendi, compromis.
2. Clasificarea tratatelor
13
Clasificarea tratatelor se realizează în funcţie de mai multe

criterii identificate în doctrină conform practicii convenţionale,
dar care nu au fost abordate în Convenţia de la Viena:
după criteriul funcţiei, după numărul părţilor, după criteriul
formei , după criteriul timpului , după criteriul posibibilităţii de
aderare , după criteriul întinderii efectelor lor, după criteriul
obiectului de reglementare, după calitatea părţilor.
Clasificarea tratatelor se realizează în funcţie de mai multe criterii identificate în doctrină

conform practicii convenţionale, dar care nu au fost abordate în Convenţia de la Viena. Deşi,
se afirmă, de către o parte din specialiştii în drept internaţional, că au fost formulate trei mari
clasificări, în realitate au fost identificate mai multe, după cum urmează:
➢ după criteriul funcţiei pe care o îndeplinesc tratatele, distingem între tratate legi(law
making-treaties) şi tratate contract (contractual treaties). Tratatele legi sau tratatele
normative crează în mod direct norme de drept internaţional, pe când tratatele contract
influenţează în mod indirect formarea dreptului internaţional;
➢ după numărul părţilor, tratatele se clasifică în tratate bilaterale şi tratate multilaterale.
Clasificarea prezentată este întemeiată pe numărul mai mic sau mai mare al statelor care
participă la un anumit tratat. Dacă tratatele bilaterale presupun participare a cel puţin
două state, tratatele multilaterale sau universale sunt acordurile internaţionale la care
participă un număr mare de state. Se mai poate adauga categoria tratatelor plurilaterale
caracterizate prin participarea unui număr restrâns de state;
➢ după criteriul formei tratatelor distingem tratate propriu-zise şi acorduri în formă
simplificată. Accelerarea relaţiilor internaţionale a impus încheierea unor acorduri în
condiţii de urgenţă, care întră în vigoare prin semnare, spre deosebire de tratatele
propriu-zise care urmează toate fazele încheierii;
➢ după criteriul timpului pentru care se încheie tratatele pot fi:tratate cu termen sau
aplicare limitată, tratate fără termen şi tratate cu termen şi posibilitatea prelungirii;
➢ după criteriul posibibilităţii de aderare distingem între tratate închise şi tratate deschise;
➢ după criteriul întinderii efectelor lor identificăm tratate universale (generale) şi tratate
regionale (locale);
➢ după criteriul obiectului de reglementare, tratatele se clasifică în tratate politice, tratate
economice, tratate culturale etc;
➢ după calitatea părţilor distingem tratate încheiate între state, între state şi organizaţiile
internaţionale şi tratate încheiate între organizaţiile internaţionale.
În general, criteriile prezentate sunt cele acceptate de doctrina dreptului internaţional, însă
există posibilitatea ca în practica internaţională, diversitatea şi complexitatea relaţiilor
internaţionale să determine identificare unui număr mai mare de criterii şi, totodată, categorii
de tratate
Sarcină de lucru nr. 1
Identificarea elementelor tratatului și a tipurilor de tratate
14
3. Încheierea tratatelor
3.1.Noțiune
Încheierea tratatelor reprezintă totalitatea activităţilor şi procedurilor

care trebuie îndeplinite, a regulilor care trebuie aplicate şi a actelor ce
trebuie efectuate pentru ca tratatul să se formeze, să devină obligatoriu
pentru părţi, să intre în vigoare, adică să existe în conformitate cu
dreptul internaţional.
Fazele încheierii tratatelor sunt: negocierea, semnarea, exprimarea

consimțămâmtului
Utilizarea frecventă a tratatului în vederea creării de drepturi şi obligaţii la nivel

internaţional a determinat apariţia unui interes sporit pentru codificarea regulilor în materie.
Astfel au fost adoptate următoarele două convenții:
 Convenţia din 1969 de la Viena (în vigoare din 1980) pentru tratatele care se încheie între
state;
 Convenţia din 1986 de la Viena pentru tratatele care se încheie între state şi organizaţiile
internaţionale sau între organizaţiile internaţionale.
Statul român nu este parte la aceste convenții, dar aplică dispozițiile acestora cu caracter
de cutumă.
Deşi pentru materia studiată, şi anume dreptul tratatelor, importante sunt normele formate
pe cale convenţională sau cutumiară ale dreptului internaţional, totuşi nu poate fi trecută cu
vederea importanţa legislaţiei interne a statelor, prin care se asigură aplicarea şi respectarea
tratatelor în dreptul intern. În acest sens invocăm anumite dispoziţii din Constituţia României,
dar şi prevederile Legii nr.590/2003 privind tratatele. Calitatea de stat membru al Uniunii
Europene şi raporturile specifice în care intră în această calitate au determinat legislativul
statului român să adopte Legea privind procedura prin care România devine parte la
tratatele încheiate între Uniunea Europeană şi statele membre, pe de o parte, şi state terţe
şi organizaţiile internaţionale pe de altă parte. Autorităţile competente în domeniul încheierii
tratatelor sunt prevăzute în Constituţia şi legile fiecărui stat, iar pentru organizaţiile
internaţionale în actele constitutive ale lor. În general, puterea executivă (preşedintele,
guvernul) are atribuţii în domeniul negocierii şi semnării, respectiv aprobării tratatelor, în timp
ce, parlamentele au atribuţii privind exprimarea consimţământului statului de a deveni parte la
tratate prin ratificare sau aderare. Fazele încheierii tratatelor sunt:semnarea, negocierea,
exprimarea consimțământului.
15
3.2. Negocierea
Prima fază în procesul de încheiere a tratatelor o reprezintă

negocierea, în cadrul căreia se elaborează textul tratatului
(conţinutul pe articole). Negocierile au loc între reprezen-
tanţii statelor, care pot fi: împuterniciţi cu depline puteri, ori
abilitaţi să îndeplinească astfel de proceduri în virtutea
funcţiilor pe care le deţin în stat.
Prima fază în procesul de încheiere a tratatelor o reprezintă negocierea, în cadrul căreia

se elaborează textul tratatului (conţinutul pe articole). Negocierea tratatelor se desfăşoară de
către reprezentanţii statelor, special abilitaţi în acest sens. Din principiul suveranităţii rezultă,
că această problemă se rezolvă de fiecare stat în parte prin legislaţia sa internă.
Competenţa reprezentanţilor statelor se stabileşte fie pe baza funcţiei pe care persoana
respectivă o ocupă în stat, fie pe baza împuternicirii date de către organele interne
(împuternicire denumită ,,depline puteri”). În Convenţia de la Viena din 1969 se stabileşte şi o
dispensă de la regula privind deţinerea deplinelor puteri, astfel în art. 7, par.1, lit. b se precizează
că o persoană este considerată ca reprezentând statul pentru adoptarea sau autentificarea textului
unui tratat sau pentru a exprima consimţământul unui stat de a fi legat prin tratat dacă ,,rezultă
din practica statelor interesate sau din alte împrejurări că aveau intenţia de a considera
această persoană ca reprezentând statul în acest scop şi a nu pretinde prezentarea de depline
puteri’’.
În cazul persoanelor care datorită funcţiei pe care o deţin în structura internă a statului pot
participa la adoptarea textului unui tratat sau autentificarea textului unui tratat sau pentru a
exprima consinţământul unui stat, fără a fi obligaţi să prezinte depline puteri se identifică mai
multe situaţii. Astfel, în art. 7 par.2 din Convenţia de la Viena din 1969 se precizează că:
,, În virtutea funcţiilor lor şi fără a fi obligaţi să prezinte depline puteri, sunt consideraţi
ca reprezentând statul lor: a) şefii de stat, şefii guvernelor şi miniştrii afacerilor externe, pentru
toate, actele referitoare la încheierea unui tratat;b)şefii de misiune diplomatică, pentru
adoptarea textului unui tratat ce se încheie între statul acreditant şi statul
acreditar;c)reprezentanţii acreditaţi ai statelor la o conferinţă internaţională sau pe lângă o
organizaţie internaţională, ori pe lângă un organ al acesteia, pentru adoptarea textului unui
tratat în această conferinţă, organizaţie sau organ.”
Prin expresia ,,depline puteri”, se înţelege documentul emanând de la autoritatea
competentă a unui stat şi desemnând una sau mai multe persoane împuternicite să reprezinte
statul pentru negocierea, adoptarea sau autentificarea textului unui tratat, pentru a exprima
consimţământul statului de a fi legat printr-un tratat sau pentru a îndeplini oricare alt act cu
privire la tratat.
Rolul deplinelor puteri este de a demonstra dreptul reprezentanţilor statului de a participa
la elaborarea tratatului şi de a fixa limitele participării lor. Dacă din practica statelor interesate
sau din alte împrejurări rezultă că există intenţia de a considera o persoană că reprezintă statul
pentru adoptarea, autentificarea textului tratatului sau pentru exprimarea consimţământului,
acea persoană nu trebuie să mai prezinte depline puteri. Verificarea deplinelor puteri se face
înainte de începerea negocierilor. Tratatul nu produce efecte juridice faţă de statul a cărui
reprezentant a efectuat un act referitor la încheierea unui tratat, dar nu a prezentat depline puteri.
16
Se reglementează, totuşi, posibilitatea, recunoscută de Convenţie, de a confirma ulterior un act
îndeplinit fără autorizare.
Referitor la normele dreptul statului nostru, precizăm că legea română privind tratatele
defineşte deplinele puteri ca fiind ,,documentul eliberat de Ministerul Afacerilor Externe,
semnat de ministrul afacerilor externe şi învestit cu sigiliul de stat, potrivit reglementărilor şi
practicii internaţionale, care consemnează aprobarea pentru participarea la negocieri, pentru
semnarea tratatelor la nivel de stat sau de guvern ori pentru participarea delegaţiilor române
la reuniuni internaţionale.”
În cazul tratatelor bilaterale deplinele puteri se înmânează celeilalte părţi, iar în cazul
tratatelor multilaterale se depozitează la statul depozitar.La reuniunile internaţionale, deplinele
puteri se prezintă celorlalte părţi, iar în cazul organizaţiilor internaţionale se depozitează la
organul cu atribuţii în acest sens.
În cadrul negocierii reprezentanţii statelor elaborează textul tratatului sau supun
proiectele elaborate anterior discuţiilor, convin asupra clauzelor tratatului, stabilesc structura
tratatului şi limba sau limbile în care va fi redactat, precum şi modalitatea de exprimare a
consimţământului pentru a putea intra în vigoare şi a produce efecte juridice. Negocierea se
poate desfăşura într-o perioadă de timp relativ scurtă sau poate să dureze ani întregi.
Desfăşurarea negocierilor este diferită în funcţie de caracterul tratatului. Astfel, în cazul
tratatelor bilaterale iniţiativa negocierilor revine statului sau ambelor state, pe când în cazul
tratatelor multilaterale negocierea se desfăşoară în cadrul conferinţei reprezentanţilor statelor
sau în cadrul organizaţiilor internaţionale. Dacă în cazul tratatelor bilaterale fiecare parte
prezintă proiectul său urmând ca prin negocieri să se ajungă la un acord de voinţă, în cazul
tratatelor multilaterale textul se elaborează în cadrul unei conferinţei pe baza unui proiect sau,
uneori, fără a exista un proiect. Realizarea acordului de voinţă dă posibilitatea părţilor de a trece
la elaborarea textului tratatului respectându-se o structură devenită clasică.
Etapa negocierii se încheie cu adoptarea textului tratatului. În cazul tratatelor bilaterale
negocierea se încheie cu convenirea textului tratatului de către părţi, iar în cazul tratatelor
multilaterale negocierea se încheie cu adoptarea textului tratatului pe articole şi în ansamblul
său.
Semnarea reprezintă cea de-a doua fază a încheierii

tratatelor, având ca efect autentificarea textului tratatului,
adică confirmarea faptului că negocierile s-au încheiat şi
textul semnat reprezintă versiunea definitivă a tratatului,
care nu mai poate fi modificat unilateral de nici unul dintre
statele participante la negocieri.
Autentificarea textului tratatului se realizează fie prin

semnare ad referendum, fie prin parafare, dar autentificarea
cu valoare definitivă se realizează prin semnare definitivă .
Cea de-a doua fază a încheierii tratatelor este semnarea în vederea autentificării textului
tratatului. Autentificarea înseamnă atestarea solemnă de către statele negociatoare că
negocierile s-au încheiat şi că textul pe care îşi pun semnătura, prin reprezentanţii lor, constituie
forma definitivă a tratatului, care nu mai poate fi modificat unilateral de nici unul dintre statele
17
participante la negocieri.
Autentificarea textului tratatului se realizează fie prin semnare ad referendum, fie prin
parafare, dar autentificarea cu valoare definitivă se realizează prin semnare definitivă.
 Semnarea ad referendum este o autentificare cu caracter provizoriu, intervenind
atunci când reprezentantul care a negociat nu a avut şi împuternicirea de a semna definitiv;
 Parafarea intervine în condiţii similare semnării ad referendum şi constă în
înscrierea, pe textul tratatului a iniţialelor numelui reprezentantului statului împuternicit să
negocieze şi are caracter provizoriu;
 Semnarea definitivă este actul care intervine când reprezentanţii statelor au puteri
depline, inclusiv pentru a îndeplini acest act şi este singura semnătură care dă dreptul statului la
înfăptuirea procedurilor următoare. Prin semnare definitivă textul tratatului încetează să mai
fie proiect, dobândeşte caracter autentic şi nu mai poate fi modificat unilateral de către niciunul
dintre statele care au participat la negocieri. Astfel, semnarea definitivă obligă statul în cauză
de a se abţine de la orice acte contrare scopului sau obiectului tratatului, până la momentul când
îşi manifestă intenţia de a nu mai deveni parte.
Ca atare, semnarea cu menţiunea „ad-referendum” ca şi parafarea, reprezentând o
autentificare cu caracter provizoriu trebuie să fie urmate de semnarea definitivă a textului
tratatului pentru ca statul respectiv să poată trece la cea de a treia fază.
A treia fază a încheierii tratatului o reprezintă exprimarea

consimţământului statului de a deveni parte la tratat. Prin
urmare, pentru a deveni părţi la un tratat, statele pot
recurge la o serie de mijloace juridice.
Conform art. 11 din Convenţia de la Viena din 1969
,,Consimţământul unui stat de a fi legat printr-un tratat poate
fi exprimat prin semnătură, prin schimbul instrumentelor ce
constituie un tratat, prin ratificare, acceptare, aderare sau
aprobare, ori prin oricare alt mijloc convenit.’’
Deci, exprimarea consimţământului statului de a deveni
parte la tratate (art.11 al Convenţiei) se poate face prin
recurgerea la unul sau altul dintre următoarele mijloace
juridice:semnare, ratificare, acceptare, aderare, aprobare,
oricare alt mijloc convenit de ex. confirmarea.
Autentificarea textului tratatului este urmată de cea de-a treia fază a încheierii tratatelor,
şi anume, exprimarea consimţământului statului de a fi legat prin tratat. Prin urmare, pentru a
deveni părţi la un tratat, statele pot recurge la o serie de mijloace juridice.
Conform art. 11 din Convenţia de la Viena din 1969 ,,Consimţământul unui stat de a fi
legat printr-un tratat poate fi exprimat prin semnătură, prin schimbul instrumentelor ce
constituie un tratat, prin ratificare, acceptare, aderare sau aprobare, ori prin oricare alt mijloc
convenit.’’
18
Semnarea ca mijloc de exprimare a consimţământului statului de a fi legat printr-
un tratat
După cum s-a văzut anterior, semnarea are rol de autentificare a textului tratatului, dar în
anumite condiţii aceasta poate echivala cu exprimarea consimţământului statului de a deveni
parte la tratat.
Conform Convenţiei de la Viena din 1969, consimţământul unui stat de a fi legat printr-
un tratat se exprimă prin semnătura reprezentantului statului în următoarele condiţii :
• când tratatul prevede că semnătura va avea acest efect ;
• când s-a stabilit pe altă cale că statele care au participat la negocieri conveniseră că
semnătura va avea acest efect ;sau
• când intenţia statului de a conferi semnăturii acest efect rezultă din deplinele puteri ale
reprezentantului său sau a fost exprimată în cursul negocierii.
În principiu, statele devin părţi la tratate prin semnare la anumite acorduri, care sunt
denumite acorduri în formă simplificată (executive agreements, în practica S.U.A.),
deoarece se consideră încheiate prin semnare şi intră în vigoare fără a mai fi supuse procedurii
dificile a ratificării sau alteia similare. Astfel de tratate sunt de exemplu: schimbul de scrisori,
schimbul de note, memorandumul etc.
Exprimarea consimţământului de a fi legat printr-un tratat prin schimbul
instrumentelor constituind tratatul
Schimbul instrumentelor constituind tratatul este prevăzut în art. 13 din Convenţia de la
Viena din 1969 ca o altă modalitate de exprimare a consimţământului statului de a fi legat prin
tratat. Modalitate valabilă, atunci când instrumentele prevăd că schimbul lor va avea acest efect
sau când se poate stabili intenţia părţilor de a conferi acest efect schimbului de instrumente.
Exprimarea prin ratificare a consimţământului de a fi legat printr-un tratat
În literatura de specialitate se susţine că ratificarea implică două acte procedurale
distincte, şi anume : actul organului de stat competent prin care acestă conferă forţă juridică
obligatorie tratatului semnat şi instrumentul de ratificare ce se comunică, se schimbă sau se
depune. Statele sunt legate din punct de vedere juridic prin tratat numai din momentul în care a
avut loc schimbul sau depunerea instrumentelor de ratificare. În mod constant, ratificarea este
definită ca fiind actul organului de stat competent, prin care statul îşi exprimă
consimţământul de a fi legat printr-un tratat semnat în prealabil de reprezentanţii acelui
stat împuterniciţi în acest. Organul intern competent este stabilit de Constituţia fiecărui stat.
Astfel, ratificarea tratatelor se poate face în unele state de parlament, în unele state de şeful
statului, iar în alte state de şeful statului cu aprobarea parlamentului.
Caracteristicile ratificării în raport cu celelalte mijloace:
➢ presupune o semnătură prealabilă;
➢ se aplică tratatelor care privesc probleme politice, militare de interes major sau domenii
esenţiale ale suveranităţii, unele tratate prevăd expres că statele se obligă să le ratifice;
➢ este un instrument de control al autorităţii de legiferare asupra exercitării de către executiv a
dreptului de a negocia tratatele;
➢ ocupă un loc preponderent fiind un mijloc principal în practica internaţională multilaterală şi
regională,
➢ este enumerată pe primul loc în ierarhia mijloacelor de exprimare a consimţământului,
exceptând semnarea.
Exprimarea prin aderare a consimţământului statului de a fi legat printr-un tratat
Aderarea este definită ca fiind actul prin care un stat, indiferent că a participat sau nu la
elaborarea textului tratatului, nu a semnat tratatul, dar poate deveni ulterior parte la acel tratat.
Literatura de specialitate completează definiţia menţionată arătând că pot recurge la aderare şi
statele semnatare ale tratatului, dar care nu l-au ratificat. Prin urmare, aderarea este o procedură
care permite extinderea efectelor unui tratat la state care nu au participat sau au participat la
19
negociere şi care devin astfel, părţi la tratat. Ca şi în cazul ratificării, manifestările de voinţă pe
plan intern, care constituie condiţia prealabilă şi necesară a manifestărilor de voinţă în plan
internaţional, sunt efectuate de organele competente ale statului, iar instrumentele de aderare
depuse dau expresie actului intern al statului.
Referitor la momentul aderării practica internaţională admite că aderarea poate interveni
nu numai după intrarea în vigoare a tratatului, ci independent de intrarea în vigoare a tratatului.
Aderarea este modalitatea de exprimare a consimţământului de a deveni parte la tratat
pentru statele care au participat la negocieri, dar nu au semnat tratatul în cauză sau deşi l-au
semnat nu l-au semnat în termen, în cazul când un asemenea termen ar fi implicit.
Statele pot să recurgă la aderare numai la tratatele multilaterale şi în măsura în care tratatul
în cauză prevede aderarea, ori dacă toate părţile la tratat au convenit ulterior să permită aderarea
altor state.
Precizare: tratatele nu stabilesc un anumit termen în care ratificarea să fie efectuată, dar
prevăd că sunt deschise pentru semnare până la o anumită dată ori până la intrarea în vigoare şi
că, după data de semnare sau după intrarea în vigoare vor fi deschise spre aderare. Uneori, în
funcţie de natura tratatului ori de împrejurările în care a fost încheiat, tratatul rămâne deschis
ratificării ori aderării fără nici un fel de limitare în timp.
Exprimarea prin acceptare sau aprobare a consimţământului statului de a fi legat
printr-un tratat
Încheierea tratatelor internaţionale a cunoscut şi alte modalităţi alternative de exprimare
a consimţământului, printre care acceptarea sau aprobarea, modalităţi date în competenţa
guvernelor. În doctrina de specialitate se susţine că ne aflăm mai mult în faţa unei terminologii
noi, decât a unor instituţii noi. De altfel, Convenţia de la Viena din 1969 a pus acceptarea sau
aprobarea pe acelaşi plan cu ratificarea, precizându-se : consimţământul unui stat de a fi legat
prin tratat se exprimă prin acceptare sau aprobare în condiţii asemănătoare acelora care se aplică
ratificării. Astfel, pornindu-se de la practica statelor acceptarea ori aprobarea erau prevăzute ca
fiind precedate de semnare. Dacă acceptare nu este precedată de semnare se consideră a fi
echivalentă cu aderarea.
În art.20 din Legea 590/2003 se arată că ,,Tratatele semnate la nivel guvernamental care
nu intră sub incidenţa prevederilor art.19, precum şi tratatele semnate la nivel departamental
sunt supuse Guvernului spre aprobare prin hotărâre.’’
4. Intrarea în vigoare și înregistrarea tratatelor
20
De regulă, modalitatea şi data intrării în vigoare sunt prevăzute

în textul tratatului.Pentru tratatele bilaterale, intrarea în vigoare
este prevăzută la data semnării ori a schimbului instrumentelor
de ratificare.Tratatele multilaterale pot intra în vigoare la un
anumit termen după depunerea la depozitar - un stat sau
organizaţie internaţională - a unui anumit număr de instrumente
de ratificare, aprobare, acceptare sau aderare (de exemplu 5, 8,
25 de instrumente sau cum prevede Convenţia privind dreptul
mării din 1982, necesitatea depunerii a 60 de asemenea
instrumente).
Înregistrarea tratatelor este o formalitate prevăzută în art. 102

din Carta O.N.U., a cărei neîndeplinire nu îi afectează forţa
juridică obligatorie, ci lipseşte tratatul de opozabilitate faţă de
organele O.N.U.
De regulă, modul şi data intrării în vigoare a unui tratat sunt prevăzute în textul tratatului.
Dacă textul tratatului nu conţine clauze exprese în acest sens, intrarea în vigoare a tratatului este
convenită, ulterior, de către părţi. Prin urmare, dispoziţiile art. 24 din Convenţia de la Viena din
1969 stabilesc următoarele:
,,1.Un tratat intră în vigoare la data şi după modalităţile ce s-au fixat prin dispoziţiile
sale sau prin acord între statele care au participat la negociere.
2.În lipsa unor astfel de dispoziţii sau a unui asemenea acord, un tratat intră în vigoare
de îndată ce consimţământul de a fi legat prin tratat a fost stabilit pentru toate statele care au
participat la negociere.
3.Când consimţământul unui stat de a fi legat printr-un tratat este stabilit la o dată
posterioară intrării în vigoare a tratatului,aceasta, dacă nu dispune altfel, intră în vigoare faţă
de acest stat la acea dată......”
În general, un tratat intră în vigoare în momentul în care au fost îndeplinite formalităţile
de comunicare pe plan internaţional a consimţământului exprimat de statele negociatoare de a
deveni părţi sau este legată de acel moment. Comunicarea privind îndeplinirea procedurilor
interne de exprimare a consimţământului de către un stat se realizează prin intermediul
documentelor emise de organele competente ale statelor numite instrumente de ratificare,
aderare, acceptare sau aprobare. Momentul intrării în vigoare, în cazul tratatelor bilaterale,
coincide cu data schimbului instrumentelor de ratificare sau a notificării privind aprobarea sau
acceptare. Acordurile în formă simplificată intră în vigoare, de obicei, la data semnării. De
regulă, în cazul tratatelor multilaterale se stabileşte că ele intră în vigoare la un anumit termen,
după depunerea unui anumit număr de instrumente de ratificare sau aderare la depozitarul
tratatului. Astfel, art.84 din Convenţia de la Viena din 1969 stabileşte că aceasta va intra în
vigoare în a treizecea zi de la data depunerii celui de-al treizeci şi cincilea instrument de
ratificare sau aderare. Art. 308 din Convenţia privind dreptul mării din 1982 consacră regula
conform căreia, convenţia va intra în vigoare la 12 luni după depunerea celei de a 60-a ratificări.
Obligaţia de a înregistra şi publica tratatele a fost înscrisă, mai întâi, în Pactul Societăţii
Naţiunilor, fiind consacrată ulterior şi în Carta O.N.U.Conform art.102 din Carta O.N.U., după
intrarea lor în vigoare, tratatele sunt trimise Secretariatului O.N.U. spre înregistrare, precum şi
21
spre publicare. Înregistrarea tratatelor este o formalitate prevăzută în art. 102 din Carta
O.N.U., a cărei neîndeplinire nu îi afectează forţa juridică obligatorie, ci lipseşte tratatul de
opozabilitate faţă de organele O.N.U.
Sarcină de lucru nr.2

Prezentați fazele încheierii tratatelor conform Convenției
de de la Viena din 1969.
5. Prevederile legislației române privind încheierea tratatelor
Referitor la prevederile interne care reglementează procedura încheierii tratatelor,

avem în vedere:
- Art.11, art.20,art.91, alin.1, art 146-149 din Constituția României
- Legea 590/2003 privind tratatele, această lege a intrat în vigoarela 11 februarie
2004,
- Legea 276/2011 privind procedura prin care România devine parte la tratatele
încheiate între Uniunea Europeană şi statele membre, pe de o parte, şi state terţe
şi organizaţiile internaţionale pe de altă parte,
- Legea 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor
normative cu modificările și completările intervenite.
Legea 590/2003 privind tratatele, această lege a intrat în vigoarela 11 februarie 2004
Legea este structurată în patru capitole, după cum urmează:
-Capitolul I-Definiţii şi tipuri de tratate;
-Capitolul II-Procedura încheierii tratatelor;
-Capitolul III-Aplicarea, modificarea şi încetarea valabilităţii tratatelor;
-Capitolul IV-Dispoziţii diverse.
Capitolul I conţine o secţiune ce cuprinde definiţii ale celor mai importante noţiuni
utilizate în textul legii. Se clarifică, în baza preverilor Convenţiei de la Viena din 1969 şi a
doctrinei, aspecte privind: definirea tratatului, conţinutul încheierii tratatelor, noţiunea de
depline puteri, ratificarea, aprobarea, acceptarea, aderare, rezerva la tratat, ş.a. În art. 2, pct.1 se
prezintă categoriile de tratate care fac obiectul legii, astfel România, Guvernul României,
precum şi ministerele şi alte autorităţi ale administraţiei publice centrale pentru care această
atribuţie este expres prevăzută de legislaţia în vigoare, pot încheia tratate la nivel de stat,
tratate la nivel guvernamental, respectiv tratate la nivel departamental. Menţionăm că în
cadrul capitolului final, în art. 41 se reglementează procedura încheierii înţelegerilor la nivelul
autorităţilor administraţiei publice locale cu autorităţi similare din alte state.
Conform art. 2, pct.2 din legea 590/2003, tratatele se încheie cu respectarea principiilor
fundamentale şi a celorlalte norme imperative ale dreptului internaţional, a dreptului Uniunii
22
Europene, a normelor cutumiare internaţionale, a Constituţiei României şi în conformitate cu
prevederile legii indicate.
În capitolul II se prezintă procedura încheierii tratatelor în funcţie de categoriile de tratate
evocate în primul capitol.Capitolul II este structurat în următoarele secţiuni: secţiunea 1 privind
aprobarea iniţierii negocierilor; secţiunea a-2-a numită desfăşurarea negocierilor; secţiunea a-
3-a/aprobarea semnării; secţiunea a-4-a/deplinele puteri; secţiunea a-5-a/exprimarea
consimţământului statului de a deveni parte la tratat ce conţine dispoziţii privind categoriile de
tratate supuse ratificării, condiţiile în care intervine aderarea, acceptarea şi aprobarea; secţiunea
a-6-a privind intrarea în vigoare a tratatelor; secţiunea a-7-a referitoare la tratatele în formă
simplificată, consacrare determinată de necesitatea reglementării rapide a relaţiilor dintre state
şi secţiunea a-8-a numită înregistrarea tratatelor.
Capitolul III conţine dispoziţii privind aplicarea tratatelor (secţiunea 1) şi modificarea şi
încetarea valabilităţii tratatelor (secţiunea a 2-a).
Capitolul IV numit ,,Dispoziţii diverse”, conţine 7 secţiuni cu privire la: atribuţiile
Ministerului Afacerilor Externe, publicitatea textelor tratatelor anterior publicării în Monitorul
Oficial al României, exprimarea compatibilităţii prevederilor tratatelor cu Constituţia
României, procedura încheierii înţelegerilor la nivelul autorităţilor administraţiei publice locale
cu autorităţile similare din alte state, sancţiunea nerespectării normelor privind încheierea
tratatelor, excepţiile de la legea română privind tratatele şi dispoziţii finale.
Primul capitol cuprinde o serie de definiții care contribuie la înțelegerea
corespunzătoare a prevederilor legii. În acest sens sunt definite următoarele concepte utilizate
în lege:
- tratat reprezintă actul juridic, indiferent de denumire sau de formă, care consemnează
în scris un acord la nivel de stat, la nivel guvernamental sau la nivel departamental,
având scopul de a crea, de a modifica ori de a stinge drepturi si obligaţii juridice sau de
altă natură, guvernat de dreptul internaţional public şi consemnat într-un instrument unic
ori în două sau în mai multe instrumente conexe;
- încheierea tratatelor se înţelege succesiunea de etape care trebuie urmate, ansamblul de
activităţi care trebuie desfăşurate, precum şi ansamblul de proceduri şi reguli care
trebuie respectate astfel încât tratatul să intre în vigoare pentru România;
- parafare se înţelege aplicarea iniţialelor numelor reprezentanţilor părţilor la negociere,
în vederea autentificării, cu caracter provizoriu, a textului convenit sau adoptat în urma
negocierilor;
- semnare ad referendum se înţelege etapa facultativă a încheierii tratatelor, care constă
în semnarea cu menţiunea ad referendum a unui tratat de către reprezentanţii părţilor
prezente la negociere, în vederea fixării cu caracter provizoriu a textului convenit sau
adoptat în urma negocierii;
- depline puteri se înţelege documentul eliberat de Ministerul Afacerilor Externe, semnat
de ministrul afacerilor externe şi învestit cu sigiliul de stat, potrivit reglementărilor şi
practicii internaţionale, care consemnează aprobarea pentru participarea la negocieri,
pentru semnarea tratatelor la nivel de stat sau de Guvern ori pentru participarea
delegaţiilor române la reuniuni internaţionale;
- ratificare se înţelege modalitatea de exprimare a consimţământului de a deveni parte la
un tratat care a fost semnat de partea română, prin adoptarea unei legi de ratificare de
către Parlament sau, în condiţiile legii, prin ordonanţă de urgenţă a Guvernului;
- aprobare se înţelege modalitatea de exprimare a consimţământului de a deveni parte la
un tratat care a fost semnat de partea română, prin adoptarea unei hotărâri de aprobare
de către Guvern;
- aderare se înţelege modalitatea prin care se exprimă consimţământul de a deveni parte
la un tratat multilateral care nu a fost semnat de partea română;
23
- acceptare se înţelege modalitatea prin care se exprimă consimţământul de a deveni parte
la un tratat multilateral care nu a fost semnat de partea română şi care prevede expres
această modalitate;
- rezerva se înţelege declaraţia unilaterală, oricare ar fi conţinutul sau denumirea sa,
formulată cu ocazia semnării, ratificării, aprobării, aderării sau acceptării unui tratat
multilateral, prin care se urmăreşte modificarea sau excluderea efectelor juridice ale
anumitor prevederi ale acestuia pentru partea română, dacă tratatul nu interzice
asemenea rezerve şi ele sunt conforme dreptului internaţional; pentru a produce efecte,
rezervele formulate la semnare trebuie confirmate la ratificare sau la aprobare;
- declaraţie se înţelege menţiunea formulată cu ocazia semnării, ratificării, aprobării,
aderării sau acceptării unui tratat multilateral, prin care se interpretează unele prevederi
ale tratatului de către partea română sau prin care partea romănă efectuează notificările
cerute de tratat; declaraţiile formulate la semnare trebuie confirmate la ratificare sau la
aprobare;
- instrument de ratificare, aderare, acceptare sau aprobare se înţelege documentul prin
care se consemnează ratificarea, aderarea, acceptarea sau aprobarea tratatelor;
- elemente de identificare a tratatului se înţelege, în cazul tratatelor bilaterale, titlul
acestora, data şi locul semnării, iar în cazul tratatelor multilaterale, titlul acestora, data
si locul adoptării şi/sau deschiderii spre semnare;
- denunţare, renunţare, retragere se înţelege actul unilateral prin care partea română îşi
manifestă voinţa de a nu mai fi legată prin tratat, conform dreptului internaţional;
- contract de stat se înţelege o înţelegere încheiată de către statul sau Guvernul român,
precum şi de ministere sau alte autorităţi ale administraţiei publice centrale cu alt stat,
guvern, organizaţie internaţională, respectiv cu instituţii financiare sau alte entităţi ce
nu au calitatea de subiect de drept internaţional în domeniul economic, comercial,
financiar şi în alte domenii şi care nu este guvernată de dreptul internaţional public.
În ceea ce privește categoriile de tratate, se arată că România, Guvernul României,

precum şi ministerele şi alte autorităţi ale administraţiei publice centrale, pentru care aceasta
atribuţie este expres prevazută de legislaţia în vigoare, pot încheia tratate la nivel de stat, tratate
la nivel guvernamental, respectiv tratate la nivel departamental. Tratatele se încheie cu
respectarea principiilor fundamentale şi a celorlalte norme imperative ale dreptului
internaţional, a dreptului comunitar, a normelor cutumiare internaţionale, a Constituţiei
României, în conformitate cu prevederile prezentei legi.
Având în vedre că exprimarea consimțământului statului de a deveni parte la tratat se
realizează prin proceduri specifice interne, vom prezenta prevederile legale referitoare la aceste
aspecte.
Articolul 18
(1)Exprimarea consimţământului de a deveni parte la tratat se face, după caz, prin ratificare,
aprobare, aderare sau acceptare.
(2) În mod excepţional, în cazurile prevăzute la art. 26 alin.(1), exprimarea consimţământului

de a deveni parte la tratat se poate face prin semnarea tratatului respectiv.
Articolul 19
(1) Se supun Parlamentului spre ratificare prin lege următoarele categorii de tratate:
a) tratatele la nivel de stat, oricare ar fi domeniul de reglementare al acestora;
24
b) tratatele la nivel guvernamental care se referă la cooperarea politică sau care implică
angajamente cu caracter politic;
c) tratatele la nivel guvernamental care se referă la cooperarea cu caracter militar;
d) tratatele la nivel guvernamental care se referă la teritoriul de stat, inclusiv regimul juridic al
frontierei de stat, precum şi la zonele asupra cărora România exercită drepturi suverane şi
jurisdicţie;
e) tratatele la nivel guvernamental care se referă la statutul persoanelor, drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului;
f) tratatele la nivel guvernamental care se referă la participarea în calitate de membru la
organizaţii internaţionale interguvernamentale;
g) tratatele la nivel guvernamental care se referă la asumarea unui angajament financiar care ar
impune sarcini suplimentare la bugetul de stat;
h) tratatele la nivel guvernamental ale căror dispoziţii fac necesară, pentru aplicare, adoptarea
unor noi dispoziţii normative având forţă juridică de lege ori a unor legi noi sau amendarea
legilor în vigoare şi cele care prevăd în mod expres cerinţa ratificării lor.
(2) Tratatele prevăzute la alin. (1) nu se ratifică prin ordonanţe ale Guvernului.
(3) În situaţii extraordinare, tratatele prevăzute la alin. (1) lit.b)-h), a căror reglementare nu
poate fi amânată, vor putea fi ratificate prin ordonanţe de urgenţă ale Guvernului, sub condiţia
justificării temeinice a urgenţei ratificării.
Articolul 20
Tratatele semnate la nivel guvernamental care nu intră sub incidenţa prevederilor art. 19,
precum şi tratatele semnate la nivel departamental sunt supuse Guvernului spre aprobare prin
hotărâre.
Articolul 21
(1)Tratatele multilaterale care nu au fost semnate în numele României sau la nivel
guvernamental, la care România sau Guvernul României urmează să devină parte şi care intră
sub incidenţa prevederilor art. 19 alin. (1), sunt supuse Parlamentului spre aderare sau acceptare
prin lege, dacă prevăd expres aceasta modalitate de exprimare a consimţământului de a deveni
parte la ele.
(2) În situaţii extraordinare, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevazute la art. 19 alin. (3), tratatele
multilaterale prevăzute la alin. (1) pot fi supuse aderării sau acceptării prin ordonanţa de urgenţă
a Guvernului.
(3) Tratatele prevăzute la alin. (1) care nu intră sub incidenţa prevederilor art. 19 alin. (1) sunt
supuse Guvernului, spre aderare sau acceptare, prin hotărâre.
Articolul 22
(1)Tratatele se ratifică, se aprobă, se acceptă sau se aderă la ele prin lege ori se aprobă, se
acceptă sau se aderă la acestea prin hotărâre a Guvernului, după caz.
(2) În cazul excepţional prevăzut la art. 19 alin. (3) şi la art. 21 alin. (2) se elaborează o
ordonanţă de urgenţă de ratificare, aderare sau acceptare, care va fi supusă aprobării
Parlamentului prin lege.
(3) Titlul actului normativ va conţine menţiunea ratificării, aprobării, aderării sau acceptării
tratatului, titlul complet al tratatului şi celelalte elemente de identificare.
(4) Actul normativ de ratificare, aprobare, aderare sau acceptare conţine, de regulă, un articol
unic care prevede menţiunea "se ratifică ...", "se aprobă ...", "se aderă la ...", "se acceptă ...",
urmată de titlul complet al tratatului, însoţit de celelalte elemente de identificare, după cum
urmează:
a) în cazul tratatelor bilaterale - data şi locul semnării;
25
b)în cazul tratatelor multilaterale supuse ratificării sau aprobării - data şi locul adoptării şi/sau
deschiderii spre semnare, aceste elemente de identificare fiind însoţite de menţionarea datei
intrării în vigoare a tratatului, dacă este cazul, precum şi a datei şi locului semnării de către
partea română;
c)în cazul tratatelor multilaterale supuse aderării sau acceptării - data şi locul adoptării şi/sau
deschiderii spre semnare, aceste elemente de identificare fiind însoţite de menţionarea datei
intrării în vigoare a tratatului, dacă este cazul.
(5) Actul normativ de ratificare, aprobare, aderare sau acceptare a unui tratat multilateral poate
cuprinde şi unul sau mai multe articole continând rezerve şi/sau declaraţii ale parţii române,
care se fac cu respectarea strictă a prevederilor tratatului.
(6) În cazul acelor tratate ale căror dispoziţii implică modificarea sau completarea unuia sau
mai multor acte normative în vigoare, actul normativ de ratificare, aprobare, aderare sau
acceptare va include prevederi exprese, cu trimiteri clare, prin care se modifică sau se
completează dispoziţiile actelor normative respective, pentru asigurarea concordanţei cadrului
legislativ intern cu prevederile tratatului.
(7) În cazul tratatelor ale căror prevederi implică adoptarea de dispoziţii normative de drept
intern pentru aplicarea prevederilor lor, actul normativ de ratificare, aprobare, aderare sau
acceptare va include norme detaliate de natura să permită aplicarea tratatului, fără ca prin aceste
norme să se poată aduce atingere regimului juridic stabilit prin tratat sau textului tratatului.
(8) În cazul în care pentru aplicarea prevederilor tratatelor prevăzute la alin. (7) este suficientă
adoptarea de acte normative cu forţă juridică inferioară actului normativ de ratificare, aprobare,
aderare sau acceptare, actul normativ respectiv va fi adoptat imediat după adoptarea actului
normativ de ratificare, aprobare, aderare sau acceptare.
(9) Normele de natura să permită aplicarea tratatului la care se referă alin. (6)-(8) intră în vigoare
la data intrării în vigoare a tratatului sau după aceasta dată, în termenul prevăzut de acestea.
(10) Prevederile alin. (6)-(9) nu aduc atingere posibilităţii adoptării unor dispoziţii normative
de drept intern pentru aplicarea prevederilor unui tratat, ulterior intrării în vigoare a acestuia, în
cazul în care acest lucru se va dovedi necesar.
(11) Prevederile alin. (6)-(9) nu se aplică în cazul tratatelor ale căror dispoziţii implică
adoptarea unor legi organice pentru aplicarea lor.
(12) Proiectul de act normativ de ratificare, aprobare, aderare sau acceptare se iniţiază şi se
avizează în conformitate cu procedura prevazută la art. 3, respectiv art. 4 şi 6, care se adaptează
corespunzător, Ministerul Justiţiei fiind ultimul în ordinea avizatorilor, şi se adoptă în
conformitate cu normele procedurale în vigoare, în funcţie de tipul actului normativ.
(13) În cazul în care, datorită conexiunii dintre ele, două sau mai multe tratate se ratifică, se
aprobă, se aderă la acestea sau se acceptă prin acelaşi act normativ, măsura ratificării, aprobării,
aderării sau acceptării se va exprima, pentru fiecare tratat, printr-un articol distinct.
Articolul 23
(1)Expunerea de motive care însoţeşte proiectul de lege de ratificare, aderare sau acceptare,
respectiv nota de fundamentare care însoţeşte proiectul hotărârii Guvernului de aprobare,
aderare sau acceptare ori proiectul ordonanţei de urgenţă a Guvernului de ratificare, aderare sau
acceptare va cuprinde următoarele:
a) necesitatea încheierii tratatului pentru partea română;
b) finalitatea încheierii tratatului pentru partea română;
c) istoricul negocierilor;
d) în cazul tratatelor bilaterale semnate, supuse ratificarii sau aprobării - data şi locul semnării,
menţionarea persoanei semnatarului din partea română;
26
e) în cazul tratatelor multilaterale semnate de partea română, supuse ratificării sau aprobării -
data şi locul adoptării şi/sau deschiderii spre semnare, data şi locul semnării de către partea
română, cu menţionarea persoanei semnatarului, data intrării în vigoare, dacă este cazul;
f) în cazul tratatelor multilaterale supuse spre aderare sau acceptare - data şi locul adoptării
şi/sau deschiderii spre semnare, data intrării în vigoare, dacă este cazul;
g) prezentarea prevederilor relevante ale tratatului din perspectiva intereselor părţii române, a
implicaţiilor pe care le are tratatul asupra obligaţiilor juridice şi altor angajamente internaţionale
asumate anterior de partea română, respectiv asupra legislaţiei interne, inclusiv din perspectiva
compatibilităţii cu dreptul comunitar, precum şi a măsurilor de adaptare necesare;
h) prezentarea prevederilor prin care se urmareşte asigurarea concordanţei cadrului legislativ
intern cu prevederile tratatului la care se referă alin. (6) şi (7) ale art. 22;
i) prezentarea şi motivarea rezervelor sau declaraţiilor la tratat, dacă este cazul, cuprinse în
proiectul de act normativ de ratificare, aprobare, aderare sau acceptare;
j) în cazul excepţional prevăzut la art. 19 alin. (3) şi la art. 21 alin. (2), justificarea temeinică a
urgenţei ratificării, aderării sau acceptării, prin ordonanţa de urgenţă a Guvernului, menţionarea
interesului public afectat în lipsa ratificării, aderării sau acceptării, precum şi a obţinerii
aprobării exprese a Preşedintelui României.
(2) În cazul tratatelor semnate la nivel de stat, la expunerea de motive a proiectului legii de
ratificare se anexează, în copie, memorandumul pentru aprobarea semnării.
Articolul 24
(1)După adoptare, actul normativ de ratificare, aprobare, aderare sau acceptare se publică, fără
plată, în Monitorul Oficial al României, Partea I, însoţit de textul în limba română al tratatului.
(2) În cazuri temeinic justificate, Parlamentul şi, respectiv, Guvernul pot hotărâ ca textele
anumitor tratate să nu fie publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, acestea urmând
să fie comunicate tuturor instituţiilor interesate.
Articolul 25
(1) Tratatele intră ân vigoare în conformitate cu prevederile cuprinse în acestea.

(2) Tratatele bilaterale la nivel de stat intră în vigoare la data schimbului instrumentelor de
ratificare, la termenul prevăzut de tratat sau printr-o altă modalitate prevazută de acesta, în
conformitate cu prezenta lege.
(3) Tratatele bilaterale la nivel guvernamental sau departamental intră în vigoare la data ultimei
notificări prin care se comunică celeilalte părţi îndeplinirea procedurilor interne necesare pentru
intrarea în vigoare, la termenul prevăzut de tratat de la data ultimei notificări sau printr-o altă
modalitate prevazută de tratat, în conformitate cu prezenta lege.
(4) Instrumentele de ratificare, aderare sau acceptare a tratatelor la nivel de stat se redactează
de către Ministerul Afacerilor Externe, se semnează de către Preşedintele României, se
contrasemnează de către ministrul afacerilor externe şi se investesc cu sigiliul de stat.
(5) Instrumentele de aprobare, aderare sau acceptare a tratatelor la nivel guvernamental, dacă
este cazul, se redactează de către Ministerul Afacerilor Externe, se semnează de către primul-
ministru al Guvernului, se contrasemnează de către ministrul afacerilor externe şi se investesc
cu sigiliul de stat.
(6) Instrumentele prevăzute la alin. (5) urmează a fi schimbate între părţi sau depuse la depozitar
de către Ministerul Afacerilor Externe.
(7) Notificarea, dacă este cazul, a celeilalte părţi sau a depozitarului cu privire la îndeplinirea
procedurilor interne vizând ratificarea, aprobarea, aderarea sau acceptarea tratatelor se
realizează de către Ministerul Afacerilor Externe, pe cale diplomatică.
27
(8) În cazul în care ratificarea, aprobarea, aderarea sau acceptarea s-a făcut cu rezerve sau/şi
declaraţii, conţinutul acestora, astfel cum este redat în actul normativ de ratificare, aprobare,
aderare sau acceptare, va fi inclus ca atare în textul instrumentului de ratificare, aprobare,
aderare sau acceptare ori în notificarea privind îndeplinirea procedurilor interne vizând
ratificarea, aprobarea, aderarea sau acceptarea.
(9) Intrarea în vigoare a tratatelor se face cunoscută prin ordin al ministrului afacerilor externe,
care se publică, fără plată, în Monitorul Oficial al României, Partea I, în termen de cel mult 10
zile lucrătoare de la data intrării în vigoare.
Articolul 26
(1)Pot intra în vigoare de la data semnării următoarele categorii de tratate:

a) tratatele la nivel guvernamental sau departamental care se încheie în aplicarea unor tratate în
vigoare care prevâd expres aceasta posibilitate;
b) protocoalele de cooperare la nivel departamental pe care le încheie Ministerul Afacerilor
Externe al României cu ministerele afacerilor externe ale altor state;
c) programele de cooperare la nivel guvernamental şi departamental în domeniul educaţiei,
culturii, sportului, cercetării, pe termen de cel mult 5 ani, fără posibilitatea prelungirii automate
a valabilităţii;
d) tratatele prin care se acordă asistenţă financiară nerambursabilă din partea Uniunii Europene
sau a statelor membre, inclusiv cele care implică a contribuţie a părţii române, şi care sunt
negociate şi semnate de reprezentanţii ministerului care gestionează problematica integrării
europene, în calitate de coordonator naţional al asistenţei financiare nerambursabile, respectiv
cele privind participarea la programe comunitare;
e) tratatele, altele decât cele menţionate la lit. d), prin care se acordă asistenţă financiară
nerambursabilă, precum şi cele la nivel guvernamental sau departamental care reglementează
derularea unor proiecte de specialitate sau cu caracter tehnic, cu sprijinul financiar al
partenerului străin.
(2) Tratatele prevăzute la alin. (1) pot fi semnate numai după obţinerea aprobărilor prevăzute
de prezenta lege pentru semnare, inclusiv pentru intrarea în vigoare de la data semnării, şi după
eliberarea deplinelor puteri pentru aceasta, dacă este necesar.
Articolul 27
(1)Tratatele semnate la nivel guvernamental care nu trebuie supuse ratificării conform art. 19
alin. (1) şi, respectiv, la nivel departamental se pot aplica cu titlu provizoriu de la data semnării,
fie în întregime, fie în ceea ce priveşte unele dispoziţii ale acestora, cu condiţia includerii în
tratat a unei prevederi exprese în acest sens, urmând ca procedura de aprobare să fie îndeplinită
în cel mai scurt timp.
(2) Tratatele la nivel de stat, precum şi tratatele la nivel guvernamental care, conform art. 19
alin. (1), trebuie supuse ratificării nu pot intra în vigoare prin procedura semnării şi nu se pot
aplica cu titlu provizoriu de la data semnării.
(3) În cazurile prevăzute la alin. (1), memorandumul pentru aprobarea semnării va include
expres solicitarea de aprobare a punerii în aplicare provizorii de la data semnării şi precizarea
prevederilor care vor beneficia de acest regim, semnarea având loc numai după aprobarea
semnării şi eliberarea deplinelor puteri pentru aceasta, dacă este necesar.
Articolul 28
28
(1) După semnare, ministerul iniţiator al procedurii de semnare va elabora o notă de informare
a Guvernului, cu avizul Ministerului Afacerilor Externe, cu privire la data semnării şi, respectiv,
a intrării în vigoare sau aplicării cu titlu provizoriu a tratatului.
(2) Prin ordin al conducătorului ministerului iniţiator al procedurii de semnare se va dispune
publicarea, fără plată, în Monitorul Oficial al României, Partea I, a textelor tratatelor la care se
referă alin. (1), în termen de cel mult 10 zile lucrătoare de la data semnării tratatului.
Tratatele in forma simplificata, incheiate prin schimb de note verbale sau de scrisori-
Articolul 29
(1) Tratatele în formă simplificată a schimbului de note verbale se încheie numai de către
Ministerul Afacerilor Externe şi intră în vigoare la data efectuării schimbului sau la alt moment
prevăzut de acestea, fără a mai fi supuse ratificării sau aprobării ulterioare.
(2) Tratatele în formă simplificată a schimbului de scrisori se încheie de către Ministerul
Afacerilor Externe şi intră în vigoare la data efectuării schimbului de scrisori sau la alt moment
prevăzut de acestea, fără a mai fi supuse ratificării sau aprobării ulterioare.
(3) Ministerul care gestionează problematica integrării europene, în calitatea sa de coordonator
naţional al asistenţei financiare nerambursabile, poate încheia tratate la nivel guvernamental în
formă simplificată a schimbului de scrisori, prin care se acordă României asistenţa tehnică sau
financiară nerambursabilă din partea Uniunii Europene sau a statelor membre, inclusiv care
implică o contribuţie a părţii române, respectiv tratate privind participarea la programe
comunitare. Aceste tratate intră în vigoare la data efectuării schimbului de scrisori sau la alt
moment prevăzut de acestea, fără a mai fi supuse ratificării sau aprobării ulterioare.
(4) Dispoziţiile alin. (1)-(3) se aplică tratatelor care nu fac necesară ratificarea prin lege de către
Parlament, conform art. 19.
(5) Tratatele la nivel guvernamental în formă simplificată, indiferent de denumire, care fac
necesară ratificarea prin lege de către Parlament, intră în vigoare după ratificare, la data ultimei
notificări privind îndeplinirea procedurii interne pentru intrarea în vigoare, sau la alt moment
precizat de acestea, prin raportare la data ultimei notificări.
(6)Aprobările pentru negocierea şi, respectiv, semnarea tratatelor în formă simplificată se obţin
conform procedurilor prevăzute de prezenta lege.
(7) Ministrul afacerilor externe, respectiv ministrul care gestionează problematica integrării
europene, va dispune prin ordin publicarea, fără plată, în Monitorul Oficial al României, Partea
I, a textelor tratatelor prevăzute la alin. (1)-(3), în termen de cel mult 10 zile lucrătoare de la
data intrării lor în vigoare.
Inregistrarea tratatelor-Articolul 30
(1) Ministerul Afacerilor Externe întreprinde demersurile necesare pentru înregistrarea la
Secretariatul General al Organizaţiei Naţiunilor Unite a tratatelor la nivel de stat şi
guvernamental care prevăd cerinţa înregistrării, precum şi a celor care, dată fiind importanţa
lor, fac necesară înregistrarea.
(2) Ministerul Afacerilor Externe trimite copiile certificate ale tratatelor multilaterale pentru
care România are calitatea de depozitar, pentru a fi înregistrate la Secretariatul General al
Organizaţiei Naţiunilor Unite.
29
6. Rezumatul unității de învățare
• Convenţia din 1969 de la Viena (în vigoare din 1980) pentru tratatele care se încheie
între state;
• Convenţia din 1986 de la Viena pentru tratatele care se încheie între state şi
organizaţiile internaţionale sau între organizaţiile internaţionale.
• Tratatul reprezintă actul juridic care exprimă, în scris, acordul de voinţă intervenit
între subiecte de drept internaţional în scopul de a crea, modifica sau stinge drepturi
şi obligaţii în raporturile dintre ele şi este guvernat de dreptul internaţional (art.2(1)
al Convenţiei de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor). Pentru ca un act
internaţional să poată fi considerat ca tratat, el trebuie să întrunească anumite condiţii
de fond, denumite elementele esenţiale ale tratatelor.Elementele esențiale ale
tratatelor sunt:subiectele sau părțile la tratat;voința părților;condiția ca tratatul să
producă efecte juridice;tratatul să fie guvernat de normele dreptului internațional.
• În sens larg, termenul „tratat” reprezintă denumirea generală care include orice acord
(înţelegere) încheiat între state, indiferent de denumirile lor specifice. Existenţa mai
multor denumiri nu influenţează asupra forţei juridice a tratatelor.În ceea ce privește
clasificarea tratatelor, aceasta se face în funcție de anumite criterii.
• Prima fază în procesul de încheiere a tratatelor o reprezintă negocierea, în cadrul
căreia se elaborează textul tratatului (conţinutul pe articole). Negocierile au loc între
reprezen-tanţii statelor, care pot fi: împuterniciţi cu depline puteri, ori abilitaţi să
îndeplinească astfel de proceduri în virtutea funcţiilor pe care le deţin în stat.
• Cea de-a doua fază a încheierii tratatelor este semnarea în vederea autentificării
textului tratatului. Autentificarea înseamnă atestarea solemnă de către statele
negociatoare că negocierile s-au încheiat şi că textul pe care îşi pun semnătura, prin
reprezentanţii lor, constituie forma definitivă a tratatului, care nu mai poate fi
modificat unilateral de nici unul dintre statele participante la negocieri.
• Autentificarea textului tratatului se realizează fie prin semnare ad referendum, fie
prin parafare, dar autentificarea cu valoare definitivă se realizează prin semnare
definitivă.
• A treia fază a încheierii tratatului o reprezintă exprimarea consimţământului statului
de a deveni parte la tratat. În principiu, participarea la negocierea şi semnarea unui
tratat nu creează obligaţii juridice pentru statul respectiv. Pentru ca statul să fie obligat
juridic este necesar un act intern al unei autorităţi statale cu atribuţii în domeniu.
Totuşi un stat care a semnat un tratat este obligat să se abţină de la săvârşirea unor
acte care ar lipsi un tratat de obiectul şi scopul său, atât timp cât nu şi-a exprimat
intenţia de a nu deveni parte la tratatul respectiv.Exprimarea consimţământului
statului de a deveni parte la tratate (art.11 al Convenţiei) se poate face prin recurgerea
la unul sau altul dintre următoarele mijloace juridice:semnare, ratificare, acceptare,
aderare, aprobare, oricare alt mijloc convenit de ex. confirmarea.
• De regulă, modalitatea şi data intrării în vigoare sunt prevăzute în textul
tratatului.Pentru tratatele bilaterale, intrarea în vigoare este prevăzută la data semnării
ori a schimbului instrumentelor de ratificare.Tratatele multilaterale pot intra în
30
vigoare la un anumit termen după depunerea la depozitar - un stat sau organizaţie
internaţională - a unui anumit număr de instrumente de ratificare, aprobare, acceptare
sau aderare (de exemplu 5, 8, 25 de instrumente sau cum prevede Convenţia privind
dreptul mării din 1982, necesitatea depunerii a 60 de asemenea instrumente).
• Înregistrarea tratatelor este o formalitate prevăzută în art. 102 din Carta O.N.U., a
cărei neîndeplinire nu îi afectează forţa juridică obligatorie, ci lipseşte tratatul de
opozabilitate faţă de organele O.N.U.
• Referitor la prevederile interne care reglementează procedura încheierii tratatelor,
avem în vedere:
- Art.11, art.20,art.91, alin.1, art 146-149 din Constituția României
- Legea 590/2003 privind tratatele, această lege a intrat în vigoarela 11 februarie 2004,
- Legea 276/2011 privind procedura prin care România devine parte la tratatele
încheiate între Uniunea Europeană şi statele membre, pe de o parte, şi state terţe şi
organizaţiile internaţionale pe de altă parte,
- Legea 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor
normative cu modificările și completările intervenite
7. Teste de autoevaluare
1.Tratatul se caracterizează prin:

a. este un act juridic guvernat de dreptul internațional public;
b.este un act încheiat între entitățile care acționează la nivel internațional;
c.este un act guvernat de normele dreptului intern.
2.Deplinele puteri :
a.sunt instrumente de ratificare;
b.sunt elementele esențiale ale tratatului ;
c.reprezintă documentul emis de autoritatea competentă a unui stat, prin care sunt desemnate
una sau mai multe persoane pentru a fi împuternicite să reprezinte statul pentru negocierea,
adoptarea sau autentificarea unui tratat, pentru exprimarea consimțământului statului de a
deveni parte la tratat sau pentru a îndeplini altact cu privire la acesta.
3.Autentificare definitivă a tratatului produce următoarele efecte:

a.atestarea solemnă a faptului că negocierile s-au încheiat și că textul reprezintă forma definitivă
a tratatului;
b.reprezintă exprimarea consințământului statului de a deveni parte la tratat;
c.determină intrarea în vigoare a tratatului.
4.În cadrul multilateral negocierea unui tratat se încheie prin :

a.convenirea textului tratatului;
b.adoptarea textului tratatului;
c.exprimarea consimțământului statului de a deveni parte la tratat.
31
5.În cadrul bilateral negocierea unui tratat se încheie prin :

a.convenirea textului tratatului ;
b.adoptarea textului tratatului ;
c.exprimarea consimțământului statului de a deveni parte la tratat.
6.Exprimarea consimțământului statului de a deveni parte la tratat se realizează prin:

a.negociere
b.ratificare
c.înregistrare.
8. Răspunsurile la testul de autoevaluare
1.a; 2.c; 3.a; 4.b;5.a;6.b.
9. Lucrare de verificare
Redactează un eseu structurat pe 60-70 rânduri (TNR, 12, spațiere 1,5 rânduri), în care să
dezvoltați următoarele aspecte: Aspectele specifice ale procedurii încheierii tratatelor
N.B.: Lucrarea va fi încărcată în Platforma Microsoft Teams, în canalul aferent

disciplinei de studiu, în termen de 2 zile de la data solicitării rezolvării acesteia.
• Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional publi, Sinteze,

EDIŢIA 9, Editura C.H.BECK, Bucureşti,2018;
• Dumitra Popescu, Felicia Maxim, Drept internaţional public, Curs
pentru învăţământ la distanţă , Editura Universităţii Titu Maiorescu,
Bucureşti, 2020;
• Felicia Maxim, Aspecte teoretice și practice privind tratatul-Izvor
principal al dreptului internațional public, Editura Universul Juridic,
București, 2012 ;
32
• HTTPS ://TREATIES .UN.ORG/PAGES /VIEWDETAILSIII .ASPX ?SRC = TREA
TY&MTDSG_NO=XXIII-
1&CHAPTER =23&TEMP =MTDSG3&CLANG=_EN
• HTTPS ://TREATIES .UN.ORG/PAGES /VIEWDETAILS. ASPX ?SRC =TREATY
&MTDSG_NO=XXIII -3&CHAPTER=23&CLANG=_EN
33
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR.II
REZERVELE LA TRATATE, APLICAREA TRATATELOR,

INTERPRETAREA, EFECTELE ȘI MODIFICAREA TRATATELOR
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 3ore
Cuprins

1.Rezervele la tratate
2.Aplicarea tratatelor
3.Interpretarea tratatelor
4.Efectele tratatelor
5.Modificarea tratatelor
34
OBIECTIVE SPECIFICE
înțelegerea mecanismelor de formulare a rezervelor la

tratate
cunoașterea aspectelor specifice ale aplicării tratatelor
identificarea regulilor de interpretare a tratatelor
întelegerea regulilor aplicabile în cazul producerii de

efecte a tratatelor
înțelegerea procedurilor de modificare a tratatelor
35
1.REZERVELE LA TRATATE
SEDIUL MATERIEI
Convenţia de la Viena din 1969 stabileşte următoarea definiţie:,,prin

expresia rezervă se înţelege o declaraţie unilaterală, oricare ar fi
conţinutul sau denumirea sa, făcută de un stat atunci când
semnează, acceptă sau aprobă un tratat ori aderă la acesta prin
care îşi manifestă intenţia de a exclude sau modifica efectul juridic
al unor dispoziţii din tratat cu privire la aplicarea lor faţă de statul
respectiv.''În literatura de specialitate se arată că rezerva este un act
unilateral, expres, facultativ şi revocabil. În ceea ce priveşte
condiţiile de fond, precizăm că un stat poate formula o rezervă la
un tratat în momentul în care semnează, ratifică, acceptă, aprobă sau
aderă la tratatul respectiv, în următoarele condiţii: formularea
oricăror rezerve să nu fie interzisă de tratatul în cauză; rezervele să
nu se refere la anumite dispoziţii din tratat exceptate de la
posibilitatea de a formula rezerve; rezerva să nu fie incompatibilă
cu obiectul şi scopul tratatului. Referitor la condiţiile de formă ce
trebuie respectate în cazul formulării rezervelor, din prevederile
art.23 al Convenţiei de la Viena din 1969 rezultă următoarele
aspecte: rezervele trebuie să fie formulate în scris şi comunicate
statelor contractante, dar şi statelor având calitatea de a deveni părţi
la tratat;când o rezervă este formulată la semnarea tratatului sub
rezerva ratificării, acceptării sau aprobării, aceasta trebuie
confirmată de statul care a formulat-o în momentul când îşi exprimă
consimţământul de a fi legat printr-un tratat, considerându-se că
rezerva a fost făcută la data confirmării; retragerea unei rezerve
trebuie formulată în scris. Admiterea formulării rezervelor la un
tratat implică clarificarea aspectelor privind acceptarea rezervelor,
obiecţiunilor la rezerve şi a efectelor juridice determinate de acestea.
36
a.Noţiune
Este bine cunoscut faptul că acordul de voinţă reprezintă fundamentul dreptului
internaţional şi, implicit, elementul de bază al tratatelor internaţionale. Încheierea tratatelor
internaţionale presupune realizarea acordului de voinţă între statele negociatoare în vederea
adoptării, autentificării, exprimării consimţământului şi intrării în vigoare.
Totuşi, există situaţii în care un stat este de acord cu majoritatea prevederilor din tratat,
dar faţă de anumite prevederi îşi manifestă dezacordul refuzând să le accepte. De aceea, se
admite în anumite condiţii, ca statele să-şi manifeste acordul de a fi legate prin tratat cu anumite
rezerve.
Convenţia de la Viena din 1969 stabileşte următoarea definiţie:
,,prin expresia rezervă se înţelege o declaraţie unilaterală, oricare ar fi conţinutul sau

denumirea sa, făcută de un stat atunci când semnează, acceptă sau aprobă un tratat ori aderă
la acesta prin care îşi manifestă intenţia de a exclude sau modifica efectul juridic al unor
dispoziţii din tratat cu privire la aplicarea lor faţă de statul respectiv.”
Referitor la definiţia prezentată, precum şi alte aspecte legate de rezervele la tratate,

Adunarea Generală O.N.U., identificând o serie de aspecte controversate în doctrina şi practica
dreptului internaţional, a dat în lucru Comisiei de Drept Internaţional a O.N.U. problematica
rezervelor la tratate. Prin urmare, la sesiunea din 1993, CDI a hotărât să introducă pe agenda sa
de lucru tema referitoare la aspectele teoretice şi practice ale rezervelor la tratate. Experţii CDI
au stabilit ca activitatea desfăşurată să pornească de la cele trei convenţii ce conţin dispoziţii
referitoare le rezerve, şi anume: Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor din 1969,
Convenţia de la Viena privind succesiunea statelor la tratate din 1978 şi Convenţia de la Viena
privind încheierea tratatelor între state şi organizaţii internaţionale ori între organizaţiile
internaţionale din 1986. Deşi s-a considerat că cele trei convenţii conţin principiile de bază
aplicabile instituţiei rezervei, în elaborarea ghidului s-a ţinut cont de faptul că în doctrina şi
practica dreptului internaţional au fost identificate o serie de situaţii neclare care nu-şi găseau
rezolvare prin aplicarea dispoziţiilor din cele trei instrumente internaţionale. Astfel, după o
îndelungată şi complexă analiza, C.D.I. a finalizat în anul 2011 un proiect ce se consideră a fi
un Ghid de principii privind practica rezervele la tratate.
Având în vedere cele evocate, arătăm că prezentarea instituţiei rezervei la tratate va avea
în vedere şi recomandările făcute statelor şi organizaţiilor internaţionale prin Ghidul elaborat
de CDI.
b.Trăsăturile caracteristice ale rezervei la tratat

În literatura de specialitate se arată că rezerva este un act unilateral, expres, facultativ şi
revocabil.
Recunoaşterea caracterului unilateral al rezervei, deşi unanimă, a provocat justificări
diferite. O parte a doctrinei recunoaşte caracterul unilateral al rezervei pentru a contesta
legitimitatea acesteia, iar altă parte subliniază acest caracter pentru a scoate în evidenţă
importanţa acestei instituţii în dezvoltarea relaţiilor internaţionale prin crearea posibilităţii ca
un număr mare de state să devină părţi la tratate, în cazul de faţă, la tratatele multilaterale.
Caracterul unilateral al rezervei nu este afectat în cazul în care un număr de state sau organizaţii
internaţionale formulează o rezervă în comun, adică sub forma unui singur instrument adresat
depozitarului tratatului multilateral în numele unui număr de părţi.
37
Având în vedere că rezerva constituie o manifestare unilaterală de voinţă aceasta trebuie
să îndeplinească anumite condiţii de formă pentru a putea produce efecte juridice opozabile
altor state. Condiţiile de formă şi de fond vor fi analizate în secţiunea următoare, dar invocarea
caracterului scris confirmă calitatea de act unilateral expres a rezervei.
În virtutea suveranităţii recunoscute statele sunt libere să formuleze sau nu rezerve, de
aceea rezerva este considerată un act facultativ, discreţionar, voluntar. Caracterul facultativ al
rezervei determină necesitatea comunicării acesteia părţilor contractante şi celorlalte părţi
având calitatea de a deveni părţi la tratat. Fiind o declaraţie unilaterală şi facultativă, rezerva
poate fi retrasă, deci este un act revocabil. Conform Convenţiei de la Viena din 1969, dacă
tratatul nu dispune altfel, o rezervă poate oricând să fie retrasă fără să fie nevoie de
consimţământul statului care a acceptat rezerva.
c.Procedura referitoare la rezerve

Rezervele nu pot fi formulate în cazul tratatelor bilaterale, fiind considerate un
mecanism convenţional aplicabil doar tratatelor multilaterale. În cazul tratatelor bilaterale,
până când cele două părţi nu se pun de acord asupra tuturor amănuntelor, nu există acord de
voinţă. Astfel, atunci când tratatul a fost încheiat nu se poate pune problema formulării unei
rezerve, ci doar de modificare a acestuia.
Formularea rezervelor la tratate, dacă nu se prevede în alt mod, nu necesită
consimţământul tuturor părţilor la tratat, ceea ce presupune, în mod obligatoriu, un tratat
încheiat între mai mult de două părţi contractante. De aceea, se consideră că instituţia rezervelor
a apărut pentru tratatele multilaterale.
Dacă la început formularea rezervelor la tratate a fost dominată de teza clasică care
susţinea principiul unanimităţii, ulterior au avut câştig cei care considerau că trebuie eliminată
această unanimitate. În acest sens, poate fi invocat avizul consultativ asupra regulii unanimităţii
solicitat de Adunarea Generală O.N.U. Curţii Internaţionale de Justiţie în cauza privind
Rezervele formulate la Convenţia pentru prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid, prin care
instanţa internaţională a admis eliminarea condiţiei unanimităţii pentru acceptarea rezervelor.
CIJ a recunoscut existenţa principiului conform căruia rezervele la un tratat sunt considerate
valide numai în cazul în care sunt acceptate de toate părţile contractante, dar totodată a susţinut
că aplicarea Convenţiei privind crima de genocid trebuie să fie flexibilă şi să se adapteze la
diferite circumstanţe identificate în practica internaţională. Prin urmare, un stat care formulează
o rezervă la care s-au făcut obiecţii de către un alt stat sau de mai multe, dar nu de toate, poate
fi considerat parte la convenţie, dacă rezerva este compatibilă cu obiectul şi scopul convenţiei.
În aceste condiţii se consideră că rezervele sunt permise la Convenţia în cauză, precizările făcute
ulterior referindu-se la efectele pe care le produc acestea în cazul în care sunt state care acceptă
rezerve şi state care obiectează. Totuşi, în cazul tratatelor încheiate între un număr mai restrâns
de state şi când aplicarea tratatului în întregime este o condiţie esenţială pentru consimţământul
de a fi obligate prin tratat, rezerva trebuie acceptată de toate statele părţi. Reţinând acest aspect,
Convenţia de la Viena din 1969 reglementează în art.20 par.(2) următoarele:
,,2.Când, din numărul restrâns al statelor participante la negociere, precum şi din

obiectul şi scopul tratatului rezultă că aplicarea tratatului în întregul său sau între toate părţile
este o condiţie esenţială a consimţământului fiecăruia dintre ele de a fi legată prin tratat,
rezerva trebuie să fie acceptată de către toate părţile.”
Formularea rezervelor la tratate presupune respectarea condiţiilor de fond şi de

formă consacrate de Convenţia de la Viena din 1969.
În ceea ce priveşte condiţiile de fond, precizăm că un stat poate formula o rezervă la
un tratat în momentul în care semnează, ratifică, acceptă, aprobă sau aderă la tratatul
38
respectiv, în următoarele condiţii: formularea oricăror rezerve să nu fie interzisă de
tratatul în cauză; rezervele să nu se refere la anumite dispoziţii din tratat exceptate de la
posibilitatea de a formula rezerve; rezerva să nu fie incompatibilă cu obiectul şi scopul
tratatului.
Condiţiile de fond indicate rezultă explicit din conţinutul art. 19 privind formularea
rezervelor din Convenţia de la Viena din 1969.
Studiul practicii internaţionale ne arătă că se pot identifica o serie de tratate la care
formularea rezervelor este interzisă. Interzicerea generală a rezervelor poate să fie expresă sau
să reiasă din împrejurările cauzei. De exemplu, în art 309 din Convenţia privind dreptul mării
din 1982 se stabilesc următoarele: ,,Convenţia nu admite nici rezerve, nici excepţii, în afară de
cele care sunt în mod expres autorizate prin alte articole ale sale”. De asemenea, prin art. 120
din Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale se interzic rezervele. Constituţia
Organizaţiei Internaţionale a Muncii interzice formularea rezervelor la convenţiile încheiate sub
egida organizaţiei. Pentru cazul interzicerii generale a rezervelor dedusă din interpretarea
textelor tratatului se dă ca exemplu Carta O.N.U. Conform art.4 din Carta ONU ,, pot deveni
membre ale Naţiunilor Unite toate celelalte state iubitoare de pace care acceptă obligaţiile
prezentei Carte....”. Se susţine că expresia ,,care acceptă obligaţiile prezentei care” exclude
posibilitatea formulării rezervelor.
În cazul tratatelor care exclud posibilitatea formulării rezervelor la anumite dispoziţii din
tratat invocăm dispoziţiile art.39 din Actul General revizuit pentru reglementarea paşnică a
diferendelor internaţionale din 1949.
Referindu-se la formularea unei declaraţii unilaterale când rezerva este interzisă la tratat,
CDI arată la pct.1.3.3. din Ghid că ,,atunci când un tratat interzice rezervele la toate sau la unele
dispoziţii, declaraţia unilaterală formulată cu privire la dispoziţiile respective de un stat sau de
o organizaţie internaţională se consideră că nu este rezervă.”
Rezerva formulată la un tratat trebuie să fie compatibilă cu obiectul şi scopul tratatului,
altfel aceasta este inadmisibilă şi împiedică dobândirea de către statul rezervatar a calităţii de
stat parte la tratat. În literatura de specialitate se arată că, în cazul în care, un stat a formulat
obiecţii faţă de o rezervă formulată de un alt stat, invocând ca temei incompatibilitatea rezervei
cu obiectul şi scopul tratatului, efectele nu se vor produce faţă de statul care a obiectat, dar nici
faţă de celelalte state indiferent de poziţia pe care au adoptat-o faţă de rezerva formulată. Cazul
incompatibilităţii rezervei cu obiectul şi scopul tratatului şi a efectelor care se pot produce
trebuie analizat şi clarificat de la caz la caz.
De exemplu, Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare
rasială adoptată de Adunarea Generală O.N.U. la 21 decembrie 1965 prevede în art.20, par.2 că
nicio rezervă incompatibilă cu obiectul şi scopul convenţiei nu va fi autorizată sau nicio altă
rezervă care ar avea drept efect paralizarea funcţionării vreunuia dintre organele create de
Convenţie. O rezervă va fi considerată ca intrând în categoriile arătate dacă cel puţin două treimi
dintre statele părţi ridică obiecţii.
În cazul instrumentelor internaţionale şi regionale privind drepturile omului au fost
identificate o serie de rezerve incompatibile cu obiectul şi scopul acestora .Curtea Europeană a
Drepturilor Omului s-a pronunţat în câteva cazuri constatând incompatibilitatea rezervelor
formulate de state părţi. Poziţia Curţii Europene a Drepturilor Omului în cazul Belilos v.
Switzerland a constituit un model pentru alte situaţii identice. În momentul în care Elveţia a
devenit parte la Convenţie a formulat o rezervă la art.6(1) din Convenţie. Referitor la cazul
soluţionat Curtea a apreciat că declaraţia este nulă, prin urmare Elveţia trebuie să se raporteze
dispoziţiilor art.6 din Convenţie. Declaraţia formulată a avut la bază interpretarea art. 57 din
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care prevede:,,1.Orice stat poate, în momentul
semnării prezentei convenţii sau al depunerii instrumentului de ratificare, să formuleze o
rezervă în ceea ce priveşte o dispoziţie anume a convenţiei, în măsura în care o lege atunci în
39
vigoare pe teritoriul său nu este în conformitate cu dispoziţia.Rezervele cu caracter general nu
vor fi permise în temeiul prezentului articol;2.Orice rezervă făcută în temeiul prezentului articol
trebuie să conţină o scurtă prezentare privind legea în cauză.”Elveţia nu a respectat prevederile
arătate, în aceste condiţii Curtea Europeană a drepturilor declarând nulă rezerva.
Referitor la condiţiile de formă ce trebuie respectate în cazul formulării rezervelor,
din prevederile art.23 al Convenţiei de la Viena din 1969 rezultă următoarele aspecte:
rezervele trebuie să fie formulate în scris şi comunicate statelor contractante, dar şi
statelor având calitatea de a deveni părţi la tratat;când o rezervă este formulată la
semnarea tratatului sub rezerva ratificării, acceptării sau aprobării, aceasta trebuie
confirmată de statul care a formulat-o în momentul când îşi exprimă consimţământul de
a fi legat printr-un tratat, considerându-se că rezerva a fost făcută la data confirmării;
retragerea unei rezerve trebuie formulată în scris. Statul rezervatar are dreptul, dar şi
interesul legitim să-şi notifice voinţa. În cazul tratatelor multilaterale, mecanismul
încheierii tratatelor implică mai întâi notificarea făcută de autorul rezervei către
depozitarul tratatului, apoi urmând notificarea făcută de depozitar, prin care acesta
comunică adevăraţilor destinatari intenţia statului rezervatar. O rezervă poate fi retrasă
oricând, retragerea notificându-se depozitarului, iar prin intermediul acestuia tuturor
statelor contractante.
Rezerva trebuie să fie formulată în formă scrisă, nerespectarea cerinţei formei scrise este
sancţionată cu nulitatea. O astfel de rezervă nu produce efecte juridice, nu există.Cu privire la
forma în care se pot face rezervele la tratatele internaţionale, în literatura de specialitate s-au
făcut următoarele precizări: o rezervă poate lua forma unei declaraţii scrise pe tratatul însuşi, în
dreptul, deasupra sau sub semnătura reprezentantului statului care a formulat rezerva; o rezervă
ar putea fi inclusă în instrumentul prin care statul ratifică, aderă sau acceptă tratatul sau într-un
proces verbal sau alt instrument care însoţeşte instrumentul prin care se exprimă
consimţământul statului, fiind redactat de autoritatea competentă a statului care a formulat
rezerva şi, în sfârşit, rezerva poate fi trecută în actul final al conferinţei sau într-un protocol de
reprezentantul autorizat al statului.
O persoană este considerată ca reprezentând un stat sau o organizaţie internaţională în
scopul de a formula o rezervă în cazul în care: persoana deţine depline puteri privind adoptarea
sau autentificarea textului tratatului cu privire la care rezerva a fost formulată ori are competenţa
de a exprima consimţământul statului sau al organizaţiei de a fi legat prin tratat. Dacă rezultă
din practica statelor sau din alte circumstanţe că era în intenţia statelor sau a organizaţiilor
internaţionale ca persoana respectivă să reprezinte statul sau organizaţia fără a fi necesar să
deţină depline puteri. De asemenea, au capacitatea de a formula rezerve în virtutea funcţiilor pe
care le deţin, fără a prezenta depline puter,i persoanele care exercită funcţiile menţionate în art.
7, par.2 din Convenţia de la Viena din 1969. Aşa cum rezultă din practica Secretarului-General
ONU, în calitatea sa de depozitar, rezerva trebuie să fie inclusă instrumentul sau actul anexat
acestuia care emană de la cele trei autorităţi calificate. Totodată, în cazul semnării unui tratat
rezerva trebuie să fie făcută de reprezentantul statului care este autorizat să semneze tratatul,
dar are şi depline puteri în ceea ce priveşte formularea rezervei. În consecinţă, rezerva la
semnarea tratatului poate fi făcută de cele trei autorităţi sau de un reprezentant cu depline puteri
în acest sens. În cazul în care reprezentantul statului nu prezintă depline puteri i se solicită,
informal, dar ferm să facă dovada deplinelor puteri.
Având în vedere prevederile Convenţiilor de la Viena din 1969, dar şi din 1986, în Ghidul
privind rezervele la tratate elaborat de CDI se arată că rezervele trebuie comunicare statelor,
dar şi organizaţiilor internaţionale. Conform art.23 din Convenţia de la Viena din 1969, rezerva
(articolul indicat se referă şi la acceptarea expresă a unei rezerve, precum şi la obiecţiunile la
rezerve) trebuie comunicată părţilor contractante şi celorlalte state având calitatea de a deveni
părţi la tratat. De asemenea, în cazul Convenţiei de la Viena din 1986, rezerva trebuie
40
comunicată statelor şi organizaţiilor internaţionale contractante, dar şi statelor şi organizaţiilor
care au calitatea de a deveni părţi la tratat. Prin expresia ,,stat contractant” sau organizaţie
contractantă” se înţelege un stat sau o organizaţie care au consimţit să fie legate prin tratat, fie
că acesta a intrat sau nu în vigoare. În practică apar probleme în cazul identificării statelor şi
organizaţiilor care au calitatea de a deveni părţi la tratat.
În ceea ce priveşte confirmarea rezervelor, se poate sublinia faptul că dispoziţiile art. 23
par.2 din Convenţia de la Viena din 1969 şi articolul cu acelaşi număr din Convenţia de la Viena
din 1986 stabilesc în mod corespunzător modalitatea în care se realizează confirmarea şi efectul
pe care-l produce.
Admiterea formulării rezervelor la un tratat implică clarificarea aspectelor privind
acceptarea rezervelor, obiecţiunilor la rezerve şi a efectelor juridice determinate de
acestea.
O rezervă autorizată în mod expres de un tratat nu are nevoie să fie acceptată ulterior, de
celelalte state contractante, afara numai dacă tratatul nu prevede în alt mod. După cum s-a
menţionat anterior, dacă din numărul restrâns al statelor care au participat la negociere, precum
şi din obiectul şi scopul tratatului rezultă că aplicarea tratatului în întregul său între toate părţile
este o condiţie esenţială a consimţământului fiecăruia dintre ele de a fi legate prin tratat, rezerva
trebuie să fie acceptată de toate părţile. În cazul actului constitutiv al unei organizaţii
internaţionale, dacă nu se dispune altfel, o rezervă trebuie aprobată de organul competent al
acelei organizaţii. Acceptarea expresă a unei rezerve trebuie să fie formulată în scris şi
comunicată părţilor contractante şi celorlalte state având calitatea de a deveni părţi la tratat.
Dacă tratatul nu dispune altfel, o rezervă este considerată a fi acceptată de un stat dacă acesta
nu a formulat vreo obiecţiune la rezervă până la expirarea a douăsprezece luni de la data la care
i-a fost notificată sau de la data la care şi-a exprimat consimţământul de a fi legat prin tratat,
dacă această dată este posterioară. CDI aduce la pct.2.3.1. din Ghid următoarea completare
,,Dacă tratatul nu dispune altfel sau practica depozitarului nu diferă, formularea tardivă a unei
rezerve se consideră a fi acceptată în cazul în care nici un stat contractant sau nici o organizaţie
nu s-au opus la formulare, după expirarea perioadei de douăsprezece luni de la data la care i-a
fost notificată”.
Fiind vorba de tratate multilaterale este normal să avem state care acceptă rezervele, dar
şi state care formulează obiecţiuni şi care trebuie să respecte anumite condiţii stabilite pe cale
convenţională. Este cunoscut faptul, că un stat sau o organizaţie internaţională pot face obiecţii
la rezerva formulată de un alt stat sau de o organizaţie internaţională. Obiecţiunea la o rezervă
trebuie să fie formulată în scris şi comunicată părţilor contractante şi celorlalte state având
calitatea de a deveni părţi la tratat, iar în cazul în care statul care a formulat obiecţiunea doreşte
să o retragă trebuie să formuleze retragerea obiecţiunii tot în scris. Obiecţia la rezervă trebuie
făcută în scris, declaraţiile verbale sau alte manifestări de acest gen nu sunt considerate obiecţii
în sensul tehnic al cuvântului, ci doar exteriorizări ale nemulţumirii cu rezerva formulată.Ca şi
în cazul rezervelor, obiecţiunile la rezerve trebuie notificate tuturor statelor contractante, în
frunte cu statul rezervatar. Obiecţia la rezervă poate fi retrasă cu obligaţia statului în cauză de
a respecta condiţiile invocate în cazul formulării obiecţiei, adică forma scrisă şi obligaţia de a
notifica statele contractante.
d. Efectele juridice
Posibilităţile multiple admise în cazul formulării rezervelor determină stabilirea de
raporturi convenţionale diferite, pe de o parte, între statul care a formulat una sau mai multe
rezerve şi statele care le-au acceptat, iar pe de altă parte, între statul rezervatar şi statele care au
formulat obiecţiuni.
În cazul raporturilor ce se stabilesc între statul rezervatar şi cele care au acceptat rezerva,
se aplică dispoziţiile tratatului modificate conform rezervelor formulate şi acceptate. Un act
41
exprimând consimţământul unui stat de a fi legat prin tratat şi care conţine o rezervă produce
efecte din momentul în care cel puţin un alt stat contractant a acceptat rezerva.
Raporturile apărute între statul rezervatar şi cele care au formulat obiecţiuni dau naştere
la două posibilităţi în funcţie de poziţia statelor care au obiectat, şi anume:
-obiecţiunea făcută la o rezervă de către un stat contractant nu împiedică intrarea în
vigoare a tratatului, statele care au formulat obiecţiuni acceptând ca dispoziţiile tratatului,
neafectate de rezerve, să se aplice între ele şi statul rezervatar;
-statele care au formulat obiecţiuni au posibilitatea de a-şi exprima în mod clar intenţia
de a refuza aplicarea în ansamblu a tratatului în raporturile cu statul rezervatar.
Rezerva nu modifică dispoziţiile tratatului faţă de celelalte părţi în raporturile dintre ele.
e.Declaraţiile interpretative
Rezervele trebuie să se distingă de alte declaraţii unilaterale formulate la tratatele
internaţionale, dar care nu produc un efect similar rezervelor, cum ar fi declaraţiile
interpretative.
Lipsa prevederilor privind declaraţiile interpretative a determinat dificultăţi privind
diferenţierea dintre acestea, pe de o parte, şi rezervele la tratate, pe de altă parte.Se cunoaşte că
principala deosebire dintre rezervele la tratate şi declaraţiile interpretative priveşte efectul
acestora. Formularea declaraţiilor interpretative are drept scop clarificarea sau precizarea
înţelesului anumitor prevederi din tratat, pe când prin formularea rezervelor se urmăreşte
modificarea sau excluderea efectului juridic al unor dispoziţii din tratat. Deşi, distincţia ar părea
clară şi nesusceptibilă de contradicţii, totuşi practica statelor şi poziţia autorilor de drept
internaţional au demonstrat existenţa unor neclarităţi privind regimul juridic aplicabil fiecăreia
dintre ele.
Considerând stabilirea unor criterii de diferenţiere ca fiind o activitate cu mare importanţă
practică, CDI a cuprins în Ghidul privind aplicare practică a rezervei şi prevederi referitoare la
declaraţiile interpretative. Astfel, conform pct.1.2. din Ghidul CDI prin declaraţie
interpretativă se înţelege o declaraţie unilaterală, oricare ar fi conţinutul sau denumirea sa,
făcută de un stat sau de o organizaţie internaţională, prin care statul sau organizaţia
internaţională urmăresc să precizeze sau să clarifice înţelesul sau sfera de aplicare a unui tratat
sau a unora dintre dispoziţiile sale.
Prevederile ulterioare au în vedere recunoaşterea caracterului unilateral al declaraţiilor
făcute, în comun, de mai multe state sau organizaţii internaţionale, precum şi categoria
declaraţiilor interpretative condiţionate.
Asemănător rezervelor la tratate, declaraţiile interpretative pot fi formulate în comun fără
însă a fi afectat caracterul unilateral al acestora.
42
2. Aplicarea tratatelor
SEDIUL MATERIEI
Aplicarea tratatelor are în vedere aplicarea în timp a acestora şi

implicit prezentarea principiului neretroactivităţii şi a tratatelor
succesive, precum şi aplicarea teritorială a tratatelor.
Aplicarea tratatelor are în vedere aplicarea în timp a acestora şi implicit prezentarea

principiului neretroactivităţii şi a tratatelor succesive, precum şi aplicarea teritorială a tratatelor.
a.Aplicarea tratatelor internaţionale în timp

Odată ce tratatul intră în vigoare pot apărea diferite probleme determinate de aplicarea
dispoziţiilor acestuia la situaţii particulare. În absenţa unei stipulaţii contrare, tratatul nu va
opera retroactiv. Principiul neretroactivităţii fiind recunoscut ca un principiu general aplicabil
actelor juridice internaţionale. Având în vedere afirmaţia anterioară, în Convenţia de la Viena
privind dreptul tratatelor se stabilesc următoarele:
,,dacă din cuprinsul tratatului nu reiese o intenţie diferită sau nu este stabilită pe altă
cale, dispoziţiile unui tratat nu leagă o parte în ceea ce priveşte un act sau fapt anterior datei
intrării în vigoare a acestui tratat faţă de această parte sau în ce priveşte o situaţie care
încetase să existe la acea dată.”
Recunoaşterea principiul neretroactivităţii în dreptul internaţional, nu exclude aplicarea

cu efect retroactiv a unui tratat, dacă din conţinutul tratatului rezultă că se admite această
derogare.
43
Aplicarea în timp a tratatelor aduce în centrul atenţiei categoria tratatelor succesive
având acelaşi obiect. Intensificarea relaţiilor internaţionale şi schimbările intervenite la nivel
internaţional au determinat adoptarea unui număr impresionant de tratate bilaterale şi
multilaterale. Adoptarea tratatelor între aceleaşi părţi şi cu privire la aceeaşi materie a
determinat apariţia unor situaţii conflictuale între dispoziţiile tratatelor respective. În
consecinţă, ţinându-se seama de implicaţiile practice deosebite, în momentul elaborării
Convenţiei de la Viena din 1969 s-a avut în vedere aplicarea tratatelor succesive purtând asupra
aceleiaşi materii. În art. 30, para.2, din Convenţie se arată că dacă într-un tratat se precizează
că este subordonat unui tratat anterior sau posterior sau că nu trebuie considerat ca fiind
incompatibil ce celălalt tratat, dispoziţiile acestuia se vor aplica cu precădere. În lipsa
menţiunilor indicate, reglementarea raporturilor convenţionale determinate de adoptarea
tratatelor succesive, având acelaşi obiect, a avut în vedere două situaţii distincte.
Prima priveşte cazul în care toate părţile la tratatul anterior sunt părţi la tratatul
posterior, fără ca cel anterior să fie expirat sau ca aplicarea sa să fi fost suspendată. În acest
caz tratatul anterior se aplică în măsura în care dispoziţiile sale sunt compatibile cu cele ale
tratatului posterior.
A doua situaţie are în vedere cazul în care părţile la tratatul anterior nu sunt toate
părţi la tratatul posterior. Atunci:
-în relaţiile dintre statele care sunt părţi la ambele tratate, regula este cea menţionată
anterior, adică tratatul anterior se aplică în măsura în care dispoziţiile sale sunt compatibile cu
cele ale tratatului posterior;
-în relaţiile dintre un stat parte la cele două tratate şi un stat parte numai la dintre aceste
tratate, tratatul la care ambele state sunt părţi reglementează drepturile şi obligaţiile lor
reciproce.
În vederea rezolvării conflictului apărut între dispoziţiile a două tratate succesive se mai
pot invoca dispoziţiile art.103 din Carta O.N.U. care precizează următoarele:
,,În caz de conflict între obligaţiile Membrilor Naţiunilor Unite decurgând din prezenta
Cartă şi obligaţiile lor decurgând din orice alt acord internaţional, vor prevala obligaţiile
decurgând din prezenta Cartă.”
O altă regulă aplicabilă în cazul conflictului dintre tratate stabileşte că dispoziţiile

particulare ale tratatelor bilaterale sunt aplicabile cu precădere faţă de dispoziţiile tratatelor
generale, indiferent dacă primele sunt anterioare sau posterioare. În acest sens, este menţionat
ca exemplu cazul Convenţiei de la Viena privind relaţiile consulare din 1963 şi a numeroaselor
acorduri consulare bilaterale încheiate între statele părţi la convenţie. Conform ar.73 din
Convenţia de la Viena privind relaţiile consulare din 1963, prin care se stabileşte raportul dintre
Convenţie şi alte acorduri internaţionale, se arătă că dispoziţiile Convenţiei nu vor aduce
atingere celorlalte acorduri internaţionale în vigoare în relaţiile dintre statele părţi la aceste
acorduri. Totodată, nici o dispoziţie din Convenţie nu poate împiedica statele să încheie
acorduri internaţionale care să confirme, să completeze sau să dezvolte dispoziţiile acesteia, sau
care să extindă sfera lor de aplicare. S-a considerat că acordurile bilaterale pot reglementa
anumite situaţii particulare care nu sunt acoperite de convenţie, ceea ce determină aplicarea lor
cu prioritate indiferent de momentul intrării în vigoare.
Considerând că dispoziţiile convenţionale privind aplicarea tratatelor în timp necesită
completări şi precizări, la sesiunea din 2008, Comisia de Drept Internaţional a luat decizia să
introducă tema ,, Treaties over time” în programul său de lucru. Ulterior titlul temei a fost
completat, astfel că în anul 2012, grupul de lucru constituit sub conducerea raportorului special
Mr.Georg Nolt elabora un program de lucru referitor la ,,Tratatele de-a lungul
timpului/Acordurile şi practică în legătură cu interpretarea tratatelor”.
44
b.Aplicarea tratatelor internaţionale în spaţiu

Regula generală este că tratatele internaţionale îşi produc efectele juridice cu privire la
întreg teritoriu statelor părţi la tratat. În art. 29 din Convenţia de la Viena din 1969 se statuează
sub denumirea ,,Aplicarea teritorială a tratatelor” următoarele:
,,Dacă din cuprinsul tratatului nu reiese o intenţie diferită sau dacă aceasta nu este
stabilită pe altă cale, un tratat leagă pe fiecare din părţi cu privire la întregul său teritoriu.”
De la regula menţionată, în timp, au fost identificate o serie de excepţii, şi anume: clauza

federală; clauza colonială şi tratatele prin care se creează regimuri juridice obiective aplicate
unor teritorii sau zone geografice. Prin clauzele federale se pot exclude de la aplicarea tratatului
anumite entităţi componente ale statului federal, în temeiul dispoziţiilor constituţionale ale
statelor respective. Deşi evoluţia relaţiilor internaţionale evidenţiază tendinţa evitării utilizării
clauzei federale, putem identifica instrumente juridice internaţionale ce conţin clauze de acest
gen. De exemplu, art. 41 din Convenţia privind criminalitatea informatică adoptată la Budapesta
în anul 2001, intrată în vigoare în 2004, consacră următoarele:,, 1.Un stat federal îşi poate
rezerva dreptul şi a-şi asuma obligaţii în baza Capitolului II din Convenţie în conformitate cu
principiile sale fundamentale ce guvernează relaţiile dintre autoritatea centrală şi statele
constitutive sau alte entităţi similare teritoriale, în măsura în care poate asigura cooperarea
conform Capitolului III......”.În paragrafele 2 şi 3 se stabilesc reguli ce trebuie urmate în cazul
în care un stat federal invocă clauza federală. Se pot da ca exemplu şi instrumente juridice
internaţionale care interzic clauzele federale, şi anume: art. 50 din Pactul internaţional privind
drepturile civile şi politice din 1966, dar şi art 28 din Pactul internaţional privind drepturile
economice sociale şi culturale.
Formularea clauzei coloniale urmărea clarificarea aplicării dispoziţiilor tratatelor asupra
teritoriilor coloniale sau altor teritorii dependente de metropolă.
Pot fi considerate situaţii specifice tratatele multilaterale generale prin care se creează
regimuri juridice aplicabile unor teritorii sau zone geografice situate dincolo de limitele
suveranităţii statelor părţi la tratat, de ex Tratatul privind Antarctica din 1959 sau Tratatul
spaţial din 1967.
c.Aplicarea tratatelor în dreptul intern

Respectarea tratatelor internaţionale implică asigurarea aplicării acestora în dreptul intern
al statelor. Un stat parte nu poate invoca dispoziţiile dreptului său intern pentru a justifica
neexecutarea unui tratat. Dreptul internaţional nu conţine reguli privind modul în care
tratatele produc efecte în dreptul intern. Statele în vederea asigurării executării tratatelor se
călăuzesc după constituţiile lor, care pot indica modalităţile de introducere ale acestora în
dreptul intern. Soluţiile consacrate în legislaţia internă a statelor sunt diverse şi corespund celor
două doctrine ce stau la baza studiului raportului dintre dreptul internaţional public şi dreptul
intern, şi anume monismul şi dualismul.
Reamintim că în ceea ce priveşte raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern,
Constituţia României stabileşte o serie de dispoziţii în art.11 şi art.20, dar şi anumite prevederi
referitoare la calitatea statului român de stat membru al Uniunii Europene în art.148.
Conform art.11, statul român se obligă să îndeplinească cu bună-credinţă obligaţiile ce-i
revin din tratatele la care este parte.Tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul
intern.În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii
contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţie.
Articolul 20, referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, prevede că
dispoziţiile constituţionale privind drepturile şu libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi
45
aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte
tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare
la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate
reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin
dispoziţii mai favorabile.
Dobândirea calităţii de stat membru al Uniunii Europene, ne obligă să facem aplicarea
prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi a celorlalte reglementări
adoptate la nivel U.E., în temeiul caracterului obligatoriu şi prioritar al acestor prevederi faţă
de legislaţia internă, cu respectarea dispoziţiilor actului de aderare.
Un loc important în legislaţia internă română privind aplicarea tratatelor este ocupat, după
cum s-a văzut anterior, de legea 590/2003 privind tratatele. La 11 februarie 2004 a intrat în
vigoare Legea nr. 590/2003 privind tratatele fiind publicată în Monitorul Oficial nr. 23
din 12 ianuarie 2004.
3. Interpretarea tratatelor
Interpretarea reprezintă o problemă importantă a dreptului

internaţional ce intervine în procesul aplicării corecte şi
uniforme a tratatelor de către toate statele părţi. Rolul
interpretării în procesul de aplicare al tratatelor subliniază
legătura dintre aceasta şi principiul pacta sunt servanda.
Prin interpretare se urmăreşte stabilirea sensului exact al
unor cuvinte sau expresii, clarificarea întinderii exacte a
obligaţiilor statelor, lămurirea textului tratatului.
Interpretarea reprezintă o problemă importantă a dreptului internaţional ce intervine în

procesul aplicării corecte şi uniforme a tratatelor de către toate statele părţi. Rolul
interpretării în procesul de aplicare al tratatelor subliniază legătura dintre aceasta şi principiul
pacta sunt servanda.
Prin interpretare se urmăreşte stabilirea sensului exact al unor cuvinte sau expresii,
clarificarea întinderii exacte a obligaţiilor statelor, lămurirea textului tratatului. În
general, studiul regulilor de interpretare a tratatelor determină constatarea că statele
negociatoare nu trebuie să aibă în vedere numai o reglementare de fond acceptabilă pentru toate
părţile, dar şi preocuparea pentru claritatea desăvârşită a celor stipulate. Neclaritatea unui tratat
aduce atingere eficienţei acestuia ca instrument prin care se asigură realizarea scopurilor pentru
care a fost încheiat. Cunoaşterea şi înţelegerea aspectelor privind interpretarea are drept
consecinţă elaborarea unor texte clare care fac din tratat un instrument util pentru dezvoltarea
şi consolidarea relaţiilor internaţionale.
Emeric de Vattel scria:,,Dacă ideile oamenilor ar fi întotdeauna deosebite şi perfect
determinate, dacă spre a le enunţa nu ar avea decât termeni potriviţi, expresii în egală măsură
clare, precise, susceptibile de a fi înţelese într-un singur sens, n-ar exista niciodată vreo greutate
în a descoperi voinţa lor în cuvintele prin care au vrut să o exprime:nu ar trebui decât să asculte
limba. Dar arta interpretării încă nu ar fi din această cauză o artă inutilă.”
46
Regulile de interpretare a tratatelor sunt generale, în sensul că oricine are de interpretat
un tratat trebuie să ţină seama de ele, oricare ar fi regula de interpretare folosită şi oricare ar fi
felul de interpretare aceste reguli urmăresc lămurirea textului tratatului, şi nu în ultimul rând,
regulile de interpretare se aplică tuturor acordurilor internaţionale indiferent de categoria din
care fac parte.
În legătură cu interpretarea tratatelor se invocă următoarele probleme:
a)autorităţile competente să efectueze interpretarea şi valoarea interpretării realizate:
b)regulile de interpretare.
a.Autorităţile competente să efectueze interpretare

În funcţie de autoritatea care realizează interpretarea putem vorbi de o interpretare
internaţională, dar şi de o interpretare internă a tratatelor. Modurile de interpretare
internaţională includ:interpretarea autentică realizată de statele părţi la tratat;interpretarea
jurisdicţională realizată de instanţe arbitrale sau judiciare şi interpretarea instituţională
efectuată de un organ al unei organizaţii internaţionale. Dacă interpretarea efectuată de statele
părţi la tratat este calificată ca interpretare autentică, interpretarea jurisdicţională şi
instituţională sunt calificate ca fiind moduri de interpretare neautentică.
Interpretarea internă are efect limitat şi se realizează de organele abilitate conform
dispoziţiilor interne ale fiecărui stat parte.
După cum s-a menţionat anterior, în primul rând, interpretarea tratatelor se realizează de
statele părţi, fiind singura interpretare autentică. Procedeele utilizate de statele părţi sunt variate.
Astfel pot fi incluse în textul tratatului aşa numitele clauze interpretative care definesc sensul
unor termeni utilizaţi în tratat. În acest sens pot fi evocate dispoziţiile art.2 din Convenţia de la
Viena cu privire la dreptul tratatelor din 1969, art. 1 al Convenţiei de la Montego Bay asupra
dreptului mării din 1982, precum şi art. 1 din Convenţia privind relaţiile diplomatice.
Se mai poate recurge la acte adiţionale sau la scrisori de interpretare, precum şi la acorduri
distincte de interpretare.
În art. 31 para.3 din Convenţia de la Viena din 1969 s-a prevăzut că în scopul interpretării
unui tratat, se vor lua în considerare pe lângă textul tratatului şi orice acord ulterior intervenit
între părţi în legătură cu interpretarea tratatului ori aplicarea dispoziţiilor sale şi orice practică
ulterioară urmată în aplicarea tratatului, prin care s-a stabilit acordul părţilor cu privire la
interpretarea sa.
Interpretarea tratatelor poate constitui obiect al diferendelor internaţionale, ceea ce
determină părţile să apeleze, în unele cazuri, la instanţe arbitrale şi judiciare. Precizăm însă, că
forţa obligatorie a interpretării jurisdicţionale se limitează la părţile din litigiu şi la speţa
analizată.
Interpretarea instituţională priveşte interpretarea de către organele organizaţiilor
internaţionale a actelor constitutive, dar şi a tratatelor la care organizaţia este parte. De exemplu,
interpretarea Cartei O.N.U. este de competenţa organelor sale;organizaţiile financiare
internaţionale, precum FMI şi BIRD, încredinţează interpretarea tratatelor directorilor executivi
şi , în apel, Consiliului Guvernatorilor.
b.Reguli de interpretare
Cercetarea practicii internaţionale a determinat identificare unui număr mare de reguli de
interpretare, unele dintre acestea, considerate de aplicabilitate generală, fiind reglementate prin
Convenţia de la Viena din 1969.
În art. 31, parag.1 se arată că ,,un tratat trebuie să fie interpretat cu bună-credinţă potrivit
sensului obişnuit ce urmează a fi atribuit termenilor tratatului în contextul lor şi în lumina
obiectului şi scopului său.”
47
Doctrina dreptului internaţional consideră că dispoziţiile art.31, par.1 constituie o
reflectare a regulilor formate pe cale cutumiară, iar jurisprudenţa internaţională întăreşte
susţinerea formulată.
Dintre toate regulile de interpretare a tratatelor regula bunei-credinţe este considerată
regula generală, celelalte reguli de interpretare fiind calificate mai mult aplicări la împrejurări
speciale ale acestei reguli. Buna-credinţă, în sensul uzual al termenului, reprezintă intenţia
şi conştiinţa conformităţii atitudinii proprii cu adevărul, cu regulile dreptului.
Scopul interpretării este de a clarifica ceea ce este obscur, de aceea interpretarea tratatelor
cu bună- credinţă reclamă constatarea exactă a faptelor legate de interpretare, pornindu-se de la
textul exact al tratatului şi aplicând diverse reguli de interpretare numai în cazul în care tratatul
nu are un înţeles clar.Prima regulă stabilită de doctrină, şi anume, regula sensului clar arată că
nu este permis a se interpreta ceea ce nu are nevoie de interpretare. S-ar putea întâmpla ca
anumite cuvinte, anumite fraze sau părţi din fraze să fie susceptibile de interpretări diferite,
părţile fiind interesate să invoce un înţeles sau alt înţeles în funcţie de interesul urmărit. În acest
caz, se vor da cuvintelor sensul lor uzual, obişnuit-regula sensului uzual al cuvintelor.
Menţionăm, că atunci când înţelesul uzual al cuvintelor, nu coincide cu sensul lor etimologic
al acestora, se dă prioritate sensului uzual. Jurispudenţa internaţională a demonstrat că susţine
în unanimitatea regula evocată. În cazuri excepţionale, regula sensului uzual poate fi înlăturată,
dacă părţile au înţeles să dea termenilor un sens tehnic sau special.
În cazul în care interpretarea cuvintelor folosite în tratat nu dă nici un rezultat, atunci
trebuie să se treacă la interpretarea prin context. A interpreta un tratat prin context înseamnă
a-i interpreta prevederile prin raportare la întregul text al tratatului. Interpretarea prin context
are o sferă cuprinzătoare incluzând, în afară de textul tratatului, preambulul, anexele, orice
acord în legătură cu tratatul şi care a intervenit între părţi cu prilejul încheierii tratatului, precum
şi orice instrument stabilit de către una sau mai multe părţi cu prilejul încheierii tratatului şi
acceptat de celelalte părţi ca instrument având legătură cu tratatul. Se va ţine seama, odată cu
contextul: de orice acord ulterior intervenit între părţi cu privire la interpretarea sau aplicarea
dispoziţiilor sale; de orice practică urmată ulterior în aplicarea tratatului prin care este stabilit
acordul părţilor în privinţa interpretării tratatului, precum şi de orice regulă pertinentă de drept
internaţional aplicabilă relaţiilor dintre părţi.
Indiferent de regulile de interpretare aplicate, aceasta trebuie să se facă în lumina
obiectului şi scopului tratatului.
Dacă elementele, considerate elemente intrinseci ale tratatului, nu permit clarificarea
înţelesului textului tratatului, atunci urmează să fie utilizate mijloacele complementare de
interpretare sau, după cum sunt numite în literatura de specialitate, elementele extrinseci
tratatului.
Art.32 din Convenţia de la Viena asupra dreptului tratatelor, stabileşte că se poate
recurge la mijloacele complementare de interpretare îndeosebi la lucrările pregătitoare şi
la împrejurările în care a fost încheiat tratatul, dacă se constată că regulile şi metodele
utilizate nu au fost suficiente.În vederea interpretării tratatelor, practica şi jurisprudenţa recurg
deseori la lucrările pregătitoare, deşi uneori utilizarea acestora este criticată sau, mai corect
spus, limitată. În categoria lucrărilor pregătitoare sunt incluse procesele verbale ale dezbaterilor
din conferinţe sau organizaţii internaţionale în care au fost negociate tratatele; proiectele de text
prezentate de părţi în timpul negocierilor;corespondenţa diplomatică privind pregătirea şi
încheierea tratatului.
Conform art. 32 din Convenţia de la Viena din 1969, atunci când este necesar, se arată că
se poate face apel la împrejurările în care a fost încheiat tratatul prin care trebuie să se
lămurească ceea ce a fost comun tuturor părţilor contractante atunci când au încheiat tratatul,
care a fost scopul general al tratatului.
48
Când un tratat a fost autentificat în două sau mai multe limbi, textul său are aceeaşi
valoare în fiecare din aceste limbi, afară numai dacă tratatul nu dispune sau dacă părţile
nu convin ca, în caz de divergenţă, unul dintre texte să aibă precădere.O versiune a
tratatului în altă limbă decât cele în care textul a fost autentificat nu va fi considerată drept text
autentic decât dacă tratatul prevede sau dacă părţile au convenit aceasta. Termenii unui tratat
sunt presupuşi a avea acelaşi înţeles în diversele texte autentice. Atunci când din comparaţia
textelor autentice reiese o deosebire de scris, se va adopta sensul care, ţinându-se seama de
obiectul şi scopul tratatului, împacă cel mai bine textele invocate.
Regulile de interpretare prezentate nu acoperă sfera existentă în practica şi jurisprudenţa
dreptului internaţional. Pe lângă regulile indicate şi care sunt codificate, mai pot fi enumerate o
serie de reguli necodificate, după cum urmează:
-regula efectului util, conform căreia fiecare clauză va fi interpretată astfel încât să se identifice
efectul util, iar nu în sensul în care ar fi inaplicabilă;
-regula in dubio quod mitius, constă în a prefera dintre mai multe interpretări admisibile,
interpretarea care este mai puţin oneroasă pentru partea care trebuie să execute prestaţia
prevăzută în tratat;
-regula contra proferentem, conform căreia se stabileşte că în caz de dubiu, o clauză dintr-un
tratat trebuie interpretată împotriva celui care a redactat-o sau a impus-o;
-interpretarea restrictivă, care constituie regula interpretării tratatelor internaţionale, interzice
aplicarea unei anumite clauze a unui tratat în afara limitelor expres prevăzute în tratat;
-interpretarea extensivă, constituie excepţia în cazul interpretării tratatelor, tinzând să extindă
sfera de obligaţii opozabile unui stat suveran, ceea ce determină utilizarea cu prudenţă a
interpretării menţionate.
Identificați autoritățile competente în realizarea interpretării

tratatelor și arătați valoarea interpretării realizate
49
4. Efectele tratatelor
Prezentarea efectelor tratatelor faţă de părţi trebuie să aibă în vedere

două principii consacrate la nivel internaţional, mai întâi pe cale
cutumiară, apoi pe cale convenţională.
Un prim aspect priveşte principiul respectării tratatelor prin
îndeplinirea cu bună-credinţă a obligaţiilor internaţionale. Al
doilea aspect are în vedere principiul relativităţii efectelor
tratatelor conform căruia aplicarea unui tratat este limitată, în
principiu, la statele părţi şi la relaţiile lor reciproce, ceea ce exclude
producerea de efecte faţă de statele terţe -pacta tertiis nec nocent
nec prosunt.
Recunoaşterea unanimă a principiul relativităţii efectelor tratatelor în
dreptul internaţional nu împiedică identificarea excepţiilor de la acest
principiu, fie sub raportul creării unor obligaţii pentru statele terţe,
fie a unor drepturi în favoarea acestor state.
a.Efectele tratatelor faţă de părţi

Prezentarea efectelor tratatelor faţă de părţi trebuie să aibă în vedere două principii
consacrate la nivel internaţional, mai întâi pe cale cutumiară, apoi pe cale convenţională.
Un prim aspect priveşte principiul respectării tratatelor prin îndeplinirea cu bună-
credinţă a obligaţiilor internaţionale. Al doilea aspect are în vedere principiul relativităţii
efectelor tratatelor conform căruia aplicarea unui tratat este limitată, în principiu, la statele
părţi şi la relaţiile lor reciproce, ceea ce exclude producerea de efecte faţă de statele terţe -pacta
tertiis nec nocent nec prosunt. În consecinţă, regula de drept internaţional menţionată, de
origine latină, arată că tratatele nu creează drepturi şi nici obligaţii în favoarea, respectiv în
sarcina, statelor terţe. Principiul relativităţii efectelor tratatelor este stipulat şi în Convenţia de
la Viena din 1969 în următoarea formulare:,,un tratat nu creează nici obligaţii, nici drepturi
pentru un stat terţ fără consimţământul său”. În dreptul internaţional, principiul efectului relativ
al tratatelor are rolul de a proteja suveranitatea statelor, egalitatea lor în drepturi, în temeiul
cărora acordul liber exprimat al fiecărui stat constituie singurul temei legal al unor drepturi şi
obligaţii asumate în raporturile sale cu alte state.
b.Efectele tratatelor faţă de terţi
Recunoaşterea unanimă a principiul relativităţii efectelor tratatelor în dreptul
internaţional nu împiedică identificarea excepţiilor de la acest principiu, fie sub raportul creării
unor obligaţii pentru statele terţe, fie a unor drepturi în favoarea acestor state. În literatura de
specialitate se invocă concepţia potrivit căreia ar trebui avute în vedere ca efecte faţă de statele
terţe numai situaţiile în care drepturile sau obligaţiile în favoarea, respectiv, în sarcina statelor
terţe iau naştere direct din tratat. Opinia prezentată determină excluderea din cadrul analizei
efectelor tratatelor faţă de terţi a următoarelor cazuri: tratatele care produc asemenea efecte,
50
deoarece normele prevăzute în ele s-au transformat într-o cutumă; tratatele care produc efecte
faţă de terţi ca urmare a consimţământului lor exprimat printr-un acord colateral sau în mod
tacit; se exclud situaţiile privind avantajele sau dezavantajele ori interesele, precum şi problema
succesiunii la tratate.
Prezentarea efectelor tratatelor faţă de terţi necesită lămuri prealabile în privinţa
înţelesului termenului de ,,stat terţ”.În acest sens evocăm prevederile art.2, pct.1, lit.h din
Convenţia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor prin care se arată că un stat terţ este
un stat care nu este parte la tratat, adică nu face parte din categoria statelor care au consimţit să
se lege prin tratat şi faţă de care tratatul a intrat în vigoare. În ceea ce priveşte termenul de
organizaţie, din prevederile Convenţiei de la Viena din 1986 rezultă că o terţă organizaţie
constituie o organizaţie care nu este parte la tratat.
c.Tratate care prevăd drepturi pentru state terţe

Condiţiile în care statele pot dobândi drepturi în temeiul unor tratate la care nu sunt părţi
sunt stabilite în art. 36 din Convenţia de la Viena asupra tratatelor încheiate între state. Articolul
indicat consacră două condiţii care trebuie întrunite cumulativ, şi anume:
-un drept ia naştere pentru un stat terţ din dispoziţia unui tratat, dacă părţile la
tratatul respectiv înţeleg să confere acest drept fie statului terţ sau unui grup de state
căruia acesta aparţine, fie tuturor statelor;
-pentru naşterea unui drept în modalitatea evocată, trebuie să existe
consimţământul statului terţ. Consimţământul este prezumat în lipsa vreunei indicaţii
contrare, afară numai dacă tratatul nu dispune altfel.
Un stat care exercită un drept în temeiul menţiunilor anterioare este ţinut să respecte, în
exercitarea acestui drept,condiţiile prevăzute de tratat.
O altă problemă în legătură cu naşterea unui drept în favoarea unui stat terţ o constituie
revocabilitatea sau irevocabilitatea dreptului. În acest sens, Convenţia a stabilit că dreptul
născut în favoarea unui stat terţ nu poate fi revocat sau modificat de părţi dacă se stabileşte că
dreptul este destinat să nu poată fi revocat sau modificat fără consimţământul statului terţ. În
concluzie, în ceea ce priveşte caracterul revocabil sau irevocabil al drepturilor prevăzute în
favoarea unui stat terţ, rolul decisiv revine voinţei părţilor la tratat.
Deşi, în evoluţia dreptului internaţional, pot fi indicate ca exemple o serie de tratate în
care s-au prevăzut drepturi în favoarea unui stat terţ, ne oprim asupra art. 35 din Carta O.N.U.
care conferă statelor nemembre dreptul de a supune diferendele Consiliului de Securitate sau
Adunării Generale O.N.U.
d.Tratate care prevăd obligaţii pentru state terţe
Deşi, impunerea unei obligaţii printr-un tratat în sarcina unui stat terţ nu este admisă, în
principiu, în dreptul internaţional fiind considerată o încălcarea a principiului egalităţii suverane
a statelor, totuşi, în anumite condiţii, a fost recunoscută o astfel de posibilitate. Având în vedere
că stabilirea condiţiilor în cazul impunerii unei obligaţii, trebuie să fie mai riguroasă decât în
cazul creării de drepturi, Convenţia de la Viena din 1969 a consacrat în art. 35 două condiţii ce
trebuie îndeplinite cumulativ.Prin urmare, o obligaţie ia naştere pentru un stat terţ din
dispoziţia unui tratat dacă:
-părţile la tratat înţeleg să creeze o asemenea obligaţie prin dispoziţiile tratatului,
iar
-statul terţ acceptă în mod expres şi în scris această obligaţie.
Se exclude astfel posibilitatea consimţământului tacit, considerându-se că numai o
acceptare în scris are un caracter neechivoc nesusceptibil de interpretări tendenţioase. În mod
corespunzător, revocarea şi modificarea obligaţiei în sarcina statului terţ au loc în condiţii mai
riguroase decât în cazul naşterii unui drept. Astfel, o obligaţie născută în sarcina unui stat terţ
poate fi revocată sau modificată decât prin consimţământul statelor părţi la tratat şi al statului
51
terţ, afară dacă se stabileşte că ele au convenit altfel. Dovada că statele părţi au convenit altfel,
în sensul că acestea pot revoca sau modifica obligaţia fără consimţământul statului terţ, incumbă
statelor părţi, nu statului terţ.
Un exemplu, în sensul stipulării de obligaţii în sarcina statelor terţe, îl poate constitui art.2
pct.6 din Carta O.N.U. prin care se consacră următoarele: ,,Organizaţia va asigura ca statele
care nu sunt membre ale ei să acţioneze în conformitate cu aceste principii, în măsura necesară
menţinerii păcii şi securităţii internaţionale.” Se susţine, că acţiunile O.N.U. sunt întemeiate,
pentru că principiile la care se face referire sunt principiile recunoscute unanim la nivel
internaţional, iar statele, fie acestea membre sau nu, au obligaţia de a le respecta.
e.Tratate considerate excepţii de la regula efectului relativ
Doctrina de specialitate a identificat în practica convenţională contemporană o serie de
tratate prin care se creează regimuri juridice general aplicabile, din care rezultă drepturi şi
obligaţii opozabile erga omnes. Fiind drepturi şi obligaţii opozabile erga omnes, se admite
aplicarea acestora şi faţă de statele terţe, în lipsa consimţământului acestora. Acest aspect ar
califica tratatele respective ca excepţii de la regula efectului relativ. Părerile nu sunt unanime,
în literatura de specialitate, existând autori care susţin că nu există excepţii de la regula evocată,
în cazul tratatelor care creează regimuri juridice obiective fiind vorba de un consimţământ tacit,
prezumat ca temei al efectelor faţă de terţi.
În categoria tratatelor prin care se creează regimuri obiective sunt incluse:
-tratate care stabilesc regimuri juridice speciale pentru o anumită zonă, cum ar fi Tratatul
cu privire la Antarctica din 1959, care deşi a fost încheiat între 12 state a stabilit drepturi şi
obligaţii pentru toate statele, Tratatul spaţial din 1967 prin care se stabileşte un regim juridic
special privind utilizarea spaţiului extraatmosferic, a Lunii şi a celorlalte corpuri cereşti;
-tratatele privind neutralitatea unor ţări,cum a fost Actul final al Congresului de la Viena
din 1815 prin care s-a stabilit neutralitatea permanentă a Elveţiei;
-tratatele referitoare la căile internaţionale de comunicaţie;
-tratatele prin care se creează o organizaţie internaţională;
-tratate care includ clauza națiunii celei mai fovorizate;
-o altă excepție este cea prevăzută de art.38 din Convenția de la Viena din 1969- Articolul 38-
Regulile unui tratat ce devin obligatorii pentru statele terţe prin formarea unei cutume
internaţionale-……………………………………… o regulă enunţată într-un tratat poate sa
devină obligatorie pentru un stat terţ ca regula cutumiară de drept internaţional, recunoscută ca
atare.
52
5. Modificarea tratatelor
Schimbările produse la nivelul societăţii internaţionale determină

modificarea tratatelor şi adaptarea relaţiilor stabilite pe cale
convenţională la noile realităţi ale lumii contemporane. În
literatura de specialitate, se precizează că termenul generic
folosit este cel de modificare, deşi se utilizează şi termenii de
amendare şi revizuire. Amendarea are în vedere modificări
parţiale ale textului tratatului, pe când revizuirea desemnează un
proces de reexaminare în ansamblu a tratatului, care are drept
consecinţă modificări substanţiale.
În general, modificarea tratatelor se realizează conform clauzelor

exprese înscrise în tratate prin care se pot stabili condiţiile în care
statele părţi pot propune amendamente, dar şi procedura de
adoptare şi intrare în vigoare. Dacă în cazul tratatelor bilaterale
este necesar acordul ambelor părţi, în cazul tratatelor multilaterale
pot apărea regimuri juridice diferite în funcţie de conţinutul
clauzelor stabilite de statele părţi.
Schimbările produse la nivelul societăţii internaţionale determină modificarea tratatelor

şi adaptarea relaţiilor stabilite pe cale convenţională la noile realităţi ale lumii contemporane.
În literatura de specialitate, se precizează că termenul generic folosit este cel de modificare,
deşi se utilizează şi termenii de amendare şi revizuire. Amendarea are în vedere modificări
parţiale ale textului tratatului, pe când revizuirea desemnează un proces de reexaminare în
ansamblu a tratatului, care are drept consecinţă modificări substanţiale.
În general, modificarea tratatelor se realizează conform clauzelor exprese înscrise în
tratate prin care se pot stabili condiţiile în care statele părţi pot propune amendamente, dar şi
procedura de adoptare şi intrare în vigoare. Dacă în cazul tratatelor bilaterale este necesar
acordul ambelor părţi, în cazul tratatelor multilaterale pot apărea regimuri juridice diferite în
funcţie de conţinutul clauzelor stabilite de statele părţi. Clauzele care prevăd procedura
modificării pot consacra unanimitatea în vederea adoptării amendamentele propuse, altele
stabilesc majoritatea calificată sau chiar majoritatea simplă. Se susţine prevalenţa majorităţii
calificate sau chiar a majorităţii simple, fiind foarte dificil să se limiteze procesul de modificare
prin solicitarea acordului tuturor statelor părţi, în condiţiile creşterii numărului de tratate la care
participă foarte multe state. Totuşi sunt tratate la care modificările intră în vigoare după ce au
fost ratificate de toate statele membre, în conformitate cu normele lor constituţionale. Regula
unanimităţii poate fi evitată în condiţiile în care se admite posibilitatea ca unele state să fie de
acord cu modificarea, iar alte state să nu accepte modificările propuse. În aceste condiţii, între
statele care au fost de acord cu modificările se aplică versiunea amendată, iar între cele care nu
au acceptat modificarea se aplică versiunea neamendată.
53
Uneori modificarea tratatului este condiţionată de trecerea unei perioade de aplicare a
dispoziţiilor tratatului. De exemplu, în art.18 din Acordul ce guvernează activitatea statelor pe
Lună şi pe celelalte corpuri cereşti, adoptat la New York în 1979 şi intrat în vigoare în 1984, se
arată că revizuirea acordului, dacă este nevoie de o astfel de revizuire, va fi inclusă în ordinea
de zi a Adunării Generale ONU, după 10 ani de la intrarea în vigoare a acordului. Cu toate
acestea, Secretarul General ONU, cu acordul unei treimi din statele părţi, poate convoca o
conferinţă în scopul revizuirii după trecerea unei perioade de cinci ani de la intrarea în vigoare
a acordului.
Regula generală referitoare la amendarea tratatelor este consacrată în art. 39 din
Convenţia de la Viena din 1969 şi prevede următoarele ,,Un tratat poate fi amendat prin
acordul părţilor”.Se adaugă precizarea conform căreia modificările trebuie să suporte etapele
prevăzute pentru încheierea tratatului pentru a fi efective, dacă tratatul nu dispune în alt mod.
În cazul tratatelor multilaterale, care nu conţin clauze exprese privind modificarea, se
aplică dispoziţiile art. 40 şi 41 din Convenţie. Art. 40, para.2 stabileşte că orice propunere de
amendarea a unui tratat multilateral, între toate părţile, trebuie să fie notificată tuturor statelor
contractante. În acest sens, declanşarea procedurii de amendare începe printr-o comunicare
scrisă adresată depozitarului tratatului, care notifică celorlalte statele părţi intenţia de amendare.
În continuare, se recunoaşte dreptul fiecărui stat contractant de a participa la adoptarea deciziei
privind măsura ce se va lua faţă de propunerea înaintată, precum şi dreptul de a participa la
negocierea şi la încheierea oricărui acord având drept obiect amendarea tratatului. În general,
în vederea discutării amendamentelor propuse se convoacă o conferinţă, însă sunt cazuri când
se prevede procedura amendamentelor prin procedură simplificată, situaţie în care nu se
convoacă conferinţa statelor părţi.
Conform para.3 al art. 40, oricare stat având calitatea de a deveni parte la tratat, are
calitatea de a deveni parte la tratat aşa cum a fost amendat. Se au în vedere statele care au
participat la negocierea unui tratat, dar nu şi-au exprimat consimţământul de a fi legate prin
tratatul iniţial, însă pot avea interes faţă de tratatul modificat. Acordul asupra
amendamentului nu obligă statele care sunt părţi la tratatul iniţial, dar care nu devin
părţi la acest acord. Potrivit art. 40 para.5 orice stat care devine parte la tratatul iniţial
după intrarea în vigoare a tratatului de amendare va fi considerat:a) parte la tratat aşa
cum a fost amendat;b) parte la tratatul neamendat faţă de orice parte la acel tratat care
nu este legată prin acordul de amendare.
Referitor la acordurile având ca obiect modificarea tratatelor multilaterale numai
în relaţiile dintre unele părţi, se admite această posibilitate cu condiţia respectării dispoziţiilor
consacrate de art. 41 din Convenţia de la Viena din 1969. Astfel, modificarea este admisă
dacă este prevăzută de tratat sau dacă modificarea în discuţie nu este interzisă de tratat.
În cazul în care modificarea nu este interzisă de tratat trebuie să se mai aibă în vedere pe de
o parte să nu se aducă atingere nici folosinţei de către celelalte părţi a drepturilor ce le
conferă tratatul, nici executării obligaţiilor lor, iar pe de altă parte să nu poarte asupra unei
dispoziţii de la care nu se poate deroga fără să existe incompatibilitate cu realizarea
efectivă a obiectului şi scopului tratatului luat în ansamblul său.

Arătați condițiile în care se poate face modificarea unui
Tratat
54
Referitor la rezervele la tratate, Convenţia de la Viena din 1969 stabileşte următoarea definiţie:
,,prin expresia rezervă se înţelege o declaraţie unilaterală, oricare ar fi conţinutul sau
denumirea sa, făcută de un stat atunci când semnează, acceptă sau aprobă un tratat ori aderă la
acesta prin care îşi manifestă intenţia de a exclude sau modifica efectul juridic al unor dispoziţii din
tratat cu privire la aplicarea lor faţă de statul respectiv.”
În literatura de specialitate se arată că rezerva este un act unilateral, expres, facultativ şi
revocabil. Rezervele nu pot fi formulate în cazul tratatelor bilaterale, fiind considerate un
mecanism convenţional aplicabil doar tratatelor multilaterale. Formularea rezervelor la
tratate presupune respectarea condiţiilor de fond şi de formă consacrate de Convenţia de la
Viena din 1969. Admiterea formulării rezervelor la un tratat implică clarificarea aspectelor
privind acceptarea rezervelor, obiecţiunilor la rezerve şi a efectelor juridice determinate de
acestea. Rezervele trebuie să se distingă de alte declaraţii unilaterale formulate la tratatele
internaţionale, dar care nu produc un efect similar rezervelor, cum ar fi declaraţiile
interpretative.
Aplicarea tratatelor internaţionale are în vedere aplicarea în timp a acestora şi implicit
prezentarea principiului neretroactivităţii şi a tratatelor succesive, precum şi aplicarea teritorială a
tratatelor. Respectarea tratatelor internaţionale implică asigurarea aplicării acestora în dreptul intern
al statelor. Un stat parte nu poate invoca dispoziţiile dreptului său intern pentru a justifica
neexecutarea unui tratat.
Interpretarea reprezintă o problemă importantă a dreptului internaţional ce intervine în
procesul aplicării corecte şi uniforme a tratatelor de către toate statele părţi. Rolul interpretării
în procesul de aplicare al tratatelor subliniază legătura dintre aceasta şi principiul pacta sunt
servanda. Prin interpretare se urmăreşte stabilirea sensului exact al unor cuvinte sau expresii,
clarificarea întinderii exacte a obligaţiilor statelor, lămurirea textului tratatului. În legătură
cu interpretarea tratatelor se invocă următoarele probleme:a)autorităţile competente să
efectueze interpretarea şi valoarea interpretării realizate:b)regulile de interpretare.
Prezentarea efectelor tratatelor faţă de părţi trebuie să aibă în vedere două principii consacrate
la nivel internaţional, mai întâi pe cale cutumiară, apoi pe cale convenţională.
Un prim aspect priveşte principiul respectării tratatelor prin îndeplinirea cu bună-
credinţă a obligaţiilor internaţionale. Al doilea aspect are în vedere principiul relativităţii
efectelor tratatelor conform căruia aplicarea unui tratat este limitată, în principiu, la statele părţi
şi la relaţiile lor reciproce, ceea ce exclude producerea de efecte faţă de statele terţe -pacta tertiis
nec nocent nec prosunt.
Schimbările produse la nivelul societăţii internaţionale determină modificarea tratatelor şi
adaptarea relaţiilor stabilite pe cale convenţională la noile realităţi ale lumii contemporane. În
literatura de specialitate, se precizează că termenul generic folosit este cel de modificare, deşi se
utilizează şi termenii de amendare şi revizuire. Amendarea are în vedere modificări parţiale ale
textului tratatului, pe când revizuirea desemnează un proces de reexaminare în ansamblu a tratatului,
care are drept consecinţă modificări substanţiale.
55
1.Formularea rezervelor este supusă următoarelor condiţii de formă:

a.rezervele să fie exprimate în scris şi comunicate părţilor;
b.formularea oricăror rezerve să nu fie interzisă de tratatul în cauză;
c.rezervele să nu se refere la anumite dispoziţii din tratat exceptate de la posibilitatea de a
formula rezerve.
2. Dintre condiţii de fond privind formularea rezervelor menționăm:
a.rezervele trebuie să fie formulate în scris şi comunicate statelor contractante, dar şi statelor
având calitatea de a deveni părţi la tratat;
b. retragerea unei rezerve trebuie formulată în scris;
c.rezervele să nu fie incompatibile cu obiectul şi scopul tratatului.
3.Articolul 103 din Carta ONU consacră pentru membrii ONU preeminenţa
obligaţiilor lor decurgând din:
a.Carta ONU;
b.orice alt acord internaţional;
c.cutuma internaţională.
4.Una dintre regulile necodificate de interpretare a tratatelor este :
a.regula efectului util;
b.un tratat trebuie să fie interpretat cu bună-credinţă
c.interpretarea trebuie să se facă în lumina obiectului şi scopului tratatului.
5.Condițiile în care pot rezulta obligații din tratate pentru statele terțe sunt:
a.părțile la tratat nu prevăd în conținutul acestuia posibilitatea de a da genera obligații în
sarcina statelor terțe;
b.statul terț să accepte în mod expres și scris;
c.consințământul este prezumat în lipsa unei indicații contrare.
1.a; 2.c; 3.a; 4.a;5.b.
dezvoltați următoarele aspecte: Identificați diferențeșe dintre rezervele la tratate și declarațiile
56
interpretative


Bucureşti, 2020;
principal al dreptului internațional public ; Editura Universul Juridic,
București, 2012 ;
TY&MTDSG_NO=XXIII-
• HTTPS ://TREATIES .UN.ORG/PAGES /VIEWDETAILS . ASPX ?SRC =TREATY
57
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR.III
CAUZELE DE ÎNCETARE PROPRIU-ZISĂ A TRATATELOR ȘI NULITATEA

TRATATELOR
Cuprins

1.Încetarea tratatelor
2.Cazuri privind încetarea propriu-zisă a tratatelor
3.Nulitatea tratatelor
58
OBIECTIVE SPECIFICE
Cunoașterea cazurilor de încetare a tratatelor
Înțelegerea cazurilor propiu-zise de încetare a tratatelor
Identificarea cazurilor care determină nulitatea tratatelor
Cunoașterea cazurilor care determină nulitatea relativă a

tratatelor și identificarea efectelor nulității relative
Cunoașterea cazurilor care determină nulitatea absolută a

tratatelor și identificarea efectelor nulității absolute
59
1.ÎNCETAREA EFECTELOR TRATATELOR
SEDIUL MATERIEI
În cadrul dispoziţiilor generale privind nulitatea şi stingerea unui

tratat, regula generală stabilită în art.42 din Convenţia de la Viena din
1969 arată că:
,,1.Validitatea unui tratat sau a consimţământului unui stat de a

fi legat printr-un tratat nu poate fi contestată decât în aplicarea
prezentei Convenţii.
2.Stingerea unui tratat, denunţarea sa sau retragerea unei părţi
nu pot avea loc, decât în aplicarea dispoziţiilor tratatului sau a
prezentei Convenţii. Aceeaşi regulă se aplică şi în cazul suspendării
aplicării tratatelor.”
Referitor la încetarea efectelor tratatelor distingem cauze de

încetare propriu-zisă, cauze de suspendare a efectelor tratatelor şi
cauze de nulitate a tratatelor.
60
În cadrul dispoziţiilor generale privind nulitatea şi stingerea unui tratat, regula generală
stabilită în art.42 din Convenţia de la Viena din 1969 arată că:
,,1.Validitatea unui tratat sau a consimţământului unui stat de a fi legat printr-un tratat
nu poate fi contestată decât în aplicarea prezentei Convenţii.
2.Stingerea unui tratat, denunţarea sa sau retragerea unei părţi nu pot avea loc, decât în
aplicarea dispoziţiilor tratatului sau a prezentei Convenţii. Aceeaşi regulă se aplică şi în cazul
suspendării aplicării tratatelor.”
Referitor la încetarea efectelor tratatelor distingem cauze de încetare propriu-zisă, cauze

de suspendare a efectelor tratatelor şi cauze de nulitate a tratatelor.
2. Cazuri privind încetarea propriu-zisă a tratatelor
SEDIUL MATERIEI
Încetarea tratatelor are drept consecinţă încetarea producerii de

efecte juridice. Complexitatea şi diversitatea cazurilor identificate
în practica şi jurisprudenţa internaţională au determinat literatura
de specialitate să împartă cauzele de încetare propriu-zisă în trei
categorii. Prin urmare, avem cauze convenite prin voinţa părţilor;
cauze de încetare independente de voinţa părţilor şi alte cauze de
încetare .
Încetarea tratatelor are drept consecinţă încetarea producerii de efecte juridice.

Complexitatea şi diversitatea cazurilor identificate în practica şi jurisprudenţa internaţională au
determinat literatura de specialitate să împartă cauzele de încetare propriu-zisă în trei categorii.
61
Prin urmare, avem cauze convenite prin voinţa părţilor; cauze de încetare independente de
voinţa părţilor şi alte cauze de încetare .
a.Cauze convenite prin voinţa părţilor

Cauzele de încetare a efectelor unui tratat stabilite prin voinţa părţilor pot fi prevăzute în
tratat, stabilite prin consimţământul ulterior al părţilor sau determinate prin acte unilaterale
ulterioare încheierii tratatului.
În categoria cauzelor de încetare prevăzute în tratat sunt incluse: termenul; condiţia
rezolutorie şi denunţarea/retragerea reglementată.
Termenul poate fi definit ca fiind evenimentul viitor şi sigur de care depinde încetarea
efectelor tratatului. Sub aspectul duratei aplicării unui tratat avem tratate încheiate pe o durată
determinată (cu termen), tratatele încheiate pe perioadă nedeterminată (fără termen).
În cazul tratatelor încheiate pe o durată determinată identificăm tratatele care stabilesc o
dată precisă, dar şi tratatele în care se precizează că efectele se produc pe parcursul unui număr
de ani. O categorie specială este cea a tratatelor încheiate pe durată determinată, dar care prevăd
tacita reconducţiune. Astfel, în momentul în care s-a epuizat perioada de timp pentru care a fost
încheiat, în temeiul tacitei reconducţiuni, tratatul se consideră reînnoit, dacă părţile nu şi-au
exprimat intenţia altfel. Conform art. 14 din Convenţia privind prevenirea şi reprimarea crimei
de genocid din 1948 se arată că aceasta îşi va produce efectele pentru o perioadă de zece ani de
la data intrării în vigoare. Acesta va rămâne în vigoare ulterior, pentru perioade succesive de
cinci ani, dacă părţile nu şi-au anunţat retragerea cu cel puţin şase luni înainte de expirarea
perioadei curente.
Încetarea efectelor unui tratat poate avea loc atunci când, în text, este prevăzută o
condiţiei rezolutorie. Condiţia rezolutorie reprezintă un eveniment viitor şi incert la
producerea căruia tratatul încetează. În dreptul internaţional, condiţia rezolutorie produce
efecte, ex nunc, adică din momentul în care intervine. Ca exemple de condiţii ce determină
încetarea efectelor unui tratat pot fi date cele referitoare la reducerea numărului statelor părţi
sau legarea încetării unui tratat de adoptarea în viitor a altui tratat cu privire la aceeaşi materie.
Denunţarea unui tratat internaţional este actul unilateral al unui stat-parte prin care se
face cunoscut faptul că nu se mai consideră legat de acel tratat. Denunţarea este termenul
utilizat în cazul tratatelor bilaterale, pentru cele multilaterale utilizându-se termenul de
retragere, situaţie în care tratatul încetează numai pentru partea care se retrage, continuând să
producă efecte pentru celelalte părţi. Se afirmă, că denunţarea, în principiu, nu poate interveni,
decât dacă aceasta este prevăzută în clauzele tratatului, caz în care avem denunţarea/retragerea
reglementată.
Prin consimţământul ulterior al tuturor părţilor, încetarea efectelor unui tratat, se
poate realiza prin abrogare. Practic, abrogarea unui tratat este determinată de aplicarea
tratatelor succesive având acelaşi obiect. Se consideră că un tratat îşi încetează efectele dacă
toate părţile la acest tratat au încheiat ulterior un alt tratat având ca obiect aceeaşi materie, iar
din intenţia părţilor rezultă că materia va fi reglementată ulterior de noul tratat. De asemenea,
un tratat este considerat că şi-a încetat efectele dacă toate părţile la acest tratat încheie ulterior
un alt tratat, iar dispoziţiile tratatului posterior sunt incompatibile cu cele ale tratatului anterior,
aşa încât este imposibil să se aplice ambele tratate în acelaşi timp.
Practica internaţională, luată în considerare şi de codificarea realizată în 1969,
admite denunţarea sau retragerea în cazul tratatelor care nu conţin dispoziţii referitoare
la acestea. Prin urmare, un tratat care nu conţine dispoziţii cu privire la stingerea şi la
denunţarea sa sau la retragerea din el nu poate constitui obiectul unei denunţări sau retrageri,
afară numai dacă se va stabili că era în intenţia părţilor de a admite posibilitatea unei denunţări
sau retrageri sau dacă dreptul de denunţare sau de retragere poate fi dedus din natura tratatului.
Prin regula indicată se stabilesc condiţiile în care se poate invoca denunţarea/retragerea atunci
62
când nu a fost reglementată prin clauzele tratatului. O parte trebuie să notifice cu cel puţin
douăsprezece luni înainte intenţia sa de a denunţa tratatul sau de a se retrage din el. Declaraţia
se comunică, în cazul unui tratat bilateral, celeilalte părţi, iar în cazul tratatelor multilaterale, de
obicei, depozitarului.
Denunţarea/retragerea nereglementată este inclusă în categoria actelor unilaterale
ulterioare ce determină încetarea efectelor tratatului alături de încălcarea tratatului
(violarea dispoziţiilor tratatului) de una dintre părţi.
Încercarea unor state de a denunţa sau de a se retrage din tratate în mod nejustificat
invocând violări neînsemnate ale tratatelor respective a determinat codificarea condiţiilor în
care poate fi invocată încălcarea unui tratat de o parte.Violarea dispoziţiilor unui tratat este
considerată o cauză care determină încetarea efectelor tratatului dacă se îndeplinesc condiţiile
stabilite în art. 60 din Convenţia de la Viena asupra dreptului tratatelor din 1969. Convenţia de
la Viena stipulează că violarea substanţială a prevederilor unui tratat bilateral de către una dintre
părţile contractante dă dreptul celeilalte părţi să pună capăt tratatului în întregime sau în parte.
În cazul violării unui tratat multilateral de către o parte contractantă celelalte părţi pot hotărî să
pună capăt tratatului fie în relaţiile dintre ele şi statul care l-a violat, fie încetarea lui între toate
părţile tratatului. Nu se poate invoca orice violare a prevederilor unui tratat, ci doar o
violare substanţială. De aceea în art.60, para.3 din Convenţia de la Viena din 1969 se
precizează că există o violare substanţială a unui tratat în cazul în care are loc o respingere a
tratatului neautorizată de convenţie sau când se produce violarea unei dispoziţii esenţiale pentru
realizarea scopului şi obiectului tratatului.
b.Cauze de încetare independente de voinţa părţilor
Încetarea efectelor unui tratat se poate produce când intervin cauze independent de
voinţa părţilor, astfel este situaţia în care se invocă dispariţia definitivă a obiectului
tratatului şi schimbarea fundamentală a împrejurărilor.
O parte poate invoca imposibilitatea de a executa un tratat ca motiv pentru a-i pune capăt
sau a se retrage din el, dacă această imposibilitate rezultă din dispariţia sau distrugerea
definitivă a obiectului, indispensabil pentru executarea tratatului. Nu se poate invoca
imposibilitatea de a executa tratatul, dacă aceasta este rezultatul acţiunii ilicite a părţii care o
invocă.
În dreptul internaţional, aplicarea tratatelor trebuie să fie în concordanţă cu regula -
tratatele pot rămâne valabile atâta timp cât se menţin condiţiile în care ele au fost încheiate-
omnis conventis intelligitur rebus sis stantibus. Convenţia de la Viena din 1969, considerând
temeinică regula prezentată, a reţinut în conţinutul său schimbarea fundamentală a
împrejurărilor (clausa rebus sic stantibus) în care a fost încheiat un tratat internaţional drept
motiv pentru a pune capăt efectelor tratatului respectiv. Însă, schimbarea fundamentală a
împrejurărilor poate fi invocată atunci când existenţa acestor împrejurări a constituit
baza esenţială a consimţământului de a se lega prin tratat şi dacă schimbarea intervenită
a avut ca efect transformarea radicală a naturii obligaţiilor care rămân de executat în
virtutea tratatului.
Schimbarea fundamentală a împrejurărilor nu poate fi invocată în cazul tratatelor
prin care se stabilesc frontierele statelor sau dacă schimbarea fundamentală a
împrejurărilor este rezultatul violării de către partea care o invocă, fie a unei obligaţii din
tratat, fie a oricărei alte obligaţii internaţionale faţă de oricare altă parte la tratat.
c.Alte cauze de încetare a tratatelor

Ruperea relaţiilor diplomatice şi consulare nu determină, întotdeauna, încetarea
efectelor tratatelor dintre statele părţi, decât dacă executarea tratatelor în cauză necesită
existenţa acestor relaţii.
63
În afară de cazurile invocate, Convenţia de la Viena din 1969 mai reglementează şi
consecinţele apariţiei unei noi norme imperative a dreptului internaţional general (jus
cogens) asupra unui tratat în vigoare. În acest sens, se arată că un tratat încetează să-şi mai
producă efectele, când pe parcursul aplicării tratatului respectiv survine o nouă normă
imperativă în conflict cu dispoziţiile acelui tratat. Părţile sunt eliberate de obligaţia de a
continua executarea tratatului din momentul apariţiei normei imperative în conflict cu
dispoziţiile tratatului, menţinându-se drepturile şi obligaţiile create prin executarea anterioară a
tratatului.
Încetarea efectelor unui tratat se mai poate produce în următoarele cazuri, ce
aparţin dreptului internaţional general, dar care nu sunt codificate: caducitatea
(desuetudinea), izbucnirea ostilităţilor, dispariţia calităţii de subiect de drept
internaţional, executarea integrală a tratatului şi formarea unei noi norme cutumiare.
Caducitatea are în vedere ineficacitatea unui tratat datorită survenirii unor împrejurări
ulterioare încheierii tratatului în cauză. Referitor la caducitate, în literatura de specialitate s-au
exprimat două puncte de vedere. Pe parcursul desfăşurării lucrărilor CDI, în vederea elaborării
Convenţiei de la Viena din 1969, s-a promovat ideea conform căreia caducitatea nu trebuie
reţinută ca o cauză de încetare a unui tratat în prevederile convenţiei, deoarece desuetudinea ar
însemna, de fapt, abrogarea tratatului prin acordul tacit al părţilor. Contrar opiniei exprimate de
CDI, doctrina dreptului internaţional susţine desuetudinea ca o cauză distinctă de încetare a
efectelor tratatului, ce nu poate fi redusă la un consimţământ tacit al părţilor.
Izbucnirea ostilităţilor determină, în general, încetarea aplicării tratatelor comerciale,
financiare, politice, dar se menţin în vigoare, în mod obligatoriu, tratatele privind regulile de
purtare a războiului, tratatele care stabilesc frontierele de stat etc.
Încheierea tratatelor internaţionale se realizează numai între subiectele dreptului
internaţional, prin urmare, este logic, ca dispariţia calităţii de subiect de drept internaţional
să determine încetarea efectelor unui tratat.
Deşi este indicată în doctrina dreptului internaţional în categoria cauzelor ce determină
încetarea efectelor tratatelor, executarea integrală a unui tratat a dat naştere unor poziţii
contrare vis-a-vis de calificarea acesteia. Este normal, ca în cazul în care scopul tratatului a
fost atins, iar obiectul realizat să se producă încetarea efectelor tratatului. Teoretic, regula nu
prezintă dificultăţi în ceea ce priveşte aplicarea, însă studiul practicii şi jurisprudenţei
internaţională ne determină să afirmăm că invocarea acestei cauze depinde de natura obligaţiilor
ce trebuie executate. Dacă tratatul conţine obligaţii care la un moment dat pot fi executate în
integralitate, atunci se poate invoca executarea integrală, dar dacă tratatul conţine şi obligaţii
având caracter permanent, încetarea este doar parţială. Conform unui alt punct de vedere
exprimat în literatura de specialitate ceea ce încetează prin executare sunt obligaţiile părţilor,
iar nu dispoziţiile tratatului care statu la baza acestuia.
O regulă formată pe cale cutumiară, posterioară unui tratat poate modifica
dispoziţiile acestuia.Cutuma este rezultatul practicii generale, aplicată în mod repetat şi
uniform în raporturile dintre state, iar încetarea efectelor unui tratat se realizează progresiv prin
neaplicare (tratatul cade în desuetudine). Acest principiu a fost invocat de state deseori în faţa
CIJ.
Încetarea efectelor unui tratat eliberează părţile de obligaţia de a continua executarea
tratatului. Prin încetarea efectelor tratatului nu se aduce atingere nici unui drept, nici unei
obligaţii şi nici unei situaţii juridice a părţilor, create prin executarea tratatului înainte ca acesta
să-şi înceteze aplicarea.
64
3. Cazuri privind nulitatea tratatelor
Cazurile de nulitate a tratatelor sunt prevăzute în Convenţia de la

Viena din 1969, în condiţii strict determinate. Nulitatea
tratatelor intervine în caz de conflict al tratatului cu o normă
imperativă a dreptului internaţional, precum şi în cazul
existenţei viciilor de consimţământ.
Cazurile de nulitate a tratatelor sunt prevăzute în Convenţia de la Viena din 1969, în

condiţii strict determinate. Nulitatea tratatelor intervine în caz de conflict al tratatului cu o
normă imperativă a dreptului internaţional, precum şi în cazul existenţei viciilor de
consimţământ.
a.Tratate în conflict cu o normă imperativă a dreptului internaţional general

Potrivit art. 53 din Convenţia de la Viena din 1969, este nul orice tratat care, în
momentul încheierii sale, este în conflict cu o normă imperativă a dreptului internaţional
general. Dacă statele au încheiat un astfel de tratat, acesta este lovit de nulitate din momentul
încheierii sale. Încheierea tratatului cu încălcarea unei norme imperative este sancţionată cu
nulitatea absolută.
b.Existenţa viciilor de consimţământ sancţionează cu nulitate tratatele la care una

dintre părţile contractante nu a fost în situaţia de a-şi exprima consimţământul în mod
liber, respectiv consimţământul exprimat nu a fost în concordanţă cu voinţa sa reală.
Convenţia de la Viena din 1969 reţine următoarele vicii de consimţământ:violarea unei
dispoziţii a dreptului intern privind competenţa de a încheia tratatul;nerespectarea restricţiei
speciale a puterii de a exprima consimţământul unui stat; eroarea; dolul; coruperea
reprezentantului unui stat; constrângerea exercitată asupra reprezentantului unui stat;
constrângerea exercitată asupra unui stat.
Violarea unei dispoziţii a dreptului intern privind competenţa de a încheia tratatul

şi existenţa unei restricţii speciale a puterii de a exprima consimţământul unui stat
Deşi sunt consacrate ca două cazuri distincte de nulitate, practic ambele privesc
neregularitatea exprimării consimţământului din punct de vedere al dreptului intern. Invocarea
viciilor consacrate în art.46, respectiv art. 47 din Convenţie revine statului a cărui consimţământ
a fost viciat, deoarece nu a fost dat cu respectarea dispoziţiilor dreptului intern sau a unor
instrucţiuni speciale emise de organele interne competente. De fapt, în practică, invocarea celor
două situaţii are loc atunci când un stat doreşte să evite răspunderea în dreptul internaţional.
Violarea unei dispoziţii a dreptului intern privind competenţa de a încheia tratatul
poate fi invocată de statul în cauză dacă violarea a fost vădită şi priveşte o regulă de
importanţă fundamentală a dreptului său intern. O violare este vădită dacă ea este obiectiv
evidentă pentru orice stat care s-ar comporta în asemenea împrejurări în conformitate cu
practica obişnuită şi cu buna-credinţă.
Dacă împuternicirea unui reprezentant să exprime consimţământul statului de a fi
legat printr-un tratat determinat a făcut obiectul unei restricţii speciale, faptul că acest
65
reprezentant nu a ţinut seama de restricţie nu poate fi invocat ca viciu al consimţământului pe
care l-a exprimat, afară numai dacă restricţia nu a fost notificată, înainte de exprimarea acestui
consimţământ, celorlalte state care au participat la negociere. Aceste prevederi speciale se
aplică avându-se în vedere categoriile de persoane autorizate să reprezinte statul, aşa cum sunt
prezentate în art. 7 din Convenţia de la Viena din 1969.
Eroarea poate fi invocată de un stat drept viciu al consimţământului său de a fi legat

prin tratat dacă existenţa acesteia a afectat baza esenţială a consimţământului acestui
stat de a fi legat prin tratat. Eroarea trebuie să se refere la un element de fapt şi nu de
drept. Dacă statul a contribuit la producerea erorii prin comportarea sa sau dacă împrejurările
au fost de aşa natură încât trebuia să fi cunoscut posibilitatea unei erori, acesta nu o poate invoca
ca viciu de consimţământ.
În anul 1959, Cambodgia a declanşat procedura împotriva Thailandei în faţa CIJ,
diferendul având ca obiect suveranitatea asupra Templului Preah Vihear. În apărare, Thailanda
a contestat aplicabilitatea jurisdicţiei CIJ, dar şi exercitarea suveranităţii asupra Templului de
către Cambodgia. Diferendul a avut ca punct de plecare stabilirea frontierelor realizată între
anii 1904-1908, dar şi alte acorduri ulterioare. Textul tratatului care stabilea frontiera era însoţit
de o serie de anexe ce conţineau hărţi în care se consemnau delimitările făcute, în una dintre
hărţi Templul Preah Vihear era situat în teritoriul cambodgian. Deşi la început Thailanda a
contestat harta, ulterior, nu s-au mai invocat nemulţumiri, chiar şi atunci când un studiu a scos
în evidenţă anumite neclarităţi existente în hartă. Poziţia Thailandei a determinat Curtea să
constate că acest stat a acceptat delimitarea făcută şi să respingă argumentul acesteia cum că
acea hartă conţinea o eroare care nu putea fi observată şi constituia baza esenţială a
consimţământului exprimat, calificarea persoanelor implicate în elaborarea hărţii excluzând
posibilitatea existenţei unei erori.
Dolul
Dacă un stat a fost determinat să încheie un tratat în urma conduitei frauduloase a unui
alt stat care a participat la negociere, el poate invoca dolul ca viciu al consimţământului său de
a se lega prin tratat. Dolul poate fi invocat când sunt utilizate documente false, manopere
dolosive şi procedee viclene îndreptate împotriva celuilalt participant la tratat. Deşi, în practica
statelor şi jurisprudenţa internaţională, au fost identificate foarte rar cazuri de invocare a
dolului, în lucrările desfăşurate cu ocazia elaborării Convenţiei de la Viena din 1969 s-a hotărât
reţinerea dolului ca viciu de consimţământ.
Coruperea reprezentantului unui stat

Coruperea reprezentantului unui stat prin acţiunea directă sau indirectă a unui stat care
a participat la negociere, poate fi invocată ca viciu al consimţământului său de a se lega prin
tratat. Coruperea reprezentantului statului se concretizează în daruri şi alte avantaje primite în
mod direct sau indirect, prin intermediari. Actele de corupere trebuie să fie evidente şi să
exercite o influenţă considerabilă asupra reprezentantului statului, prin urmare favorurile
mărunte sau simplele acte de curtuazie nu sunt luate în considerare, deoarece nu sunt în măsură
să determine o schimbare radicală de atitudine a reprezentantului statului în dauna statului său.
Constrângerea exercitată asupra reprezentantului unui stat

Exprimarea consimţământului unui stat de a fi legat printr-un tratat, obţinută prin
constrângerea exercitată asupra reprezentantului său prin acte sau ameninţări îndreptate
împotriva lui, este lipsită de orice efect juridic. În practica şi jurisprudenţa internaţională,
constrângerea exercitată asupra reprezentantului unui stat a fost invocată deseori în mod
justificat sau nejustificat.
66
Constrângerea exercitată asupra unui stat

În ipoteza constrângerii exercitate asupra unui stat se consacră nulitatea oricărui tratat
a cărui încheiere a fost obţinută prin ameninţarea sau prin folosirea forţei, cu violarea
principiilor de drept internaţional încorporate în Carta Naţiunilor Unite.
În desfăşurarea relaţiilor internaţionale se pot identifica o varietate de forme prin care un
stat poate să determine un alt stat să adopte o anumită direcţie în politica internaţională,
modalităţi care nu se rezumă doar la o ameninţarea evidentă cu forţa, ci îmbracă forme subtile.
Calificarea unei forme de presiune ca fiind un act de constrângere, prin care se violează normele
dreptului internaţional şi se afectează validitatea consimţământului exprimat, se apreciază de
la caz la caz în funcţie de nuanţele specifice prezentate de acestea.
c.Efectele nulităţii
Efectele nulităţii unui tratat sunt stabilite în art. 69 din Convenţia de la Viena din 1969.
Prevederile articolului menţionat stabilesc că este nul tratatul a cărui nulitate este stabilită în
virtutea dispoziţiilor Convenţiei. Dispoziţiile unui tratat nul nu au forţă juridică. În cazul în care
au fost totuşi îndeplinite anumite acte în baza unui asemenea tratat se identifică două aspecte în
ceea ce priveşte efectele produse. În primul rând, oricare parte poate solicita oricărei alte părţi
să stabilescă, pe cât se va putea în relaţiile lor reciproce, situaţia care ar fi existat dacă aceste
acte nu ar fi fost îndeplinite. În al doilea rând, actele îndeplinite cu bună-credinţă, înainte de
invocarea nulităţii nu devin ilicite prin singurul fapt al nulităţii tratatului. Partea căruia i se
impută una din cazurile următoare dolul, coruperea reprezentantului unui stat, constrângerea
exercitată asupra reprezentantului unui stat sau constrângerea exercitată asupra unui stat prin
ameninţarea cu forţa sau folosirea forţei, nu poate beneficia de efectele menţionate
anterior.Consecinţele nulităţii unui tratat prevăzute în art. 69 sunt completate de dispoziţiile art.
44 şi 45 din Convenţie.
Analiza, în ansamblu, a prevederilor indicate a determinat autorii de drept internaţional
să identifice două tipuri de nulitate, şi anume nulitatea absolută şi relativă.
Nulitatea absolută poate fi invocată de statul victimă, de orice parte latratat şi, din oficiu,
de o instanţă internaţională în următoarele cazuri : constrângerea reprezentantului statului,
constrângerea statului şi în cazul conflictului tratatului cu o normă imperativă a dreptului
internaţional.În cazul nulităţii absolute, tratatul este lipsit de orice efecte din momentul
încheierii sale, cu excepţia cazului în care avem o normă imperativă apărută ulterior încheierii
tratatului , situaţie în care efectele se produc ex nunc.
Nulitatea relativă poate fi invocată numai de statul victimă în următoarele situaţii :
violarea dispoziţiilor dreptului intern referitoare la competenţa de a încheia tratate ;
împuternicirea unui reprezentant care a făcut obiectul unei restricţii speciale; eroarea; dolul şi
coruperea reprezentantului statului. Nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare de
statul a cărui consimţământ a fost viciat, fapt recunoscut şi în jurisprudenţa internaţională.
Identificați cazurile care determină nulitatea tratatelor
67
În cadrul dispoziţiilor generale privind nulitatea şi stingerea unui tratat, regula generală
stabilită în art.42 din Convenţia de la Viena din 1969 arată că:
,,1.Validitatea unui tratat sau a consimţământului unui stat de a fi legat printr-un tratat nu
poate fi contestată decât în aplicarea prezentei Convenţii.
2.Stingerea unui tratat, denunţarea sa sau retragerea unei părţi nu pot avea loc, decât în
aplicarea dispoziţiilor tratatului sau a prezentei Convenţii. Aceeaşi regulă se aplică şi în cazul
suspendării aplicării tratatelor.”
Referitor la încetarea efectelor tratatelor distingem cauze de încetare propriu-zisă, cauze de
suspendare a efectelor tratatelor şi cauze de nulitate a tratatelor.
Încetarea tratatelor are drept consecinţă încetarea producerii de efecte juridice. Complexitatea
şi diversitatea cazurilor identificate în practica şi jurisprudenţa internaţională au determinat
literatura de specialitate să împartă cauzele de încetare propriu-zisă în trei categorii. Prin urmare,
avem cauze convenite prin voinţa părţilor; cauze de încetare independente de voinţa părţilor şi alte
cauze de încetare .
Cazurile de nulitate a tratatelor sunt prevăzute în Convenţia de la Viena din 1969, în condiţii
strict determinate. Nulitatea tratatelor intervine în caz de conflict al tratatului cu o normă
imperativă a dreptului internaţional, precum şi în cazul existenţei viciilor de consimţământ.
1.Dintre cauzele de nulitate ale tratatelor enumerăm:

a.termenul;
b.denunțarea/retragerea reglementată;
c.dolul.
2.Nulitatea relativă intervine în următoarele cazuri:
a.când tratatul contravine unei norme de ius cogens în momentul încheierii sale;
b.eroarea;
c.constrângerea reprezentantului statului.
3.Nulitatea absolută intervine în următoarele cazuri:
a.când tratatul contravine unei norme de ius cogens în momentul încheierii sale;
b.eroare;
c.dol.
4.Nulitatea relativă:
a.poate fi invocată numai de statul al cărui consimțământ a fost viciat;
b.tratatul este lipsit de orice efecte din momentul încheierii sale, cu excepţia cazului în care
avem o normă imperativă apărută ulterior încheierii tratatului , situaţie în care efectele se produc
ex nunc;
c. poate fi invocată de către orice stat parte la tratat, din oficiu, de către o instanță internațională.
68
5.Nulitatea absolută:
a.poate fi invocată numai de statul al cărui consimțământ a fost viciat;
b.poate fi acoperită prin confirmare de statul al cărui consimțământ a fost viciat;
c. poate fi invocată de către orice stat parte la tratat, din oficiu, de către o instanță
internațională.
1.c; 2.b; 3.a; 4.a;5.c.
dezvoltați următoarele aspecte: Identificați cazurile de încetare propriu-zisă a tratatelor


Bucureşti, 2020;
principal al dreptului internațional public ; Editura Universul Juridic,
București, 2012 ;
TY&MTDSG_NO=XXIII-
• HTTPS ://TREATIES .UN.ORG/PAGES /VIEWDETAILS . ASPX ?SRC =TREATY
69
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR.IV
SOLUȚIONAREA PAȘNICĂ A DIFERENDELOR INTERNAȚIONALE
Cuprins
1.Noţiune, terminologie şi natură
2.Clasificarea mijloacelor paşnice de rezolvare a diferendelor
3.Mijloace politico- diplomatice
4.Mijloacele jurisdicţionale
5.Soluţionarea diferendelor în cadrul organizaţiilor internaţionale
70
OBIECTIVE SPECIFICE
Înțelegerea noțiunii de diferend internațional
Cunoașterea mijloacelor politico-diplomatice de

soluționare a diferendelor
Identificarea particularităților mijloacelor jurisdicționale
Cunoașterea aspectelor specifice ale funcționării Curții

Internaționale de Justiție
Înțelegerea mecanismelor de soluționare a diferendelor

prin intermediul organizațiilor internaționale
71
1. Noţiune, terminologie şi natură
Prezentarea mijloacelor paşnice de soluţionare a diferendelor

nu poate fi realizată înainte de a se clarifica noţiunea care stă la baza
acestei probleme, şi anume, termenul de ,,diferend internaţional”.
În practica internaţională, divergenţele care apar între
state, dar şi între celelalte subiecte de drept internaţional sunt
identificate prin noţiuni diverse, cum ar fi: diferende
internaţionale, situaţii internaţionale, conflicte, dezacorduri,
neînţelegeri, criză.
În hotărârea sa, din 30 august 1924, Curtea Permanentă
de Justiţie Internaţională (C.P.J.I.) defineşte diferendul
internaţional ca fiind ,,un dezacord asupra unei chestiuni de
drept sau de fapt, o contradicţie, o opoziţie de teze juridice sau
de interese între două state” În Carta O.N.U. se utilizează
noţiunile de diferend şi situaţie internaţională, astfel în art.1 alin.1
se arată că unul dintre scopurile organizaţiei este acela de ,,a
înfăptui, prin mijloace paşnice, aplanarea ori rezolvarea
diferendelor sau situaţiilor cu caracter internaţional care ar putea
duce la o încălcare a păcii”, iar în art.34 al Cartei, referitor la
Consiliul de Securitate, se precizează că acesta ,,poate ancheta orice
diferend sau situaţie care ar putea duce la fricţiuni internaţionale sau
ar putea da naştere unui diferend...” Literatura de specialitate reţine
cei doi termeni subliniind că în timp ce diferendul desemnează un
dezacord, o neînţelegere, un litigiu între două sau mai multe state
cu privire la o pretenţie, un drept sau un interes, situaţia
internaţională are în vedere un conflict care pune în pericol pacea şi
securitatea internaţională şi care necesită intervenţia comunităţii
internaţionale.
Soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale constituie o prioritate a dreptului

internaţional contemporan şi, implicit, o obligaţie fundamentală a statelor, dar şi a celorlalte
subiecte de drept internaţional. Utilizate încă din antichitate, mijloacele de soluţionare paşnică
a diferendelor internaţionale au constituit subiect al codificărilor internaţionale mult mai târziu.
72
Primul instrument internaţional care prevedea o modalitate de soluţionare paşnică a
diferendelor a fost Tratatul general de pace şi prietenie încheiat între Austria, Franţa, Marea
Britanie, Prusia, Rusia, Sardinia la Paris în 1856 în urma războiului Crimeii. Tratatul stabilea
obligaţia statelor părţi de a recurge la mediaţiune obligatoriu în cazul oricărei neînţelegeri ce ar
apărea între statele părţi şi Turcia. Totodată, se dezvoltă arbitrajul internaţional sub impulsul
tratatelor încheiate între statele Americii Centrale, care ulterior înfiinţează o Curte de justiţie a
Americii Centrale.
Prin convenţiile adoptate în cadrul conferinţelor de la Haga din 1899 şi 1907 se codifică
parţial procedurile de soluţionare paşnică. Deşi, prima conferinţă de la Haga a constituit punctul
de pornire în ceea ce priveşte materializarea conceptelor, principiilor şi instituţiilor privind
soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale, convenţia adoptată la Conferinţa din anul
1907 este considerată punctul de reper al codificărilor în domeniu. Astfel, art.1 din Convenţia
din 1907 arată că:,,În scopul de a preveni, pe cât posibil, recurgerea la forţă în raporturile dintre
state, puterile contractante convin să depună toate eforturile pentru reglementarea paşnică a
diferendelor”.
Adoptarea Pactului Societăţii Naţiunilor, în iunie 1919, are ca efect completarea
prevederilor convenţiilor adoptate la Haga prin recunoaşterea atribuţiilor Consiliului Societăţii
Naţiunilor în acest domeniu şi înfiinţarea Curţii Permanente de Justiţie Internaţionale ca prima
instanţă internaţională de judecată cu caracter permanent.
Activitatea de codificare a mijloacelor de soluţionare a diferendelor pe cale paşnică a
continuat în perioada interbelică prin adoptarea unor tratate, precum Pactul Briand-Kellog
(adoptat la Paris în 1928), Actul general pentru reglementarea paşnică a diferendelor( adoptat
de Adunarea Societăţii Naţiunilor în 1928) şi Pactul de neagresiune şi conciliere (adoptat la Rio
de Janeiro în 1933) . A urmat Carta O.N.U. care a plasat soluţionarea paşnică a diferendelor în
contextul principiilor fundamentale ale dreptului internaţional şi a stabilit obligaţia statelor de
a soluţiona exclusiv pe cale paşnică diferendele dintre ele(obligaţie stabilită pentru prima dată
în Pactul Briand-Kellog).Principiul soluţionării paşnice a diferendelor a fost reafirmat în
numeroase rezoluţii adoptate de Adunarea Generală O.N.U, incluzând: Rezoluţia nr. 2625 -
Declaraţia asupra principiilor dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea
dintre state, conform Cartei Naţiunilor Unite din 1970,Rezoluţia nr.2734-Declaraţia asupra
întăririi securităţii internaţionale din 1970, Rezoluţia Adunării Generale O.N.U. nr.37/10 –
Declaraţia asupra reglementării paşnice a diferendelor internaţionale din 1982, Rezoluţia
Adunării Generale O.N.U. nr.43/51-Declaraţia privind prevenirea şi eliminarea disputelor şi a
situaţiilor care pot ameninţa pacea şi securitatea internaţională şi rolul Naţiunilor Unite în acest
domeniu din 1988, ş.a. Astfel, numeroase instrumente cu caracter internaţional, dar şi regional,
statute ale unor organizaţii regionale,au contribuit la afirmarea principiului . În plan regional
poate fi menţionată, de exemplu, Convenţia europeană privind reglementarea paşnică a
diferendelor, adoptată în cadrul Consiliului Europei în anul 1957.
Prezentarea mijloacelor paşnice de soluţionare a diferendelor nu poate fi realizată înainte
de a se clarifica noţiunea care stă la baza acestei probleme, şi anume, termenul de ,,diferend
internaţional”.
În practica internaţională, divergenţele care apar între state, dar şi între celelalte
subiecte de drept internaţional sunt identificate prin noţiuni diverse, cum ar fi: diferende
internaţionale, situaţii internaţionale, conflicte, dezacorduri, neînţelegeri, criză.
73
În hotărârea sa, din 30 august 1924, Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională
(C.P.J.I.) defineşte diferendul internaţional ca fiind ,,un dezacord asupra unei chestiuni
de drept sau de fapt, o contradicţie, o opoziţie de teze juridice sau de interese între două
state” În Carta O.N.U. se utilizează noţiunile de diferend şi situaţie internaţională, astfel în art.1
alin.1 se arată că unul dintre scopurile organizaţiei este acela de ,,a înfăptui, prin mijloace
paşnice, aplanarea ori rezolvarea diferendelor sau situaţiilor cu caracter internaţional care ar
putea duce la o încălcare a păcii”, iar în art.34 al Cartei, referitor la Consiliul de Securitate, se
precizează că acesta ,,poate ancheta orice diferend sau situaţie care ar putea duce la fricţiuni
internaţionale sau ar putea da naştere unui diferend...” Literatura de specialitate reţine cei doi
termeni subliniind că în timp ce diferendul desemnează un dezacord, o neînţelegere, un litigiu
între două sau mai multe state cu privire la o pretenţie, un drept sau un interes, situaţia
internaţională are în vedere un conflict care pune în pericol pacea şi securitatea internaţională
şi care necesită intervenţia comunităţii internaţionale.
Invocându-se prevederile art.36 din Statutul Curţii Internaţionale de
Justiţie(C.I.J.), referitoare la competenţa acestei instanţe, se susţine că în afară de
diferendele juridice care se supun spre rezolvare C.I.J., între state ar putea apărea
diferende politice care se rezolvă prin diverse mijloace politico diplomatice. Însă, în
practică, departajarea între cele două categorii de diferende a fost neconcludentă
Prin urmare, în accepţiune sa largă, noţiunea de diferend desemnează dezacordul,
neînţelegerea apărută, în principal, între două sau mai multe state, dar şi între alte
subiecte de drept internaţional, cu privire la un drept, o pretenţie sau un interes.
2. Clasificarea mijloacelor paşnice de rezolvare a diferendelor
În dreptul internaţional, mijloacele de rezolvare pe cale paşnică a diferendelor

internaţionale se împart în trei categorii, şi anume:
➢ mijloace politico- diplomatice:negocierile, bunele oficii, medierea, ancheta,
concilierea;
➢ mijloace de natură jurisdicţională:arbitrajul internaţional şi instanţele judiciare
internaţionale;
➢ organizaţii internaţionale universale sau regionale.
Rezolvarea paşnică a diferendelor internaţionale se desfăşoară conform principiilor
dreptului internaţional, statele abţinându-se de la orice act care ar putea agrava situaţia, având
însă posibilitatea de a-şi alege în mod liber modalitatea corespunzătoare de rezolvare a
conflictului, obligaţia acestora de a soluţiona diferendele prin mijloace paşnice neputând fi
considerată ca incompatibilă cu exercitarea suveranităţii lor.
3. Mijloace politico-diplomatice
74
Din categoria mijloacelor politico-diplomatice fac parte:

negocierile, bunele oficii, medierea, ancheta internaţională
şi concilierea. În doctrină, autorii de drept internaţional
identifică caracteristicile mijloacelor politico-diplomatice de
soluţionare a diferendelor internaţionale, conturând astfel
avantajele utilizării lor. În primul rând, se subliniază libertatea
părţilor de a alege sau de a combina în cadrul aceluiaşi
diferend mijloacele evocate. În al doilea rând, se evidenţiază
caracterul anterior (prealabil) susţinut prin prezentarea practicii
internaţionale şi interpretarea prevederilor referitoare la
mijloacele politico-diplomatice. În al treilea rând, se invocă
lipsa formalismului ceea ce determină o mai bună comunicare
între părţile implicate în diferend şi identificarea soluţiei
echitabile la care se poate ajunge prin concesii reciproce. În al
patrulea rând, se menţionează caracterul facultativ al
constatărilor şi soluţiilor recomandate în cazul intervenţiei unui
terţ.
Din categoria mijloacelor politico-diplomatice fac parte: negocierile, bunele oficii,

medierea, ancheta internaţională şi concilierea.
a.Negocierile
Întâlnite şi sub denumirea de tratative diplomatice, negocierile sunt considerate cel mai
vechi, dar şi cel mai utilizat mijloc de soluţionare a diferendelor internaţionale. Negocierile
constau în dezbateri directe între părţile aflate în litigiu purtate pe căi diferite şi în forme
variate în vederea găsirii unei soluţii reciproc acceptabile.
Referindu-se la negocieri, C.I.J. a remarcat că nu este nevoie să se insiste asupra
caracterului fundamental al acestora, recunoscut de altfel şi în practica predecesoarei
acesteia, şi anume C.P.J.I.. În Cazul Mavrommatis , C.P.J.I. a susţinut că ,,o învoială strâmbă
valorează mai mult decât o judecată dreaptă”.
Caracterul fundamental al negocierilor în procesul de soluţionare a diferendelor
internaţionale este evidenţiat prin conturarea trăsăturilor caracteristice ale acestora, cum ar fi :
caracterul anterior faţă de celelalte mijloace (principiul anteriorităţii), flexibilitatea şi
eficacitatea acestora.
Referitor la caracterul anterior al negocierilor, se susţine că statele între care ia
naştere un diferend au obligaţia de a folosi în primul rând negocierile, ulterior având
posibilitatea să recurgă la alte mijloace, inclusiv la mijloace jurisdicţionale. Deşi utilizat în
mod frecvent în practica internaţională şi menţionat în diferite convenţii internaţionale,
principiul anteriorităţii nu a cunoscut o reglementare expresă, ci numai implicită. În acest sens
pot fi indicate articolele 9, 38 şi 41 din Convenţia de la Haga pentru aplanarea paşnică a
conflictelor internaţionale din 1907. În art. 13 parag.1 din Pactul Ligii Naţiunilor din 1919 se
stabileşte :,,Membrii Societăţii convin că dacă izbucneşte între ei un conflict care, după părerea
lor poate primi o dezlegare arbitrală sau judiciară, şi dacă acestui conflict nu i se poate pune
mulţumitor capăt, pe cale diplomatică, chestiunea va fi supusă în întregime unui regulament
arbitral sau judiciar.”
Anterioritatea negocierilor se poate deduce şi din dispoziţiile Actului General din
1928, care le indică ca un preambul în cazul procedurii de recurgere la o instanţă
internaţională. Din interpretarea dispoziţiilor art.33 din Carta O.N.U.rezultă că, deşi nu
se urmăreşte o ierarhizare a mijloacelor paşnice de soluţionare a diferendelor, totuşi nu
75
poate trece neobservată plasarea pe primul loc a negocierilor. Astfel, conform articolului
indicat ,, Părţile la orice diferend a cărui prelungire ar putea pune în primejdie menţinerea
păcii şi securităţii internaţionale trebuie să caute să-l rezolve, înainte de toate, prin tratative,
anchetă, mediere, conciliere, arbitraj, pe cale judiciară, recurgere la organizaţii sau acorduri
regionale sau prin alte mijloace paşnice, la alegerea lor.” Reglementarea negocierilor pe
primul loc în categoria mijloacelor de soluţionare paşnică a diferendelor a constituit o regulă în
procesul de elaborare a numeroase instrumente cu caracter internaţional sau regional.
Importanţa negocierilor a fost subliniată şi în practica C.P.J.I., dar şi a C.I.J..În toate
cele opt cazuri în care a fost solicitată să se pronunţe asupra problemei anteriorităţii
negocierilor, C.P.J.I. a avut o poziţie constantă cu privire la obligativitatea unor tratative
anterioare. C.I.J.a menţinut regula promovată de predecesoarea sa, formulând o serie de
precizări asupra formei şi obiectului negocierilor.
Declaraţia de la Manila asupra reglementării paşnice a diferendelor din 1982 scoate
în evidenţă caracterul flexibil şi eficacitatea negocierilor ca mijloc de soluţionare paşnică
a diferendelor. În acest sens în sect.I, parag.10 se arată următoarele:,,Fără prejudicierea
dreptului la libera alegere a mijloacelor, statele vor avea în vedere că negocierile directe sunt
un mijloc simplu şi eficient de reglementare a diferendelor lor.Când aleg să recurgă la
negocieri directe, statele vor negocia într-un mod care să aibă sens, astfel încât să ajungă
rapid la o reglementare acceptabilă părţilor.”
Flexibilitatea negocierilor conferă părţilor litigiului posibilitatea de a le utiliza indiferent
de natura diferendului. Chiar dacă, de regulă, existenţa unui diferend, a obiectului acestuia este
de netăgăduit, există situaţii incerte în care rolul negocierilor diplomatice este relevant.
Negocierile pot avea drept scop soluţionarea definitivă a diferendului sau doar clarificarea
anumitor elemente în vederea determinării unei proceduri pe care părţile o vor aplica în
continuare. Lipsa de rigiditate şi de formalism a procedurii negocierilor, precum şi posibilitatea
de a se exprima direct, fără rezerve, scot în evidenţă avantajele de care ar beneficia părţile
diferendului internaţional.
Desfăşurarea cu bună- credinţă a negocierilor este o obligaţie a părţilor litigiului şi
o garanţiei a eficacităţii acestora. Părţile diferendului internaţional trebuie să se manifeste
astfel încât negocierile să aibă un sens, să se identifice posibilitatea unui compromis.
Acestea nu sunt obligate să rezolve diferendul pe calea negocierilor, dar trebuie să facă
demersuri în acest sens şi să nu utilizeze negocierile într-un mod abuziv, pur formal.
Negocierile oferă posibilitatea de a se ajunge, într-un timp relativ scurt, la o soluţie
echitabilă stabilită de comun acord de părţile implicate, fără a fi necesar recursul la
procedura arbitrală sau judiciară care necesită timp şi presupune o hotărâre obligatorie
pronunţată de un organ independent.
Referitor la calitatea de participanţi la negocieri, putem afirma că această calitate o
au părţile diferendului internaţional, în principal statele. Pentru determinarea categoriilor
de persoane care au capacitatea de a reprezenta un stat la negocieri se face trimitere la legislaţia
internă a fiecărui stat. În general, în categoria persoanelor care au calitatea să poarte negocieri
în numele unui stat sunt incluşi:şeful de stat, şeful guvernului, funcţionari ai Ministerului
Afacerilor Externe, membri ai misiunilor diplomatice, dar şi alte persoane cu prestigiu şi
experienţă în domeniu. De asemenea, calitatea de participanţi la negocieri o mai pot avea
reprezentanţii mişcărilor de eliberare naţională, precum şi înalţi funcţionari ai organizaţiilor
internaţionale ca reprezentanţi ai acestora.
În literatura de specialitate se distinge între negocierile bilaterale, negocierile
plurilaterale sau multilaterale, precum şi negocieri colective. Negocierile bilaterale se
realizează prin contacte directe între reprezentanţii statelor părţi la diferend sau prin schimb de
note sau de scrisori. În cazul negocierilor plurilaterale sau multilaterale, numărul mai mare de
părţi la diferend necesită organizarea unei conferinţe internaţionale, considerată cadrul propice
76
desfăşurării negocierilor. În categoria participanţilor la conferinţă, pe lângă părţile implicate în
diferend, pot fi incluse şi statele care au un anumit interes, dar nu sunt părţi la diferend, acestea
din urmă însă nu vor interveni în discuţiile privind diferendul. Negocierile nu pot avea loc dacă
o parte din părţile diferendului lipsesc de la conferinţă, însă se pot lua în considerarea punctele
de vedere prezentate în cadrul conferinţei. Negocierile colective se desfăşoară sub egida
organizaţiilor internaţionale. Dacă în cazul negocierilor colective locul desfăşurării negocierilor
este clar stabilit, fiind vorba de locul unde îşi are sediul organul organizaţiei cu atribuţii în
domeniul analizat, în cazul negocierilor bilaterale, plurilaterale sau multilaterale, locul se
stabileşte pe baza acordului statelor implicate în diferend.
În ceea ce priveşte durata negocierilor, menţionăm că în dreptul internaţional nu există o
regulă care să stabilească o anumită perioadă de timp.Astfel, negocierile se pot desfăşura în
câteva zile, luni sau chiar ani în funcţie de împrejurările fiecărui caz. Întinderea pe o perioadă
lungă de timp a negocierilor, în mod nejustificat doar pentru a tegiversa rezolvarea
diferendului,constituie o încălcare a obligaţiei de a negocia cu bună-credinţă.
b.Bunele oficii
Catalogat, la început, drept mijloc secundar de soluţionare pe cale paşnică a diferendelor
internaţionale, bunele oficii şi-au dovedit în timp eficacitatea fiind reglementate prin
numeroase tratate internaţionale bilaterale şi multilaterale. În acest sens, pot fi indicate
următoarele instrumente internaţionale: un protocol al Congresului de la Paris din 1856, Actul
general al Conferinţei de la Berlin din 1885, precum şi cele două Convenţii de la Haga din 1899
şi 1907, considerate reglementarea cea mai completă a bunelor oficii. Omiterea bunelor oficii
din enumerarea realizată în art.33 din Carta O.N.U.nu a adus atingere rolului acestora în
evoluţia dreptului internaţional, fiind indicate, ulterior şi în alte instrumente cu caracter
internaţional. Astfel, prin Declaraţia asupra reglementării paşnice a diferendelor internaţionale
se stabileşte:,,Statele trebuie să caute cu bună credinţă şi într-un spirit de cooperare o soluţie
rapidă şi echitabilă a diferendelor lor internaţionale prin oricare din următoarele
mijloace:negocieri, anchetă, mediaţie, conciliere, arbitraj, reglementare judiciară, recurgere
la organisme sau acorduri regionale ori alte mijloace paşnice la alegerea lor, inclusiv bunele
oficii.....”.Prin Rezoluţia Adunării Generale O.N.U. nr.43/51 din 1988 referitoare la Declaraţia
privind prevenirea şi eliminarea disputelor şi a situaţiilor care pot ameninţa pacea şi securitatea
internaţională şi rolul O.N.U. în acest domeniu, se stabileşte posibilitatea Consiliului de
Securitate O.N.U. de a apela la bunele oficii, pe lângă alte mijloace, în vederea prevenirii
deteriorării situaţiilor conflictuale.
Având în vedere părerile exprimate în literatura de specialitate, putem definii bunele
oficii ca fiind demersurile întreprinse de un terţ pe lângă părţile unui litigiu în vederea
creării unui climat favorabil desfăşurării tratativelor directe sau reluării acestora în cazul
în care au fost întrerupte.
Definiţia prezentată ne ajută să identificăm particularităţile bunelor oficii ca
mijloc politico-diplomatic de soluţionare a diferendelor internaţionale. Prin urmare,
observăm că imposibilitatea părţilor litigiului de a sta la masa negocierilor determină
necesitatea intervenţiei unui terţ. Astfel, de cele mai multe ori, bunele oficii sunt oferite
de către un terţ, dar pot fi solicitate de una din părţile litigiului sau de toate părţile
diferendului internaţional. Desfăşurarea acţiunii terţului poate avea loc numai în cazul în
care există acordul părţilor litigiului. Dacă statele implicate sau numai unul dintre acestea
nu acceptă iniţiativa desfăşurării bunelor oficii, procedura nu va avea loc. Dreptul de a
oferi bune oficii aparţine oricărui terţ în raport cu conflictul,terţ care poate fi un stat sau
un grup de state, o organizaţie internaţională sau mai multe, precum şi una sau mai multe
persoane ce se bucură de prestigiu internaţional. De obicei, din partea unui stat persoana
împuternicită să ofere bune oficii este preşedintele, dar şi alte persoane cu atribuţii privind
77
realizarea politicii externe a statului, cum ar fi ministrul afacerilor externe sau reprezentanţii
diplomatici. În ceea ce priveşte organizaţiile internaţionale, în actele lor constitutive se prevede
organul care poate desfăşura o astfel de activitate şi cazul în care este necesar un astfel de
demers.Secretarul General O.N.U. oferă bune oficii în mod frecvent. Indiferent de calitatea
terţului, acţiunea acestuia trebuie să se limiteze la crearea unui climat de înţelegerea,
stabilirea unui canal de comunicare între părţile litigiului. În concluzie, terţul nu participă
la negocierile dintre state, funcţia lui încetând în momentul în care părţile au început
tratativele sau când au fost reluate în cazul în care au fost întrerupte. În condiţii de
deplină imparţialitate, terţul poate totuşi transmite propuneri între părţile implicate în
litigiu, apreciindu-se că în aceste condiţii nu îndeplineşte calitatea de negociator, ci doar
de transmiţător. Dacă terţul participă direct la negocieri, el devine mediator depăşind
astfel sfera bunelor oficii.În funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte bunele oficii
pot îmbrăca forma scrisă sau forma orală. Bunele oficii încetează în momentul în care s-
a realizat scopul urmărit, şi anume, acceptarea negocierilor. Însă există posibilitatea ca
terţul să renunţe constatând că nu se realizează scopul urmărit sau chiar părţile implicate
să procedeze astfel. Se susţine că „rezultatul bunelor oficii depinde de prestigiul şi respectul
de care se bucură cel ce le îndeplineşte şi în special de supleţea, tactul, discreţia şi
imparţialitatea cu care sunt aplicate”.
c.Medierea
Deşi istoria ne semnalează încă din cele mai vechi perioade practica medierii,
consacrarea în dreptul internaţional a avut loc mult mai târziu.Ca şi în cazul bunelor oficii,
medierea a cunoscut cea mai completă reglementare în convenţiile de la Haga, când devine o
procedură unanim recunoscută.Conform art.2 din Convenţia I de la Haga pentru aplanarea
paşnică a conflictelor internaţionale din 1907, se recomandă ca în caz de divergenţă gravă sau
de conflict, înainte de a se recurge la arme, să se apeleze la mediere. În art. 3 se menţionează că
dreptul de a oferi medierea aparţine puterilor neparticipante la conflict, chiar şi în perioada
operaţiunilor militare.Totodată, se precizează că exerciţiul acestui drept nu poate fi nicidecum
socotit, de una sau cealaltă dintre părţile în litigiu, ca un act inamical. Mediatorul are rolul să
ajute părţile la examinarea în profunzime a diferendului în vederea identificării soluţiei
echitabile şi reciproc avantajoasă.Consacrarea medierii ca mijloc de soluţionare paşnică a
diferendelor s-a realizat şi prin alte tratate multilaterale, cum ar fi:Carta O.N.U., Pactul Ligii
Statelor Arabe, Carta Organizaţiei Statelor Americane, Pactul de la Bogota din 1948, Declaraţia
din 1970 privind principiile dreptului internaţional, Actul final al O.S.C.E. din 1975,Declaraţia
privind reglementarea paşnică a diferendelor din 1982.
Din cele ce preced, rezultă că medierea asemănător bunelor oficii are acelaşi
mecanism de declanşare, şi anume intervenţia terţului în conflictul existent. Însă, spre
deosebire de bunele oficii, mediatorul participă activ şi direct la negocieri propunând
soluţii şi urmărind obţinerea unui acord între părţi. Prin urmare, medierea apare ca o
procedură autonomă de rezolvare a diferendelor internaţionale ce se caracterizează prin
intervenţia unui terţ care urmăreşte prin crearea unui cadru adecvat să ajute părţile la
examinarea în profunzime a diferendului dintre ele şi să identifice modalitatea de
rezolvare corespunzătoare.
Medierea se poate desfăşura fie la cererea părţilor în litigiu, fie ca urmare a
acceptării ofertei unui terţ, din acest punct de vedere distingându-se în literatura de
specialitate medierea cerută şi medierea oferită. Mediatorul poate fi unul sau mai multe state,
o organizaţie internaţională sau o persoană aleasă ţinând seama de calităţile personale ale
acesteia sau de funcţiile pe care le îndeplineşte.Stabilirea mediatorului în cazul medierii cerute
sau acceptarea mediatorului în cazul medierii oferite constituie o problemă destul de dificilă
determinată de suspiciunea şi neîncrederea părţilor.Indiferent de situaţie, mediatorul trebuie
78
să fie acceptat de părţile la diferend. Orice acţiune de mediere necesită consimţământul
părţilor referitor la acceptarea medierii, precum şi de a accepta un mediator sau altul. Medierea
trebuie să se desfăşoare în condiţii de egalitate pentru toate părţile litigiului, în identificarea
soluţiilor urmărindu-se luarea în considerare a intereselor tuturor celor implicaţi, fiind necesară
în acest sens definirea corectă a obiectivelor invocate. Mediatorul urmăreşte punerea de acord
a intereselor părţilor diferendului internaţional, având posibilitatea să propună soluţii concrete.
Succesul medierii depinde, în mare măsură, de calităţile mediatorului dintre care
enumerăm:prestigiul de care se bucură la nivel internaţional, experienţă, încrederea pe care o
inspiră părţilor, imparţialitate, independenţa faţă de statele părţi sau faţă de alte entităţi, precum
şi gradul de informare şi de cunoaştere a problemelor în cazul respectiv. În final, părţile
diferendului pot accepta sau pot refuza soluţia propusă de mediator.Conform art. 5 din
Convenţia de la Haga I din 1907, funcţiile mediatorului încetează din momentul când una din
părţile litigiului sau mediatorul însuşi constată că mijloacele de împăcare propuse nu au fost
acceptate.
În practica internaţională s-a făcut apel la mediere într-o serie de diferende
internaţionale. Menţionăm, în acest sens, medierea de către S.U.A. a diferendului dintre Israel
şi Egipt finalizată prin încheierea Acordului de la Camp David din 17 septembrie 1978;
medierea de către Javier Perez de Cuellar privind soluţionarea diferendului Rainbow Warrior
din anul 1986 dintre Franţa şi Noua Zeelanda, medierea conflictului politic de către
Comunitatea Europeană dintre Ungaria şi Slovacia referitor la barajul de pe Dunăre de la
Gabcikovo-Nagymaros ş.a.
d.Ancheta internaţională
Demarând la iniţiativa Rusiei prin adoptarea Convenţiei asupra aplanării pe cale paşnică
a conflictelor internaţionale în anul 1899, reglementarea anchetei internaţionale a fost
reconfirmată prin Convenţia I de la Haga pentru aplanarea conflictelor internaţionale din
1907.Conform art.9 din Convenţia adoptată în anul 1907 „ în litigiile internaţionale care nu
afectează nici onoarea, nici interese esenţiale şi care provin din aprecieri divergente asupra
unor împrejurări de fapt, puterile contractante recunosc util şi de dorit ca părţile, care nu cad
de acord pe cale diplomatică, să înfiinţeze în măsura în care împrejurările permit, o comisie
internaţională de anchetă cu obligaţia de a înlesni rezolvarea acestor diferende prin
clarificarea problemelor de fapt cu ajutorul cercetărilor nepărtinitoare şi de bună-credinţă.”
Prin urmare, comisiile de anchetă au ca scop principal stabilirea faptelor şi lămurirea
împrejurărilor care au promovat diferendul internaţional. Acestea sunt constituite de
părţile diferendului internaţional pe baza unui acord expres în vederea anchetării unor
cazuri concrete. Acordurile cu privire la anchetă trebuie să cuprindă o determinare precisă a
faptelor supuse cercetării, modul şi termenul de alcătuire a comisiei, întinderea împuternicirilor
membrilor comisiei, procedurile de lucru, precum şi obligaţiile părţilor aflate în litigiu.Comisia
are dreptul să solicite fiecărei părţi informaţiile pe care le consideră necesare.Părţile
diferendului internaţional sunt obligate să prezinte comisiei internaţionale de anchetă toate
datele necesare pentru clarificare deplină şi aprecierea exactă a faptelor litigioase.Fiecare parte
trebuie să comunice comisiei, dar şi părţii adverse actele şi documentele pe care le consideră
utile pentru aflarea adevărului, lista martorilor şi experţilor a căror audiere este necesară în
vederea stabilirii corecte a împrejurărilor de fapt. În cazul în care comisia de anchetă hotărăşte
că se impune o cercetare la faţa locului, va trebui să se obţină permisiunea statului pe teritoriul
căruia urmează să aibă loc această cercetare.Lucrările comisiei internaţionale de anchetă se
finalizează prin întocmirea unui raport limitat la constatarea faptelor, fără a se prezenta
propuneri de soluţionare.Părţile sunt libere să accepte sau să respingă constatările prezentate în
raportul redactat de comisia de anchetă, acesta având un caracter facultativ.
79
În consecinţă, ancheta internaţională constituie un mijloc paşnic de soluţionare a
diferendelor, care constă în desemnarea de către părţile în litigiu a unei persoane sau a
unei comisii în scopul stabilirii exacte a faptelor care au dat naştere divergenţei dintre
părţi şi constatării lor într-un raport pe care părţile sunt libere să-l utilizeze după
aprecierea lor. Prima aplicare a procedurii a avut loc în speţa Hull ( Dogger Bank) din 1904,
urmând speţele Tavignano(1912), Tubantia (1921), speţa Red Crusader (1962) ş.a.. Ulterior,
printr-o serie de tratate s-a urmărit lărgirea competenţelor comisiilor de anchetă, fiind date ca
exemplu Tratatele Knox(1911) şi Tratatele Bryan (1913-1915), care nu au fost aplicate
niciodată.
Deşi s-a constat încheierea unui număr însemnat de tratate între state privind recursul la
ancheta internaţională ca mijloc de soluţionare a diferendelor, utilizarea frecventă a fost
înregistrată în cadrul activităţilor desfăşurate de organizaţiile internaţionale. Se susţine, că după
cel de-al doilea război mondial ancheta dispare din sfera bilaterală şi continuă să evolueze în
cadrul organizaţiilor internaţionale cu vocaţie universală sau regională. În prezent, O.N.U.
apelează constant la mecanismul prezentat, dar numai ca un mijloc premergător al utilizării
altor mijloace de soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale.
e.Concilierea
Concilierea este un mijloc diplomatic de soluţionare a diferendelor dintre state
comparabil cu ancheta internaţională şi arbitrajul, dar nu identic cu acestea. Scopul desemnării
comisiilor internaţionale de conciliere îl constituie examinarea diferendului, sub toate
aspectele şi propunerea unei soluţii care nu are caracter obligatoriu. Astfel, concilierea se
deosebeşte de ancheta internaţională printr-o sferă mai largă de acţiune. Spre deosebire de
comisiile internaţionale de anchetă care urmăresc numai stabilirea situaţiei de fapt, comisia de
conciliere porneşte de la cercetarea chestiunilor de fapt şi de drept şi continuă cu formularea
propunerilor de soluţionare. După cum s-a menţionat anterior, soluţia propusă nu are caracter
obligatoriu, ceea ce deosebeşte concilierea de mijloacele jurisdicţionale.
Concilierea, ca şi în cazul celorlalte mijloace diplomatice, debutează pe baza
acordului dintre părţi exprimat, de cele mai multe ori, anterior producerii diferendelor prin
încheierea de tratate bilaterale şi multilaterale (concilierea spre deosebire de celelalte mijloace
nu este prevăzută în Convenţia de la Haga din 1907) ce stabilesc recurgerea la acest mijloc de
soluţionare a diferendelor.Există posibilitatea manifestării acordului părţilor ulterior producerii
diferendului. Comisia de conciliere este constituită de părţile litigiului şi poate avea un
caracter permanent sau ad-hoc, în ultimul caz fiind constituită pentru un diferend determinat.
În general, comisia de conciliere este formată din mai multe persoane, în practica
internaţională identificându-se cazuri în care părţile litigiului au desemnat o singură persoană
să efectueze concilierea. Desemnarea unui singur conciliator constituie excepţia, comisiile de
conciliere având caracter colectiv, după cum rezultă şi din denumire, numărul membrilor
colectivului fiind diferit de la un tratat la altul. De obicei, comisiile de conciliere sunt constituite
din trei sau cinci membri aleşi în baza criteriului naţionalităţii, al reprezentării egale a părţilor
şi al lipsei interesului direct în diferendul care urmează să fie soluţionat. De cele mai multe ori,
tratatele multilaterale care stabilesc recurgerea la conciliere ca mijloc de soluţionare a
diferendelor prevăd obligativitatea întocmirii unei liste permanente de conciliatori. De
exemplu, dispoziţiile din Anexa la Convenţia de la Viena asupra dreptului tratatelor din 1969
conţin menţiuni privind întocmirea unei liste de conciliatori pe baza căreia se va forma comisia
de conciliere în cazurile prevăzute de respectiva Convenţie. În mod obişnuit comisia de
conciliere este formată dintr-un număr impar de membri, iar naţionalii statelor în conflict fac
parte în mod obligatoriu din comisie înlăturându-se astfel rezervele părţilor faţă de soluţia
propusă. De asemenea, în Convenţia privind concilierea şi arbitrajul adoptată în cadrul CSCE
şi intrată în vigoare în 1994, comisia de conciliere va fi compusă din conciliatori desemnaţi de
80
pe lista întocmită prin desemnarea de către fiecare stat parte la convenţie a doi conciliatori,
dintre care cel puţin unul este cetăţean al statului care l-a desemnat.În cazul constituirii comisiei
de conciliere, fiecare parte în litigiu va numi un conciliator de pe lista respectivă pentru a face
parte din comisie.Când mai mult de două state sunt părţi la diferend, părţile care au aceleaşi
interese se pot înţelege să numească un singur conciliator.Dacă nu se procedează astfel, fiecare
parte va numi un număr egal de conciliatori,iar Biroul va numi alţi trei conciliatori pentru a face
parte din comisie.
Declanşarea şi desfăşurarea procedurii de conciliere se realizează conform
prevederilor existente în acordurile încheiate de state. Procedura de conciliere este
confidenţială şi se desfăşoară în contradictoriu. Lucrările comisiei şi documentele întocmite
rămân secrete, publicarea poate fi făcută numai cu consimţământul părţilor şi în baza unei
decizii a comisiei. Deşi, caracterul contradictoriu a constituit obiect al divergenţelor în studiile
efectuate, prevederile convenţionale l-au consacrat ca o caracteristică a procedurii de conciliere,
confruntarea argumentelor şi a probelor părţilor litigiului determinând facilitarea identificării
soluţiei echitabile.Comisia de conciliere urmăreşte stabilirea faptelor care au generat
conflictul, dar şi identificarea problemelor de drept încercând să înfăptuiască între părţi
o conciliere completă şi definitivă prin propunerea unei soluţii acceptată de părţile
diferendului internaţional. Procedura de conciliere se încheie prin întocmirea unui raport de
către comisie în care sunt prezentate concluziile motivate în fapt şi în drept şi soluţia propusă.
Raportul comisiei nu leagă părţile, acestea fiind libere să-l accepte sau să-l respingă.
Prin urmarea, concilierea poate fi definită ca fiind o modalitate de soluţionare
paşnică a diferendelor internaţionale prin intermediul unei comisii cu caracter permanent
sau ad-hoc, constituită de părţile diferendului internaţional pe baza acordului dintre ele,
în vederea clarificării tuturor împrejurărilor care au generat conflictul şi recomandării
unei soluţii echitabile pentru părţile implicate.
Ca mijloc de soluţionare a diferendelor pe cale paşnică, concilierea a fost prevăzută
într-o serie de tratate încheiate în prima decadă a secolului XX. Până la începutul primul război
mondial, se arată că au fost încheiate 150 de tratate bilaterale de conciliere, debutând practica
tratatelor multilaterale de conciliere. O importanţă considerabilă a avut-o adoptarea în 1922, în
cadrul Ligii Naţiunilor, a rezoluţiei prin care statele erau încurajate să-şi rezolve diferendele
făcând apel la comisiile internaţionale de conciliere. Au urmat Acordurile de la Locarno din
1925 şi Actul general pentru reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale din 1925,
revizuit în 1949.Concilierea este prevăzută în art.33 din Carta.O.N.U., dar şi în Declaraţia
asupra principiilor dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea dintre state,
conform Cartei Naţiunilor Unite din 1970, precum şi în Declaraţia de la Manila din 1982. În
afară de Convenţia de la Viena asupra dreptului tratatelor din 1969, putem indica şi alte
instrumente de importanţă majoră pentru dreptul internaţional în care se prevede recurgerea la
conciliere, după cum urmează: Convenţia de la Viena asupra reprezentării statelor în relaţiile
lor cu organizaţiile internaţionale cu caracter universal din 1975; Convenţia de la Viena privind
succesiunea statelor la tratate din 1978; Convenţia asupra dreptului mării încheiată la Montego
Bay din 1982; Convenţia de la Viena privind protecţia stratului de ozon din 1985 ş.a.. În anul
1990, Adunarea Generală O.N.U. a elaborat şi a supus atenţiei statelor membre un proiect de
articole privind concilierea, mijloc de soluţionare a diferendelor dintre state. Având la bază
proiectul elaborat în 1990, Adunarea Generală O.N.U. a adoptat în anul 1995 un Regulament
ce conţine 29 de articole, conţinutul acestora acoperind toate aspectele concilierii de la
declanşarea procedurii până la întocmirea raportului.
În prezent, nu se recurge foarte mult la concilierea, deşi este un mijloc de soluţionare
paşnică a diferendelor prevăzut în numeroase tratate bilaterale şi multilaterale.
În doctrină, autorii de drept internaţional identifică caracteristicile mijloacelor
politico-diplomatice de soluţionare a diferendelor internaţionale, conturând astfel
81
avantajele utilizării lor. În primul rând, se subliniază libertatea părţilor de a alege sau de a
combina în cadrul aceluiaşi diferend mijloacele evocate. În al doilea rând, se evidenţiază
caracterul anterior (prealabil) susţinut prin prezentarea practicii internaţionale şi interpretarea
prevederilor referitoare la mijloacele politico-diplomatice. În al treilea rând, se invocă lipsa
formalismului ceea ce determină o mai bună comunicare între părţile implicate în diferend şi
identificarea soluţiei echitabile la care se poate ajunge prin concesii reciproce. În al patrulea
rând, se menţionează caracterul facultativ al constatărilor şi soluţiilor recomandate în cazul
intervenţiei unui terţ.
4. Mijloace jurisdicţionale
Arbitrajul internaţional constituie un mijloc de

soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale prin
intermediul căruia părţile unui diferend internaţional
supun spre rezolvare diferendul, pe baza acordului dintre
ele, unui organ arbitral care în baza unei proceduri
contencioase pronunţă o hotărâre obligatorie întemeiată
pe considerente de drept.
În ultimul timp, arbitrajul internaţional a revenit în atenţia
statelor fiind utilizat frecvent în vederea soluţionării
diferendelor internaţionale având ca obiect, în general,
aspecte diverse şi, în special, delimitări teritoriale. Alături de
arbitrajul internaţional, în categoria mijloacelor cu caracter
jurisdicţional se include justiţia internaţională
permanentă, considerată cel mai eficient mijloc de
soluţionare a diferendelor pe cale paşnică. Ca şi în cazul
arbitrajului internaţional, sentinţa pronunţată are caracter
obligatoriu pentru părţile diferendului internaţional. De
asemenea, asemănător procedurii arbitrale recurgerea la o
curte internaţională de justiţie nu este obligatorie, ci
facultativă, statele suverane nefiind obligate să supună unei
instanţe internaţionale diferendele dintre ele, decât pe baza
consimţământului lor liber exprimat. Totuşi, spre deosebire
de arbitrajul internaţional caracterizat prin instituirea unui
organism ad-hoc, constituirea instanţei internaţionale are
caracter permanent, judecătorii independenţi fiind aleşi
înaintea izbucnirii confictului.
a.Arbitrajul internaţional
Cunoscut din antichitate, dar utilizat sporadic, arbitrajul internaţional a ocupat un loc
important în practica internaţională începând cu sfârşitul secolului al XVIII-lea. Se susţine că,
82
în mod tradiţional, recurgerea la arbitrajul modern începe cu Tratatul Jay din 1794 ( Tratat de
prietenie, comerţ şi navigaţie încheiat între S.U.A. şi Marea Britanie), precum şi cu Tratatul de
la Ghent încheiat tot între S.U.A şi Marea Britanie, dar în anul 1814. Popularitatea arbitrajului
creşte odată cu succesul înregistrat în cauza Alabama, când în baza tratatului de la Washington
din 1871 încheiat între S.U.A. şi Marea Britanie se înfiinţează un tribunal arbitral pentru a
soluţiona diferendul dintre cele două state. Cazul privea crucişătorul Alabama construit în
Anglia la iniţiativa sudiştilor în timpul războiului de secesiune. Nava de război ataca navele
comerciale ale statelor din nord provocând daune enorme. După încheierea operaţiunilor
militare S.U.A a solicitat de la Marea Britanie despăgubiri pentru daunele provocate.Tribunalul
arbitral constituit a satisfăcut în esenţă pretenţiile S.U.A., obligând Marea Britanie să plătească
15,5 milioane de dolari.
Procedura arbitrală a fost reglementată pe larg în cadrul Convenţiilor de la Haga din
1899 şi 1907 cu privire la rezolvarea paşnică a diferendelor internaţionale. Convenţia adoptată
la Conferinţa de la Haga din 1907 a preluat cu mici modificări textele referitoare la procedura
arbitrală din Convenţia adnotată în 1899.Conform prevederilor adoptate în 1907, în problemele
cu caracter juridic şi, în primul rând, în probleme interpretării şi aplicării tratatelor
internaţionale, arbitrajul este recunoscut de către statele părţi ca mijlocul cel mai eficace şi, în
acelaşi timp, cel mai echitabil pentru reglementarea diferendelor nesoluţionate pe căile
diplomatice. Arbitrajul internaţional are ca obiect reglementarea litigiilor dintre state de către
judecători aleşi de acestea şi pe baza respectării dreptului.
Prin Convenţia adoptată la Conferinţa de la Haga din 1899 a fost creată Curtea
Permanentă de Arbitraj (CPA), cu sediul la Haga. După înfiinţare, Curtea Permanentă de
Arbitraj a fost sesizată pentru 20 de litigii până la izbucnirea celui de-al doilea război mondial,
ulterior înregistrând un declin. Începând cu anul 1990 se produce o revigorare a activităţii CPA,
aceasta aflându-se la intersecţia dintre dreptul internaţional public şi privat prin extinderea
competenţei de la diferendele dintre state sau dintre state şi organizaţiile internaţionale la
diferende în care sunt implicate entităţi private. De asemenea, diferendele dintre părţi au ca
obiect probleme teritoriale, aspecte privind drepturile omului, dar şi nerespectare prevederilor
tratatelor comerciale sau de investiţii.
Demersurile din anul 1907 au fost urmate de adoptarea Actului general pentru
reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale din 1928, revizuit în 1949.Prin Actul
menţionat, se prevede că în cazul în care recurgerea la concilierea internaţională se soldează
cu un eşec, părţile sunt obligate să recurgă ori la procedura arbitrală ori la cea judiciară pentru
rezolvarea diferendelor. Tratatul de la Bogota, încheiat în 1948 între statele americane, preia
anumite dispoziţii din Actul General adoptat în 1928 şi precizează că procedura arbitrală poate
fi aplicată în cazul diferendelor juridice, dar şi a celor politice.
Merită evocată activitatea desfăşurată de Comisia de Drept Internaţional (C.D.I.) a
O.N.U., în perioada 1949-1958, când a avut printre temele de codificare procedura arbitrală.
Activitatea desfăşurată pe parcursul aproape zece ani de zile nu a avut ca rezultat codificarea
procedurii arbitrajului internaţional, ci numai adoptarea unui set de reguli, Adunarea Generală
O.N.U. recomandându-le statelor în măsura în care acestea vor considera posibil să le
folosească în elaborarea tratatelor de arbitraj şi compromisurilor.
Reglementări privind arbitrajul internaţional se regăsesc în Convenţia Europeană
privind reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale din 1957; Convenţia de la Viena
privind dreptul tratatelor din 1969; Convenţia asupra dreptului mării adoptată în 1982, precum
şi în Convenţia privind concilierea şi arbitrajul, adoptată în anul 1992 la Stockholm în cadrul
Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa.
În Convenţia de la Viena asupra dreptului tratatelor din 1969, prin art. 66, lit. a se reţine
posibilitatea părţilor unui diferend de a decide de comun acord să supună diferendul arbitrajului
în cazul tratatelor în conflict cu o normă imperativă a dreptului internaţional general.
83
Sub rezerva dispoziţiilor Părţii a –XV-a din Convenţia asupra dreptului mării din 1982,
orice parte la un diferend poate să-l supună procedurii de arbitraj prevăzute în Anexa Nr. VII
sau procedurii de arbitraj special prevăzute în Anexa Nr. VIII, printr-o notificare adresată
celeilalte sau celorlalte părţi la diferend. Instituirea procedurii de arbitraj special are în vedere
interpretarea sau aplicarea articolelor convenţiei privind: pescuitul; protecţia şi conservarea
mediului marin; cercetarea ştiinţifică marină, dar şi navigaţia, inclusiv poluarea cauzată de nave
sau prin imersiune.
În baza prevederilor Convenţiei privind concilierea şi arbitrajul adoptată în cadrul
O.S.C.E. în 1992, arbitrajul va fi realizat de către un Tribunal arbitral constituit pentru fiecare
diferend în urma formulării unei cereri de arbitraj.
Fiind o procedură facultativă, statele pot recurge sau nu la arbitrajul
internaţional. Prin urmare, fundamentul juridic al procedurii arbitrajului internaţional îl
constituie acordul părţilor în conflict, acord care poate îmbrăca forme diferite. Acordul
dintre părţi privind supunerea unui diferend procedurii arbitrale se poate realiza înainte de
apariţia litigiului sau ulterior producerii acestuia. În art. 39 din Convenţia I de la Haga
pentru aplanarea paşnică a conflictelor internaţionale din 1907 se arată :,, Acordul se încheie
pentru reglementarea diferendelor existente sau care pot să apară în viitor. El se poate referi
la orice litigiu sau numai la litigii de o anumită categorie.” Astfel, prin clauze compromisorii
părţile vor supune arbitrajului litigiile eventuale, susceptibile să intervină între statele
contractante. Prin urmare, clauza compromisorie este prevederea stipulată într-un tratat
prin care părţile se obligă să recurgă la arbitraj limitat, numai pentru soluţionarea
diferendelor privind interpretarea şi aplicarea tratatului, sau pot recurge la procedura
invocată nelimitat, extinzând angajamentul la toate diferendele care pot apărea între
părţi. În ceea ce priveşte diferendele deja existente, părţile litigiului pot încheia un tratat
internaţional distinct cunoscut sub denumirea de compromis. Compromisul este un acord
special încheiat între părţile conflictului, având ca obiect un litigiu determinat ce s-a ivit
între acestea, dar şi posibilitatea de a stabilii toate aspectele procedurii, şi anume:acordul
privind recurgerea la arbitraj, obiectul litigiului, modul de constituire a organului
arbitral, competenţa acestuia, dreptul aplicabil şi modul de desfăşurare a procedurii.
Compromisul este un acord internațional, căruia i se aplică regulile specifice dreptului
tratatelor.În cazul procedurii arbitrale, statele au libertatea de a alege membrii
tribunalului arbitral și de a stabilii numărul arbitrilor. Părțile diferendului pot alege
arbitrii de pe o listă, cum ar fi lista existentă în cazul Curții Permanente de arbitraj sau
pot desemna alte persoane. După cum am menționat anterior, părțile determină
competența organului arbitral, dreptul aplicabil și regulile de procedură.
Desemnarea organului arbitral se realizează prin voinţa statelor părţi ale litigiului
internaţional, de-a lungul timpului identificându-se preferinţa pentru constituirea unui tribunal
arbitral, deşi în practică s-a întâlnit şi arbitrajul prin arbitru unic, dar şi prin comisie mixtă.
Inspirat din arbitrajul prin comisiile mixte, arbitrajul prin tribunal constă în supunerea
diferendului unui organ desemnat de părţi şi format dintr-un număr impar de membri aleşi
dintre persoanele cu o competenţă recunoscută în probleme de drept internaţional, bucurându-
se de cea mai înaltă consideraţie morală. De obicei, tribunalele arbitrale sunt alcătuite din trei
sau cinci membri, statele părţi la diferend având posibilitatea să-şi desemneze unul sau doi
arbitrii, după caz, dintre resortisanţii lor. Desemnarea supraarbitrului se face, de regulă, de către
părţi, în caz de divergenţă alegerea supraarbitrului fiind încredinţată unui terţ. Întocmirea,
conform anumitor acorduri între state, a listelor de personalităţi de naţionalităţi diferite nu
conferă caracter permanent organului arbitral ce urmează a se constitui. Lista permanentă stă la
bază desemnării arbitrilor de către părţi pentru un caz concret şi pentru o perioadă limitată.
Procedura de arbitraj se desfăşoară în contradictoriu, conform principiului unei
judecăţi echitabile. Aceasta cuprinde următoarele faze: scrisă, orală, deliberarea și
84
pronunțarea. În cadrul procedurii se pot audia martori, se pot solicita expertize, se pot
lua măsuri conservatorii. Rolul tribunalului este de a hotărî în conformitate cu dreptul
internaţional şi de a da o decizie ex aequa et bono, dacă părţile în litigiu sunt de acord. Sentinţa
arbitrală este obligatorie numai pentru părţile litigiului. Sentința arbitrală beneficiază de
autoritate de lucru judecat și este definitivă. Sentința arbitrală nu este executorie, adică
nu există un organ care să urmărească executarea acesteia și să sancționeze părțile care
nu respectă hotărârea, așa cum se întâmplă în cazul instanțelor jurisdicționale. Prin
hotărârea arbitrală se soluţionează diferendul în mod definitiv şi fără drept de apel. Părţile
diferendului internaţional pot să-şi rezerve dreptul de a solicita revizuirea sentinţei tribunalului
care a pronunţat-o, precum şi dreptul de a supune tribunalului orice diferend care s-ar ivi privitor
la interpretarea şi executarea sentinţei.
Prin urmare, arbitrajul internaţional constituie un mijloc de soluţionare paşnică a
diferendelor internaţionale prin intermediul căruia părţile unui diferend internaţional
supun spre rezolvare diferendul, pe baza acordului dintre ele, unui organ arbitral care în
baza unei proceduri contencioase pronunţă o hotărâre obligatorie întemeiată pe
considerente de drept.
În ultimul timp, arbitrajul internaţional a revenit în atenţia statelor fiind utilizat frecvent
în vederea soluţionării diferendelor internaţionale având ca obiect, în general, aspecte diverse
şi, în special, delimitări teritoriale.
b.Instanţe judiciare internaţionale

Alături de arbitrajul internaţional, în categoria mijloacelor cu caracter jurisdicţional se
include justiţia internaţională permanentă, considerată cel mai eficient mijloc de soluţionare
a diferendelor pe cale paşnică. Ca şi în cazul arbitrajului internaţional, sentinţa pronunţată
are caracter obligatoriu pentru părţile diferendului internaţional. De asemenea, asemănător
procedurii arbitrale recurgerea la o curte internaţională de justiţie nu este obligatorie, ci
facultativă, statele suverane nefiind obligate să supună unei instanţe internaţionale diferendele
dintre ele, decât pe baza consimţământului lor liber exprimat. Totuşi, spre deosebire de
arbitrajul internaţional caracterizat prin instituirea unui organism ad-hoc, constituirea
instanţei internaţionale are caracter permanent, judecătorii independenţi fiind aleşi înaintea
izbucnirii confictului.
A)Justiţia internaţională permanentă îşi face apariţia după primul război mondial,
când cooperarea internaţională atinsese un nivel înalt de organizare. Începuturile jurisdicţiei
internaţionale coincid cu formarea Societăţii Naţiunilor şi crearea Curţii Permanente de
Justiţie Internaţională (C.P.J.I.). Conform dispoziţiilor art.14 din Pactul Societăţii Naţiunilor,
Consiliul era însărcinat să elaboreze proiectul statutului unei instanţe internaţionale cu caracter
permanent. Astfel, în anul 1920, a intrat în vigoare Statutul Curţii Permanente de Justiţie
Internaţională, instituţie autonomă faţă de Societatea Naţiunilor. Curtea a început să funcţioneze
în anul 1922, încetându-şi activitatea, în fapt, în anul 1940, iar formal în anul 1946 prin demisia
simultană a tuturor judecătorilor. Pe parcursul celor aproape 20 de ani de activitate, C.P.J.I. a
soluţionat 29 de cazuri între state şi a emis 27 de avize consultative.
B)Crearea Organizaţiei Naţiunilor Unite (O.N.U.) prin adoptarea Cartei O.N.U., în anul
1945, a determinat instituirea unei structuri instituţionale puternice formată din organe
principale, dar şi organe subsidiare. Printre cele şase organe principale ale O.N.U., figurează
Curtea Internaţională de Justiţie (C.I.J.), instanţă internaţională având caracter permanent,
considerată succesoarea C.P.J.I.
Curtea Internaţională de Justiţie funcţionează pe baza statutului său, statut considerat
parte integrantă a Cartei O.N.U. În Capitolul I, Statutul C.I.J. dezvoltă aspectele privind
compunerea şi structura instanţei menţionate.
85
Curtea este compusă din cincisprezece membri aleşi de Adunarea Generală O.N.U. şi
Consiliul de Securitate O.N.U. de pe o listă întocmită de Secretarul General O.N.U. pe baza
propunerilor statelor membre O.N.U. Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate vor proceda
independent, unul de celălalt, la alegerea membrilor C.I.J. Judecătorii sunt desemnaţi dintre
persoanele cu înalte calităţi morale, care îndeplinesc în ţările lor condiţiile solicitate pentru a fi
numiţi în funcţiile judiciare cele mai înalte sau sunt jurişti având o competenţă recunoscută în
dreptul internaţional. Pentru a fi alese, persoanele propuse trebuie să obţină o majoritate
absolută de voturi atât în Adunarea Generală, cât şi în Consiliul de Securitate. În alegerea
judecătorilor trebuie să se aibă în vedere ca fiecare persoană care urmează să fie aleasă să
îndeplinească individual condiţiile cerute, dar per ansamblu trebuie să se asigure reprezentarea
principalelor forme de civilizaţie şi a principalelor sisteme juridice ale lumii. Membrii Curţii
sunt aleşi pentru o perioadă de nouă ani, dar compunerea instanţei internaţionale se poate
reînnoi din trei în trei ani pentru o treime din judecători. Preşedintele şi vicepreşedintele Curţii
sunt aleşi pentru o perioadă de trei ani. După desemnare, fiecare membru al Curţii trebuie să
declare solemn, în ședinţă publică, a Curţii că-şi va exercita atribuţiile cu deplină imparţialitate
şi conştiinciozitate. Judecătorii C.I.J. beneficiază în exerciţiul funcţiilor lor de privilegii şi
imunităţi diplomatice. Aceştia pe parcursul exercitării mandatului nu pot îndeplini nici un fel
de funcţie politică, administrativă sau o ocupaţie cu caracter profesional. Judecătorii C.I.J. nu
pot îndeplini funcţia de reprezentant , consilier sau avocat în nici o cauză. De asemenea, un
membru al Curţii nu poate participa la rezolvarea unei cauze dacă anterior a avut în cauza
respectivă calitatea de reprezentant, consilier sau avocat al uneia dintre părţi sau a participat ca
membru al unui tribunal naţional, sau internaţional, al unei comisii de anchetă sau în orice altă
calitate. Curtea are activitate permanentă, cu excepţia vacanţelor judiciare. Aceasta se
întruneşte în şedinţe plenare, un cvorum de nouă judecători fiind suficient pentru a constitui
instanţa O.N.U.Curtea mai poate forma camere compuse din trei sau mai mulţi judecători spre
a dezbate anumite cauze. Sediul Curţii Internaţionale de Justiţie este la Haga.
În structura CIJ se disting trei elemente: judecătorii permanenți( cei 15 magistrați
independenți);judecătorii ad-hoc( orice stat parte la un diferend supus Curții poate să numească
pentru soluționarea acelui diferend, un judecător ad-hoc), dacă nici unul dintre judecători nu
este cetățean al său); camerele curții( Curtea poate constitui una sau mai multe camere alcătuite
din trei sau mai mulți judecători, poate constitui ad-hoc la cererea părților o cameră mai
restrânsă sau poate constitui anual o camera de cinci judecători pentru soluționarea cauzelor ce
se pretează unor proceduri sumare).
Competenţa Curţii are un dublu aspect: jurisdicţională (contencioasă) şi consultativă
(emite avize).
În ceea ce priveşte competenţa contencioasă a Curţii, precizăm că ,,numai statele pot
fi părţi în cauzele dezbătute”. Prevederile art. 35 din Statutul C.I.J. stabilesc deschiderea Curţii
către toate statele părţi ale statutului. Toţi membrii O.N.U. sunt consideraţi ipso facto părţi la
Statutul C.I.J. Fiind o jurisdicţie cu caracter facultativ, consimţământul statelor constituie
elementul care stă la baza competenţei Curţii. Exprimarea consimţământului statelor de a se
supune jurisdicţiei Curţii poate avea loc înainte sau indiferent de producerea evenimentului
printr-o declaraţie care se depune la Secretarul General O.N.U. sau prin clauzele compromisorii
ale unor tratate bilaterale şi multilaterale care stabilesc competenţa C.I.J. De asemenea,
recunoaşterea jurisdicţiei Curţii se poate face şi ulterior apariţiei diferendului dintre state, statele
implicate încheind în acest sens un acord special denumit, de obicei, compromis.
Prin urmare, jurisdicția CIJ se bazează pe consimțământul statelor părți la litigiu.
Acceptarea jurisdicției a priori (înainte și indiferent de producerea diferendului) se face prin
două modalități: declarație facultativă pentru acceptarea jurisdicției obligatorii a CIJ și prin
tratatele bilaterale sau multilaterale în care se includ clauze compromisorii. Acceptarea
jurisdicției a posteriori (după producerea diferendului) se realizează prin încheierea unui acord
86
special numit compromis sau în baza regulii forum prorogatum (art. 38 alin(5) din Regulile de
procedură ale CIJ-,,Când reclamantul înțelege să fondeze competența Curții pe un
consimțământ care nu este încă dat sau manifestat din partea statului împotriva căruia este
îndreptată reclamația, cererea este transmisă acestui stat. Totuși această cerere nu este înscrisă
pe rolul general al Curții și nici un act de procedură nu este efectuat atâta timp cât statul
împotriva căruia este îndreptată reclamația nu a acceptat competența Curții în cauza
respectivă”).
În concluzie, ratione personae C.I.J. poate judeca numai diferendele între state. Ea nu
poate fi sesizată de persoane fizice sau juridice şi nici de organizaţii internaţionale.
Jurisdicţia C.I.J. este facultativă, exceptând unele cazuri.
Ratione materie. Competenţa Curţii priveşte cauzele cu care este sesizată de state.
Potrivit art. 36(2) din Statut, statele pot recunoaşte competenţa obligatorie a Curţii pentru
diferende cu caracter juridic, şi anume:
➢ interpretarea unui tratat;
➢ orice problemă de drept internaţional;
➢ existenţa oricărui fapt care, dacă ar fi stabilit, ar constitui încălcarea unei obligaţii
internaţionale;
➢ natura sau întinderea reparaţiei datorate pentru încălcarea unei obligaţii
internaţionale.
Procedura în fața CIJ cuprinde: faza orală și faza scrisă, urmate de deliberare și
pronunțarea hotărârii. Curtea examinează cu prioritate excepțiile preliminarii și poate decide
măsuri conservatorii. Deciziile sunt publice, deliberarea este confidențială. Deciziile se adoptă
cu majoritate de voturi și sunt motivate. Judecătorii pot formula declarații, opinii se parate sau
dizidente. Hotărârea este definitivă și nu poate fi atacată. În caz de diferend asupra înțelesului
sau a întinderii dispozițiilor hotărârii, Curtea o va interpreta la cererea oricăreia dintre părți. O
cerere de revizuire a hotărârii poate fi înaintată Curții numai dacă se întemeiază pe descoperirea
unui fapt de natură a exercita o influență decisivă și care până la pronunțarea hotărârii era
necunoscut atât Curții, cât și părții care cere revizuirea, fără ca această necunoaștere să se fi
datorat neglijenței părții. În caz de neexecutare, statele se pot adresa Consiliului de Securitate
ONU, care va putea lua măsurile necesare pentru aducerea la îndeplinire a deciziilor CIJ.
Competența consultativă a CIJ constă în emiterea de avize consultative. Avizele
consultative pot fi cerute pentru orice problemă juridică de către: Adunarea Generală, Consiliul
de Securitate, instituțiile specializate ONU(cu autorizarea Adunării Generale, în domeniul lor
de competență). Statele nu pot cere direct avize consultative CIJ. Avizele consultative nu au un
caracter obligatoriu, însă autoritatea juridică ce le este atribuită a impus respectarea lor.
Justiţia internaţională s-a extins la anumite domenii concrete şi s-au creat:
➢ Tribunalul Internaţional pentru Dreptul Mării;
➢ Curtea Europeană pentru Drepturile Omului;
➢ Curtea de Justiţie (de la Luxemburg) a Comunităţilor Europene (Uniunea Europeană)
ş.a.
Precizare: Ratione personae competenţa acestor instanţe este deschisă nu numai
87
statelor şi altor subiecte de drept internaţional, dar şi persoanelor fizice şi/sau persoanelor
juridice.
Identificați diferențele dintre mijloacele politico-diplomatice

și mijloacele cu caracter jurisdicțional
5. Soluţionarea diferendelor în cadrul organizaţiilor internaţionale
Dacă ne raportăm la tipurile de diferende ce pot apărea în

cadrul organizațiilor internaționale, așa cum se prezintă în
literatura de specialitate, acestea sunt: diferendele care se
referă la raporturile dintre statele membre ale unei
organizații, diferendele care apar între un stat membru al
organizației și organizația respectivă, diferendele care se
pot declanșa între organele organizației respective,
diferendele care pot apărea între organizațiile
internaționale cu un obiect asemănător de activitate,
diferendele dintre organizațiile internaționale și
particulari, precum și diferende ce pot apărea între
organizație și funcționarii sau agenții acesteia. Referitor la
diferendele care apar între statele membre ale organizației și
organizația în cauză, acestea apar în legătură cu interpretarea
și aplicarea unui act constitutiv, a unui tratat încheiat în
cadrul organizației sau a unui alt document al organizației. În
ceea ce privește diferendele declanșate între organele
organizațiilor internaționale, acestea au ca obiect, în general,
conflicte de competență. Totodată, conflictele de competență
pot constitui obiectul diferendelor dintre organizațiile
internaționale. Diferendele declanșate între organizațiile
internaționale și particulari sunt specifice organizațiilor de
integrare. (Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept
internaţional public, Sinteze, EDIŢIA 9, Editura C.H.BECK,
Bucureşti, 2018.p.336)
Crearea unor proceduri specifice de gestionare şi rezolvare a diferendelor este rezultatul

existenţei unor organizaţii internaţionale cum sunt:
88
 Organizaţia Naţiunilor Unite;
 instituţiile specializate ale ONU (ex. OACI, OIM, OMS, UNESCO);
 organizaţiile regionale.
Astfel de proceduri au caracter complementar în raport cu cele care acţionează direct
între state, dar autoritatea organizaţiei le conferă o forţă sporită.
Dacă ne raportăm la tipurile de diferende ce pot apărea în cadrul organizațiilor
internaționale, așa cum se prezintă în literatura de specialitate, acestea sunt: diferendele care
se referă la raporturile dintre statele membre ale unei organizații, diferendele care apar
între un stat membru al organizației și organizația respectivă, diferendele care se pot
declanșa între organele organizației respective, diferendele care pot apărea între
organizațiile internaționale cu un obiect asemănător de activitate, diferendele dintre
organizațiile internaționale și particulari, precum și diferende ce pot apărea între
organizație și funcționarii sau agenții acesteia. Referitor la diferendele care apar între statele
membre ale organizației și organizația în cauză, acestea apar în legătură cu interpretarea și
aplicarea unui act constitutiv, a unui tratat încheiat în cadrul organizației sau a unui alt document
al organizației. În ceea ce privește diferendele declanșate între organele organizațiilor
internaționale, acestea au ca obiect, în general, conflicte de competență. Totodată, conflictele
de competență pot constitui obiectul diferendelor dintre organizațiile internaționale.
Diferendele declanșate între organizațiile internaționale și particulari sunt specifice
organizațiilor de integrare. (Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional public,
Sinteze, EDIŢIA 9, Editura C.H.BECK, Bucureşti, 2018.p.336)
a.Soluționarea diferendelor în cadrul ONU-
Caracteristicile procedurilor de soluționare a diferendelor prevăzute în Carta
ONU
- conform art. 35 din Carta ONU- oricare stat membru al ONU poate atrage atenţia
Consiliului de Securitate sau Adunării Generale asupra oricărui diferend sau oricărei
situaţii care ar putea duce la fricțiuni internaţionale sau ar putea da naştere unui diferend,
în scopul de a stabili dacă prelungirea diferendului sau situaţiei ar putea pune în
primejdie menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Un stat care nu are calitatea de
stat membru al ONU poate atrage atenţia Consiliului de Securitate sau Adunării
Generale asupra oricărui diferend la care este parte dacă accepta în prealabil, în privința
acelui diferend, obligaţiile de rezolvare paşnică prevăzute în Cartă. Prin urmare, atunci
când se constată că un stat pune în pericol pacea și securitatea internațională sau
împiedică realizarea scopurilor ONU, orice alt stat poate solicita începerea procedurilor
de reglementare pașnică a diferendelor;
- modalitățile diverse de soluționare a diferendelor internaționale prevăzute în Carta
ONU, conferă posibilitatea identificării procedurii corespunzătoare de soluționare a
diferendului potrivit caracteristicilor acestuia;
- Carta ONU conține prevederi potrivit cărora se pot aplica sancțiuni internaționale
statelor care nu respectă normele dreptului internațional;
- ONU are un rol major în acțiunile de prevenire a conflictelor.
Dacă analizăm prevederile Cartei ONU, putem identifica următoarele competențe ale
acestei organizații în rezolvarea diferendelor internaționale:
89
-Adunarea Generală poate discuta orice probleme privitoare la menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale, care îi vor fi fost supuse de către oricare stat membru ONU sau de
către Consiliul de Securitate ori de către un stat care nu este membru ONU;
- Consiliul de Securitate, când socoteşte necesar, invita părţile să-şi rezolve diferendul prin
tratative, ancheta, mediere, conciliere, arbitraj, pe cale judiciară, recurgere la organizaţii sau
acorduri regionale sau prin alte mijloace paşnice, la alegerea lor;
- Consiliul de Securitate poate ancheta orice diferend sau orice situaţie care ar putea duce
la fricțiuni internaţionale sau ar putea da naştere unui diferend, în scopul de a stabili dacă
prelungirea diferendului sau situaţiei ar putea pune în primejdie menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale;
- Consiliul de Securitate poate, în orice stadiu al unui diferend ori al unei situaţii similare, să
recomande procedurile sau metodele de aplanare corespunzătoare.
Conform art.35 din Carta ONU, oricare stat membru al ONU poate atrage atenţia
Consiliului de Securitate sau Adunării Generale asupra oricărui diferend sau situaţii care ar
putea duce la fricțiuni internaţionale sau ar putea da naştere unui diferend, în scopul de a stabili
dacă prelungirea diferendului sau situaţiei ar putea pune în primejdie menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale. Totodată, statele care nu sunt membre ONU pot atrage atenţia
Consiliului de Securitate sau Adunării Generale asupra oricărui diferend la care sunt părți cu
condiția de a accepta în prealabil, în privinta acelui diferend, obligaţiile de rezolvare paşnică
prevăzute în Cartă.
În cadrul sistemului ONU, Consiliul de Securitate şi Adunarea Generală au competenţe
speciale în reglementarea paşnică a diferendelor. O anumită implicare are şi Secretarul General
- fără a fi specificate în Cartă dispoziţii speciale în acest sens. Instituţiile specializate ale ONU
au în structura lor şi organe cu competenţe de soluţionare paşnică a diferendelor
Consiliul de Securitate.
Conform art.24, spre a asigura acțiunea rapidă și eficace a organizației, membrii săi
conferă Consiliului de Securitate răspunderea principală pentru menținerea păcii si securității
internaționale și recunosc ca, îndeplinindu-și îndatoririle impuse de această
răspundere,Consiliul de Securitate acționează în numele lor. În îndeplinirea acestor îndatoriri,
Consiliul de Securitate va acționa in conformitate cu scopurile și principiile ONU. Puterile
specifice acordate Consiliului de Securitate pentru îndeplinirea acestor îndatoriri sunt definite
în capitolele VI (Rezolvarea pașnică a diferendelor), VII (Acțiunea în caz de amenințări
împotriva păcii, de încălcări ale păcii și de acte de agresiune) și VIII( Acorduri regionale) din
Carta ONU. Orice problemă privitoare la menținerea păcii și securității internaționale va fi
deferita de Adunarea Generala, Consiliului de Securitate înainte sau după discutarea ei. Atât
timp cât Consiliul exercită în privința unui diferend sau a unei situații funcții care îi sunt
atribuite prin Cartă, Adunarea Generală nu va face nicio recomandare cu privire la acel diferend
sau situați
e, în afară de cazul în care Consiliul de Securitate ar solicita acest lucru.
Deci, Competenţa sa vizează soluţionarea diferendelor de natură a pune în pericol pacea
şi securitatea internaţională.
În asemenea cazuri, Consiliul poate să:
90
- ancheteze orice diferend sau situaţie ori poate încredinţa aceasta Secretarului General;
- recomande părților proceduri sau metode adecvate de soluţionare (de ex. negocieri,
bunele oficii, mediere, supunerea diferendului CIJ);
- să facă recomandări cu privire la modul de reglementare a diferendului;
- să recomande părţilor conţinutul reglementării;
- poate formula recomandarea ca diferendul să fie trimis spre soluționare unei organizații
regionale;
- adopte decizii cu forță juridică obligatorie care nu implică folosirea forței armate în baza
art. 41 din Carta ONU sau măsuri care implică folosirea forței în baza art. 42 din Carta
ONU, când diferendul este deosebit de grav
Sesizarea Consiliului de Securitate se poate face după cum urmează:
- părțile unui diferend pot solicita intervenția acestuia printr-o inițiativă comună sau prin
cereri separate;
- poate fi sesizat de una din părțile diferendului atunci când partea adversă nu execută o
hotărâre pronunțată de CIJ;
- un stat terț (care nu are calitatea de stat membru ONU) poate solicita intervenția
Consiliului în cazul unui diferend la care este parte,dacă acceptă aplicarea prevederilor
Cartei;
- un stat terț (care nu are calitatea de stat membru ONU) poate solicita intervenția
Consiliului pentru un diferend la care nu este parte, dar apreciază că prelungirea
diferendului pune în pericol pacea și securitatea internațională;
- Adunarea Generală poate sesiza Consiliul de Securitate;
- Secretarul General ONU poate sesiza Consiliul de Securitate;
- se poate autosesiza.
În anul 1992, Secretarul General ONU a prezentat documentul numit Agenda pentru pace
în care erau prezentate mai multe proceduri destinate menținerii păcii la nivel internațional. În
acest sens, au fost prezentate măsuri specifice diplomației preventive, restabilirii păcii,
menținerii păcii și consolidării păcii.
În cadrul reuniunilor derulate la nivelul ONU, statele au propus reformarea și
revitalizarea activității Consiliului de Securitate ONU pentru ca acesta să răspundă problemelor
societății contemporane. Una dintre propunerile promovate de delegațiile statelor a avut în
vedere componența Consiliului de Securitate ONU, solicitându-se extinderea numărului de
membri permanenți, precum și asigurarea unei reprezentări regionale care ar spori legitimitatea
acestui organ la nivel internațional. Delegațiile statelor au subliniat că reforma trebuie să aibă
la bază egalitatea între state, deoarece de-a lungul timpului circa 60 de state nu au ocupat
niciodată un loc în cadrul Consiliului de Securitate.
Adunarea Generală. Poate discuta şi face recomandări părţilor pentru rezolvarea
oricărui diferend sau situaţie dacă acestea afectează bunăstarea generală sau relaţiile prieteneşti
între naţiuni. Cu toate că, competenţa Adunării este mai extinsă, ea este subsidiară competenţei
Consiliului şi aceasta, deoarece Consiliul are răspunderea principală pentru menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale.
Prin urmare, Adunarea Generală ONU are următoarele atribuții:
- Adunarea Generală examinează principiile generale de cooperare pentru menţinerea
păcii şi securităţii internaţionale, inclusiv principiile care guvernează dezarmarea şi
91
reglementarea înarmărilor, şi poate face recomandări cu privire la asemenea principii
fie statelor membre ONU, fie Consiliului de Securitate, fie statelor membre ONU şi
Consiliului de Securitate;
- Adunarea Generală poate atrage atenţia Consiliului de Securitate asupra situaţiilor
care ar putea pune în primejdie pacea şi securitatea internatională;
- Adunarea Generală poate discuta orice probleme privitoare la menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale, care îi vor fi fost supuse de către oricare stat membru ONU
sau de către Consiliul de Securitate ori de către un stat care nu este membru ONU şi, cât
timp Consiliul de Securitate nu exercita, în privința unui diferend sau a unei situaţii
funcţiile care îi sunt atribuite prin Cartă, aceasta poate face recomandări în privința
oricărei asemenea probleme, fie statului ori statelor interesate, fie Consiliului de
Securitate, fie statelor şi Consiliului de Securitate. Orice asemenea problema care
reclama să se întreprindă o acţiune va fi deferită de Adunarea Generală Consiliului de
Securitate înainte sau după discutarea ei;
- recomandă măsuri pentru aplanarea pașnică a oricărei situații pe care o consideră
de natură a dăuna relațiilor dintre state;
- Adunarea Generală va iniţia studii şi va face recomandări în scopul de a promova
cooperarea internațională în domeniul politic şi de a încuraja dezvoltarea progresiva a
dreptului internaţional şi codificarea lui;
- Adunarea Generală va iniţia studii şi va face recomandări în scopul de a promova
cooperarea internaționala în domeniile economic, social, cultural, al învăţământului şi
sănătăţii şi de a sprijini înfăptuirea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru
toţi, fără deosebire de rasa, sex, limba sau religie;
- Adunarea Generală ONU are răspunderea pentru îndeplinirea funcţiilor ONU,
enunţate în Capitolul IX, iar sub autoritatea Adunării Generale, Consiliul Economic
şi Social are în acest scop puterile stabilite în Capitolul X.
De-a lungul timpului, constatându-se importanța acestui organ la nivelul ONU, dar și la
nivel internațional, competențele prezentate au evoluat în sensul lărgirii acestora.
Secretarul General poate atrage atenţia Consiliului asupra oricărei probleme care ar
pune în primejdie pacea şi securitatea internaţională (art.99 al Cartei). Secretarul general, cu
asentimentul Consiliului de Securitate, va aduce la cunoştinţa Adunării Generale, la fiecare
sesiune, toate problemele referitoare la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale de care se
ocupa Consiliul de Securitate; de asemenea, el va înştiinţa Adunarea Generală, iar dacă
Adunarea Generală nu este în sesiune, pe membrii ONU, de îndată ce Consiliul de Securitate
încetează de a se mai ocupa de acele probleme. În fapt Secretarul General îndeplineşte misiuni
de bune oficii, mediere, invită părţile în diferend să-l soluţioneze prin negocieri, deci poate
desfășura acțiuni de diplomație preventivă. Implicarea Secretarului General ONU în rezolvarea
pașnică a diferendelor internaționale se poate realiza în baza unui mandat dat de Adunarea
Generală sau de către Consiliul de Securitate.
Conform prevederilor Cartei ONU, Consiliul de Securitate va încuraja
dezvoltarea rezolvării pașnice a diferendelor locale prin intermediul acordurilor sau
organismelor regionale. Consiliul de Securitate va folosi, daca este cazul, asemenea acorduri
sau organisme regionale pentru aplicarea acțiunilor de constrângere sub autoritatea sa. Nici o
acțiune de constrângere nu va fi însă întreprinsă, in temeiul acestor acorduri regionale sau de
către organismele regionale, fără autorizația Consiliului de Securitate.
b.Acorduri şi organisme regionale pentru soluţionarea paşnică a diferendelor
92
Carta ONU (art.52) admite existenţa unor acorduri şi organisme regionale pentru
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi pentru rezolvarea paşnică a diferendelor locale,
cu condiţia ca aceste organisme şi activitatea lor să fie conforme cu scopurile şi principiile
ONU.
Ca atare, asemenea organisme şi mecanismele lor nu diferă substanţial de mijloacele şi
procedurile organizaţiei mondiale.
În plan regional, statele au creat următoarele organizaţii de acest tip:
- Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE-1994-95).
- Liga Statelor Arabe (L.S.A.-1945);
- Organizaţia Statelor Americane (OSA-1947-48);
- Organizaţia Unităţii Africane (oua-1963), din 2002 Uniunea Africană (UA);
Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa.

În cadrul OSCE există patru sisteme de reglementare pe cale pașnică a diferendelor
internaționale. Procedurile de reglementare pașnică a diferendelor internaționale puse la
dispoziție de OSCE au un caracter subsidiar și se aplică diferendelor nereglementate pe calea
contactelor directe dintre părți
-Procedura de la La Valetta-este prevăzută într-un document fără caracter obligatoriu
și constă în intervenția unui organism compus dintr-un membru sau mai mulți membri aleși de
pe o listă de candidați calificați, organism care are rolul să încerce stabilirea contactului cu
părțile diferendului și stabilirea modalităților de rezolvare a diferendului. Prin urmare procedura
prezentată se bazează pe intervenția terților, mecanismul fiind accesibil statelor membre OSCE.
Organismul poate formula avize sau observații asupra fondului, părțile având libertatea de a
decide dacă acceptă sau nu acceptă avizele sau observațiile formulate.
-Convenţia privind concilierea şi arbitrajul(1992) a adus în cadrul OSCE
următoarele inovaţii:
➢ a creat Curtea Europeană de Conciliere şi Arbitraj;
➢ procedura de conciliere obligatorie;
➢ neacceptarea soluţiilor propuse, într-un anumit termen, poate duce la aplicarea unor
mijloace de presiune de către Consiliul OSCE.
Conform Convenției, se infiinteaza Curtea de Conciliere si Arbitraj pentru a solutiona,

prin conciliere și, când va fi cazul, prin arbitraj, diferendele care ii vor fi supuse in conformitate
cu prevederile convenției (https://www.osce.org/cca).
România a devenit parte la Convenție prin Legea Nr. 5 din 7 martie 1996
pentru ratificarea Conventiei privind concilierea si arbitrajul in cadrul Conferintei pentru
Securitate si Cooperare in Europa, semnata la Stockholm la 15 decembrie 1992.
Concilierea va fi facută de Comisia de conciliere constituită pentru fiecare diferend.
Comisia va fi compusa din conciliatori desemnati de pe o lista intocmita după cum urmează
93
Fiecare stat parte la conventie va desemna, în termen de doua luni de la intrarea in vigoare a
convenției, doi conciliatori, dintre care cel putin unul este cetatean al statului care l-a desemnat.
Celalalt conciliator poate fi cetatean al unui stat participant la C.S.C.E. Statul care devine parte
la conventie, dupa intrarea ei in vigoare, isi va desemna conciliatorii in termen de doua luni
dupa intrarea in vigoare a conventiei in privinta sa.Conciliatorii trebuie sa fie persoane care
detin sau au detinut functii inalte pe plan international sau national si care poseda competente
recunoscute in domeniul dreptului international, al relatiilor internationale sau al solutionarii
diferendelor.Conciliatorii vor fi desemnati pentru o perioada de 6 ani, care poate fi reinnoita.
Arbitrajul va fi facut de catre Tribunalul arbitral constituit pentru fiecare diferend.
Tribunalul arbitral va fi compus din arbitri desemnati de pe o lista intocmita după cum urmează.
Fiecare stat parte la conventie va desemna, in termen de doua luni de la intrarea acesteia in
vigoare, un arbitru si un supleant, care pot fi cetateni ai acestui stat sau ai oricarui alt stat
participant la C.S.C.E. Statul care devine parte la aceasta conventie, dupa intrarea ei in vigoare,
va desemna un arbitru si un supleant in termen de doua luni de la intrarea in vigoare a conventiei
in privinta sa.Arbitrii si supleantii lor trebuie sa intruneasca conditiile cerute de tarile lor pentru
exercitarea celor mai inalte functii judiciare sau sa fie jurisconsulti, avind o competenta
recunoscuta in domeniul dreptului international. Arbitrii si supleantii lor sunt desemnati pentru
un mandat de 6 ani, care poate fi rennoit o singura data.
Conciliatorii si arbitrii, impreuna, vor constitui Curtea de conciliere si arbitraj in cadrul
C.S.C.E., denumita Curtea.Sediul Curții este stabilit la Geneva.
Orice stat parte la conventie poate supune unei comisii de conciliere orice diferend cu
un alt stat-parte, care nu a putut fi solutionat, intr-o perioada de timp rezonabila, prin negocieri.
Un diferend poate fi supus unui tribunal arbitral respectându-se următoarele condiții. O
cerere de arbitraj poate fi formulata oricând, pe baza de acord intre doua sau mai multe state-
parti la conventie sau intre unul sau mai multe state-parti la conventie si unul sau mai multe alte
state participante la C.S.C.E.Statele-parti la conventie pot, oricind, sa declare, printr-o notificare
adresata depozitarului, ca ele recunosc ca obligatorie, ipso facto si fara un acord special,
competenta unui tribunal arbitral, sub rezerva reciprocitatii. O astfel de declaratie poate fi facuta
fara limitarea duratei sau pentru o durata determinata. Ea poate fi facuta pentru toate diferentele
sau poate exclude diferende asupra unor chestiuni referitoare la integritatea teritoriala, la
apararea nationala, la un titlu de suveranitate asupra teritoriului national sau la pretentii
concurente cu privire la jurisdictia asupra altor zone.O cerere de arbitraj nu poate fi formulata
printr-o solicitare adresata grefierului Curtii impotriva unui stat-parte la conventie, care a facut
declaratia evocată mai sus, decât dupa ce s-a scurs o perioada de 30 de zile dupa ce raportul
comisiei de conciliere, care s-a ocupat de examinarea diferendului, a fost transmis Consiliului
C.S.C.E.Dupa ce un diferend este supus unui tribunal arbitral, tribunalul poate, din proprie
initiativa sau la cererea uneia sau a tuturor partilor in litigiu, sa indice masurile provizorii care
ar trebui luate de catre partile in litigiu pentru a evita agravarea diferendului si pentru ca
solutionarea acestuia sa nu devina mai dificila sau pentru a evita ca o viitoare hotarire a
tribunalului sa ramina neexecutata, datorita atitudinii partilor sau a uneia dintre partile in litigiu.
Procedura de conciliere este confidenţială şi contradictorie. Comisia de conciliere va
ajuta partile in litigiu sa-l solutioneze in concordanta cu dreptul international si cu
angajamentele la care au subscris in cadrul C.S.C.E Propunerile de soluţionare sunt cuprinse în
raportul final al Comisiei de conciliere care se notifică părţilor. Raportul comisiei de conciliere
94
va fi notificat partilor in litigiu, care vor dispune de o perioada de 30 de zile pentru a-l examina
si pentru a-l informa pe presedintele comisiei daca sint gata sa accepte solutia propusa.Daca o
parte in litigiu nu accepta solutia propusa, cealalta parte sau celelalte parti nu mai sint legate de
acceptarea, de catre ele, a solutiei respective.
Arbitrajul prevăzut de Convenţie are caracter facultativ. Tribunalul arbitral poate fi
constituit pe baza acordului părţilor sau la solicitarea unei părţi dacă a fost recunoscută
competenţa Curţii. Procedura de arbitraj se desfasoara in contradictoriu, conform principiilor
unei judecati echitabile. Ea comporta o faza scrisa si una orala. Rolul tribunalului arbitral este
de a hotari, in conformitate cu dreptul international, asupra diferendelor care ii sint supuse.
Aceasta prevedere nu aduce atingere competentei tribunalului de a da o decizie ex aequo et
bono, daca partile in litigiu sint de acord. Sentinta tribunalului arbitral va fi motivata. Daca ea
nu exprima, in intregime sau in parte, opinia unanima a membrilor lui, fiecare membru al
acestuia va avea dreptul sa ataseze la sentinta opinia sa separata sau disidenta. Sentinta
tribunalului nu va fi obligatorie decit intre partile in litigiu si numai cu privire la cazul care a
fost solutionat.Sentinta este definitiva si nu poate si supusa apelului. Totusi partile in litigiu sau
una dintre ele pot cere tribunalului arbitral sa interpreteze sentinta in cazul unei divergente
privind sensul sau continutul acesteia. Daca partile in litigiu nu convin altfel, o astfel de cerere
trebuie facuta in termen de 6 luni de la comunicarea sentintei. Dupa primirea observatiilor
partilor in litigiu, tribunalul va proceda la interpretarea sentintei cit mai curind posibil .O cerere
de revizuire a sentintei nu poate fi facuta decit daca se descopera fapte de natura sa aiba o
influenta decisiva si care, inainte de pronuntarea sentintei, nu erau cunoscute tribunalului si nici
partii sau partilor in litigiu care cer revizuirea. Cererea de revizuire trebuie facuta in termen de
6 luni de la descoperirea noului fapt. Nici o cerere de revizuire nu poate fi formulata dupa 10
ani de la data pronuntarii sentintei.In masura posibilului, examinarea unei cereri de interpretare
sau a unei cereri de revizuire va fi facuta de catre tribunalul care a dat sentinta. Daca Biroul
constata ca acest lucru este imposibil, se va proceda la constituirea unui nou tribunal.
-Comisia de conciliere-se constituie o comisie de conciliere ad-hoc pentru fiecare
litigiu declanșat doar între două state, la cererea statelor sau chiar unilateral,comisie care
redactează un raport ce poate fi acceptat sau respins de părțile diferendului.
-Concilierea dirijată- nu este o procedură nouă, ci trimite părțile la procedura de
conciliere britanică, adică la Comisia de conciliere sau la procedura prevăzută de Convenţia
privind concilierea şi arbitrajul(1992)
Liga Statelor Arabe. Art. 5 din Pactul Ligii stabileşte următoarele principii şi reguli:
➢ interzice recurgerea la forţă pentru reglementarea conflictelor;
➢ recurgerea statelor în diferend la Consiliul Ligii, care are funcţii arbitrale şi de
conciliere;
➢ hotărârea Consiliului este obligatorie şi executorie;
➢ statele părţi în diferend nu vor participa la dezbateri şi nici la adoptarea hotărârilor;
➢ Consiliul îşi poate oferii bunele sale oficii în orice diferend care poate duce la război
între două state membre sau între un stat membru şi un stat terţ.
95
În practică Liga Arabă nu şi-a dovedit eficienţa.
Organizaţia Statelor Americane.

Competenţe în reglementarea paşnică a diferendelor revin în principal, Consiliului
permanent care la sesizarea părţilor poate să:
➢ să ofere bunele sale oficii;
➢ asiste părţile în diferend;
➢ să recomande procedurile adecvate de rezolvare a diferendului;
➢ poate iniţia anchete (cu consimţământul părţilor implicate);
➢ poate constitui comitete ad-hoc(cu acordul părţilor).
Secretarul general OSA are unele atribuţii nesemnificative în domeniu.
Organizaţia Unităţii Africane (OUA), din 2002 Unitatea Africană (UA). Carta OUA
(art.3 alin.4) prevedea principiul soluţionării paşnice şi mijloacele de rezolvare, ca şi
constituirea unei Comisii de mediere, conciliere şi arbitraj.
Carta Africană (a Uniunii Africane) introduce următoarele noutăţi:
➢a înființat Curtea de justiţie cu largi atribuţii în soluţionarea diferendelor şi
prevenirea conflictelor;
➢a înființat Consiliul executiv, care are ca funcţie principală să îndeplinească
directivele Adunării privind gestionarea conflictelor, războaielor şi a altor situaţii de urgenţă;
➢ introduce sancţiuni de ordin politic şi economic;
➢ Preşedintele Uniunii va putea să-şi ofere bunele oficii, medierea, arbitrajul, sau să
acţioneze în mod adecvat în cazuri specifice.
Identificați particularitățile soluționării diferendelor

internaționale prin intermediul organizațiilor internaționale
96
Prezentarea mijloacelor paşnice de soluţionare a diferendelor nu poate fi realizată înainte de a

se clarifica noţiunea care stă la baza acestei probleme, şi anume, termenul de ,,diferend
internaţional”.
În practica internaţională, divergenţele care apar între state, dar şi între celelalte subiecte
de drept internaţional sunt identificate prin noţiuni diverse, cum ar fi: diferende
internaţionale, situaţii internaţionale, conflicte, dezacorduri, neînţelegeri, criză.
În hotărârea sa, din 30 august 1924, Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională
(C.P.J.I.) defineşte diferendul internaţional ca fiind ,,un dezacord asupra unei chestiuni de
drept sau de fapt, o contradicţie, o opoziţie de teze juridice sau de interese între două state” În
Carta O.N.U. se utilizează noţiunile de diferend şi situaţie internaţională, astfel în art.1 alin.1 se arată
că unul dintre scopurile organizaţiei este acela de ,,a înfăptui, prin mijloace paşnice, aplanarea ori
rezolvarea diferendelor sau situaţiilor cu caracter internaţional care ar putea duce la o încălcare a
păcii”, iar în art.34 al Cartei, referitor la Consiliul de Securitate, se precizează că acesta ,,poate
ancheta orice diferend sau situaţie care ar putea duce la fricţiuni internaţionale sau ar putea da naştere
unui diferend...” Literatura de specialitate reţine cei doi termeni subliniind că în timp ce diferendul
desemnează un dezacord, o neînţelegere, un litigiu între două sau mai multe state cu privire la o
pretenţie, un drept sau un interes, situaţia internaţională are în vedere un conflict care pune în pericol
pacea şi securitatea internaţională şi care necesită intervenţia comunităţii internaţionale.
Din categoria mijloacelor politico-diplomatice fac parte: negocierile, bunele oficii, medierea,
ancheta internaţională şi concilierea. În doctrină, autorii de drept internaţional identifică
caracteristicile mijloacelor politico-diplomatice de soluţionare a diferendelor internaţionale,
conturând astfel avantajele utilizării lor. În primul rând, se subliniază libertatea părţilor de a alege
sau de a combina în cadrul aceluiaşi diferend mijloacele evocate. În al doilea rând, se evidenţiază
caracterul anterior (prealabil) susţinut prin prezentarea practicii internaţionale şi interpretarea
prevederilor referitoare la mijloacele politico-diplomatice. În al treilea rând, se invocă lipsa
formalismului ceea ce determină o mai bună comunicare între părţile implicate în diferend şi
identificarea soluţiei echitabile la care se poate ajunge prin concesii reciproce. În al patrulea rând, se
menţionează caracterul facultativ al constatărilor şi soluţiilor recomandate în cazul intervenţiei unui
terţ.
Arbitrajul internaţional constituie un mijloc de soluţionare paşnică a diferendelor
internaţionale prin intermediul căruia părţile unui diferend internaţional supun spre rezolvare
diferendul, pe baza acordului dintre ele, unui organ arbitral care în baza unei proceduri
contencioase pronunţă o hotărâre obligatorie întemeiată pe considerente de drept. În ultimul
timp, arbitrajul internaţional a revenit în atenţia statelor fiind utilizat frecvent în vederea soluţionării
diferendelor internaţionale având ca obiect, în general, aspecte diverse şi, în special, delimitări
teritoriale. Alături de arbitrajul internaţional, în categoria mijloacelor cu caracter jurisdicţional se
include justiţia internaţională permanentă, considerată cel mai eficient mijloc de soluţionare a
diferendelor pe cale paşnică. Ca şi în cazul arbitrajului internaţional, sentinţa pronunţată are
caracter obligatoriu pentru părţile diferendului internaţional. De asemenea, asemănător procedurii
arbitrale recurgerea la o curte internaţională de justiţie nu este obligatorie, ci facultativă, statele
suverane nefiind obligate să supună unei instanţe internaţionale diferendele dintre ele, decât pe baza
consimţământului lor liber exprimat. Totuşi, spre deosebire de arbitrajul internaţional caracterizat
prin instituirea unui organism ad-hoc, constituirea instanţei internaţionale are caracter
permanent, judecătorii independenţi fiind aleşi înaintea izbucnirii confictului.
97
Dacă ne raportăm la tipurile de diferende ce pot apărea în cadrul organizațiilor internaționale,
așa cum se prezintă în literatura de specialitate, acestea sunt: diferendele care se referă la
raporturile dintre statele membre ale unei organizații, diferendele care apar între un stat
membru al organizației și organizația respectivă, diferendele care se pot declanșa între
organele organizației respective, diferendele care pot apărea între organizațiile internaționale
cu un obiect asemănător de activitate, diferendele dintre organizațiile internaționale și
particulari, precum și diferende ce pot apărea între organizație și funcționarii sau agenții
acesteia. Referitor la diferendele care apar între statele membre ale organizației și organizația în
cauză, acestea apar în legătură cu interpretarea și aplicarea unui act constitutiv, a unui tratat încheiat
în cadrul organizației sau a unui alt document al organizației. În ceea ce privește diferendele
declanșate între organele organizațiilor internaționale, acestea au ca obiect, în general, conflicte de
competență. Totodată, conflictele de competență pot constitui obiectul diferendelor dintre
organizațiile internaționale. Diferendele declanșate între organizațiile internaționale și particulari
sunt specifice organizațiilor de integrare. (Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional
public, Sinteze, EDIŢIA 9, Editura C.H.BECK, Bucureşti, 2018.p.336)
1.Bunele oficii constau în :

a.acțiunea unui terț de a crea condiții favorabile desfășurării negocierilor;
b.acțiunea unui terț de participare la organizarea și desfășurarea negocierilor;
c.recurgerea la un organ arbitral.
2. Ancheta internațională:
a.are ca rezultat un raport motivat si in fapt, dar și în drept,
b.are ca rezultat un raport care se limitează la stabilirea situației de fapt, fără a propune soluții,
c.se finalizează printr-un raportul întocmit de comisie care are caracter obligatoriu.
3.Dintre mijloacele politico-diplomatice de soluționare pașnică a diferendelor
enumerăm:
a.arbitrajul;
b.medierea;
c.recurgerea la instanțele internaționale jurisdicționale.
4.Competența Curții Internaționale de Justiție se caracterizează prin:
a.este contencioasă;
b.se bazează pe negocieri;
c.recurgerea la instanța internațională are carácter obligatoriu.
5. Organele ONU cu atribuții exprese în soluționarea pașnică a diferendelor sunt:
a. Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social;
b. Adunarea Generală, Consiliul Economic și Social;
c. Adunarea Generală și Consiliul de Securitate.
98
1.a; 2.b; 3.b; 4.a;5.c.
dezvoltați următoarele aspecte: Identificați avantajele regurgerii la mijloacele politico
diplomatice de soluționare a diferendelor internaționale


Bucureşti, 2020;
universitar, vol.II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2012;
• Felicia Maxim, Place and role of political - diplomatic means within the
peaceful settlement of international disputes, Analele Universităţii Titu
Maiorescu, Seria Drept, Anul X, 2011;
• https://www.icj-cij.org/en
• https://pca-cpa.org/en/home/
99
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR.V
PROTECȚIA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL

PUBLIC
Cuprins
2.Prevenirea daunelor transfrontaliere ale activităților periculoase
3.Răspunderea pentru pagubele cauzate în cazul daunelor transfrontaliere ale activităților
periculoase
100
OBIECTIVE SPECIFICE
Cunoașterea cadrului normativ internațional
Identificarea principiilor aplicabile
Identificarea obligațiilor statelor cu caracter general și

specific
Înțelegerea prevederilor aplicabile în cazul prevenirii

daunelor transfrontaliere ale activităților periculoase
Înțelegerea prevederilor aplicabile în cazul atribuirii

răspunderii pentru pagube în cazul daunelor
transfrontaliere ale activităților periculoase
101
Protecția mediului înconjurător reprezintă o prioritate atât la nivel

internațional, cât și la nivel național. Protecția mediului înconjurător
se realizează de către state pentru factorii de mediu care se află sub
suveranitatea statului, dar și pentru factorii de mediu situați în afara
jurisdicției naționale, deoarece statele își asumă răspunderea în cazul
producerii de daune transfrontaliere. Protecția mediului înconjurător se
realizează în baza tratatele internaționale în vigoare. Cooperarea între
state s-a intensificat, în ultimul timp, la nivel internațional. Necesitatea
intensificării cooperării între state a fost determinată de înmulțirea
tipurilor și surselor de poluare, dar și de creșterea gradului de pericol
în cazul utilizării unor poluanți. În realizarea protecției mediului
înconjurător , statele trebuie să respecte principiul sic utere tuo ut
alienum non laedas (folosește ceea ce îți aparține în așa fel încât să nu
producă daune altuia).
Protecția mediului înconjurător reprezintă o prioritate atât la nivel internațional, cât și la

nivel național. Protecția mediului înconjurător se realizează de către state pentru factorii de
mediu care se află sub suveranitatea statului, dar și pentru factorii de mediu situați în afara
jurisdicției naționale, deoarece statele își asumă răspunderea în cazul producerii de daune
transfrontaliere. Protecția mediului înconjurător se realizează în baza tratatele internaționale în
vigoare. Cooperarea între state s-a intensificat, în ultimul timp, la nivel internațional.
Necesitatea intensificării cooperării între state a fost determinată de înmulțirea tipurilor și
surselor de poluare, dar și de creșterea gradului de pericol în cazul utilizării unor poluanți. În
realizarea protecției mediului înconjurător , statele trebuie să respecte principiul sic utere tuo ut
alienum non laedas (folosește ceea ce îți aparține în așa fel încât să nu producă daune altuia).
La nivel internațional se pot menționa următoarele conferințe, reuniuni și instrumente
juridice internaționale:
• Conferința Națiunilor Unite asupra Mediului Înconjurător, care a avut loc la Stockholm
între 5-16 iunie 1972, a constituit un prilej deosebit pentru realizarea de consultări
internaționale intense și schimb de opinii cu privire la demersurile care trebuiau
întreprinse pentru menținerea calității mediului și satisfacerea nevoile generațiilor
actuale și viitoare. Conform celor proclamate în preambulul Declarației Conferinței, a
ocroti și a îmbunătății mediul înconjurător pentru generațiile actuale și viitoare trebuie
102
să constituie pentru umanitate un obiectiv primordial, o sarcină a cărei realizare va trebui
coordonată și armonizată cu cea a obiectivelor fundamentale de pace și dezvoltare
economică și socială în întreaga lume. Totodată, deși se recunoaște dreptul fundamental
al omului la libertate, egalitate și condiții de viață satisfăcătoare, într-un mediu care îi
permite să trăiască demn și în prosperitate, totuși se stabilește și obligația acestuia de a
proteja mediul înconjurător, astfel încât de beneficiile acestuia să se bucure atât
generațiile prezente, dar și cele viitoare.
• În anul 1983, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite adoptă Rezoluția
38/161 privind ,,Procesul de pregătire al perspectivei de mediu până în anul 2000 și
ulterior prin care înființează Comisia Mondială pentru Mediu și Dezvoltare. Conform
celor stabilite în rezoluția adoptată de Adunarea Generală ONU, comisia trebuia să aibă
în vedere următoarele obiective:să elaboreze strategii de mediu pe termen lung pentru a
realiza dezvoltarea durabilă până în anul 2000 și ulterior; să recomande căi prin care
preocuparea pentru protecția mediului să se poată realiza prin cooperare între toate
statele și să conducă la realizarea obiectivelor comune și de susținere reciprocă avându-
se în vedere relațiile dintre oameni, resurse, mediu și dezvoltare; să ia în considerare
modalitățile și mijloacele prin care societatea internațională urma să se ocupe mai
eficient de preocupările legate de mediu; să contribuie la definirea percepțiilor comune
privind mediul pe termen lung, identificarea problemelor și eforturilor necesare pentru
a face față aspectelor de protecție și de îmbunătățire a mediului.
• Având în vedere obiectivele și recomandările formulate, Comisia Mondială pentru
Mediu și Dezvoltare a elaborat, în anul 1987, Raportul Brundtland intitulat „Viitorul
nostru comun”. Comisia Brundtland a identificat două probleme, și anume: dezvoltarea
nu înseamnă doar profituri mari şi standarde înalte de trai pentru un mic procent din
populaţie, ci înseamnă creşterea nivelului de trai al tuturor. Raportul a plasat conceptul
de dezvoltare durabilă pe agenda globală de lucru și a determinat adoptarea deciziei în
vederea convocării Summit-ului Pământului din 1992.
• Astfel, preocupările pentru promovarea și implementarea conceptului de dezvoltare
durabilă au continuat cu organizarea Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare şi
Mediu de la Rio de Janeiro din 1992, eveniment cunoscut și sub denumirea de Summit-
ul Pământului. După douăzeci de ani de la prima conferință globală privind mediul,
Summit-ul Pământului a fost considerat o reuniune fără precedent în ceea ce privește
dimensiunea și amploarea preocupărilor. Statele participante au încercat să
• regândească dezvoltarea economică și să identifice metode eficiente în vederea stopării
distrugerii resurselor naturale și reducerii poluării planetei. Discuțiile purtate în cadrul
summit-ului, derulate pe parcursul a două săptămâni, au condus la adoptarea unui număr
impresionant de documente, și anume: ,,Declaraţia de la Rio asupra mediului şi
dezvoltării", supranumită şi Cartea Terrei; „Agenda 21";„Convenţia asupra
biodiversităţii";„Convenţia-cadru privind schimbările climatice" și „Declaraţia privind
pădurile". Declarația de la Rio conține 27 de principii pe care statele se pot baza în
adoptarea deciziilor și politicilor viitoare, luând în considerare implicațiile de mediu ale
socio-economice dezvoltare. Agenda 21 a reprezentat un program complex care
cuprindea prevederi privind toate zonele dezvoltării durabile. Considerat un plan
cuprinzător pentru un parteneriat global, Agenda 21 urmărea să concilieze măsurile
necesare pentru menținerea unui mediu de înaltă calitate cu cele privind asigurarea unei
economii sănătoase pentru toți oamenii din lume, identificând în același timp domenii-
cheie de responsabilitate, precum și estimări preliminare ale costurilor pentru succes.
Agenda 21 poate fi considerată un pas important spre durabilitate,care a condus la
declanșarea acțiunilor la nivel local, național și global.
103
• Prin urmare, Comisia Națiunilor Unite pentru Dezvoltare Durabilă a fost responsabilă
cu monitorizarea progreselor înregistrate prin punerea în aplicare a Agendei 21 și a
Declarației de la Rio privind mediul și dezvoltarea. În vederea realizării unei evaluări a
progreselor înregistrate, statele au convenit o revizuire după cinci ani a progresului
Summit-ului Pământului de către Adunarea Generală ONU. "Summit-ul pământului +
5" a evaluat cât de bine țările, organizațiile internaționale și sectoarele societății civile
au răspuns la provocarea Summit-ului Pământ, secretarul general ONU Kofi Annan
declarând că reuniunea organizată a avut ca principal scop aprofundarea angajamentelor
asumate la Rio și a subliniat că mai este nevoie timp pentru realizarea tuturor
obiectivelor stabilite.
• În septembrie 2000, liderii mondiali s-au reunit la sediul Organizației Națiunilor Unite
de la New York pentru a adopta Declarația Mileniului, angajând națiunile lor într-un
nou parteneriat global pentru reducerea sărăciei extreme. Prin Declarația Mileniului,
statele participante au evidențiat valorile fundamentale esențiale pentru relațiile
internaționale, și anume:libertatea, egalitatea, solidaritatea, toleranța, respectul pentru
natură și răspunderea solidară, structurând conținutul documentului în opt părți, după
cum urmează:valori și principii; pacea, securitatea și dezarmarea; eradicarea sărăciei și
dezvoltarea; protecția mediului înconjurător; drepturile omului, democrație și
guvernarea echitabilă; protejarea persoanelor vulnerabile; abordarea nevoilor specifice
ale Africii și întărirea rolului ONU. Cele opt Obiective de Dezvoltare ale Mileniului
(ODM) au fost elaborate, în anul 2001, ca o foaie de parcurs pentru implementarea
Declarației Mileniului, și anume: eradicarea sărăciei extreme și a foametei; realizarea
educației primare universale; promovarea egalității de gen și împuternicirea femeilor;
reducerea mortalității infantile; îmbunătățirea sănătății materne; combaterea HIV /
SIDA, a malariei și a altor boli; asigurarea durabilității mediului și dezvoltarea unui
parteneriat global pentru dezvoltare. Principala diferență dintre ODM și Declarația
Mileniului constă în faptul că următoarele teme din Declarație nu au fost incluse în
ODM: pacea, securitatea și dezarmarea; drepturile omului, democrația și buna
guvernanță; nevoile speciale ale Africii și reforma ONU.
• Summit-ul mondial privind dezvoltarea durabilă de la Johannesburg, din 2002, a fost
menit să reafirme Agenda 21, precum și să extindă dezbaterea dezvoltării durabile
pentru a încuraja parteneriatele între guvern și societatea civilă în vederea îmbunătățirii
vieții oamenilor și conservarea resurselor naturale.
• Urmărind să marcheze douăzeci de ani de la organizarea și desfășurarea Conferința
Națiunilor Unite asupra Mediului Înconjurător, care a avut loc la Stockholm între 5-16
iunie 1972, precum și împlinirea a zece ani de la Summit-ul mondial privind dezvoltarea
durabilă de la Johannesburg, din 2002, Adunarea Generală ONU a hotărât organizarea
Conferinței privind dezvoltarea durabilă de la Rio de Janeiro, Brazilia în perioada 20-
22 iunie 2012. Conferința de la Rio de Janeiro, cunoscută și sub denumirea Rio+20, a
avut ca rezultat documentul final, "Viitorul pe care îl dorim", act prin care statele și-
au reafirmat angajamentele față de toate acordurile, planurile și obiectivele anterioare
privind dezvoltarea durabilă. Totodată, s-a luat decizia de a înlocui Comisia pentru
dezvoltare durabilă cu un "forum politic la nivel înalt" pentru a progresa punerea în
aplicare a obiectivelor formulate. Astfel, activitatea Comisiei pentru Dezvoltare
Durabilă a încetat în baza Rezoluției Adunării Generale ONU din 2013, aceasta fiind
înlocuită de Forumului Politic de Nivel Înalt al ONU privind Dezvoltarea Durabilă.
Conferința de la Rio de Janeiro, din 2012, a constituit punctul de pornire în elaborarea
Agendei 2030, statele luând decizia de a dezvolta obiectivele globale de dezvoltare
durabilă pornind de la obiectivele de dezvoltare ale mileniului.
104
• Summit-ul privind dezvoltarea durabilă, organizat la New York în 2015, a constituit un
moment istoric de maximă importanță prin adoptarea Agendei 2030 pentru dezvoltare
durabilă, reunind peste 150 de lideri mondiali la sediul organizației O.N.U. pentru a
decide și demara noi căi pentru îmbunătățirea vieții oamenilor. În cadrul Conferinței
Națiunilor Unite privind dezvoltarea durabilă, din 2015, participanții au urmărit
consacrarea principiului dezvoltării durabile avându-se în vedere trăsăturile societății
internaționale contemporane. Comparând obiectivele stabilite în anul 2000 cu cele din
Agenda 2030, constatăm o reformulare a acestora, o reconsiderare a conținutului,
deoarece o parte dintre acestea au fost parțial realizate, dar și pentru că noile obiective
urmau să constituie un răspuns la cerințele, modificările și complexitatea situațiilor
existente pe planeta noastră. Prin urmare, cele 17 obiective de dezvoltare durabilă
(Sustainable Development Goals) și 169 (targets)acțiuni constituie un plan de acțiune
pentru oameni, planetă și prosperitate.
Răspunderea internaţională a statelor este o instituţie esenţială a dreptului internaţional

care stabileşte consecinţele ce decurg pentru un stat din încălcarea unei obligaţii internaţionale.
Răspunderea poate interveni în două situaţii distincte, dând naştere la două tipuri de
răspundere: a) răspunderea pentru fapte internaţional ilicite (originea normelor încălcate
- convenţională sau cutumiară);b) răspunderea pentru consecinţe prejudiciabile rezultând
din activităţi care nu sunt interzise de dreptul internaţional (activităţi licite per se), răspunderea
bazată pe risc. În ceea ce privește răspunderea pentru consecinţe prejudiciabile rezultând din
activităţi care nu sunt interzise de dreptul internaţional, răspunderea bazată pe risc, C.D.I. a
decis că se au în vedere atât problema prevenţiei, cât şi a măsurilor de remediere a daunelor
cauzate. Astfel C.D.I. a adoptat la cea de-a 53 sesiune din noiembrie 2001, proiectul de articole
privind ,,Prevenirea prejudiciilor transfrontiere rezultate din activităţi periculoase”, iar în 2006
proiectul de articole privind ,,Principii privind atribuirea pierderilor în cazul daunelor
transfrontiere rezultate din activităţi periculoase”. În anul 2010, Adunarea Generală O.N.U. a
stabilit ca cele două proiecte de articole să constituie obiectul discuţiilor celei de-a 68-a sesiuni
sub titlul ,,Consideraţii privind prevenirea prejudiciilor transfrontiere rezultate din activităţi
periculoase şi atribuirea pierderilor în cazul acestor prejudicii”. Prin Rezoluția Adunării
Generale ONU 68/114 din 16 decembrie 2013, Adunarea Generală ONU a invitat guvernele
statelor membre ONU să prezinte observații suplimentare cu privire la orice acțiuni viitoare, în
special cu privire la forma articolelor și principiilor respective, ținând cont de recomandările
formulate de Comisia de Drept Internațional în acest sens, inclusiv în ceea ce privește
elaborarea unor convenții pe baza proiectelor elaborate, precum și despre orice practică legată
de aplicarea articolelor și principiilor. Totodată, Adunarea Generală ONU a solicitat
Secretarului General ONU să realizeze o culegere cu deciziile instanțelor internaționale, dar și
cu practica adoptată de alte organisme internaționale privind aplicarea articolelor și principiilor
stabilite în cele două proiecte. Dezbaterile asupra celor două proiecte de articole au continuat
și în anul 2016, dar și în anul 2019. Prin Rezoluția Adunării Generale ONU 74/189 din 18
decembrie 2019 hotărându-se includerea subiectului pe ordinea de zi provizorie a celei de-a 77
sesiune a Adunării Generala ONU care este programată pentru anul 2022.
(https://legal.un.org/ilc/guide/9_7.shtml)
În anul 2008 Comisia de Drept Internațional a adoptat proiectele de articole privind

Dreptul aplicabil aquiferelor transfrontaliere .Aquiferul transfrontalier constituie o formațiune
geologică permeabilă care deține apă, ale cărei componente se află în două sau mai multe state.
În conformitate cu articolul 23 din statutul său, Comisia a decis să recomande Adunării
Generale ONU: (a) să ia act de proiectele de articole privind Dreptul aplicabil aquiferelor
transfrontaliere într-o rezoluție și să anexeze aceste articole la rezoluţie; (b) Să recomande
statelor în cauză să ia aranjamente bilaterale sau regionale adecvate pentru gestionarea
105
corespunzătoare a aquiferelor transfrontaliere pe baza principiilor enunțate în aceste articole;
(c) De asemenea, să ia în considerare, într-o etapă ulterioară și având în vedere importanța
subiectului, elaborarea unei convenții pe baza proiectelor de articole. Conform proiectului de
articole adoptat de Comisia de Drept Internațional:fiecare stat acvifer își exercită suveranitatea
asupra porțiunii unui acvifer transfrontalier sau sistem acvifer situat pe teritoriul său; statele
acvifere vor utiliza acviferele transfrontaliere sau sistemele de acvifere conform principiului
utilizării rezonabile și echitabile; statele acvifere trebuie să ia toate măsurile pentru a preveni
provocarea de daune semnificative; statele acvifere au obligația de a coopera și de a face schimb
de informații în vederea protejării și conservării sistemelor acvifere etc.
(https://legal.un.org/ilc/texts/instruments/english/draft_articles/8_5_2008.pdf)
Comisia de Drept Internațional a acordat o atenție deosebită problemelor de interes

internațional adoptând în anul 2016 proiectul de articole privind protecția persoanelor în caz de
dezastre (https://legal.un.org/ilc/summaries/6_3.shtml), în prezent analizând o serie de subiecte
ca protecția atmosferei în dreptul internațional (https://legal.un.org/ilc/summaries/8_8.shtml),
respectiv protecția mediului în timpul conflictelor armate
(https://legal.un.org/ilc/summaries/8_7.shtml) sau subiectul privind Creșterea nivelului mărilor
în relație cu dreptul internațional. În anul 2020, Grupul de studiu constituit în vedere
identificării și cercetării consecințelor juridice ale creșterii nivelului mărilor și oceanelor s-a
concentrat pe subiectul creșterii nivelului mării în raport cu dreptul mării. În această privință,
Comisia a apreciat că a primit, până la 31 decembrie 2019, exemple de practică de la state care
ar putea fi relevante (chiar și indirect) pentru creșterea nivelului mării sau alte schimbări în
circumstanțe de natură similară.
Dintre obligațiile statelor cu caracter general enumerăm:
-obligația de a preveni și reduce pericolul, riscul care implică un grad sporit de
periculozitate, precum și angajamentul de a preveni și reduce poluarea,
-obligația de colaborare cu caracter general și de permanență cu privire la schimbul de
informații, evaluarea situației și consultarea prealabilă asupra măsurilor care urmează a fi luate;
-obligația de a proteja cursurile de apă, ecosistemele, resursele naturale ale mediului,
protecția mediului marin.
Obligațiile cu caracter specific ale statelor se pot identifica în documentele
internaționale care reglementează aspecte specifice privind protecția mediului.
2. Prevenirea daunelor transfrontaliere ale activităților periculoase
106
Proiectul de Convenție privind prevenirea daunelor transfrontaliere

ale activităților periculoase, adoptat de CDI la sesiunea din 2001
(proiectul este pe agenda de lucru a Adunării Generale ONU) .
• Articolele proiectului se aplică activităților neinterzise de dreptul internațional care

implică un risc de a provoca daune transfrontaliere semnificative prin consecințele lor
fizice.
• Statul de origine trebuie să ia toate măsurile adecvate pentru a preveni daunele
transfrontaliere semnificative sau, în orice caz, pentru a reduce riscul producerii
acestora.
• Statele în cauză cooperează cu bună-credință și, după caz, solicită asistența uneia sau
mai multor organizații internaționale competente pentru prevenirea unor daune
transfrontaliere semnificative sau, în orice caz, pentru a reduce riscul acestora.
• Statele în cauză iau măsurile legislative, administrative sau de altă natură necesare,
inclusiv instituirea unor mecanisme de monitorizare adecvate pentru a pune în aplicare
dispozițiile proiectul de articole.
• Statul de origine trebuie să îndeplinească procedura autorizării prealabile pentru:
(a) orice activitate care intră în sfera de aplicare a proiectului desfășurate pe teritoriul statului
sau în alt mod sub jurisdicția sau controlul său;
(b) orice modificare majoră a unei activități menționate la litera (a);
(c) orice plan de schimbare a unei activități care o poate transforma într-una care intră în sfera
de aplicare a proiectului.
• Cerința de autorizare stabilită de un stat se aplică pentru toate activitățile preexistente
din domeniul de aplicare al proiectului
• Autorizațiile deja emise de stat pentru activități preexistente sunt revizuite pentru a se
conforma prevederilor proiectului.
• În cazul nerespectării termenilor autorizației, statul de origine ia toate măsurile necesare,
inclusiv, dacă este necesar, încetarea autorizației.
• Orice decizie cu privire la autorizarea unei activități care intră în domeniul de aplicare
al proiectului se bazează, în special, pe o evaluare a posibilelor daune transfrontaliere
cauzate de această activitate, inclusiv orice evaluare a impactului asupra mediului.
• În cazul în care evaluarea indică un risc de a provoca vătămări transfrontaliere
semnificative, statul de origine furnizează statului susceptibil să fie afectat o notificare
în timp util a riscului și evaluării și îi transmite acestuia tehnicile disponibile și toate
celelalte date relevante, precum și informațiile pe care se bazează evaluarea.
• Statul de origine nu ia nicio decizie privind autorizarea activității până la primirea, într-
o perioadă care nu depășește șase luni, a răspunsului din partea statului care poate fi
afectat.
• Statele interesate se consultă, la cererea oricăreia dintre ele, în vederea obținerii de
soluții acceptabile cu privire la măsurile care trebuie adoptate pentru a preveni
vătămările transfrontaliere semnificative sau, în orice caz, pentru a reduce riscul
acestora. La începutul acestor consultări, statele în cauză convin, cu privire la un termen
rezonabil pentru consultări.
• Statele în cauză caută soluții bazate pe un echilibru echitabil de interese,
• În cazul în care consultările nu reușesc să conducă la o soluție convenită, statul de
origine ține totuși seama de interesele statelor care ar putea fi afectate în cazul în care
107
decide să autorizeze activitatea care urmează să fie exercitată, fără a aduce atingere
drepturile oricărui stat care poate fi afectat.
• Pentru a realiza un echilibru echitabil de interese, statele în cauză iau în considerare toți
factorii și circumstanțele relevante, inclusiv:
(a) gradul de risc de vătămare transfrontalieră semnificativă și disponibilitatea mijloacelor de
prevenire a acestui prejudiciu, minimizarea riscului acestora sau repararea prejudiciului;
(b) importanța activității, ținând cont de avantajele sale generale de caracterul social, economic
și tehnic pentru statul de origine în raport cu potențialul prejudiciu pentru statul susceptibil de
a fi afectat;
c)riscul de vătămare semnificativă a mediului și disponibilitatea mijloacelor de prevenire a
acestor daune sau minimizarea riscului sau restabilirea mediului;
(d) gradul în care statul de origine și, după caz, statul susceptibil de a fi afectat sunt pregătiți să
contribuie la costurile de prevenire;
(e) viabilitatea economică a activității în raport cu costurile de prevenire și posibilitatea
desfășurării activității în altă parte sau prin alte mijloace sau înlocuirea acesteia cu o activitate
alternativă;
(f) standardele de prevenire pe care statul probabil să fie afectat se aplică acelorași activități
comparabile și standardelor aplicate în practici regionale sau internaționale comparabile.
• Dacă un stat are motive rezonabile să creadă că o activitate planificată sau desfășurată
în statul de origine poate implica riscul de a-i provoca daune transfrontaliere
semnificative, acesta poate solicita statului de origine să se conformeze prevederilor
proiectului
• În cazul în care statul de origine constată totuși că nu este obligat să furnizeze o
notificare, acesta informează statul solicitant într-un termen rezonabil, furnizând o
explicație documentată care prezintă motivele acestei constatări .
• Pe parcursul consultărilor, statul de origine stabilește, dacă este solicitat de celălalt stat,
să introducă măsuri adecvate și fezabile pentru a reduce riscul și, dacă este cazul, pentru
a suspenda activitatea în cauză pentru o perioadă rezonabilă.
• În timp ce se desfășoară activitatea, statele în cauză schimbă în timp util toate
informațiile disponibile referitoare la acea activitate relevantă pentru prevenirea unor
daune transfrontaliere semnificative sau, în orice caz, minimizarea riscului acestora. Un
astfel de schimb de informații continuă până când statele în cauză consideră că este
adecvat chiar și după încheierea activității.
• Statele în cauză furnizează, prin mijloacele adecvate, publicului susceptibil să fie afectat
de o activitate din domeniul de aplicare a prezentului proiect informații relevante
referitoare la acea activitate, riscul implicat și prejudiciul care ar putea rezulta.
• Datele și informațiile esențiale pentru securitatea națională a statului de origine sau
pentru protecția secretelor industriale sau a proprietății intelectuale pot fi reținute, dar
statul de origine va coopera cu bună-credință cu statul care poate fi afectat în furnizarea
cât mai multor informații.
• Cu excepția cazului în care statele în cauză nu au convenit altfel pentru protecția
intereselor persoanelor, fizice sau juridice, care pot fi sau sunt expuse riscului de
vătămare transfrontalieră semnificativă ca urmare a unei activități din domeniul de
aplicare al proiectului, un stat trebuie: să nu discrimineze pe baza naționalității sau a
reședinței sau a locului în care s-ar putea produce vătămarea, în acordarea acestor
persoane, în conformitate cu sistemul său juridic, acces la procedurile judiciare sau de
altă natură pentru a solicita protecție sau alte remedii adecvate.
108
• Statul de origine elaborează planuri de urgență pentru a răspunde la situații de urgență,
în cooperare, dacă este cazul, cu statul posibil afectat și organizațiile internaționale
competente.
• Statul de origine comunică, fără întârziere și prin mijloacele cele mai rapide, statului
care poate fi afectat de o situație de urgență cu privire la o activitate care face obiectul
proiectului și îi furnizează toate informațiile relevante și disponibile.
• Prevederile proiectului nu aduc atingere obligațiilor statelor în temeiul tratatelor sau
regulilor relevante de drept internațional cutumiar.
• Orice litigiu privind interpretarea sau aplicarea prevederilor menționate se soluționează
rapid prin mijloace pașnice de soluționare alese prin acordul reciproc al părților, inclusiv
negocieri, mediere, conciliere, arbitraj sau soluționare judiciară.
• În lipsa unui acord privind mijloacele de soluționare pașnică a litigiului într-o perioadă
de șase luni, părțile în litigiu vor recurge, la cererea oricăreia dintre ele, la constituirea
unei comisii imparțiale de constatare a faptelor. Comisia de constatare a informațiilor
este compusă dintr-un membru desemnat de fiecare parte în litigiu și, în plus, un
membru care nu are naționalitatea niciunei părți la litigiul ales de membrii desemnați
care vor îndeplini funcția de președinte.
3. Răspunderea pentru pagubele cauzate în cazul daunelor

transfrontaliere ale activităților periculoase
Proiectul de Principii privind atribuirea răspunderii pentru pagube

în cazul daunelor transfrontaliere ale activităților periculoase,
adoptat de CDI la sesiunea din 2006
Proiectul de principii se aplică daunelor transfrontaliere cauzate de activități periculoase

neinterzise de dreptul internațional. Scopurile proiectului de principii sunt: să asigure o
compensare promptă și adecvată victimelor daunelor transfrontaliere și protecția mediului în
caz de daune transfrontaliere, în special în ceea ce privește atenuarea daunelor aduse mediului
și restabilirea sau reîncadrarea acestuia.
Fiecare stat ar trebui să ia toate măsurile necesare pentru a se asigura că sunt disponibile
compensații rapide și adecvate pentru victimele daunelor transfrontaliere cauzate de activități
periculoase situate pe teritoriul său sau în altă parte sub jurisdicția sau controlul său. Aceste
măsuri ar trebui să includă impunerea răspunderii asupra operatorului sau, dacă este cazul, altei
persoane sau entități. O astfel de răspundere nu ar trebui să necesite dovada defecțiunii. Aceste
măsuri ar trebui să includă, de asemenea, cerința operatorului sau, după caz, a unei alte persoane
sau entități, de a stabili și menține securitatea financiară, cum ar fi asigurarea, obligațiunile sau
alte garanții financiare pentru acoperirea creanțelor de compensare. În cazuri adecvate, aceste
măsuri ar trebui să includă cerința pentru înființarea de fonduri la nivel național. Statul de
109
origine ar trebui să se asigure, de asemenea, că sunt puse la dispoziție resurse financiare
suplimentare.
Statele furnizează organismelor lor judiciare și administrative interne competența necesară

și se asigură că aceste organisme au la dispoziție remedii prompte, adecvate și eficiente în caz
de daune transfrontaliere cauzate de activități periculoase situate pe teritoriul lor sau în alt mod
sub jurisdicția sau controlul lor. Victimele daunelor transfrontaliere ar trebui să aibă acces la
căile de atac în statul de origine care nu sunt mai puțin prompte, adecvate și eficiente decât cele
disponibile victimelor care suferă daune, din același incident, pe teritoriul statului respectiv.
Prevederile anterioare nu aduc atingere dreptului victimelor de a solicita remedii, altele decât
cele disponibile în statul de origine. Statele pot prevedea recurgerea la procedurile
internaționale de soluționare a creanțelor care sunt rapide și implică cheltuieli minime. Statele
ar trebui să garanteze accesul adecvat la informațiile relevante pentru urmărirea căilor de atac,
inclusiv cererile de compensare.
În cazul în care, pentru anumite categorii de activități periculoase, acordurile globale,

regionale sau bilaterale specifice ar oferi aranjamente eficiente privind compensarea, măsurile
de răspuns și căile de atac internaționale și interne, ar trebui să se depună toate eforturile pentru
a încheia astfel de acorduri specifice. Aceste acorduri ar trebui să includă, după caz, aranjamente
pentru ca fondurile industriale și / sau de stat să ofere compensații suplimentare în cazul în care
resursele financiare ale operatorului, inclusiv măsurile de securitate financiară, sunt insuficiente
pentru a acoperi daunele suferite ca urmare a unei incident. Aceste fonduri pot fi proiectate
pentru a suplimenta sau înlocui fondurile naționale din industrie.
Fiecare stat ar trebui să adopte măsurile legislative, de reglementare și administrative
necesare pentru punerea în aplicare a proiectului de principii. Proiectul de principii și măsurile
adoptate pentru punerea în aplicare a acestora se aplică fără discriminare, cum ar fi cea bazată
pe cetățenie, domiciliu sau reședință. Statele ar trebui să coopereze între ele pentru punerea în
aplicare a proiectului de principii.
Răspunderea internaţională a statelor este o instituţie esenţială a dreptului internaţional care

stabileşte consecinţele ce decurg pentru un stat din încălcarea unei obligaţii internaţionale.
Răspunderea poate interveni în două situaţii distincte, dând naştere la două tipuri de răspundere:
a) răspunderea pentru fapte internaţional ilicite (originea normelor încălcate - convenţională sau
cutumiară);b) răspunderea pentru consecinţe prejudiciabile rezultând din activităţi care nu sunt
interzise de dreptul internaţional (activităţi licite per se), răspunderea bazată pe risc. În ceea ce
privește răspunderea pentru consecinţe prejudiciabile rezultând din activităţi care nu sunt interzise
de dreptul internaţional, răspunderea bazată pe risc, C.D.I. a decis că se au în vedere atât problema
prevenţiei, cât şi a măsurilor de remediere a daunelor cauzate. Astfel C.D.I. a adoptat la cea de-a 53
sesiune din noiembrie 2001, proiectul de articole privind ,,Prevenirea prejudiciilor transfrontiere
rezultate din activităţi periculoase”, iar în 2006 proiectul de articole privind ,,Principii privind
atribuirea pierderilor în cazul daunelor transfrontiere rezultate din activităţi periculoase”. În anul
2010, Adunarea Generală O.N.U. a stabilit ca cele două proiecte de articole să constituie obiectul
110
discuţiilor celei de-a 68-a sesiuni sub titlul ,,Consideraţii privind prevenirea prejudiciilor
transfrontiere rezultate din activităţi periculoase şi atribuirea pierderilor în cazul acestor prejudicii”.
Prin Rezoluția Adunării Generale ONU 68/114 din 16 decembrie 2013, Adunarea Generală ONU a
invitat guvernele statelor membre ONU să prezinte observații suplimentare cu privire la orice acțiuni
viitoare, în special cu privire la forma articolelor și principiilor respective, ținând cont de
recomandările formulate de Comisia de Drept Internațional în acest sens, inclusiv în ceea ce privește
elaborarea unor convenții pe baza proiectelor elaborate, precum și despre orice practică legată de
aplicarea articolelor și principiilor. Totodată, Adunarea Generală ONU a solicitat Secretarului
General ONU să realizeze o culegere cu deciziile instanțelor internaționale, dar și cu practica
adoptată de alte organisme internaționale privind aplicarea articolelor și principiilor stabilite în cele
două proiecte. Dezbaterile asupra celor două proiecte de articole au continuat și în anul 2016, dar și
în anul 2019. Prin Rezoluția Adunării Generale ONU 74/189 din 18 decembrie 2019 hotărându-se
includerea subiectului pe ordinea de zi provizorie a celei de-a 77 sesiune a Adunării Generala ONU
care este programată pentru anul 2022. (https://legal.un.org/ilc/guide/9_7.shtml)
1.În realizarea protecției mediului înconjurător se aplică principiul:

a.folosește ceea ce îți aparține, fără să ai în vedere daunele produse altuia;
b.statele trebuie să ia măsuri pentru prevenirea daunelor care s-ar putea produce pe teritoriul
aflat sub suveranitatea acestora fără să țină cont de posibilitatea producerii daunelor
transfrontaliere;
c.folosește ceea ce îți aparține în așa fel încât să nu producă daune altuia.
2.În domeniul răspunderii statelor pentru consecinţe prejudiciabile rezultând din
activităţi care nu sunt interzise de dreptul internaţional (activităţi licite per se) a fost
adoptat următorul proiect de articole:
a)Proiectele de articole privind Dreptul aplicabil aquiferelor transfrontaliere;
b) Proiectul de articole privind prevenirea daunelor transfrontaliere ale activităților periculoase,
adoptat de CDI la sesiunea din 2001;
c)Proiectul de articole privind protecția persoanelor în caz de dezastre.
3.Dintre obligațiile stabilite în Proiectul de articole privind prevenirea daunelor
transfrontaliere ale activităților periculoase, adoptat de CDI la sesiunea din 2001 indicăm:
a)obligația de a asigura o compensare promptă și adecvată victimelor daunelor transfrontaliere
și protecția mediului în caz de daune transfrontaliere;
b) obligația de atenuare a daunelor aduse mediului și restabilirea sau reîncadrarea acestuia;
c)obligația statului de origine de a îndeplinii procedura autorizării prealabile.
4.Dintre obligațiile stabilite în Proiectul de Principii privind atribuirea răspunderii
pentru pagube în cazul daunelor transfrontaliere ale activităților periculoase, adoptat de
CDI la sesiunea din 2006 indicăm:
a)obligația de a asigura o compensare promptă și adecvată victimelor daunelor transfrontaliere
și protecția mediului în caz de daune transfrontaliere;
b) obligația statul de origine de a lua toate măsurile adecvate pentru a preveni daunele
transfrontaliere semnificative sau, în orice caz, pentru a reduce riscul producerii acestora;
c)obligația statului de origine de a îndeplinii procedura autorizării prealabile.
111
1.c; 2.b; 3.c; 4.a.

Bucureşti, 2020;
• Felicia Maxim, Dreptul răspunderii statelor pentru fapte
internaţional ilicite, ediţia a-II-a revăzută și adăugită, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2012
112
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR.VI
RĂSPUNDEREA INTERNAȚIONALĂ A STATELOR
Cuprins

ilicit
4.Conţinutul răspunderii internaţionale a statelor şi consecinţele sale
113
OBIECTIVE SPECIFICE
Cunoașterea cazurilor în care se declanșează răspunderea

statelor la nivel internațional
Înțelegerea condițiilor în care se declanșează răspunderea

statelor pentru fapte internațional ilicite
Identificarea cauzelor care exclud caracterul ilicit al

faptului internațional
Înțelegerea conținutului răspunderii și a consecințelor

acesteia
Cunoașterea formelor de reparare a prejudiciului
114
1.CONSIDERAȚII GENERALE
Răspunderea statelor poate interveni în două situaţii distincte,

dând naştere la două tipuri de răspundere:
a) răspunderea pentru fapte internaţional ilicite (originea

normelor încălcate - convenţională sau cutumiară);
b) răspunderea pentru consecinţe prejudiciabile rezultând din

activităţi care nu sunt interzise de dreptul internaţional (activităţi licite
per se), răspunderea bazată pe risc.
Răspunderea internaţională a statelor este o instituţie esenţială a dreptului internaţional

care stabileşte consecinţele ce decurg pentru un stat din încălcarea unei obligaţii internaţionale.
Răspunderea poate reveni statelor, dar şi altor subiecte de drept internaţional: organizaţii
internaţionale, popoare care luptă pentru eliberare, după cum poate reveni şi persoanei fizice.
Răspunderea statelor poate interveni în două situaţii distincte, dând naştere la două
tipuri de răspundere:
a) răspunderea pentru fapte internaţional ilicite (originea normelor încălcate -

convenţională sau cutumiară);
b) răspunderea pentru consecinţe prejudiciabile rezultând din activităţi care nu sunt
interzise de dreptul internaţional (activităţi licite per se), răspunderea bazată pe risc.
În general, răspunderea în dreptul internaţional nu a beneficiat de o codificare completă,
dezbaterile fiind de lungă durată şi controversate, astfel încât, în domeniul răspunderii
internaţionale, normele juridice create pe cale convenţională au fost în număr redus. Prin
urmare, literatura de specialitate s-a preocupat îndeaproape de studiul răspunderii internaţionale
a statelor, iar practica ne-a oferit cazuri numeroase în care s-a stabilit răspunderea internaţională
în sarcina unor state. Importanţa răspunderii, care poate fi considerată un principiu la nivel
internaţional, şi frecvenţa cazurilor din practică nu au determinat intensificarea codificării,
astfel că, abia după 50 de ani de activitate Comisia de Drept Internaţional (C.D.I.) a prezentat
proiectul de articole privind răspunderea statelor pentru fapte internaţional ilicite Adunării
115
Generale O.N.U care l-a adoptat prin rezoluţia 56/83 din 12 decembrie 2001. În anul 2004,
Adunarea Generală O.N.U. a adoptat Rezoluţia nr. 59/35 prin care s-a solicitat guvernelor
statelor membre O.N.U. să acorde o atenţie specială Proiectului adoptat în 2001 şi să-şi exprime
părerile asupra modalităţii de codificare. Secretarului General O.N.U. i-a revenit misiunea de
a pregăti o culegere de decizii ale curţilor şi tribunalelor internaţionale, precum şi a altor entităţi,
care împreună cu observaţiile guvernelor statelor membre să constituie obiectul discuţiilor pe
agenda sesiunii anului 2007. Ulterior discuţiile au continuat, Adunarea Generală O.N.U.
stabilind că pe agenda de lucru a celei de-a şaizeci şi cincea sesiuni să se înscrie tema
răspunderii statelor pentru fapte internaţional ilicite. În acest sens se reiterează obligaţia
guvernelor statelor membre de a analiza proiectul elaborat, precum şi culegerea de decizii ale
curţilor şi tribunalelor internaţionale pentru a se putea discuta forma juridică pe care ar putea
să o îmbrace proiectul adoptat în 2001. În anul 2010, Adunarea Generală O.N.U. a stabilit că
tema privind răspunderea statelor pentru fapte internaţional ilicite va constitui obiectul
discuţiilor celei de-a 68-a sesiuni, urmând să se discute posibilitatea adoptării unei convenţii
având la bază proiectul elaborat de CDI.
Proiectul cuprinde patru părţi (un număr de 59 de articole):
➢ Răspunderea statelor pentru fapte internaţional ilicite (partea I-a);
➢ Conţinutul răspunderii internaţionale a unui stat şi consecinţele faptului ilicit (Partea
a -II-a);
➢ Punerea în aplicare a răspunderii internaţionale a unui stat (Partea a-III-a);
➢ Prevederi generale (Partea a IV-a).
O altă preocupare a C.D.I. este răspunderea pentru consecinţe prejudiciabile rezultând
din activităţi care nu sunt interzise de dreptul internaţional, răspunderea bazată pe risc. După o
serie de dezbateri, C.D.I. a decis că în materia răspunderii pentru prejudicii rezultate din
activităţi licite se va avea în vedere atât problema prevenţiei, cât şi a măsurilor de remediere a
daunelor cauzate. Astfel C.D.I. a adoptat la cea de-a 53 sesiune din noiembrie 2001, proiectul
de articole privind ,,Prevenirea prejudiciilor transfrontiere rezultate din activităţi periculoase”,
iar în 2004 proiectul de articole privind ,,Principii privind atribuirea pierderilor în cazul
daunelor transfrontiere rezultate din activităţi periculoase”. Ca şi în cazul precedent, al
răspunderii statelor pentru fapte internaţional ilicite, Adunarea Generală a O.N.U. a recomandat
guvernelor statelor membre să analizeze proiectele pentru a le putea discuta în cadrul celei de-
a 65-a sesiuni din 2010. În anul 2010, Adunarea Generală O.N.U. a stabilit ca cele două proiecte
de articole să constituie obiectul discuţiilor celei de-a 68-a sesiuni sub titlul ,,Consideraţii
privind prevenirea prejudiciilor tranfrontiere rezultate din activităţi periculoase şi atribuirea
pierderilor în cazul acestor prejudicii”
116
2. Fundamentul răspunderii pentru fapte ilicite și condițiile necesare

pentru existența unui fapt ilicit
Unul dintre principiile adânc înrădăcinate în teoria şi practica

dreptului internaţional este principiul care stabileşte că orice
conduită a unui stat, care conform dreptului internaţional este
calificată ca nelegală, atrage răspunderea statului. Cu alte
cuvinte, dacă un stat se face vinovat de săvârşirea unui fapt
ilicit împotriva altui stat apare un raport juridic direct între cele
două state, raport care generează răspunderea internațională a
statului vinovat.
Există un fapt internaţional ilicit al statului atunci când
conduita sa constând într-o acţiune sau omisiune întruneşte
două condiţii:
1.este susceptibilă de a fi atribuită statului potrivit dreptului
internaţional (condiție de ordin subiectiv);
2. constituie o încălcare a unei obligaţii internaţionale a statului
(condiție de ordin obiectiv).
Unul dintre principiile adânc înrădăcinate în teoria şi practica dreptului internaţional este
principiul care stabileşte că orice conduită a unui stat, care conform dreptului internaţional este
calificată ca nelegală, atrage răspunderea statului. Cu alte cuvinte, dacă un stat se face vinovat
de săvârşirea unui fapt ilicit împotriva altui stat apare un raport juridic direct între cele două
state, aşa cum a arătat Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională în cazul privind fosfaţii din
Maroc, judecătorul Huber afirmând ,,răspunderea este corolarul necesar al unui drept. Toate
drepturile având caracter internaţional implică răspunderea internaţională. Răspunderea se
reflectă în datoria de a repara dauna, dacă obligaţia în discuţie nu a fost îndeplinită”.
Dreptul internaţional clasic, abordând concepţia civilistă din dreptul intern, a considerat
culpa ca temei al răspunderii. Teoria subiectivă bazată pe culpă datează din vremea lui Grotius
şi a fost preluată din dreptul roman fiind susţinută de postulatul inadmisibil, că statul ar fi
înzestrat cu o voinţă independentă de cea a organelor sale. În susţinerea concepţiei bazată pe
culpă, profesorul francez Georges Scelle identifică statul cu activitatea organelor sau agenţilor
acestuia. Implicând în toate cazurile acţiuni individuale, culpa ar rezulta din atitudinea agenţilor
statului constând în incompetenţă, exces de putere, deturnarea puterii etc., toate acestea fiind
imputabile statului. Adepţii teoriei subiective sunt din ce în ce mai puţini, prevalând în prezent
teoria obiectivă, conform căreia săvârşirea unui fapt ilicit este suficientă pentru a declanşa
răspunderea internaţională a statelor. Condiţionarea răspunderii statelor de culpă ar limita mult
materia răspunderii internaţionale a statelor. Existenţa culpei nu este necesară, fiind suficient
faptul că s-a produs încălcarea dispoziţiilor legale prin săvârşirea unui fapt ilicit.
În doctrina modernă de drept internaţional faptul internaţional ilicit şi nu culpa
117
constituie fundamentul răspunderii subiectelor de drept internaţional. Această concepţie se
reflectă şi în proiectul de articole al C D I, care în art. 1 prevede că orice fapt internaţional ilicit
al unui stat angajează răspunderea sa internaţională. Calificarea unui fapt internaţional ca fapt
ilicit se face numai prin raportare la dreptul internaţional. O asemenea calificare nu este afectată
de calificarea aceluiaşi fapt ca licit de dreptul intern al unui stat (art.3 din proiect).
Există un fapt internaţional ilicit al statului atunci când conduita sa constând într-
o acţiune sau omisiune întruneşte două condiţii:
1.este susceptibilă de a fi atribuită statului potrivit dreptului internaţional
(condiție de ordin subiectiv);
2. constituie o încălcare a unei obligaţii internaţionale a statului (condiție de ordin
obiectiv).
Referitor la prima condiție de ordin subiectiv, analiza care urmează are în vedere
prezentarea cazurilor în care conduita ilicită este imputabilă statului.
a.Statul răspunde indiferent dacă aceste fapte provin de la organele/autoritățile
legislative, executive sau judecătorești, de la organele centrale sau locale sau de la
persoane abilitate să acţioneze pe seama acestuia.
Textele din proiect reglementează toate situaţiile, interpretarea textului arătând că nu are
importanţă locul pe care-l ocupă organul de stat în structura organizatorică internă, odată ce se
face culpabil de un fapt internaţional ilicit, statul răspunde.
b.Statul răspunde pentru faptele persoanelor sau entităților care nu sunt organe ale
statului, dar sunt împuternicite prin dreptul statului respectiv să exercite elemente de
autoritate guvernamentală,dacă persoanele sau entitățile au acționat în această calitate în
situația dată.
c.Conduita organelor menţionate este considerată că aparţine statului, chiar dacă acestea
acţionează în afara competenţelor pe care le au sau chiar dacă acţionează în contradicţie cu
dispoziţiile primite. În concluzie statul răspunde pentru faptele unui organ al său sau ale
unei persoane sau entități împuternicite cu exercitarea elementelor de autoritate
guvernamentală, chiar dacă aceștia acționează în exercitarea elementelor de autoritate
guvernamentală, în această capacitate cu depășirea atribuțiilor sau contravenind
instrucțiunilor.
d. Statul răspunde la nivel internațional și în cazul faptelor unei persoane sau a uni
grup de persoane care au acționat pe baza instrucțiunilor statului sau sub îndrumarea și
controlul statului respectiv.
e. Conform proiectului de articole conduita unei persoane sau a unui grup de persoane
poate fi considerată un fapt al statului conform dreptului internaţional, dacă persoana
sau grupul de persoane exercită în fapt elemente de autoritate guvernamentală în absenţa
sau lipsa autorităţii oficiale în circumstanţe ce reclamă exerciţiul unor astfel de elemente
de autoritate. Din analiza dispoziţiilor prezentate apreciem că se pot identifica trei condiţii ce
trebuie îndeplinite pentru a fi angajată răspunderea statului:conduita să reflecte efectiv
exercitarea elementelor de autoritate guvernamentală;conduita trebuie exercitată în absenţa sau
118
lipsa autorităţii oficiale;circumstanţele existente să reclame exercitarea elementelor de
autoritate guvernamentală.
f.Se atribuie statului conduita unui organ care a fost pus la dispoziţia statului în
cauză de un alt stat sau de o organizaţie internaţională, dacă acest organ acţionează în
exercitarea unor elemente ale autorităţii guvernamentale a statului la dispoziţia căruia a
fost pus.
g.Conduita unui organ al unei mişcări insurecţionale care este stabilită pe teritoriul
statului sau pe un alt teritoriu care se află sub administrarea statului, nu poate fi considerată un
fapt al statului conform dreptului internaţional. Un fapt al mişcării insurecţionale care poate
deveni noul guvern al statului poate fi considerat un fapt al statului.
h.Conduita care nu poate fi imputată unui stat conform cazurilor prezentate mai
sus, va fi totuși considerată un act al statului în cauză, dacă și în măsura în care statul
confirmă că își asumă conduita respectivă ca fiind a sa proprie.
Referitor la cea de-a doua condiție de ordin obiectiv, conform căreia faptul internațional
ilicit constituie o încălcare a unei obligaţii internaţionale a statului, în prima formă a proiectului
de articole s-a realizat deosebirea între crime şi delicte internaţionale (art.19 din proiectul
anterior). Ca urmare, din punct de vedere al răspunderii statelor, în lucrările sale de început,
C.D.I. a făcut o distincţie netă între crimă internaţională şi delict internaţional. Potrivit art. 19
al proiectului de articole din 1996 un fapt ilicit constând într-o încălcare de către un stat a unei
obligaţii internaţionale atât de esenţială pentru protecţia unor interese fundamentale ale
comunităţii internaţionale, încât încălcarea ei este recunoscută drept crimă de această
comunitate în ansamblul ei, constituie crimă internaţională.
În acest sens în lucrările de codificare ale C.D.I. erau date ca exemplu:
➢ încălcarea gravă a unei obligaţii de importanţă esenţială pentru menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale, cum este interzicerea agresiunii;
➢ încălcarea gravă a unei obligaţii internaţionale de importanţă esenţială pentru salvgardarea
dreptului popoarelor la autodeterminare, cum este interzicerea stabilirii şi menţinerii cu forţa a
dominaţiei coloniale;
➢ încălcarea gravă pe scară largă a unei obligaţii de importanţă esenţială pentru salvgardarea
persoanei umane, cum sunt interzicerea sclaviei, a genocidului şi a apartheidului;
➢ încălcarea gravă a unei obligaţii internaţionale de importanţă esenţială pentru salvgardarea şi
păstrarea mediului, cum sunt cele care interzic poluarea masivă a aerului sau a mărilor.
Para. 4 din art. 19 al proiectului contura conceptul de delict internaţional statuând că orice
fapt internaţional ilicit care nu este o crimă conform dispoziţiilor anterioare constituie un delict
internaţional. Dispoziţia viza în principal delimitarea categoriei crimelor internaţionale de
categoria reziduală a delictelor internaţionale.
Însă, delimitarea nu a mai fost reţinută în forma finală a Proiectului de articole (2001),
considerându-se că nu pot fi dezvoltate consecinţe penale pentru state în cazul violării normelor
fundamentale. Distincţia realizată între crime şi delicte prezenta importanţă datorită faptului că
sublinia protecţia valorilor esenţiale pentru societatea internaţională, dar totodată nu era bine
localizată în proiectul de articole, deoarece prezenta mai mult o abordare penală decât una
internaţională. În rapoartele prezentate, J.Crawford a încercat să realizeze un consens între
membrii Comisiei înlocuind noţiunea de crimă cu conceptul de „o încălcare gravă de către un stat
119
a unei obligaţii faţă de comunitatea internaţională în ansamblul ei, esenţială pentru protecţia
intereselor sale fundamentale”.C.D.I. a reglementat încălcările grave ale obligaţiilor stabilite în
baza normelor imperative ale dreptului internaţional general în Capitolul III din Partea a-II-a a
Proiectului privind conţinutul răspunderii statelor. Identificarea violărilor grave a unei obligaţii
internaţionale se va face prin raportate la două criterii: primul criteriu are în vedere o violarea a
unei obligaţii stabilite conform unei norme imperative de drept internaţional general, iar cel de-
al doilea criteriu priveşte consecinţele produse ce sunt considerate sub aspectul întinderii sau
naturii lor. Calificare încălcărilor obligaţiilor internaţionale ca grave a fost introdusă de
dispoziţiile art. 40 din Proiectul C.D.I., considerându-se că violarea unei asemenea obligaţii este
gravă dacă ea denotă din partea statului responsabil o neexecutare flagrantă sau sistematică a
respectivei obligaţii.
În ceea ce priveşte obligaţia încălcată, se stabileşte că există o încălcare a unei obligaţii
internaţionale, atunci când conduita statului nu corespunde comportamentului prescris de norma
de drept internaţional. Obligaţia internaţională trebuie să fie în vigoare la momentul încălcării,
neavând importanţă originea obligaţiei încălcate. S-au reţinut aspectele privind distincţia dintre
obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace şi calificarea în obligaţii cu caracter continuu şi acte
compuse. Prin urmare, în ceea ce privește condițiile care se stabilesc cu privire la obligațiile
internaționale ale statelor, proiectul de articole final arată că răspunderea internaţională a statelor
poate fi declanşată indiferent de originea obligaţiei încălcate. Stabilirea originii obligaţiei
internaţionale este determinată de existenţa unui număr variat de izvoare ale dreptului
internaţional şi de posibilitatea determinării unor consecinţe specifice în funcţie de sursa
obligaţiei. Astfel se pot identifica obligaţii asumate în baza unor cutume, obligaţii ce izvorăsc din
tratate, obligaţii determinate de aplicarea unui principiu general de drept internaţional, obligaţii
impuse prin decizii adoptate de un organ competent al unei organizaţii internaţionale, obligaţii
izvorâte din hotărârile C.I.J. sau din deciziile arbitrale şi obligaţii asumate în baza unui act
unilateral al statului. Pentru a se putea vorbi de răspunderea statului în plan internaţional, trebuie
să facem referire la o conduită contrară conduitei stabilite printr-o obligaţie în vigoare în
momentul producerii faptului ilicit. Problema ce determină neclarităţi este aceea a stabilirii
momentului în care obligaţia ia naştere şi momentul în care obligaţia a încetat să mai producă
efecte. Conţinutul specific al obligaţiei asumate sau tipul de conduită particular solicitat statului
nu va produce consecinţe asupra răspunderii.
Complexitatea vieţii internaţionale determină asumarea de obligaţii cu un conţinut complex
şi variat, ceea ce poate duce la întrebarea dacă conţinutul obligaţiilor internaţionale are influenţă
asupra declanşării răspunderii internaţionale. Conform principiilor stabilite există o încălcarea a
unei obligaţii specifice de drept internaţional în cazul în care obligaţia respectivă este în vigoare
pentru stat în momentul în care a adoptat conduita contrară comportamentului impus de obligaţie.
Regula precizată este foarte clară pentru conduitele care se produc instantaneu. Proiectul
stabileşte, într-o oarecare măsură, delimitarea dintre încălcarea ce nu se extinde în timp şi faptul
ilicit continuu prin sublinierea importanţei identificării momentului de început şi momentului în
care faptul a luat sfârşit, precizându-se că efectele produse ulterior nu sunt considerate o
prelungire a faptului ilicit produs. Se recunoaşte existenţa faptelor compuse ce sunt constituite
dintr-o serie de acţiuni sau inacţiuni privite ca un întreg care determină un fapt ilicit, dar nu se
exclude posibilitatea ca fiecare fapt în parte să fie ilicit prin raportare la altă obligaţie
internaţională. În Proiectul C.D.I. astfel de situaţii sunt reglementate după cum urmează:
1).Încălcarea unei obligaţii internaţionale de către un stat printr-o serie de acţiuni sau omisiuni
definite în ansamblu ca un fapt ilicit, se produce când acţiunea sau omisiunea ce are loc, luată cu
120
alte acţiuni sau omisiuni, este suficientă în vederea constituirii unui fapt ilicit; 2).În astfel de
cazuri, încălcarea se extinde pe întreaga perioadă de timp începând cu prima acţiune sau inacţiune
din serie şi durând atâta timp cât aceste acţiuni sau omisiuni se repetă şi, rămân în neconformitate
cu obligaţiile internaţionale.
3. Cauzele care exclud caracterul ilicit al faptului
Categoria circumstanţelor care exclud caracterul ilicit a fost

dezvoltată de C.D.I. în cadrul lucrărilor privind răspunderea
pentru prejudiciile cauzate străinilor, dar şi în cadrul
problemelor privind dreptul tratatelor. Importanţa sub aspect
juridic şi utilitatea practică a cauzelor au determinat Comisia
să includă cauzele menţionate în Proiectul privind răspunderea
statelor pentru fapte ilicite, în cadrul capitolului V care
consacră şase circumstanţe: consimţământul(articolul 20),
legitima apărare(articolul 21), contramăsurile(articolul 22),
forţa majoră (articolul 23), starea de primejdie (articolul 24) şi
starea de necesitate (articolul 25). În cadrul articolului 26 se
statuează o regulă cu caracter general care interzice
posibilitatea invocării împrejurărilor enumerate în cazul în
care violarea se produce asupra normelor peremtorii ( jus
cogens) de drept internaţional general.
Categoria circumstanţelor care exclud caracterul ilicit a fost dezvoltată de C.D.I. în

cadrul lucrărilor privind răspunderea pentru prejudiciile cauzate străinilor, dar şi în cadrul
problemelor privind dreptul tratatelor. Importanţa sub aspect juridic şi utilitatea practică a
cauzelor au determinat Comisia să includă cauzele menţionate în Proiectul privind răspunderea
statelor pentru fapte ilicite, în cadrul capitolului V care consacră şase circumstanţe:
consimţământul(articolul 20), legitima apărare(articolul 21), contramăsurile(articolul 22), forţa
majoră (articolul 23), starea de primejdie (articolul 24) şi starea de necesitate (articolul 25). În
cadrul articolului 26 se statuează o regulă cu caracter general care interzice posibilitatea
invocării împrejurărilor enumerate în cazul în care violarea se produce asupra normelor
peremtorii ( jus cogens) de drept internaţional general.
Aspectele identificate în practica şi jurisprudenţa internaţională ne îndreptăţesc să
susţinem ceea ce teoria a confirmat că pentru a se clasifica drept o cauză care exclude caracterul
ilicit, consimţământul trebuie să fie exprimat expres, atribuit statului, dat înaintea comiterii
faptului, iar faptul să rămână în limitele consimţământului.
Dreptul la legitimă apărare este inerent suveranităţii tuturor statelor, dar pentru a se putea
invoca o situaţie de legitimă apărare sunt necesare următoarele condiţii: o acţiune agresivă, un
atac material direct, imediat şi injust; atacul să fie îndreptat împotriva statului, suveranităţii sau
a intereselor sale legitime; atacul să creeze un pericol grav; apărarea să fie proporţională cu
gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul.
Pentru ca un stat să justifice recurgerea la contramăsuri este necesară existenţa anumitor
cerinţe: existenţa faptului ilicit, contramăsurile să fie exercitate numai împotriva statului
121
vinovat, contramăsurile să aibă caracter reversibil, existenţa proporţionalităţii între faptul ilicit
şi contramăsurile aplicate, precum şi scopul urmărit, adică determinarea statului vinovat să
înceteze faptul ilicit şi să acopere prejudiciul datorat. Contramăsurile pot fi luate de statul
victimă pentru a-l obliga pe statul autor al faptului să-şi îndeplinească obligaţiile asumate la
nivel internaţional, să pună capăt conduitei ilicite şi să furnizeze reparaţia necesară statului
injuriat. contramăsurile vor fi justificate numai în perioada în care obligaţia internaţională este
violată, numai în acest interval de timp au caracter licit, evocându-se în aceste condiţii
caracterul temporar sau provizoriu a măsurilor adoptate. Statele trebuie să aleagă în mod
corespunzător contramăsurile astfel încât acestea să poată avea un efect reversibil. Reţinând
importanţa proporţionalităţii în ceea ce priveşte contramăsurile, C.D.I. a socotit că este necesar
a se elabora un articol distinct prin care să se reglementeze proporţionalitatea. În acest sens art.
51 din Proiect stabileşte următoarele: contramăsurile trebuie să fie proporţionale cu prejudiciul
suferit, ţinând cont de gravitatea faptului internaţional ilicit şi de drepturile afectate.
Deoarece contramăsurile sunt privite ca o reminiscenţă a justiţiei private, Comisia a
considerat necesar să stabilească anumite limite, precizând că în ceea ce priveşte
contramăsurile, acestea nu pot aduce atingere: obligaţiei de a nu recurge la forţă sau la
ameninţarea cu forţa; obligaţiilor privind protecţia drepturilor fundamentale ale omului;
obligaţiilor cu caracter umanitar care exclud represaliile; altor obligaţii care decurg din normele
imperative ale dreptului internaţional. Pe de altă parte, statul care adoptă contramăsurile nu este
scutit de obligaţiile sale de a se supune oricărei proceduri de reglementare paşnică a diferendelor
aplicabilă între el şi statul răspunzător şi de a respecta inviolabilitatea agenţilor diplomatici şi
consulari, a arhivelor şi documentelor diplomatice şi consulare. Instituirea unor condiţii
procedurale prin care se limitează recursul la contramăsuri constituie o inovaţie determinată de
practica cutumiară. Procedura stabilită include o serie de acţiuni, care pot interveni anterior
iniţierii contramăsurilor sau fie în timpul aplicării lor. Astfel, statul lezat este obligat ca înainte
de a recurge la contramăsuri să someze statul vinovat, solicitându-i încetarea comportamentului
ilicit şi repararea daunei cauzate. Dacă atenţionarea efectuată nu are efect, statul lezat va notifica
statul vinovat aducându-i la cunoştinţă faptul că va apela la contramăsuri. Posibilitatea iniţierii
negocierilor nu este exclusă, fiind considerată o variantă mai înţeleaptă decât recurgerea la
contramăsuri.
Pentru a putea invoca forţa majoră ca o cauză ce exclude caracterul ilicit al faptului
statului trebuie îndeplinite următoarele condiţii:să fie irezistibilă şi imprevizibilă-un eveniment
neprevăzut, în afara controlului statului; să facă imposibilă comportarea statului în conformitate
cu obligaţia în cauză sau să creeze statului imposibilitatea materială de a realiza că acţiunea sau
inacţiunea, respectiv comportarea sa nu este conformă cu acea obligaţie; statul să nu fi
contribuit în vreun fel la producerea evenimentului.
Starea de primejdie poate exclude caracterul ilicit al faptului, când prin comportamentul
ilicit adoptat nu se produc consecinţe mai grave, decât în cazul în care nu s-ar fi adoptat un
astfel de comportament. Prin urmare se urmăreşte identificarea unei proporţionalităţi între
interesul ocrotit şi conţinutul obligaţiei încălcate. De exemplu, un avion militar încărcat cu
explozibil poate cauza un dezastru în cazul unei aterizări forţate sau un submarin nuclear poate
cauza o contaminare radioactivă de proporţii în portul în care a căutat refugiu. În astfel de
situaţii, nu se poate admite starea de primejdie, deoarece consecinţele produse ar putea fi mult
mai grave. De asemenea starea de primejdie nu este acceptată în cazul în care se identifică
numai contribuţia statului la producerea evenimentului sau contribuţia acestuia în combinaţie
cu alţi factori. Conceptul de stare de primejdie şi condiţiile în care acesta se aplică sunt
consacrate în Proiectul de articole al C.D.I., în art. 24.
Referindu-ne la modul în care conceptul ,,stare de necesitate” şi-a găsit expresia în
Proiectul C.D.I., evidenţiem faptul că bazându-se pe opiniile exprimate în literatura de
specialitate, dar şi în practica şi jurisprudenţa internaţională, Comisia a instituit prin elaborarea
122
art. 25 limitele în care se poate exercita starea de necesitate recurgând la o abordare restrictivă,
după cum urmează:
Necesitatea poate fi invocată de un stat în vederea excluderii caracterului ilicit al unui
fapt numai dacă faptul:
a. este singura cale prin care se poate realiza salvgardarea unui interes esenţial de la un
pericol grav şi iminent; şi
b. nu sunt afectate grav interesele esenţiale ale statului sau statelor faţă de care obligaţia
există, sau faţă de comunitatea internaţională în întregul ei.
În orice caz, necesitatea nu poate fi invocată de un stat pentru a exclude caracterul ilicit
dacă:
a. obligaţia internaţională exclude posibilitatea invocării stării de necesitate; sau
b. statul a contribuit la determinarea situaţiei excepţionale.
Starea de necesitate se deosebeşte de celelalte cauze de excludere a caracterului ilicit, sub
diferite aspecte. De exemplu, deşi din punct de vedere teoretic, starea de primejdie şi starea de
necesitate ar prezenta unele trăsături comune, în sensul că statul care recurge la aceasta ar avea
posibilitatea de a alege între o conduită sau alta, diferenţele sunt determinate de natura
intereselor ocrotite. În acest sens, în cazul stării de primejdie sunt amenințate interesele majore
ale cetățenilor statului, iar în cazul stării de necesitate sunt afectare interesele statului. Starea
de necesitate ar interveni în cazurile privind fiinţa statului, funcţionarea unor servicii esenţiale,
ordinea internă sau mediul înconjurător.
Instituirea cauzelor care exclud caracterul ilicit al faptului unui stat se consideră o
activitate de importanţă majoră impusă de practica statelor şi de deciziile instanţelor
internaţionale. Stabilirea circumstanţelor în care pot fi invocate cauzele analizate este destul de
clară, chiar dacă jurisprudenţa internaţională s-a lovit de multe obstacole în identificarea lor.
Identificarea limitelor, a condiţiilor şi statuarea lor reprezintă, de fapt, principalul scop urmărit
în plan internaţional, de aceea considerăm şi noi, alături de alţi specialişti în domeniu, că prin
analiza aprofundată a circumstanţelor identificate în diferite dispute, a opiniilor din doctrină şi
pe baza comunicărilor guvernelor s-a putut stabili un set de limitări pentru fiecare cauză care
exclude caracterul ilicit al faptului statului. Deşi, chiar şi în aceste condiţii, păreri contradictorii
mai există, se poate afirma că, ceea ce s-a realizat reprezintă standardul maxim şi, că mai mult
nu s-ar fi putut înfăptui sau poate nu ar fi fost permis, ţinând seama de caracterul relaţiilor
internaţionale şi de nivelul şi perspectivele de dezvoltare ale dreptului internaţional general.
Analizați fiecare cauză care exclude caracterul ilicit al faptului

internațional și identificați particularitățile acestora.
123
4. Conţinutul răspunderii internaţionale a statelor şi consecinţele sale
Consecinţele juridice ale faptului ilicit nu afectează îndatorirea statului

răspunzător de a continua să îndeplinească obligaţia încălcată.
Statul răspunzător pentru faptul ilicit este ţinut de următoarele
obligaţii:
➢ de a înceta faptul de încălcare;
➢ de a da asigurări şi garanţii de nerepetare a faptului;
➢ obligaţia de reparare a prejudiciului.
Consecinţele juridice ale faptului ilicit nu afectează îndatorirea statului răspunzător de

a continua să îndeplinească obligaţia încălcată.
Statul răspunzător pentru faptul ilicit este ţinut de următoarele obligaţii:
Restabilirea situaţiei create prin violarea obligaţiei asumate are în vedere, în primul rând,
încetarea comportamentului ilicit şi manifestarea de garanţii că faptul nu se va mai repeta.
Încetarea violării obligaţiei internaţionale constituie prima condiţie ce trebuie îndeplinită pentru
înlăturarea consecinţelor faptului ilicit, fiind tratată ca o obligaţie inerentă a statului vinovat.
Funcţia încetării este de a opri violarea dreptului internaţional şi de a securiza validitatea şi
efectivitatea continuă a regulilor primare. Obligaţia de încetare de către statul vinovat protejează
atât interesele statului sau ale statelor lezate, cât şi pe cele ale comunităţii internaţionale ca întreg
în păstrarea domniei legii. Încetarea nu este opţiunea statului lezat, violarea trebuie să înceteze
chiar dacă statul lezat nu o cere.
Asigurările şi garanţiile privesc restaurarea încrederii în continuarea relaţiilor interstatale.
Cu toate că acestea implică o mai mare flexibilitate decât încetarea nu sunt întâlnite în toate
cazurile. Acestea se întâlnesc în mod obişnuit când statul victimă are motive să creadă că simpla
revenire la situaţia anterioară nu îl protejează satisfăcător.
Solicitările nu sunt, de obicei, exprimate în termeni ce scot în evidenţă asigurările şi
garanţiile, dar reflectă caracteristicile unui comportament viitor care nu va mai urmări potenţiale
încălcări. Asigurările şi garanţiile sunt justificate mai degrabă de ideea de prevenţie, decât de
reparaţie.
124
Calificarea obligaţiei de a da asigurări şi garanţii de nerepetare a faptului ca o consecinţă
legală a unui fapt ilicit s-a înfăptuit prin invocarea practicii statelor şi a jurisprudenţei
internaţionale. Cazul LaGrand a fost considerat un punct de referinţă în ceea ce priveşte
asigurările şi garanţiile acordate de un stat. În cazul menţionat se subliniază neglijenţa evidentă
în privinţa notificării consulare, contrar dispoziţiilor art. 36 din Convenţia de la Viena privind
relaţiile consulare din 1963. Germania a solicitat asigurări şi garanţii cu privire la respectarea
dispoziţiilor Convenţie, pentru viitor.
Statele Unite au argumentat că solicitarea Germaniei de a da asigurări şi garanţii nu
constituie obiectul obligaţiilor izvorâte din Convenţie, iar Curtea nu are competenţa de a-i solicita
astfel de asigurări. În orice caz asigurările şi garanţiile formale au fost fără precedent şi nu pot fi
solicitate. Îndreptăţirea Germaniei la un remediu nu se extinde dincolo de scuzele, pe care Statele
Unite le formulaseră deja.
Problema jurisdicţiei Curţii a fost tranşată în felul următor:„Disputa privind remediile
datorate pentru violarea Convenţiei, susţinută de Germania, este o dispută în afara interpretării
şi aplicării dispoziţiilor Convenţiei, prin urmare o dispută în afara jurisdicţiei Curţii. În ceea ce
priveşte alegerea mijloacelor potrivite, Curtea a subliniat că scuzele nu pot fi considerate
suficiente în cazurile în care străinii sunt subiectele unor detenţii prelungite sau subiectele unor
sentinţe ce stabilesc pedepse ca urmare a neglijenţei notificării consulare.”
În lumina informaţiilor oferite de Statele Unite privind atitudinea pe care o vor adopta în
viitor, Curtea a afirmat că angajamentul expres dat de Statele Unite de a asigura implementarea
măsurilor specifice conform obligaţiilor stabilite de art. 36, para. 1(b), trebuie să fie suficient faţă
de solicitarea Germaniei de a da asigurări în ceea ce priveşte nerepetarea faptului.Cu privire la
solicitarea Germaniei de a da asigurări, Curtea s-a limitat în a stabili că dacă Statele Unite, în
ciuda angajamentului asumat, va eşua în ceea ce priveşte îndeplinirea obligaţiilor privind
notificarea consulară în detrimentul cetăţenilor germani, scuzele nu vor fi suficiente în cazurile
în care indivizii sunt subiecte ale detenţiilor prelungite sau ale condamnărilor şi sentinţelor ce
conţin pedepse severe. În cazuri de acest gen, Statele Unite ar trebui să revină asupra
condamnărilor ţinând seama de violarea drepturilor ce formează obiectul Convenţiei menţionate.
Asigurările şi garanţiile de nerepetare a faptului pot fi solicitate pe calea satisfacţiei
(abrogarea unei măsuri legislative care permite ca încălcarea să aibă loc), caz în care practica
consideră că cele două se suprapun.
Când asigurările şi garanţiile de nerepetare sunt solicitate de un stat victimă, problema
esenţială care apare priveşte consolidarea relaţiilor legale privite din perspectiva viitorului, nu a
trecutului.
Asigurările sunt date în mod normal verbal, în timp ce, garanţiile de nerepetare implică
ceva mai mult, de exemplu, măsuri preventive luate de statul vinovat în vederea înlăturării
posibilităţii de a se produce o altă violare a obligaţiilor asumate. Cu privire la tipul de garanţii
sau la formele pe care poate să le îmbrace o garanţie, practica internaţională nu este uniformă.
Statul victimă solicită de obicei garanţii privind nerepetarea faptului ilicit, fără a specifica forma
pe care acestea o pot îmbrăca sau măsurile care pot fi luate. Astfel, în incidentul Dogger Bank
din anul 1904, Regatul Unit al Marii Britanii a solicitat ,, securitate împotriva recurgerii la astfel
de incidente intolerabile”, după cum în schimbul de note dintre China şi Indonezia ca urmare a
125
atacului din martie 1966 împotriva Consulatului General Chinez de la Jakarta, s-au solicitat
garanţii că astfel de evenimente să nu se mai producă în viitor.
În cazurile în care faptele ilicite produc consecinţe asupra naţionalilor unui stat,
asigurările privesc măsurile care au drept scop protecţia persoanelor şi proprietăţii. În cazul
LaGrand, Curtea a identificat obligaţii specifice pe care Statele Unite le vor avea în vedere în
viitor, dar a adăugat că ,,aceste obligaţii pot fi îndeplinite în modalităţi diferite. Modalităţile pot
fi alese de către Statele Unite”.
Obligaţia de a repara integral prejudiciul cauzat se consideră a fi una din cele două
consecinţe determinate de producerea faptului ilicit. Se afirmă că obligaţia de a repara prejudiciul
cauzat constituie corolarul răspunderii statului, fiind o obligaţie ce rezultă din încălcarea care a
avut loc, mai degrabă decât un drept al statului victimă.
Principiul general al reparării prejudiciului cauzat a fost invocat, făcându-se precizările
necesare, de multe ori în jurisprudenţa internaţională. Astfel, în cazul Factory at Chorzow,
C.P.J.I. a susţinut:,, Este un principiu de drept internaţional, regula conform căreia o încălcare a
unui angajament determină obligaţia de a face reparaţia într-o formă adecvată. Prin urmare,
reparaţia este considerată o consecinţă obligatorie în cazul încălcării unei obligaţii, nefiind
necesară statuarea acesteia în textul convenţiei. Diferenţele care pot apărea cu privire la reparaţii
sunt consecinţe determinate de modalitatea de aplicare”.
Prejudiciul este, de regulă, consecinţa negativă a încălcării unei

reguli de drept, de unde şi obligaţia statului răspunzător de a
repara prejudiciul cauzat prin faptul ilicit (art.31 din proiectul
CDI). Cu toate acestea, proiectul de articole, în art. 1, nu reţine
prejudiciul ca o condiţie esenţială a declanşării răspunderii.
Încălcarea unei norme de drept internaţional şi/sau prejudiciul dă
naştere unui nou raport juridic între autorul încălcării normei şi
un alt subiect de drept internaţional (art. 33 din proiectul de
articole al CDI), dar prejudiciul nu constituie o condiţie pentru
declanşarea răspunderii statului autor al încălcării.
Pentru ca prejudiciul să fie luat în considerare la declanşarea

răspunderii (sau mai exact la stabilirea cuantumului său) sunt
necesare următoarele condiţii:să existe raportul de cauzalitate
între prejudiciu şi conduita ilicită; să existe un subiect afectat
(individualizat -un stat- sau un grup de state sau comunitatea
internaţională în ansamblul său).
126
a.Prejudiciul este, de regulă, consecinţa negativă a încălcării unei reguli de drept, de
unde şi obligaţia statului răspunzător de a repara prejudiciul cauzat prin faptul ilicit (art.31 din
proiectul CDI). Cu toate acestea, proiectul de articole, în art. 1, nu reţine prejudiciul ca o condiţie
esenţială a declanşării răspunderii.
Încălcarea unei norme de drept internaţional şi/sau prejudiciul dă naştere unui nou raport
juridic între autorul încălcării normei şi un alt subiect de drept internaţional (art. 33 din proiectul
de articole al CDI), dar prejudiciul nu constituie o condiţie pentru declanşarea răspunderii statului
autor al încălcării.
Pentru ca prejudiciul să fie luat în considerare la declanşarea răspunderii (sau mai exact
la stabilirea cuantumului său) sunt necesare următoarele condiţii:să existe raportul de cauzalitate
între prejudiciu şi conduita ilicită; să existe un subiect afectat (individualizat -un stat- sau un grup
de state sau comunitatea internaţională în ansamblul său).
Prejudiciul include orice daună materială sau morală. Dauna materială se referă la
daune cauzate bunurilor sau altor interese ale statului victimă ori naţionalilor săi (în cadrul
protecţiei diplomatice), care pot fi cuantificabile.Daunele morale pot include situaţii de
afectare a prestigiului, onoarei sau demnităţii statului victimă ori suferinţe provocate unor
persoane (acestea uneori pot să nu fie cuantificabile).
Jurisprudenţa dreptului internaţional, ca de altfel şi a tribunalelor administrative
franceze, au exclus o mare perioadă de timp prejudiciul moral, considerând că prejudiciul
material este suficient pentru angajarea răspunderii internaţionale. În sentinţa din 31 iulie 1905,
arbitrul Ralston a declarat că ,,sentimentele nu pot fi măsurate în lire sterline.”
Ulterior, poziţia jurisprudenţei internaţionale s-a schimbat, acceptându-se introducerea în
categoria prejudiciilor şi a daunelor morale. Cazul Lusitania este unul dintre cele mai cunoscute
cazuri în care s-a stabilit acordarea de compensaţii pentru prejudiciile morale. Diferendul a fost
prezentat în faţa Comisiei mixte de cereri dintre Statele Unite şi Germania, constituită în anul
1923, şi a avut în vedere scufundarea unui transatlantic britanic de către un submarin german.
Arbitrul Parker a stabilit obligaţia reparării prejudiciilor materiale invocând în acest sens
afirmaţia făcută de Grotius, şi anume ,,banii reprezintă valoarea normală a bunurilor”. În ceea
ce priveşte acoperirea daunelor morale a susţinut aplicarea unei compensări pentru suferinţele
şi şocurile psihice suferite de familii, datorită decesului persoanelor apropiate.
Cazul prezentat nu constituie singura excepţie, existând şi altele care în cele din urmă au
condus la stabilirea unei reguli cu caracter general.
Studiul jurisprudenţei internaţionale ne îndreptăţeşte să constatăm că la început accentul
s-a pus pe repararea daunelor materiale cauzate naţionalilor unui stat, ulterior stabilindu-se
daune morale şi în cazurile ce privesc onoarea şi prestigiul unui stat.În cazul Rainbow Warrior,
iniţial, tribunalul arbitral a argumentat că în teoria dreptului internaţional privind răspunderea,
prejudiciul este necesar ca bază a obligaţiei de a face reparaţia prejudiciului produs, ulterior
părţile au fost de acord că o acţiune ilicită împotriva unor interese non-materiale, cum sunt cele
care afectează onoarea, demnitatea şi prestigiul unui stat, îndreptăţeşte victima să solicite o
reparare adecvată, chiar dacă consecinţele produse nu au caracter pecuniar sau material pentru
statul petiţionar.Tribunalul a stabilit că violarea angajamentelor asumate de Franţa faţă de Noua
Zeelandă au provocat o ofensă publică, cauzând daune de natură politică şi morală, rezultând
din afrontul adus demnităţii şi prestigiului statului ca atare, dar şi de afrontul adus celor mai
înalte autorităţi judiciare şi executive.
127
În ansamblul său doctrina dreptului internaţional susţine regula impusă de practica
statelor şi jurisprudenţa internaţională, aspect evidenţiat şi în lucrările C.D.I., care în art. 31 din
Proiect consacră obligaţia privind repararea integrală a prejudiciului stabilind că:
1.Statul răspunzător are obligaţia de a repara integral prejudiciul cauzat de faptul
internaţional ilicit.
2.Prejudiciul include orice daună, indiferent dacă este materială sau morală, cauzată de
faptul internaţional ilicit al statului.
Prejudiciul poate fi direct sau mediat. În cazul prejudiciului direct statul/organele acestuia
suferă paguba. În cazul prejudiciului mediat dauna este suferită de persoanele fizice și juridice
ale statului determinându-se astfel declanșarea procedurilor privind acordarea protecției
diplomatice.
După cum s-a văzut delimitarea dintre prejudiciul imediat şi cel mediat se face prin
raportare la titularul dreptului încălcat. Adoptarea comportamentului ilicit de către un stat
determină în mod inevitabil afectarea intereselor altui stat sau încălcarea drepturilor persoanelor
care sunt cetăţenii statului respectiv. În cazul în care se produce o violare a drepturilor statului
în mod direct se susţine existenţa unui prejudiciu material ce poate îmbrăca forma daunei
materiale sau a daunei morale.
Doctrina propune conceptul de ,,prejudiciu legal” sau ,, prejudiciu juridic”, care ar fi
inerent oricărei violări a dreptului internaţional şi care ar putea exista independent de un
prejudiciu material. Acceptând ideea unui ,, prejudiciu juridic”, inerent oricărei încălcări a unei
norme a dreptului internaţional, am putea susţine existenţa în toate cazurile de răspundere
internaţională a statului o anumită ştirbire a autorităţii normelor dreptului internaţional, fapt
care afectează comunitatea internaţională şi ordinea juridică internaţională. În categoria
prejudiciilor imediate pot fi introduse de exemplu următoarele fapte ilicite: survolul neautorizat
desfăşurat în spaţiul aerian al altui stat, defăimarea drapelului de stat, violarea imunităţii
localurilor misiunilor diplomatice etc.
Prejudiciul are caracter mediat atunci când victima nu este statul sau organele statului, ci
resortisanţii statului respectiv, adică persoanele private, fizice sau morale posedând
naţionalitatea acelui stat. Se pot da ca exemplu arestările ilegale sau prelungite a unor persoane
fizice pe teritoriul altor state şi restrângerea dreptului la apărare al acestora sau aplicarea de
către un stat de tratamente discriminatorii unei societăţi având naţionalitatea altui stat ş.a.
Entităţile ale căror interese sunt afectate prin violarea obligaţiilor internaţionale nu au calitatea
de subiecte de drept internaţional, drepturile lor fiind apărate de către statul ai cărui resortisanţi
sunt în temeiul protecţiei diplomatice. Este important de subliniat că statul protector nu
valorifică în plan internaţional drepturile persoanelor protejate, ci un drept al său propriu,
asumându-şi plângerea individuală şi transformând-o într-un raport între state. Aşa cum, de
altfel, a statuat şi C.P.J.I. în cazul Mavrommatis Palestine Concessions susţinând că statul îşi
exercită propriile drepturi în scopul de a face să se respecte, în persoana resortisanţilor săi,
dreptul internaţional.
b. Formele de reparare a prejudiciului
Repararea prejudiciului se poate înfăptui printr-una din următoarele trei forme:
restituirea în natură (restitutio in integrum); prin echivalent (despăgubiri); satisfacţia.
128
1)Restituirea în natură (restitutio in integrum), specifică daunelor materiale, urmăreşte
restabilirea lucrurilor în situaţia anterioară producerii faptului ilicit, ca şi când acesta nu s-ar fi
produs (ex. restituirea unei nave sechestrate ilegal, repararea localului unei ambasade, curăţirea
unei ape transfrontieră poluată etc.) Prima dată restituirea a fost confirmată de C.P.I.J. în cazul
Factory at Chorzow, când s-a afirmat că ,,statul vinovat are obligaţia de a reface situaţia creată
şi dacă acest lucru nu este posibil, să plătească valoarea la momentul stabilirii compensării,
valoare care are rolul de a înlocui restituirea care a devenit imposibilă.” Curtea a adăugat că
imposibilitatea, pe care părţile au recunoscut-o şi constatat-o, de restaurare a fabricii are în
vedere stabilirea unei sume ce constituie o compensare pentru prejudiciul stabilit. Observăm că
instanţa internaţională a acordat compensarea numai în momentul în care restabilirea nu mai
era posibilă.
Restituirea în natură poate îmbrăca o formă materială, dar şi o formă juridică ori o
combinaţie dintre acestea. Exemple de restituiri sub formă materială sunt cazurile în care se
eliberează persoanele reţinute, se restituie navele sechestrate sau alte forme de reabilitare a
dreptului de proprietate, inclusiv cel exercitat asupra documentelor, operelor de artă sau asupra
certificatelor de acţionari.Astfel, în cazul Diplomatic and Consular Staff , C.I.J. a ordonat
Iranului să elibereze imediat toate persoanele de naţionalitate americană reţinute, în cazul
Giaffarieh s-a invocat problema restabilirii situaţiei determinate de capturarea navelor
comerciale italiene prin restituirea în natură sau acordarea de compensaţii pentru daunele
produse, iar în cazul Temple of Preah Vihear, C.I.J. a decis în favoarea cererii cambogiene
prin care se solicita restituirea inevitabilă a obiectelor luate din templu etc.
Expresia de ,,restabilire juridică” este uneori utilizată când restituirea constă în
modificarea situaţiei legale în legătura cu sistemul legal intern al statului vinovat sau în ceea ce
priveşte relaţiile cu statul victimă. Astfel de cazuri includ revocarea, anularea sau amendarea
faptelor ce constituie violări ale normelor internaţionale, anularea sau reconsiderarea unei
măsuri judiciare sau administrative ilegale adoptate împotriva persoanei sau proprietăţii
străinilor sau solicitarea că acel pas trebuie făcut pentru executarea unui tratat internaţional. În
cazul Martini declanşat între Italia şi Venezuela, tribunalul arbitral a decis că Guvernul
venezuelean avea obligaţia de a anula hotărârea judecătorească pronunţată de instanţa din
Venezuela.
2)Repararea prin echivalent (despăgubiri); se poate aplica şi daunelor
morale.Repararea prejudiciului include atât repararea prejudiciului suferit (damnum emergens),
cât şi câştigul nerealizat (lucrum cessans).
Rolul compensării este de a asigura repararea integrală a daunei produse atunci când prin
restituirea în natură nu se poate realiza acest lucru. Analiza practicii statelor şi a jurisprudenţei
internaţionale a demonstrat că repararea prin echivalent este utilizată foarte des, fiind preferată
mai mult decât restituirea în natură. Rolul compensării a fost subliniat de C.P.J.I. în următorii
termeni:,,Dacă restituirea în natură nu este posibilă se acordă o sumă corespunzătoare valorii
restituirii în natură; însă sentinţa va ţine cont de daunele suferite care nu sunt acoperite prin
restituirea în natură sau prin plata acordată în locul acesteia.” Curtea adaugă în continuare că
acestea sunt principiile care ar putea servi în determinarea valorii compensării rezultate în
urma producerii unui fapt ilicit.
C.I.J. a declarat în cazul Gabcikovo-Nagymaros Project că ,,este bine cunoscută regula
stabilită la nivel internaţional, conform căreia statul victimă este îndreptăţit să solicite
compensarea de la statul care a comis faptul ilicit prin care a cauzat prejudiciul.”
Regula general admisă stabileşte că repararea prejudiciului trebuie să includă atât
pierderea efectiv suferită (damnum emergens), cât şi câştigul nerealizat (lucrum cessans).
129
Damnum emergens reprezintă prejudiciul cauzat prin micşorarea valorii patrimoniului sau
,,o pagubă ce se iveşte ”. Lucrum cessans poate fi definit ca fiind prejudiciul suferit prin
câştigul nerealizat sau ,, un câştig ce încetează”. Pe de altă parte, despăgubirile acordate includ
pierderile materiale, dar şi daunele nemateriale, cum ar fi prejudiciul moral cauzat prin
pierderea unei persoane apropiate. Deşi se recunoaşte obligaţia de reparare a prejudiciului
moral, se afirmă că acesta este un subiect ce ţine mai mult de satisfacţie ca o a treia formă de
reparare a prejudiciului.
3) Satisfacţia, specifică daunelor morale, constă în exprimarea de scuze, onoruri aduse
steagului lezat, pedepsirea persoanelor vinovate, declararea caracterului ilicit al faptului de
către un tribunal sau curte, dar nu trebuie să ducă la umilirea statului responsabil. Satisfacţia
constituie un remediu în situaţia în care se identifică existenţa unui prejudiciul moral, având
în cele mai multe cazuri un caracter simbolic, indiferent de consecinţele materiale produse în
cazul săvârşirii faptului internaţional ilicit. Recunoaşterea satisfacţiei ca formă de reparare a
prejudiciilor nemateriale a fost stabilită de jurisprudenţa internaţională în cazul Rainbow
Warrior, afirmându-se că aplicarea satisfacţiei ca un remediu sau ca o formă de repararea a
prejudiciului cauzat printr-un fapt internaţional ilicit a fost consacrată în practica statelor şi de
jurisprudenţa internaţională.
Satisfacţia ca măsură reparatorie joacă un rol important atunci când partea prejudiciată a
suferit insulte, un tratament necorespunzător sau în caz de atac împotriva şefului statului sau
a guvernului, a reprezentanţilor diplomatici şi consulari ori a cetăţenilor săi. În plus, practica
internaţională a statuat obligaţia de a da satisfacţie şi în cazurile ce priveau ultragierea
însemnelor de stat, violarea suveranităţii şi integrităţii teritoriale sau atacurile împotriva
navelor sau aeronavelor.
În ceea ce priveşte formele sub care se poate manifesta, satisfacţia se poate realiza prin
exprimarea regretului sau formularea scuzelor pentru situaţiile create. Acordarea de asigurări
sau garanţii de nerepetare a faptului internaţional ilicit poate îmbrăca forma satisfacţiei. De
asemenea, statul vinovat poate sancţiona în plan intern persoana vinovată de producerea
faptului internaţional ilicit. Una dintre cele mai utilizate modalităţi de recunoaştere a
satisfacţiei pentru prejudicii morale sau nemateriale este cazul în care o curte sau un tribunal
internaţional competent declară un fapt ca fiind ilicit. Identificarea formei corespunzătoare pe
care o poate îmbrăca satisfacţia se face în funcţie de circumstanţele fiecărui caz în parte şi nu
poate fi stabilită înainte de studiul atent al litigiului internaţional.
Constatarea caracterului ilicit al faptului, făcută de către instanţa internaţională constituie
o modalitate utilizată în mod frecvent. Astfel, în cazul Corfu Channel, C.I.J. a statuat că
acţiunea desfăşurată de flota britanică constituie o violare a suveranităţii Albaniei, prin urmare
solicitarea Albaniei de a i se acorda satisfacţie este îndreptăţită. Însă declaraţia formulată de
curtea sau tribunalul internaţional competent constituie o formă a satisfacţiei, care însă, nu
poate fi asociată cu satisfacţia ca formă de reparare. Curţile şi tribunalele internaţionale care
au jurisdicţia de a rezolva un litigiu au autoritatea de a determina ilicitatea conduitei supusă
analizei şi de a declara acest lucru. Declaraţia poate constitui un preambul al deciziei prin care
se statuează obligaţia de reparare a prejudiciul şi modalitatea utilizată.
Exprimarea regretelor ori a scuzelor ca formă a satisfacţiei a fost identificată în multe
cazuri din jurisprudenţa internaţională, cum ar fi: cazul Rainbow Warrior, cazul LaGrand ş.a.
Exprimarea regretelor sau acordarea de scuze constituie o practică diplomatică constantă
130
justificată şi o modalitate mai simplă de rezolvare a disputelor. Însă acordarea de scuze sau
exprimarea regretelor nu pot fi aplicate în toate cazurile, uneori fiind considerate insuficiente.
În cazul LaGrand, C.I.J. a considerat că scuzele exprimate de S.U.A., nu sunt suficiente în
cazul supus judecăţii şi nu pot fi considerate suficiente nici în alte cazuri în care cetăţenii unui
stat sunt lipsiţi de drepturile recunoscute prin art. 36, para. 1 al Convenţiei privind dreptul
consular din 1963, pe teritoriul unui stat străin.

Analizați formele de reparare a prejudiciului și identificați
particularitățile acestora.
6. Invocarea răspunderii
Statele faţă de care se produc violări ale obligaţiilor colective au

posibilitatea de a urma două căi în privinţa invocării răspunderii
statului vinovat. Acestea pot invoca răspunderea în mod
individual sau pot invoca răspunderea în calitate de stat care
apără un interes comun. Este necesar, însă, a se preciza în mod
clar în ce calitate declanşează procedura internaţională. După
cum este firesc, în categoria părţilor la litigiile internaţionale se
introduc statele lezate, dar şi statele vinovate de încălcarea
obligaţiei internaţionale fără de care raportul juridic determinat nu
ar fi complet.
Partea a treia a Proiectului de articole a C.D.I. , referitoare la ,,Punerea în aplicare a

răspunderii internaţionale a unui stat”, clarifică aspectele privind statele care pot invoca
răspunderea, condiţiile şi împrejurările în care un stat poate pierde calitatea de ,, stat lezat”.
Analiza conceptului de stat lezat a provocat discuţii aprinse la nivel internaţional,
identificându-se posibilitatea existenţei mai mult decât a unui singur stat victimă, respectiv
de a stabili un grup de state lezate sau existenţa unui fapt ilicit ce poate afecta comunitatea
internaţională în ansamblul său. În cazul în care mai multe state se pot considera victime ale
încălcării unei obligaţii internaţionale, fiecare dintre acestea poate solicita încetarea faptului
ilicit şi repararea integrală a prejudiciului în funcţie consecinţele determinate. Statele faţă de
care se produc violări ale obligaţiilor colective au posibilitatea de a urma două căi în privinţa
invocării răspunderii statului vinovat. Acestea pot invoca răspunderea în mod individual sau
pot invoca răspunderea în calitate de stat care apără un interes comun. Este necesar, însă, a se
preciza în mod clar în ce calitate declanşează procedura internaţională. După cum este firesc,
131
în categoria părţilor la litigiile internaţionale se introduc statele lezate, dar şi statele vinovate
de încălcarea obligaţiei internaţionale fără de care raportul juridic determinat nu ar fi complet.
Dacă situaţia statului vinovat de producerea faptului ilicit în mod individual este foarte clară,
pluralitatea statelor răspunzătoare determină unele neclarităţi asupra limitei răspunderii lor.
Conform principiul autonomiei răspunderii în dreptul internaţional, fiecare stat este considerat
vinovat în limita conduitei ilicite ce-i poate fi atribuită, răspunderea acestuia neputând fi
diminuată sau redusă prin participarea altor state la comiterea faptului internaţional ilicit. Un
număr de state pot fi considerate vinovate de producerea unui fapt internaţional ilicit,
stabilindu-se răspunderea în funcţie de circumstanţele fiecărui caz în parte şi de participarea
efectivă. Principiul răspunderii independente reflectă poziţia generală exprimată la nivelul
dreptului internaţional general, aplicându-se în absenţa unei convenţii contrare între statele
interesate. În stabilirea răspunderii statelor vinovate se va ţine seama şi de interesele acestora
urmărindu-se eliminarea posibilităţii de acordare a unor compensări mai mari decât daunele
suferite în mod efectiv. C.D.I. urmând practica statelor şi în special jurisprudenţa
internaţională a consacrat în art. 47 pluralitatea statelor răspunzătoare stabilind că atunci când
mai multe state sunt vinovate de săvârşirea aceluiaşi fapt internaţional ilicit, răspunderea
fiecărui stat se va invoca conform participării acestuia şi că se are în vedere eliminarea
posibilităţii de acordare a unei despăgubiri mai mari decât prejudiciul efectiv determinat.
Totodată se recunoaşte dreptul de recurs împotriva oricărui stat răspunzător. Existenţa
pluralităţii statelor lezate, iar pe de altă parte, a pluralităţii statelor răspunzătoare, determină
recunoaşterea dreptului fiecăruia din acestea să depună o plângere împotriva oricărui stat
vinovat. Statele lezate ori alte state interesate pot reacţiona la faptul internaţional ilicit comis,
atrăgând atenţia statului autor asupra situaţiei determinate şi obligarea acestuia de a lua
măsurile necesare în scopul încetării încălcării şi reparării prejudiciului determinat. Reacţia
statului victimă poate îmbrăca o varietate de forme, de la cele neoficiale sau confidenţiale
până la exprimarea de proteste formale sau consultări. Mai mult de atât, neglijenţa statului
victimă care a fost anunţat de încălcare poate avea consecinţe legale importante, incluzând
chiar pierderea dreptului de a invoca răspunderea prin renunţare sau achiesare. Notificarea
solicitării formulate de statul injuriat trebuie să fie cât mai completă, specificându-se în mod
clar doleanţele statului victimă, acest aspect facilitând rezolvarea disputei apărute. Proiectul
de articole al C.D.I. nu reţine aspecte detaliate asupra notificării cererii formulate, precizând
că un stat victimă care invocă răspunderea altui stat va notifica solicitarea sa statului vinovat,
specificând în mod special obligaţia de a înceta faptul ilicit, dacă acesta continuă, şi forma de
reparare a prejudiciului.
Deşi nu rezultă în mod evident obligativitatea statului victimă sau a statelor interesate de
a notifica cererea formulată, putem considera notificarea ca o condiţie prealabilă obligatorie
a declanşării modalităţilor de rezolvare pe cale paşnică a litigiilor internaţionale.
Admisibilitatea cererii formulate are în vedere condiţia „cetăţeniei reclamaţiilor” şi epuizarea
căilor de recurs intern disponibile şi eficace. Statul lezat pierde dreptul de a invoca
răspunderea statului vinovat dacă a renunţat la acest drept sau dacă rezultă din
comportamentul său că este în poziţia de a renunţa la acest drept. În concluzie, pierderea
dreptului de a invoca răspunderea se realizează prin intermediul renunţării valide expres
formulată sau în cazul încuviinţării statului lezat, achiesare exprimată prin comportamentul
afişat faţă de violarea produsă de-a lungul unei perioade de timp.
132
Răspunderea poate reveni statelor, dar şi altor subiecte de drept internaţional: organizaţii
internaţionale, popoare care luptă pentru eliberare, după cum poate reveni şi persoanei fizice.
Răspunderea statelor poate interveni în două situaţii distincte, dând naştere la două tipuri de
răspundere:
a) răspunderea pentru fapte internaţional ilicite (originea normelor încălcate -
convenţională sau cutumiară);
b) răspunderea pentru consecinţe prejudiciabile rezultând din activităţi care nu sunt
interzise de dreptul internaţional (activităţi licite per se), răspunderea bazată pe risc.
În doctrina modernă de drept internaţional faptul internaţional ilicit şi nu culpa constituie
fundamentul răspunderii subiectelor de drept internaţional. Această concepţie se reflectă şi în
proiectul de articole al C D I, care în art. 1 prevede că orice fapt internaţional ilicit al unui stat
angajează răspunderea sa internaţională. Calificarea unui fapt internaţional ca fapt ilicit se face
numai prin raportare la dreptul internaţional. O asemenea calificare nu este afectată de calificarea
aceluiaşi fapt ca licit de dreptul intern al unui stat (art.3 din proiect).
Există un fapt internaţional ilicit al statului atunci când conduita sa constând într-o
acţiune sau omisiune întruneşte două condiţii:
1.este susceptibilă de a fi atribuită statului potrivit dreptului internaţional (condiție de
ordin subiectiv);
2. constituie o încălcare a unei obligaţii internaţionale a statului (condiție de ordin
obiectiv).
Categoria circumstanţelor care exclud caracterul ilicit a fost dezvoltată de C.D.I. în cadrul
lucrărilor privind răspunderea pentru prejudiciile cauzate străinilor, dar şi în cadrul problemelor
privind dreptul tratatelor. Importanţa sub aspect juridic şi utilitatea practică a cauzelor au determinat
Comisia să includă cauzele menţionate în Proiectul privind răspunderea statelor pentru fapte ilicite,
în cadrul capitolului V care consacră şase circumstanţe: consimţământul(articolul 20), legitima
apărare(articolul 21), contramăsurile(articolul 22), forţa majoră (articolul 23), starea de primejdie
(articolul 24) şi starea de necesitate (articolul 25). În cadrul articolului 26 se statuează o regulă cu
caracter general care interzice posibilitatea invocării împrejurărilor enumerate în cazul în care
violarea se produce asupra normelor peremtorii ( jus cogens) de drept internaţional general.
Consecinţele juridice ale faptului ilicit nu afectează îndatorirea statului răspunzător de a
continua să îndeplinească obligaţia încălcată.
Statul răspunzător pentru faptul ilicit este ţinut de următoarele obligaţii:
Prejudiciul este, de regulă, consecinţa negativă a încălcării unei reguli de drept, de unde şi
obligaţia statului răspunzător de a repara prejudiciul cauzat prin faptul ilicit (art.31 din proiectul CDI).
Cu toate acestea, proiectul de articole, în art. 1, nu reţine prejudiciul ca o condiţie esenţială a
declanşării răspunderii.
Încălcarea unei norme de drept internaţional şi/sau prejudiciul dă naştere unui nou raport
juridic între autorul încălcării normei şi un alt subiect de drept internaţional (art. 33 din proiectul de
articole al CDI), dar prejudiciul nu constituie o condiţie pentru declanşarea răspunderii statului autor
al încălcării.Statele faţă de care se produc violări ale obligaţiilor colective au posibilitatea de a urma
133
două căi în privinţa invocării răspunderii statului vinovat. Acestea pot invoca răspunderea în mod
individual sau pot invoca răspunderea în calitate de stat care apără un interes comun. Este necesar,
însă, a se preciza în mod clar în ce calitate declanşează procedura internaţională. După cum este firesc,
în categoria părţilor la litigiile internaţionale se introduc statele lezate, dar şi statele vinovate de
încălcarea obligaţiei internaţionale fără de care raportul juridic determinat nu ar fi complet.
1. Proiectul de convenție privind răspunderea statelor pentru fapte internațional ilicite

cuprinde următoarele reguli:
a. privind fundamentul răspunderii care este constituit de faptul internațional ilicit;
b. privind răspunderea pentru consecinţe prejudiciabile rezultând din activităţi care nu sunt
interzise de dreptul internaţional;
c.privind răspunderea bazată pe risc.
2. Starea de necesitate :
a.este considerată o cauză care exclude caracterul ilicit al faptului;
b.intervine în cazul amenințării interesele majore ale cetățenilor statului;
c.poate fi invocată și atunci când statul a contribuit la determinarea situaţiei excepţionale.
3. Starea de primejdie :
a.este o cauză care exclude caracterul ilicit al faptului;
b.intervine și în cazul în care se identifică numai contribuţia statului la producerea
evenimentului sau contribuţia acestuia în combinaţie cu alţi factori;
c.amenință interesele fundamentale ale statului.
4.Forța majoră:
a.este o cauză care exclude caracterul ilicit al faptului;
b.apărarea nu trebuie să fie proporţională cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-
a produs atacul;
c.este un eveniment previzibil
5.Dintre cauzele care exclud caracterul ilicit al faptului enumerăm:

a.legitima apărare;
b.prejudiciul material;
c.prejudiciul moral
134
1.a; 2.a; 3.a; 4.a;5.a.
dezvoltați următoarele aspecte: Comentați modul în care s-a justificat din punct de vedere
teoretic fundamentul răapunderii statelor pentru fapte internațional ilicite.


Bucureşti, 2020;
internaţional ilicite, Ediţia a-II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2012.
135
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR.VII
RĂSPUNDEREA INTERNAȚIONALĂ A ORGANIZAȚIILOR INTERNAȚIONALE
Cuprins

ilicit
4.Formele de reparare ale prejudiciului
6. Răspunderea unui stat în conexiune cu conduita unei organizații internaționale
136
OBIECTIVE SPECIFICE
Cunoașterea cazurilor în care se declanșează răspunderea

organizaiilor internaționale la nivel internațional
Înțelegerea condițiilor în care se declanșează răspunderea

organizațiilor pentru fapte internațional ilicite
Identificarea cauzelor care exclud caracterul ilicit al

faptului internațional
Înțelegerea conținutului răspunderii și a consecințelor

acesteia
Cunoașterea formelor de reparare a prejudiciului
137
1.CONSIDERAȚII GENERALE
La sesiunea a 63-a a CDI, în 2011, Comisia a adoptat proiectul de articole

privind răspunderea organizațiilor internaționale și a propus Adunării Generale
ONU a unei convenții internaționale în materie.
Răspunderea organizaţiilor internaţionale a fost adusă în discuţie în anul 1963 prin raportul
întocmit de Mr. A.El-Erian, raport ce privea relaţiile dintre state şi organizaţiile interguvernamentale.
Acesta sublinia că rolul organizaţiilor este din ce în ce mai mare, aspect ce ne determină să privim
problema răspunderii organizaţiilor internaţionale interguvernamentale cu mai multă atenţie. În
acelaşi an grupurile de lucru care studiau răspunderea statelor şi-au pus întrebarea dacă răspunderea
celorlalte subiecte de drept internaţional, cum ar fi organizaţiile internaţionale, trebuie luată în calcul
sau dacă trebuie lăsată deoparte. O parte din membrii grupurilor de lucru au afirmat că subiectul în
discuţie putea fi amânat. Creşterea numărului organizaţiilor şi sporirea rolului acestora la nivel
internaţional au readus problema răspunderii în atenţia Comisiei de Drept Internaţional în anul 2000.
Adunarea Generală a ONU în paragraful 8 al Rezoluţiei 56/82 din 12 Decembrie 2001 a cerut
Comisiei să înceapă analiza problemei răspunderii organizaţiei internaţionale şi să întocmească un
proiect.
În anul 2002 la cea de-a 54 sesiune, Comisia l-a numit pe Mr.Giorgio Gaja raportor special şi
totodată s-a stabilit şi grupul de lucru. În orice caz activitatea depusă pentru reglementarea răspunderii
statelor este luată ca punct de reper şi a fost folosită pentru redactarea proiectului privind răspunderea
organizaţiilor internaţionale.
La sesiunea a 63-a a CDI, în 2011, Comisia a adoptat proiectul de articole privind răspunderea
organizațiilor internaționale și a propus Adunării Generale ONU a unei convenții internaționale în
materie.
2. Fundamentul răspunderii pentru fapte ilicite și condițiile necesare pentru

existența unui fapt ilicit
138
Fundamentul răspunderii organizațiilor internaționale este

faptul ilicit al unei organizații internaționale, adică o acțiune sau
omisiune care constituie o încălcare a unei obligații
internaționale
Condiții necesare pentru existența unui fapt ilicit:
a) o condiție de ordin subiectiv( o acțiune sau omisiune care,
conform dreptului internațional, este imputabilă organizației
internaționale);
b)o condiție de ordin obiectiv(încălcarea unei obligații
internaționale prin această comportare imputabilă).
a.Fundamentul răspunderii organizațiilor internaționale este faptul ilicit al unei organizații

internaționale, adică o acțiune sau omisiune care constituie o încălcare a unei obligații internaționale
b.Condiții necesare pentru existența unui fapt ilicit:
a) o condiție de ordin subiectiv( o acțiune sau omisiune care, conform dreptului internațional, este
imputabilă organizației internaționale);
b)o condiție de ordin obiectiv(încălcarea unei obligații internaționale prin această comportare
imputabilă).
Imputabilitatea faptului ilicit
Organizația internațională răspunde la nivel internațional în următoarele cazuri:
a)pentru fapta unui organ sau al unui reprezentant al unei organizații internaționale, oricare ar fi
poziția sa în cadrul sau cu privire la acea organizație, stabilirea funcțiilor organelor și reprezentanților
săi se face prin regulile organizației;
b)pentru fapta unui organ al unui stat sau a unui organ sau reprezentant al unei organizații, plasate la
dispoziția sa, dacă organizația exercită un control efectiv asupra acelei conduite;
c)pentru fapta unui organ sau a unui reprezentant al unei organizații internaționale dacă organul sau
reprezentantul acționează în capacitatea sa oficială și în îndeplinirea funcțiilor organizației, chiar dacă
își depășește autoritatea sau acționează contrar instrucțiunilor date;
d)răspunde în situațiile în care-în cazurile de la lit. a) și c)-nu sunt îndeplinite condițiile de
imputabilitate, dar organizația confirmă și își asumă conduita în discuție ca fiind a sa proprie;
e)răspunde dacă ajută sau asistă un stat sau o altă organizație internațională la comiterea unui fapt
internațional ilicit de către respectivul stat sau respectiva organizație, dacă respectiva organizație
acționează astfel cunoscând circumstanțele faptului internațional ilicit, iar faptul ar avea caracter
internațional ilicit dacă ar fi comis de respectiva organizație;
f) răspunde dacă dirijează și controlează un stat sau o altă organizație în comiterea unui fapt
internațional ilicit de către acesta/ aceasta din urmă, dacă respectiva organizație acționează astfel
cunoscând circumstanțele faptului internațional ilicit, iar faptul ar avea caracter internațional ilicit
dacă ar fi comis de respectiva organizație;
g) răspunde dacă constrânge un stat sau o altă organizație internațională să comită un fapt, dacă faptul
ar fi , în lipsa coerciției, un fapt internațional ilicit al respectivului stat sau al respectivei organizații
internaționale, iar organizația internațională care exercită constrângerea acționează astfel cunoscând
circumstanțele faptului;
h)răspunde dacă nu respectă o obligație internațională prin adoptarea unei decizii care obligă statele
membre sau alte organizații internaționale să comită un fapt care, dacă ar fi fost comis de respectiva
organizație, ar fi reprezentat un fapt internațional ilicit;
i)răspunde dacă nu respectă o obligație internațională prin autorizarea dată statelor membre ori altei
organizații internaționale să comită un fapt care, dacă ar fi fost comis de respectiva organizație, ar fi
reprezentat un fapt internațional ilicit, iar comiterea acestuia se datorează autorizării date:
139
j) o organizație membră a altei organizații internaționale, răspunde și în cazul unui fapt al celei din
urmă, săvârșit în condițiile art. 61 și 62 din Proiectul de articole care se referă la statele ce sunt
membre ale unei organizații internaționale(nerespectarea obligațiilor internaționale ale unui stat
membru al unei organizații internaționale, respectiv răspunderea unui stat membru al unei organizații
internaționale pentru faptul ilicit al organizației internaționale);
Încălcarea unei obligații internaționale
a)există o încălcare a unei obligații internaționale atunci când fapta organizației nu este în
conformitate cu conduita care decurge pentru ea din obligația în cauză, oricare ar fi originea sau
caracterul acestei obligații;
b)se are în vedere orice obligație internațională care poate decurge pentru organizație față de membrii
săi din regulile organizației;
c) fapta organizației nu este considerată o încălcare a unei obligații internaționale, decât dacă
organizația era ținută de obligația în cauză la momentul comiterii faptei;
d)încălcarea unei obligații internaționale printr-un fapt al unei organizații internaționale ce nu are
caracter continuu are loc la momentul săvârșirii faptei, chiar dacă efectele sale continuă;
e) încălcarea unei obligații internaționale printr-un fapt al unei organizații internaționale ce are
caracter continuu se întinde pe toată perioada în care faptul continuă și rămâne ilicit prin raportare la
obligația internațională;
f) încălcarea unei obligații internaționale care presupune că organizația internațională trebuie să
prevină un anumit eveniment are loc și se întinde pe toată perioada în care evenimentul continuă și
rămâne ilicit prin raportare la obligația în cauză;
g) încălcarea unei obligații internaționale printr-un fapt al unei organizații internaționale printr-o serie
de acțiuni sau omisiuni definite împreună ca ilicite are loc atunci când se produce acțiunea sau
omisiunea care, împreună cu celelalte acțiuni sau omisiuni, este suficiență pentru constituirea faptului
ilicit;
h)încălcarea se întinde pe toată perioada, începând cu prima acțiune sau omisiune din această serie,
și durează atâta timp cât aceste acțiuni sau omisiuni se repetă și rămân ilicite prin raportare la obligația
internațională;
h) statele și organizațiile internaționale trebuie să coopereze pentru a pune capăt prin mijloace legale
oricărei încălcări serioase a unei norme imperative a dreptului internațional general; niciun stat sau
organizație internațională nu trebuie să recunoască drept legală o încălcare serioasă a unei norme
imperative a dreptului internațional general sau să sprijine ori să acorde asistență pentru menținerea
unei astfel de situații.
3. Cauzele care exclud caracterul ilicit al faptului
Proiectul privind răspunderea organizațiilor internaționale

pentru fapte ilicite, consacră şase circumstanţe:
consimţământul, legitima apărare, contramăsurile, forţa majoră ,
starea de primejdie şi starea de necesitate. Se statuează o regulă
cu caracter general care interzice posibilitatea invocării
împrejurărilor enumerate în cazul în care violarea se produce
asupra normelor peremtorii ( jus cogens) de drept internaţional
general..
140
Proiectul privind răspunderea organizațiilor internaționale pentru fapte ilicite, consacră

şase circumstanţe: consimţământul, legitima apărare, contramăsurile, forţa majoră , starea de
primejdie şi starea de necesitate. Se statuează o regulă cu caracter general care interzice posibilitatea
invocării împrejurărilor enumerate în cazul în care violarea se produce asupra normelor peremtorii (
jus cogens) de drept internaţional general.
a) Consimțământul unui stat sau al unei organizații internaționale , trebuie să fie valabil, iar faptul ilicit
trebuie să rămână în limitele consimțământului exprimat;
b) Legitima apărare-caracterul ilicit al unui fapt al unei organizații internaționale este înlăturat dacă
faptul constituie o măsură legală de autoapărare, întreprinsă în conformitate cu dreptul internațional;
c) Contramăsurile-scopul acestora este de a determina organizația internațională responsabilă pentru
faptul ilicit să se conformeze obligației încălcate, să înceteze încălcarea, să nu o repete și să repare
prejudiciul. Contramăsurile trebuie să fie limitate la neîndeplinirea pentru o anumită perioadă a
obligațiilor internaționale de către statul sau organizația care întreprinde contramăsuri față de
organizația răspunzătoare. Contramăsurile trebuie luate așa încât să permită reluarea executarea
obligației încălcate. Contramăsurile trebuie luate așa încât să își limiteze efectele în măsura
posibilului asupra exercițiului funcțiilor organizației în cauză. Condițiile pentru adoptarea
contramăsurilor de către membrii unei organizații sunt: un stat sau o organizație vătămată care este
membră a organizației internaționale răspunzătoare poate să nu ia contramăsuri, cu excepția cazului
în care sunt îndeplinite condițiile prezentate, contramăsurile nu sunt neconforme cu regulile
organizației și nu sunt disponibile mijloace corespunzătoare pentru a determina altfel respectarea
obligațiilor organizației răspunzătoare în ce privește încetarea încălcării și repararea ei.
Contramăsurile pot să nu fie luate de un stat sau o organizație vătămată care este membră a
organizației internaționale răspunzătoare împotriva acesteia ca reacție la încălcarea unei obligații
internaționale în conformitate cu regulile organizației, cu excepția cazului când contramăsurile sunt
prevăzute de aceste reguli. Contramăsurile nu pot afecta următoarele obligații: de abținere de la
amenințarea cu folosirea forței sau folosirea forței Conform Cartei ONU; de protejare a drepturilor
omului; cu caracter umanitar care interzic represaliile; alte obligații care decurg din normele
imperative ale dreptului internațional general. Contramăsurile trebuie să fie proporționale cu
prejudiciul suferit, cu luarea în considerare a gravității faptului internațional ilicit și drepturile în
discuție. Înainte de recurgerea la contramăsuri, statul sau organizația vătămată trebuie: să ceară
organizației răspunzătoare să îți îndeplinească obligațiile de a se conforma obligației încălcate, de a
înceta încălcarea și de a nu o repeta, de a repara prejudiciul; să notifice organizația răspunzătoare cu
privire la intenția de a aplica contramăsuri și de a negocia cu aceasta. Contramăsurile nu pot fi luate,
iar dacă au fost luate trebuie suspendate, dacă faptul ilicit a încetat sau dacă diferendul este în fața
unei instanțe.
d) Forța majoră reprezintă intervenția unei forțe irezistibile sau a unui eveniment neprevăzut, dincolo de
controlul organizației, care face materialmente imposibilă executarea obligației în circumstanțele
date. Forța majoră nu exclude răspunderea dacă situația de forță majoră se datorează conduitei
organizației sau aceasta și-a asumat riscul producerii situației respective.
e) Starea de primejdie-autorul faptului trebuie să nu fi avut altă modalitate rezonabilă de a-și salva viața
sau viețile altor persoane aflate în grija sa. Starea de primejdie nu exclude răspunderea dacă ea se
datorează conduitei organizației care o invocă sau dacă faptul în cauză poate crea un pericol
comparabil sau mai mare.
f) Starea de necesitate- necesitatea nu poate fi invocată de către o organizație internațională ca temei
pentru a justifica caracterul ilicit a unui fapt în raport cu o obligație internațională a acelei organizații
cu excepția cazului în care: faptul este singura metodă pentru ca organizația să poată proteja împotriva
unui pericol iminent și grav un interes esențial al statelor sale membre sau al comunității
internaționale, în general; în măsura în care organizația are competențe, în conformitate cu dreptul
141
internațional, să protejeze interesul respectiv; faptul nu afectează în mod grav un interes esențial al
statului sau statelor față de care obligația internațională subzistă sau al comunității internaționale în
ansamblul său.Nu se poate invoca starea de necesitate, dacă obligația internațională respectivă
exclude această posibilitate sau organizația a contribuit la determinarea stării de necesitate.
Analizați fiecare cauză care exclude caracterul ilicit al faptului

internațional și identificați particularitățile acestora.
4. Formele de reparare ale prejudiciului
Proiectul privind răspunderea organizațiilor internaționale pentru fapte

ilicite, consacră şase circumstanţe: consimţământul, legitima apărare,
contramăsurile, forţa majoră , starea de primejdie şi starea de
necesitate. Se statuează o regulă cu caracter general care interzice
posibilitatea invocării împrejurărilor enumerate în cazul în care violarea
se produce asupra normelor peremtorii ( jus cogens) de drept
internaţional general..
Proiectul de articole privind răspunderea organizațiilor internaționale, prevede
următoarele modalități de reparare a prejudiciului: restitutio in integrum, compensarea sau
satisfacția. Restitutio in integrum are loc dacă nu este materialmente imposibilă și nu implică
o sarcină disproporționată față de compensare. Compensarea este o obligație pentru organizația
internațională și constă în acoperirea unei pagube care poate fi evaluată financiar, inclusiv
pierderea profitului, dacă acesta este stabilit. Satisfacția poate consta în recunoașterea
încălcării, scuze formale sau altă modalitate corespunzătoare, Satisfacția trebuie să fie
proporțională cu paguba și nu trebuie să ia forma umilirii organizației internaționale implicate.
Dobânda asupra oricărei sume datorate pentru repararea prejudiciului trebuie să fie calculată de
la data la care suma datorată ar fi trebuit să fie plătită până la data la care obligația de plată este
îndeplinită.

Analizați formele de reparare a prejudiciului și identificați
particularitățile acestora.
142
5. Invocarea răspunderii
a)statul sau organizația vătămată au dreptul să invoce răspunderea unei obligații internaționale dacă
obligația este datorată statului sau primei organizații în mod individual, unui grup de state sau
organizații internaționale incluzând statul sau prima organizație sau comunitatea internațională ca
întreg, iar încălcarea organizației internaționale afectează în mod special statul sau organizația în
cauză sau este de așa natură încât schimbă radical poziția tuturor celorlalte state și organizații
internaționale față de care obligația internațională este datorată în ceea ce privește executarea acelei
obligații.
b)statul sau organizația vătămate trebuie să notifice organizația răspunzătoare sa-i solicite încetarea
faptului și repararea prejudiciului.
c)în cazul formulării solicitării trebuie respectate regulile privind naționalitatea solicitării.
d) răspunderea nu poate fi invocată, dacă statul sau organizația internațională vătămate au renunțat în
mod valabil la solicitare.
e) poate exista o pluralitate de subiecte de drept internațional vătămate, dar și o pluralitate de subiecte
de drept internațional răspunzătoare.
6. Răspunderea unui stat în conexiune cu conduita unei organizații

internaționale
a)un stat care ajută sau asistă o organizație la comiterea unui fapt ilicit răspunde internațional.
b)un stat care exercită controlul asupra unei organizații în comiterea unui fapt internațional ilicit
răspunde internațional.
c) un stat care constrânge o organizație în comiterea unui fapt internațional ilicit răspunde
internațional.
d)un stat membru al unei organizații răspunde dacă, prin faptul că profită că organizația are
competență în privința obiectului obligației statului, ocolește obligația, provocând comiterea de către
organizație a unui fapt care, dacă ar fi comis de stat, ar reprezenta o încălcare a acestei obligații.
e)statul membru al unei organizații răspunde pentru faptul internațional ilicit al acesteia dacă a
acceptat răspunderea pentru acel fapt față de partea vătămată sau a lăsat partea vătămată să se bazeze
pe răspunderea sa.
La sesiunea a 63-a a CDI, în 2011, Comisia a adoptat proiectul de articole privind răspunderea
organizațiilor internaționale și a propus Adunării Generale ONU a unei convenții internaționale în
materie.
Fundamentul răspunderii organizațiilor internaționale este faptul ilicit al unei organizații
internaționale, adică o acțiune sau omisiune care constituie o încălcare a unei obligații internaționale
143
Condiții necesare pentru existența unui fapt ilicit:
a) o condiție de ordin subiectiv( o acțiune sau omisiune care, conform dreptului internațional, este
imputabilă organizației internaționale);
b)o condiție de ordin obiectiv(încălcarea unei obligații internaționale prin această comportare
imputabilă).
Proiectul privind răspunderea organizațiilor internaționale pentru fapte ilicite, consacră şase
circumstanţe: consimţământul, legitima apărare, contramăsurile, forţa majoră , starea de primejdie şi
starea de necesitate. Se statuează o regulă cu caracter general care interzice posibilitatea invocării
împrejurărilor enumerate în cazul în care violarea se produce asupra normelor peremtorii ( jus cogens)
de drept internaţional general..
Invocarea răspunderii are loc când:
a)statul sau organizația vătămată au dreptul să invoce răspunderea unei obligații internaționale dacă
obligația este datorată statului sau primei organizații în mod individual, unui grup de state sau
organizații internaționale incluzând statul sau prima organizație sau comunitatea internațională ca
întreg, iar încălcarea organizației internaționale afectează în mod special statul sau organizația în cauză
sau este de așa natură încât schimbă radical poziția tuturor celorlalte state și organizații internaționale
față de care obligația internațională este datorată în ceea ce privește executarea acelei obligații.
b)statul sau organizația vătămate trebuie să notifice organizația răspunzătoare sa-i solicite încetarea
faptului și repararea prejudiciului.
c)în cazul formulării solicitării trebuie respectate regulile privind naționalitatea solicitării.
d) răspunderea nu poate fi invocată, dacă statul sau organizația internațională vătămate au renunțat în
mod valabil la solicitare.
e) poate exista o pluralitate de subiecte de drept internațional vătămate, dar și o pluralitate de subiecte
de drept internațional răspunzătoare.
Răspunderea unui stat în conexiune cu conduita unei organizații internaționale are loc când:
a)un stat care ajută sau asistă o organizație la comiterea unui fapt ilicit răspunde internațional.
b)un stat care exercită controlul asupra unei organizații în comiterea unui fapt internațional ilicit
răspunde internațional.
c) un stat care constrânge o organizație în comiterea unui fapt internațional ilicit răspunde internațional.
d)un stat membru al unei organizații răspunde dacă, prin faptul că profită că organizația are competență
în privința obiectului obligației statului, ocolește obligația, provocând comiterea de către organizație a
unui fapt care, dacă ar fi comis de stat, ar reprezenta o încălcare a acestei obligații.
e)statul membru al unei organizații răspunde pentru faptul internațional ilicit al acesteia dacă a acceptat
răspunderea pentru acel fapt față de partea vătămată sau a lăsat partea vătămată să se bazeze pe
răspunderea sa.
1. Proiectul de convenție privind răspunderea organizațiilor internaționale pentru fapte

internațional ilicite cuprinde următoarele reguli:
a. fundamentul răspunderii este constituit de faptul internațional ilicit al organizației
internaționale;
b.imputabilitatea faptului internațional ilicit statului răspunzător;
c.încălcarea obligației internaționale de către un stat care nu are calitatea de stat membru al
organizației și nu s-a implicat în desfășurarea activităților acesteia.
144
2.Compensarea ca formă de reparare a prejudiciului în cazul răspunderii organizațiilor
internaționale
a.are loc dacă nu este materialmente imposibilă și nu implică o sarcină disproporționată față de
compensare.
b.este o obligație pentru organizația internațională și constă în acoperirea unei pagube care
poate fi evaluată financiar, inclusiv pierderea profitului, dacă acesta este stabilit.
c.poate consta în recunoașterea încălcării, scuze formale sau altă modalitate corespunzătoare
3.Forța majoră:
a. are în vedere situația în care faptul ilicit este singura metodă pentru ca organizația să poată
proteja împotriva unui pericol iminent și grav un interes esențial al statelor sale membre sau al
comunității internaționale, în general;
b.reprezintă intervenția unei forțe irezistibile sau a unui eveniment neprevăzut, dincolo de
controlul organizației, care face materialmente imposibilă executarea obligației în
circumstanțele date.
c.are în vedere situația în care caracterul ilicit al unui fapt al unei organizații internaționale este
înlăturat dacă faptul constituie o măsură legală de autoapărare, întreprinsă în conformitate cu
dreptul internațional.
1.a; 2.b; 3.b.

Bucureşti, 2020;
2012.
145
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR.VIII
DREPTUL INTERNAȚIONAL PENAL
Cuprins

1.Definiție și încercări de codificare
2.Infracțiuni internaționale
3.Jurisdicția penală internațională
8.Bibliografie minimală
146
OBIECTIVE SPECIFICE
Identificarea situaților care declanșează răspunderea

persoanelor fizice în fața instanțelor internaționale penale
Cunoașterea delimitării între dreptul internațional penal și

dreptul penal internațional
Identificarea categoriilor de infracțiuni internaționale
Cunoașterea trăsăturilor caracteristice ale tribunalelor

penale internaționale cu caracter ad-hoc
Identificarea trăsăturilor caracteristice ale Curții Penale

Internaționale și a competenței acesteia.
1. Definiție și încercări de codificare
În cazul în care persoanele fizice, în calitatea lor de organe ale statului,

respectiv de persoane private, săvârşesc infracţiuni internaţionale, alături
de eventuala angajare a răspunderii
147 internaţionale a statului este angajată
răspunderea penală a persoanelor respective conform normelor de drept
internaţional penal.
- în cazul în care persoanele fizice, în calitatea lor de organe ale statului, respectiv de
persoane private, săvârşesc infracţiuni internaţionale, alături de eventuala angajare a
răspunderii internaţionale a statului este angajată răspunderea penală a persoanelor
respective conform normelor de drept internaţional penal. Precizăm faptul că nu trebuie să
se confunde dreptul internațional penal cu dreptul penal internațional.Conform doctrinei dreptul
internațional penal ar cuprinde reglementările referitoare la combaterea celor mai grave
infracțiuni la nivel internațional (genocidul, crimele de război, crimele împotriva umanității și
agresiunea), inclusiv reglementarea instituțiilor chemate să aplice legea penală în cazul
săvârșirii unor astfel de crime (instanțele penale internaționale), în timp ce dreptul penal
internațional ar avea ca obiect de studiu reglementările interne cu elemente de
extraneitate:extrădarea, asistența judiciară în materie penală, transferul de proceduri în materie
penală etc.
Comisia de Drept Internaţional a adoptat, în 1996, un proiect definitivat de „Cod al
Crimelor contra Păcii şi Securităţii Umanităţii".
148
2. Infracțiunile internaționale
a.Crimele contra păcii

- Definiţie: plănuirea, pregătirea, dezlănţuirea sau purtarea unui
război de agresiune sau a unui război cu violarea tratatelor, a
garanţiilor sau acordurilor internaţionale sau participarea la un plan
deliberat sau la un complot pentru săvârşirea uneia din aceste fapte (cu
trimitere la definiţia agresiunii - Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr.
3314/14 decembrie 1974).
b.Crimele contra umanităţii
- Definiţie: asasinatul, exterminarea, ducerea în robie, deportarea
sau orice act inuman comis împotriva populaţiilor civile înaintea sau în
timpul războiului, precum şi persecuţiile cu caracter politic, rasial sau
religios.
- Crima de genocid
Aceasta este inclusă în categoria crimelor contra umanităţii și este
reglementată de Convenţia ONU privind prevenirea şi reprimarea
genocidului din 9 decembrie 1948.
Conform art.6 din Statutul CPI prin crima de genocid se înţelege oricare
dintre faptele menţionate mai jos, săvârşită cu intenţia de a distruge, în
întregime sau în parte, un grup naţional, etnic, rasial sau religios, şi
anume:a) uciderea de membri ai grupului;b) vătămarea grava a
integrităţii fizice sau mintale privind membri ai grupului;c) supunerea cu
intenţie a grupului unor condiţii de existenta care să antreneze distrugerea
sa fizica totală sau parţială;d) măsuri vizând împiedicarea naşterilor în
sânul grupului;e) transferarea forţată de copii aparţinând unui grup în alt
grup.
c.Crimele de război
Conform art. 8 din Statutul CPI, Curtea are competenţa în ceea ce
priveşte crimele de război, îndeosebi când aceste crime se înscriu într-un
plan sau o politica ori când ele fac parte dintr-o serie de crime analoage
comise pe scara larga.
d.Crima de agresiune a fost definită în cadrul Conferinței de la Kampala
ca fiind"planificarea, inițierea sau executarea, de către o persoană aflată
efectiv în poziția de a exercita controlul asupra sau de a conduce acțiunea
politică sau militară a unui stat, a unui act de agresiune care, prin
caracterul, gravitatea sau scara sa, constituie o violare manifestă a Cartei
ONU".
149

- Definiţie: plănuirea, pregătirea, dezlănţuirea sau purtarea unui război de agresiune sau
a unui război cu violarea tratatelor, a garanţiilor sau acordurilor internaţionale sau
participarea la un plan deliberat sau la un complot pentru săvârşirea uneia din aceste fapte (cu
trimitere la definiţia agresiunii - Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr. 3314/14 decembrie
1974).

- Definiţie: asasinatul, exterminarea, ducerea în robie, deportarea sau orice act
inuman comis împotriva populaţiilor civile înaintea sau în timpul războiului, precum şi
persecuţiile cu caracter politic, rasial sau religios.
Conform art. 7 din Statutul CPI prin crima împotriva umanităţii se înţelege una dintre
faptele menţionate mai jos, când aceasta este comisă în cadrul unui atac generalizat sau
sistematic lansat împotriva unei populaţii civile şi în cunoştinţa de acest atac:a) omorul;b)
exterminarea;c) supunerea la sclavie;d) deportarea sau transferarea forţată de populaţie;e)
întemnițarea sau alta forma de privare grava de libertate fizica, cu violarea dispoziţiilor
fundamentale ale dreptului internaţional;f) tortura;g) violul, sclavajul sexual, prostituţia forţată,
graviditatea forţată, sterilizarea forţată sau orice alta forma de violenta sexuală de o gravitate
comparabila;h) persecutarea oricărui grup sau a oricărei colectivităţi identificabile din motive
de ordin politic, rasial, naţional, etnic, cultural, religios sau sexual, în sensul paragrafului 3, ori
în funcţie de alte criterii universal recunoscute ca inadmisibile în dreptul internaţional, în
corelare cu orice act prevăzut în prezentul paragraf sau orice crima de competenţa Curţii;i)
disparițiile forţate de persoane;j) crima de apartheid;k) alte fapte inumane cu caracter analog
cauzând cu intenţie suferinţe mari sau vătămări grave ale integrităţii fizice ori ale sănătăţii fizice
sau mintale.
- Crima de genocid
Aceasta este inclusă în categoria crimelor contra umanităţii și este reglementată de Convenţia
ONU privind prevenirea şi reprimarea genocidului din 9 decembrie 1948.
Conform art.6 din Statutul CPI prin crima de genocid se înţelege oricare dintre faptele
menţionate mai jos, săvârşită cu intenţia de a distruge, în întregime sau în parte, un grup
naţional, etnic, rasial sau religios, şi anume:a) uciderea de membri ai grupului;b) vătămarea
grava a integrităţii fizice sau mintale privind membri ai grupului;c) supunerea cu intenţie a
grupului unor condiţii de existenta care să antreneze distrugerea sa fizica totală sau parţială;d)
măsuri vizând împiedicarea naşterilor în sânul grupului;e) transferarea forţată de copii
aparţinând unui grup în alt grup.
Conform art. 8 din Statutul CPI, Curtea are competenţa în ceea ce priveşte crimele de
război, îndeosebi când aceste crime se înscriu într-un plan sau o politica ori când ele fac parte
dintr-o serie de crime analoage comise pe scara larga. Prin crime de război se înţelege:a)
150
infracţiunile grave la convenţiile de la Geneva din 12 august 1949, şi anume oricare dintre
faptele menţionate mai jos, dacă ele se referă la persoane sau bunuri protejate de dispoziţiile
convenţiilor de la Geneva:(i) omuciderea intenţionată;(îi) tortura şi tratamentele inumane,
inclusiv experiențele biologice;(iii) fapta de a cauza cu intenţie suferinţe mari sau de a vătăma
grav integritatea fizica ori sănătatea;(iv) distrugerea şi însuşirea de bunuri, nejustificate de
necesitaţi militare şi executate pe scara larga într-un mod ilicit şi arbitrar;(v) fapta de a
constrânge un prizonier de război sau o persoană protejata sa servească în forţele unei puteri
inamice;(vi) fapta de a priva cu intenţie un prizonier de război sau oricare altă persoană protejata
de dreptul sau de a fi judecata regulamentar şi impartial;(vii) deportarea sau transferul ilegal ori
detenţia ilegala;(viii) luarea de ostatici;b) celelalte violari grave ale legilor şi cutumelor
aplicabile conflictelor armate internaţionale în cadrul stabilit al dreptului internaţional, şi anume
una dintre faptele ce urmează:(i) fapta de a lansa intenționat atacuri împotriva populaţiei civile
în general sau împotriva civililor care nu participa direct la ostilitati;(îi) fapta de a lansa
intentionat atacuri împotriva bunurilor cu caracter civil, adică a celor care nu sunt obiective
militare;(iii) fapta de a lansa intentionat atacuri împotriva personalului, instalaţiilor,
materialului, unităţilor sau vehiculelor folosite în cadrul unei misiuni de ajutor umanitar sau de
menţinere a păcii conform Cartei Naţiunilor Unite, cu condiţia ca acestea să aibă dreptul la
protecţia pe care dreptul internaţional al conflictelor armate o garantează civililor şi bunurilor
cu caracter civil;(iv) fapta de a lansa intentionat un atac ştiind ca el va cauza în mod incidental
pierderi de vieţi omeneşti în rândul populaţiei civile, raniri ale persoanelor civile, pagube
bunurilor cu caracter civil sau daune extinse, de durata şi grave, mediului înconjurător care ar
fi vadit excesive în raport cu ansamblul avantajului militar concret şi direct asteptat;(v) fapta de
a ataca sau bombarda, prin orice mijloace, oraşe, sate, locuinţe sau construcţii care nu sunt
aparate şi care nu sunt obiective militare;(vi) fapta de a omori sau de a rani un combatant care,
după ce a depus armele sau nemaiavand mijloace de a se apara, s-a predat fără condiţii;(vii)
fapta de a utiliza pe nedrept pavilionul parlamentar, drapelul sau insignele militare şi uniforma
inamicului sau ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, precum şi semnele distinctive prevăzute de
convenţiile de la Geneva şi, făcând aceasta, de a cauza pierderi de vieţi omeneşti sau raniri
grave;(viii) transferarea, direct sau indirect, de către o putere ocupanta, a unei părţi a populaţiei
sale civile, în teritoriul pe care ea îl ocupa, sau deportarea ori transferarea în interiorul sau în
afară teritoriului ocupat a totalităţii sau a unei părţi a populaţiei din acest teritoriu;(ix) fapta de
a lansa intentionat atacuri împotriva clădirilor consacrate religiei, învăţământului, artei, ştiinţei
sau acţiunii caritabile, monumentelor istorice, spitalelor şi locurilor unde bolnavii sau răniţii
sunt adunaţi, cu condiţia ca aceste construcţii sa nu fie obiective militare;(x) fapta de a supune
persoanele unei părţi adverse căzute în puterea sa la mutilari ori la experienţe medicale sau
ştiinţifice de orice fel, care nu sunt motivate de un tratament medical, dentar sau spitalicesc,
nici efectuate în interesul acestor persoane, ci care atrag moartea acestora sau le pun grav
sănătatea în pericol;(xi) fapta de a omori sau rani prin trădare indivizi aparţinând naţiunii sau
armatei inamice;(xii) fapta de a declara că nu va fi indurare pentru invinsi;(xiii) fapta de a
distruge sau de a confisca bunurile inamicului, în afară de cazurile în care aceste distrugeri sau
confiscari ar fi imperios ordonate de necesităţile războiului;(xiv) fapta de a declara stinse,
suspendate sau inadmisibile în justiţie drepturile şi acţiunile cetăţenilor părţii adverse;(xv) fapta
unui beligerant de a constrânge cetăţenii părţii adverse sa ia parte la operaţiunile de război
îndreptate împotriva tarii lor, chiar dacă ei erau în serviciul acestui beligerant înainte de
începerea războiului;(xvi) jefuirea unui oraş sau a unei localităţi, chiar luate cu asalt;(xvii) fapta
de a utiliza otrava sau arme otravitoare;(xviii) fapta de a utiliza gaze asfixiante, toxice sau
asimilate şi orice lichide, materii sau procedee analoage;(xix) fapta de a utiliza gloante care se
151
dilata sau se aplatizeaza cu usurinta în corpul uman, cum sunt gloantele al căror invelis dur nu
acoperă în întregime mijlocul sau sunt perforate de taieturi;(xx) fapte de a folosi arme,
proiectile, materiale şi metode de lupta de natura sa cauzeze daune de prisos sau suferinţe inutile
ori de a acţiona fără discriminare cu violarea dreptului internaţional al conflictelor armate, cu
condiţia ca aceste arme, proiectile, materiale şi metode de lupta să facă obiectul unei interdicţii
generale şi ca ele să fie înscrise într-o anexa a prezentului statut, pe cale de amendament adoptat
potrivit dispoziţiilor art. 121 şi 123;(xxi) atingerile aduse demnităţii persoanei, îndeosebi
tratamentele umilitoare şi degradante;(xxii) violul, sclavajul sexual, prostituţia forţată,
graviditatea forţată, astfel cum aceasta a fost definită la art. 7 paragraful 2 lit. f), sterilizarea
forţată sau orice alta forma de violenta sexuală constituind o infracţiune grava la convenţiile de
la Geneva;(xxiii) fapta de a utiliza prezenta unui civil sau a unei alte persoane protejate pentru
a evita ca anumite puncte, zone sau forte militare sa nu fie ţinta operaţiunilor militare;(xxiv)
fapta de a lansa intentionat atacuri împotriva clădirilor, materialului, unităţilor şi mijloacelor de
transport sanitar şi a personalului care foloseşte, conform dreptului internaţional, semnele
distinctive prevăzute de convenţiile de la Geneva;(xxv) fapta de a infometa în mod deliberat
civili, ca metoda de război, privandu-i de bunurile indispensabile supravietuirii, inclusiv
impiedicandu-i intentionat sa primească ajutoarele prevăzute de convenţiile de la Geneva;(xxvi)
fapta de a proceda la recrutarea şi înrolarea copiilor de vârsta mai mica de 15 ani în forţele
armate naţionale sau de a-i face sa participe activ la ostilitati;c) în caz de conflict armat care nu
prezintă un caracter internaţional, violarile grave ale art. 3, comun celor 4 Convenţii de la
Geneva din 12 august 1949, şi anume oricare dintre faptele menţionate mai jos, comise
împotriva persoanelor care nu participa direct la ostilitati, inclusiv membrii fortelor armate care
au depus armele şi persoanele care au fost scoase în afară luptei din cauza bolii, ranirii, detentiei
sau din orice alta cauza:(i) atentatele la viaţa şi la integritatea corporală, mai ales omorul sub
toate formele sale, mutilarile, tratamentele cu cruzime şi tortura;(îi) atingerile aduse demnităţii
persoanei, mai ales tratamentele umilitoare şi degradante;(iii) luarile de ostatici;(iv)
condamnările pronunţate şi executiile efectuate fără o judecata prealabilă, date de un tribunal
legal constituit şi cu respectarea garanţiilor judiciare general recunoscute ca indispensabile;d)
lit. c) a paragrafului 2 se aplică conflictelor armate care nu prezintă un caracter internaţional şi
nu se aplică deci situaţiilor de tulburări sau tensiuni interne, cum sunt insurecția, actele izolate
şi sporadice de violenta şi actele de natura similară;e) celelalte violari grave ale legilor şi
cutumelor aplicabile conflictelor armate care nu prezintă un caracter internaţional, în cadrul
stabilit de dreptul internaţional, şi anume oricare dintre următoarele fapte:(i) fapta de a lansa
intentionat atacuri împotriva populaţiei civile în general sau împotriva persoanelor civile care
nu participa direct la ostilitati; (îi) fapta de a lansa intenționat atacuri împotriva clădirilor,
materialelor, unităţilor şi mijloacelor de transport sanitar şi a personalului care utilizează,
conform dreptului internaţional, însemnele distinctive prevăzute de convenţiile de la
Geneva;(iii) fapta de a lansa atacuri deliberate împotriva personalului, instalaţiilor, materialului,
unităţilor sau vehiculelor folosite în cadrul unei misiuni de ajutor umanitar sau de menţinere a
păcii, conform Cartei Naţiunilor Unite, cu condiţia ca acestea să aibă dreptul la protecţia pe care
dreptul internaţional al conflictelor armate îl garantează civililor şi bunurilor cu caracter
civil;(iv) fapta de a lansa atacuri deliberate împotriva construcţiilor consacrate religiei,
învăţământului, artei, ştiinţei sau acţiunii caritabile, monumentelor istorice, spitalelor şi
locurilor unde sunt adunaţi bolnavi şi răniţi, cu condiţia ca aceste clădiri sa nu fie obiective
militare;(v) jefuirea unui oraş sau a unei localităţi, chiar luate cu asalt;(vi) violul, sclavajul
sexual, prostituţia forţată, graviditatea forţată, astfel este definită la art. 7 paragraful 2 lit. f),
sterilizarea forţată sau orice alta forma de violenta sexuală constituind o violare grava a art. 3
152
comun celor 4 convenţii de la Geneva;(vii) fapta de a proceda la recrutarea şi înrolarea copiilor
în vârsta mai mica de 15 ani în forţele armate sau în grupări armate ori de a-i face sa participe
activ la ostilitati;(viii) fapta de a ordonă deplasarea populaţiei civile pentru considerente având
legătură cu conflictul, în afară cazurilor în care securitatea civililor sau imperativele militare o
cer;(ix) fapta de a ucide sau a rani prin trădare un adversar combatant;(x) fapta de a declara că
nu va exista indurare pentru invinsi;(xi) fapta de a supune persoanele care sunt împotriva unei
alte părţi la conflict, căzute în puterea sa, la mutilari sau experienţe medicale ori ştiinţifice care
nu sunt nici motivate de un tratament medical dentar sau spitalicesc, nici efectuate în interesul
acestor persoane şi care atrag moartea acestora sau le pun în mod serios sănătatea în pericol;(xii)
fapta de a distruge sau de confisca bunurile unui adversar, în afară de cazul în care aceste
distrugeri sau confiscari sunt imperios ordonate de necesităţile conflictului;f) lit. e) a
paragrafului 2 se aplică conflictelor armate care nu prezintă un caracter internaţional şi nu se
aplică deci situaţiilor de tulburări şi de tensiuni interne, cum sunt insurectiile, actele izolate sau
sporadice de violenta sau alte acte de natura similară. Lit. e) a paragrafului 2 se aplică
conflictelor armate care opun în mod prelungit, pe teritoriul unui stat, autorităţile guvernului
acestui stat şi grupuri armate organizate sau grupuri armate organizate între ele.3. Nici o
prevedere din paragraful 2 lit. c) şi e) nu afectează responsabilitatea unui guvern de a menţine
sau restabili ordinea publică în stat ori de a apara unitatea şi integritatea teritorială a statului
prin toate mijloacele legitime.
-Articolul 8 al Statutului Curţii Penale Internaţionale stabileşte jurisdicţia Curţii asupra crimelor
de război, în special când sunt comise ca parte a unui plan sau politici sau ca parte a comiterii
pe scară largă a unor astfel de crime.
d.Alte infracţiuni internaţionale, pe care statele s-au angajat să le incrimineze şi să le
pedepsească în ordinea juridică internă printr-o serie de convenţii internaţionale: sclavajul şi
traficul cu sclavi, traficul de stupefiante, comerţul cu femei şi copii, difuzarea de publicaţii
pornografice, falsificarea de monedă, pirateria, terorismul internaţional.
3. Jurisdicţia penală internaţională
153
Tribunalele penale internaţionale ad-hoc

Înființarea tribunalelor penale internaționale a fost o inițiativă mai
veche.
Astfel după primul război mondial a fost înființat tribunalul penal
special care ar fi trebuit să-l judece pentru crime de război pe fostul
împărat german Wilhelm al II-lea.
După cel de-al doilea război mondial au fost înființate tribunalele
penal internaționale cu caracter ad-hoc la Nurnberg si Tokio.
Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie a fost înființat
prin Rezoluţia nr. 827/28 mai 1993 a Consiliului de Securitate ONU.
Tribunalul Penal Internațional pentru Ruanda a fost creat prin
Rezoluţia nr. 995/8 noiembrie 1994 a Consiliului de Securitate ONU .
Curtea Specială pentru Sierra Leone a fost înființată prin Acordul
încheiat între ONU şi guvernul din Sierra Leone, semnat la 16 ianuarie
2002, în urma Rezoluţiei nr. 1315/2000 a Consiliului de Securitate.
Tribunalul penal pentru Cambodgia a fost creat în două etape. În
primul rând a avut la bază Legea cambodgiană din 10 august 2001 și
ulterior Acordul dintre ONU şi guvernul regal cambodgian încheiat la
17 martie 2003.
Instanţele penale speciale pentru Timorul de Est au fost create ca
urmare a evenimentelor din 1999 generate de organizarea
referendumului care a avut ca rezultat independența Timorului de Est.
Tribunalul special irakian a fost creat printr-o lege în decembrie 2003
ca urmare a crimelor comise în timpul regimului lui Saddam Hussein.
Tribunalul pentru judecarea persoanelor vinovate de asasinarea
fostului prim-ministru libanez R. Hariri, la 14 februarie 2005, stabilit
ca efect al Rezoluției nr. 1757/30 mai 2007 a Consiliului de Securitate
ONU
a.Tribunalele penale internaţionale ad-hoc

Înființarea tribunalelor penale internaționale a fost o inițiativă mai veche. Astfel după
primul război mondial a fost înființat tribunalul penal special care ar fi trebuit să-l judece pentru
crime de război pe fostul împărat german Wilhelm al II-lea. După cel de-al doilea război
mondial au fost înființate tribunalele penal internaționale cu caracter ad-hoc la Nurnberg si
Tokio.
154
Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie a fost înființat prin Rezoluţia nr.
827/28 mai 1993 a Consiliului de Securitate ONU. Tribunalul a fost înființat ca organ subsidiar
ONU cu scopul de a judeca persoane vinovate pentru faptele comise pe teritoriul fostei
Iugoslavii „între 1 ianuarie 1991 şi o dată ce va fi stabilită de Consiliul de Securitate după
restabilirea păcii". Sediul Tribunalului a fost la Haga. Acesta și-a încetat activitatea în
decembrie 2017. (International Criminal Tribunal for the former Yugoslavia-
https://www.icty.org/)
Tribunalul Penal Internațional pentru Ruanda a fost creat prin Rezoluţia nr. 995/8
noiembrie 1994 a Consiliului de Securitate ONU ca urmare a morţii a aproape un milion de
persoane pe teritoriul Ruandei şi altor violări grave comise pe teritoriile statelor vecine între 1
ianuarie 1994 şi 31 decembrie 1994.Acesta a fost creat , ca și în cazul anterior, ca organ
subsidiar ONU. Sediul Tribunalului Penal Internațional pentru Ruanda este în Arusha
(Tanzania).Tribunalul și-a încetat formal activitatea în decembrie 2015, aceasta fiind continuată
de Mecanismul Rezidual. (International Criminal Tribunal for Rwanda -
https://unictr.irmct.org/en)
Curtea Specială pentru Sierra Leone a fost înființată prin Acordul încheiat între ONU şi
guvernul din Sierra Leone, semnat la 16 ianuarie 2002, în urma Rezoluţiei nr. 1315/2000 a
Consiliului de Securitate. Curtea Specială pentru Sierra Leone își are sediul la Freetown,
capitala Sierrei Leone. Din punct de vedere al jurisdicției, această instanță penala internațională
are competența de a judeca crime împotriva umanităţii, crime de război şi alte încălcări grave
ale dreptului internaţional umanitar, precum și alte fapte pedepsite de dreptul local, fapte comise
de persoanele care au avut cea mai mare responsabilitate pentru violările grave ale dreptului
internaţional umanitar şi ale legilor Sierrei Leone, comise pe teritoriul Sierrei Leone începând
cu 30 noiembrie 1996. În anul 2010 a fost încheiat un acord între guvernul din Sierra Leone și
ONU prin care a fost creat Mecanismul Rezidual pentru CSSL, care a intrat în vigoare la 1
februarie 2012, preluând competențele de protecție a martorilor, executarea pedepselor,
gestionarea arhivei CSSL. (http://www.rscsl.org/)
Tribunalul penal pentru Cambodgia a fost înființat pentru judecarea crimelor comise în
perioada Kampuchiei Democratice (au murit cea. 1,7 milioane de persoane), între 17 aprilie
1975 şi 6 ianuarie 1979. Tribunalul penal pentru Cambodgia a fost creat în două etape. În
primul rând a avut la bază Legea cambodgiană din 10 august 2001 și ulterior Acordul dintre
ONU şi guvernul regal cambodgian încheiat la 17 martie 2003.
Instanţele penale speciale pentru Timorul de Est au fost create ca urmare a evenimentelor
din 1999 generate de organizarea referendumului care a avut ca rezultat independența Timorului
de Est. În acest sens au fost create două structuri, și anume: Tribunalul indonezian ad-hoc pentru
drepturile omului (2000), Instanţele Speciale pentru Judecarea Crimelor Grave.
Tribunalul special irakian a fost creat printr-o lege în decembrie 2003, pentru judecarea
conducătorilor partidului Baas (genocid, crime contra umanităţii şi alte încălcări grave ale
drepturilor omului), între 17 iulie 1968 şi 1 mai 2003. Deci a fost constituit ca urmare a crimelor
comise în timpul regimului lui Saddam Hussein.
Tribunalul pentru judecarea persoanelor vinovate de asasinarea fostului prim-ministru
libanez R. Hariri, la 14 februarie 2005, stabilit ca efect al Rezoluției nr. 1757/30 mai 2007 a
Consiliului de Securitate ONU, care a determinat intrarea în vigoare a unui Acord de creare a
Tribunalului, semnat anterior de ONU și Guvernul libanez (dar care nu a putut fi ratificat de
155
parlamentul de la Beirut). Tribunalul are sediul la Haga.Competența Tribunalului poate fi
extinsă și la alte fapte criminale petrecute între 1 octombrie 2004 și 12 decembrie 2005, dacă
sunt conectate și au natura și gravitatea similare cu atacul din 14 februarie 2005.
b.Curtea Penală Internaţională permanentă
Statutul Curţii Penale Internaţionale a fost adoptat la 17 iulie 1998

de în cadrul Conferinţei Diplomatice a Plenipotenţiarilor, organizată la
Roma (15 iunie-17 iulie 1998), în baza rezoluţiilor Adunării Generale
ONU nr. 51/207din 17 decembrie 1996 şi nr. 52/160 din 15 decembrie
1997. Statutul este format din 128 de articole. Statutul a fost semnat de
139 state, însă ulterior SUA a anunțat retragerea semnăturii. În
prezent, 123 state sunt părți la Statut. România a semnat Statutul Curţii
Penale Internaţionale la data de 7 iulie 1999 şi l-a ratificat prin Legea
nr. 111/2002. Statutul Curții Penale Internaționale nu permite
formularea de rezerve, iar amendamentele nu s-au putut formula decât
după șapte ani de la intrarea în vigoare a Statutului CPI(cu excepţia
unor modificări de ordin exclusiv instituţional ale unor articole
enumerate exhaustiv în art. 122). Astfel, Conferința de Revizuire a
Statutului a avut loc la Kampala (Uganda) în 2010.Statutul a intrat în
vigoare la 1 iulie 2002.România este membru originar al Statutului
deoarece a participat la ceremonia specială menţionată, contribuind,
prin depunerea instrumentului său de ratificare, la intrarea în vigoare a
Statutului. Prin H.G. nr. 555/2002 a fost aprobată plata de către
România a unei contribuţii voluntare pentru fondul special creat pentru
asigurarea celor necesare pregătirii începerii activităţii CPI. Curtea îşi
are sediul la Haga, în Olanda (statul gazda).
Conform art. 1 din Statutul CPI, Se înfiinţează o Curte penală
internationala (Curtea) ca instituţie permanenta, care poate să îşi
exercite competenţa faţă de persoane pentru crimele cele mai grave,
având un răsunet internaţional. Competența CPI este complementara
jurisdicțiilor penale naţionale. Conform art.5 din Statutul CPI,
Competenţa Curţii este limitată la crimele cele mai grave care privesc
ansamblul comunităţii internaţionale. Curtea are competenţa în ceea ce
priveşte următoarele crime:a) crima de genocid;b) crimele împotriva
umanităţii;c) crimele de război;d) crima de agresiune. (definită ulterior,
prin modificarea Statutului realizată în 2010).
Statutul Curţii Penale Internaţionale a fost adoptat la 17 iulie 1998 de ]n cadrul

Conferinţei Diplomatice a Plenipotenţiarilor, organizată la Roma (15 iunie-17 iulie 1998), în
baza rezoluţiilor Adunării Generale ONU nr. 51/207din 17 decembrie 1996 şi nr. 52/160 din 15
decembrie 1997. Statutul este format din 128 de articole. Statutul a fost semnat de 139 state,
însă ulterior SUA a anunțat retragerea semnăturii. În prezent, 123 state sunt părți la Statut.
România a semnat Statutul Curţii Penale Internaţionale la data de 7 iulie 1999 şi l-a ratificat
prin Legea nr. 111/2002. Statutul Curții Penale Internaționale nu permite formularea de rezerve,
iar amendamentele nu s-au putut formula decât după șapte ani de la intrarea în vigoare a
156
Statutului CPI(cu excepţia unor modificări de ordin exclusiv instituţional ale unor articole
enumerate exhaustiv în art. 122). Astfel, Conferința de Revizuire a Statutului a avut loc la
Kampala (Uganda) în 2010.Statutul a intrat în vigoare la 1 iulie 2002.România este membru
originar al Statutului deoarece a participat la ceremonia specială menţionată, contribuind, prin
depunerea instrumentului său de ratificare, la intrarea în vigoare a Statutului. Prin H.G. nr.
555/2002 a fost aprobată plata de către România a unei contribuţii voluntare pentru fondul
special creat pentru asigurarea celor necesare pregătirii începerii activităţii CPI. Curtea îşi are
sediul la Haga, în Olanda (statul gazda).
Conform art. 1 din Statutul CPI, Se înfiinţează o Curte penală internationala (Curtea) ca
instituţie permanenta, care poate să îşi exercite competenţa faţă de persoane pentru crimele cele
mai grave, având un răsunet internaţional. Competența CPI este complementara jurisdicțiilor
penale naţionale. Conform art.5 din Statutul CPI, Competenţa Curţii este limitată la crimele
cele mai grave care privesc ansamblul comunităţii internaţionale. Curtea are competenţa în ceea
ce priveşte următoarele crime:a) crima de genocid;b) crimele împotriva umanităţii;c) crimele
de război;d) crima de agresiune. (definită ulterior, prin modificarea Statutului realizată în 2010).
Conform art.6 din Statutul CPI prin crima de genocid se înţelege oricare dintre faptele
menţionate mai jos, săvârşită cu intenţia de a distruge, în întregime sau în parte, un grup
naţional, etnic, rasial sau religios, şi anume:a) uciderea de membri ai grupului;b) vătămarea
grava a integrităţii fizice sau mintale privind membri ai grupului;c) supunerea cu intenţie a
grupului unor condiţii de existenta care să antreneze distrugerea sa fizica totală sau parţială;d)
măsuri vizând împiedicarea naşterilor în sânul grupului;e) transferarea forţată de copii
aparţinând unui grup în alt grup.
Conform art. 7 din Statutul CPI prin crima împotriva umanităţii se înţelege una dintre
faptele menţionate mai jos, când aceasta este comisă în cadrul unui atac generalizat sau
sistematic lansat împotriva unei populaţii civile şi în cunoştinţa de acest atac:a) omorul;b)
exterminarea;c) supunerea la sclavie;d) deportarea sau transferarea forţată de populaţie;e)
întemnițarea sau alta forma de privare grava de libertate fizica, cu violarea dispoziţiilor
fundamentale ale dreptului internaţional;f) tortura;g) violul, sclavajul sexual, prostituţia forţată,
graviditatea forţată, sterilizarea forţată sau orice alta forma de violenta sexuală de o gravitate
comparabila;h) persecutarea oricărui grup sau a oricărei colectivităţi identificabile din motive
de ordin politic, rasial, naţional, etnic, cultural, religios sau sexual, în sensul paragrafului 3, ori
în funcţie de alte criterii universal recunoscute ca inadmisibile în dreptul internaţional, în
corelare cu orice act prevăzut în prezentul paragraf sau orice crima de competenţa Curţii;i)
disparițiile forţate de persoane;j) crima de apartheid;k) alte fapte inumane cu caracter analog
cauzând cu intenţie suferinţe mari sau vătămări grave ale integrităţii fizice ori ale sănătăţii fizice
sau mintale.
Conform art. 8 din Statutul CPI, Curtea are competenţa în ceea ce priveşte crimele de
război, îndeosebi când aceste crime se înscriu într-un plan sau o politica ori când ele fac parte
dintr-o serie de crime analoage comise pe scara larga. Prin crime de război se înţelege:a)
infracţiunile grave la convenţiile de la Geneva din 12 august 1949, şi anume oricare dintre
faptele menţionate mai jos, dacă ele se referă la persoane sau bunuri protejate de dispoziţiile
convenţiilor de la Geneva:(i) omuciderea intenţionată;(îi) tortura şi tratamentele inumane,
inclusiv experiențele biologice;(iii) fapta de a cauza cu intenţie suferinţe mari sau de a vătăma
grav integritatea fizica ori sănătatea;(iv) distrugerea şi însuşirea de bunuri, nejustificate de
157
necesitaţi militare şi executate pe scara larga într-un mod ilicit şi arbitrar;(v) fapta de a
constrânge un prizonier de război sau o persoană protejata sa servească în forţele unei puteri
inamice;(vi) fapta de a priva cu intenţie un prizonier de război sau oricare altă persoană protejata
de dreptul sau de a fi judecata regulamentar şi impartial;(vii) deportarea sau transferul ilegal ori
detenţia ilegala;(viii) luarea de ostatici;b) celelalte violari grave ale legilor şi cutumelor
aplicabile conflictelor armate internaţionale în cadrul stabilit al dreptului internaţional, şi anume
una dintre faptele ce urmează:(i) fapta de a lansa intenționat atacuri împotriva populaţiei civile
în general sau împotriva civililor care nu participa direct la ostilitati;(îi) fapta de a lansa
intentionat atacuri împotriva bunurilor cu caracter civil, adică a celor care nu sunt obiective
militare;(iii) fapta de a lansa intentionat atacuri împotriva personalului, instalaţiilor,
materialului, unităţilor sau vehiculelor folosite în cadrul unei misiuni de ajutor umanitar sau de
menţinere a păcii conform Cartei Naţiunilor Unite, cu condiţia ca acestea să aibă dreptul la
protecţia pe care dreptul internaţional al conflictelor armate o garantează civililor şi bunurilor
cu caracter civil;(iv) fapta de a lansa intentionat un atac ştiind ca el va cauza în mod incidental
pierderi de vieţi omeneşti în rândul populaţiei civile, raniri ale persoanelor civile, pagube
bunurilor cu caracter civil sau daune extinse, de durata şi grave, mediului înconjurător care ar
fi vadit excesive în raport cu ansamblul avantajului militar concret şi direct asteptat;(v) fapta de
a ataca sau bombarda, prin orice mijloace, oraşe, sate, locuinţe sau construcţii care nu sunt
aparate şi care nu sunt obiective militare;(vi) fapta de a omori sau de a rani un combatant care,
după ce a depus armele sau nemaiavand mijloace de a se apara, s-a predat fără condiţii;(vii)
fapta de a utiliza pe nedrept pavilionul parlamentar, drapelul sau insignele militare şi uniforma
inamicului sau ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, precum şi semnele distinctive prevăzute de
convenţiile de la Geneva şi, făcând aceasta, de a cauza pierderi de vieţi omeneşti sau raniri
grave;(viii) transferarea, direct sau indirect, de către o putere ocupanta, a unei părţi a populaţiei
sale civile, în teritoriul pe care ea îl ocupa, sau deportarea ori transferarea în interiorul sau în
afară teritoriului ocupat a totalităţii sau a unei părţi a populaţiei din acest teritoriu;(ix) fapta de
a lansa intentionat atacuri împotriva clădirilor consacrate religiei, învăţământului, artei, ştiinţei
sau acţiunii caritabile, monumentelor istorice, spitalelor şi locurilor unde bolnavii sau răniţii
sunt adunaţi, cu condiţia ca aceste construcţii sa nu fie obiective militare;(x) fapta de a supune
persoanele unei părţi adverse căzute în puterea sa la mutilari ori la experienţe medicale sau
ştiinţifice de orice fel, care nu sunt motivate de un tratament medical, dentar sau spitalicesc,
nici efectuate în interesul acestor persoane, ci care atrag moartea acestora sau le pun grav
sănătatea în pericol;(xi) fapta de a omori sau rani prin trădare indivizi aparţinând naţiunii sau
armatei inamice;(xii) fapta de a declara că nu va fi indurare pentru invinsi;(xiii) fapta de a
distruge sau de a confisca bunurile inamicului, în afară de cazurile în care aceste distrugeri sau
confiscari ar fi imperios ordonate de necesităţile războiului;(xiv) fapta de a declara stinse,
suspendate sau inadmisibile în justiţie drepturile şi acţiunile cetăţenilor părţii adverse;(xv) fapta
unui beligerant de a constrânge cetăţenii părţii adverse sa ia parte la operaţiunile de război
îndreptate împotriva tarii lor, chiar dacă ei erau în serviciul acestui beligerant înainte de
începerea războiului;(xvi) jefuirea unui oraş sau a unei localităţi, chiar luate cu asalt;(xvii) fapta
de a utiliza otrava sau arme otravitoare;(xviii) fapta de a utiliza gaze asfixiante, toxice sau
asimilate şi orice lichide, materii sau procedee analoage;(xix) fapta de a utiliza gloante care se
dilata sau se aplatizeaza cu usurinta în corpul uman, cum sunt gloantele al căror invelis dur nu
acoperă în întregime mijlocul sau sunt perforate de taieturi;(xx) fapte de a folosi arme,
proiectile, materiale şi metode de lupta de natura sa cauzeze daune de prisos sau suferinţe inutile
ori de a acţiona fără discriminare cu violarea dreptului internaţional al conflictelor armate, cu
condiţia ca aceste arme, proiectile, materiale şi metode de lupta să facă obiectul unei interdicţii
158
generale şi ca ele să fie înscrise într-o anexa a prezentului statut, pe cale de amendament adoptat
potrivit dispoziţiilor art. 121 şi 123;(xxi) atingerile aduse demnităţii persoanei, îndeosebi
tratamentele umilitoare şi degradante;(xxii) violul, sclavajul sexual, prostituţia forţată,
graviditatea forţată, astfel cum aceasta a fost definită la art. 7 paragraful 2 lit. f), sterilizarea
forţată sau orice alta forma de violenta sexuală constituind o infracţiune grava la convenţiile de
la Geneva;(xxiii) fapta de a utiliza prezenta unui civil sau a unei alte persoane protejate pentru
a evita ca anumite puncte, zone sau forte militare sa nu fie ţinta operaţiunilor militare;(xxiv)
fapta de a lansa intentionat atacuri împotriva clădirilor, materialului, unităţilor şi mijloacelor de
transport sanitar şi a personalului care foloseşte, conform dreptului internaţional, semnele
distinctive prevăzute de convenţiile de la Geneva;(xxv) fapta de a infometa în mod deliberat
civili, ca metoda de război, privandu-i de bunurile indispensabile supravietuirii, inclusiv
impiedicandu-i intentionat sa primească ajutoarele prevăzute de convenţiile de la Geneva;(xxvi)
fapta de a proceda la recrutarea şi înrolarea copiilor de vârsta mai mica de 15 ani în forţele
armate naţionale sau de a-i face sa participe activ la ostilitati;c) în caz de conflict armat care nu
prezintă un caracter internaţional, violarile grave ale art. 3, comun celor 4 Convenţii de la
Geneva din 12 august 1949, şi anume oricare dintre faptele menţionate mai jos, comise
împotriva persoanelor care nu participa direct la ostilitati, inclusiv membrii fortelor armate care
au depus armele şi persoanele care au fost scoase în afară luptei din cauza bolii, ranirii, detentiei
sau din orice alta cauza:(i) atentatele la viaţa şi la integritatea corporală, mai ales omorul sub
toate formele sale, mutilarile, tratamentele cu cruzime şi tortura;(îi) atingerile aduse demnităţii
persoanei, mai ales tratamentele umilitoare şi degradante;(iii) luarile de ostatici;(iv)
condamnările pronunţate şi executiile efectuate fără o judecata prealabilă, date de un tribunal
legal constituit şi cu respectarea garanţiilor judiciare general recunoscute ca indispensabile;d)
lit. c) a paragrafului 2 se aplică conflictelor armate care nu prezintă un caracter internaţional şi
nu se aplică deci situaţiilor de tulburări sau tensiuni interne, cum sunt insurectia, actele izolate
şi sporadice de violenta şi actele de natura similară;e) celelalte violari grave ale legilor şi
cutumelor aplicabile conflictelor armate care nu prezintă un caracter internaţional, în cadrul
stabilit de dreptul internaţional, şi anume oricare dintre următoarele fapte:(i) fapta de a lansa
intentionat atacuri împotriva populaţiei civile în general sau împotriva persoanelor civile care
nu participa direct la ostilitati;(îi) fapta de a lansa intentionat atacuri împotriva clădirilor,
materialelor, unităţilor şi mijloacelor de transport sanitar şi a personalului care utilizează,
conform dreptului internaţional, însemnele distinctive prevăzute de convenţiile de la
Geneva;(iii) fapta de a lansa atacuri deliberate împotriva personalului, instalaţiilor, materialului,
unităţilor sau vehiculelor folosite în cadrul unei misiuni de ajutor umanitar sau de menţinere a
păcii, conform Cartei Naţiunilor Unite, cu condiţia ca acestea să aibă dreptul la protecţia pe care
dreptul internaţional al conflictelor armate îl garantează civililor şi bunurilor cu caracter
civil;(iv) fapta de a lansa atacuri deliberate împotriva construcţiilor consacrate religiei,
învăţământului, artei, ştiinţei sau acţiunii caritabile, monumentelor istorice, spitalelor şi
locurilor unde sunt adunaţi bolnavi şi răniţi, cu condiţia ca aceste clădiri sa nu fie obiective
militare;(v) jefuirea unui oraş sau a unei localităţi, chiar luate cu asalt;(vi) violul, sclavajul
sexual, prostituţia forţată, graviditatea forţată, astfel este definită la art. 7 paragraful 2 lit. f),
sterilizarea forţată sau orice alta forma de violenta sexuală constituind o violare grava a art. 3
comun celor 4 convenţii de la Geneva;(vii) fapta de a proceda la recrutarea şi înrolarea copiilor
în vârsta mai mica de 15 ani în forţele armate sau în grupări armate ori de a-i face sa participe
activ la ostilitati;(viii) fapta de a ordonă deplasarea populaţiei civile pentru considerente având
legătură cu conflictul, în afară cazurilor în care securitatea civililor sau imperativele militare o
cer;(ix) fapta de a ucide sau a rani prin trădare un adversar combatant;(x) fapta de a declara că
159
nu va exista indurare pentru invinsi;(xi) fapta de a supune persoanele care sunt împotriva unei
alte părţi la conflict, căzute în puterea sa, la mutilari sau experienţe medicale ori ştiinţifice care
nu sunt nici motivate de un tratament medical dentar sau spitalicesc, nici efectuate în interesul
acestor persoane şi care atrag moartea acestora sau le pun în mod serios sănătatea în pericol;(xii)
fapta de a distruge sau de confisca bunurile unui adversar, în afară de cazul în care aceste
distrugeri sau confiscari sunt imperios ordonate de necesităţile conflictului;f) lit. e) a
paragrafului 2 se aplică conflictelor armate care nu prezintă un caracter internaţional şi nu se
aplică deci situaţiilor de tulburări şi de tensiuni interne, cum sunt insurectiile, actele izolate sau
sporadice de violenta sau alte acte de natura similară. Lit. e) a paragrafului 2 se aplică
conflictelor armate care opun în mod prelungit, pe teritoriul unui stat, autorităţile guvernului
acestui stat şi grupuri armate organizate sau grupuri armate organizate între ele.3. Nici o
prevedere din paragraful 2 lit. c) şi e) nu afectează responsabilitatea unui guvern de a menţine
sau restabili ordinea publică în stat ori de a apara unitatea şi integritatea teritorială a statului
prin toate mijloacele legitime.
Crima de agresiune a fost definită în cadrul Conferinței de la Kampala ca
fiind"planificarea, inițierea sau executarea, de către o persoană aflată efectiv în poziția de a
exercita controlul asupra sau de a conduce acțiunea politică sau militară a unui stat, a unui act
de agresiune care, prin caracterul, gravitatea sau scara sa, constituie o violare manifestă a Cartei
ONU". ,,Actul de agresiune este cel definit prin Rezoluția nr. 3314 din 1974 a AG ONU.
Condițiile privind exercitarea jurisdicției, în special privind determinarea organismelor care să
stabilească existența actului de agresiune (actul statal), respectiv dacă CPI poate să acționeze în
lipsa deciziei Consiliului de Securitate privind existența unui act de agresiune, precum și
necesitatea acceptării de către statul presupus agresor a jurisdicției CPI asupra crimei de
agresiune au fost cele mai disputate, conturându-se două grupuri de state: cele care susțineau
rolul exclusiv al Consiliului de Securitate și cele care, deși acordau prioritate Consiliului, nu
agreau și exclusivitatea rolului său în determinarea actului de agresiune.Soluția adoptată de
Conferință prevede ca o situație în care pare a fi fost comis un act de agresiune să fie înaintată
Curții de către Consiliul de Securitate, în baza capitolului VII din Carta ONU, indiferent dacă
sunt implicate State Părți sau nu. Procurorul poate însă, în absența unei astfel de determinări,
să inițieze o anchetă, proprio motu sau la cererea unui Stat Parte, cu autorizația prealabilă a
Secției de Primă Instanță a Curții. Statele Părți pot să nu accepte jurisdicția Curții cu privire la
crima de agresiune, printr-o declarație depusă la Grefa CPI. De asemenea, se prevede faptul că
jurisdicția Curții în ceea ce privește crima de agresiune poate fi exercitată numai după 1 ianuarie
2017, în urma adoptării unei decizii de către Statele Părți cu aceeași majoritate necesară pentru
adoptarea unui amendament.” (Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional public,
Sinteze, EDIŢIA 9, Editura C.H.BECK, Bucureşti, 2018,p.414)
Curtea are personalitate juridică internationala. Ea are, de asemenea, capacitatea juridică
necesară pentru a-şi exercită funcţiile şi îndeplini misiunea.Curtea poate să îşi exercite funcţiile
şi competentele, potrivit statutului, pe teritoriul oricărui stat parte, iar printr-o convenţie în acest
scop, pe teritoriul oricărui alt stat.
Referitor la competenţa ratione temporis, Curtea nu are competenţa decât în privinta
crimelor ce ţin de competenţa sa, comise după intrarea în vigoare a statutului. Dacă un stat
devine parte statut după intrarea în vigoare a acestuia, Curtea nu poate să îşi exercite competenţa
decât cu privire la crime comise după intrarea în vigoare a statutului pentru acest stat, în afară
de cazul în care acel stat face declaraţia prevăzută la art. 12 paragraful 3 Art.12.(paragraful 1)-
160
Un stat care devine parte la statut recunoaşte prin această competenţă Curţii cu privire la crimele
prevăzute la art. 5. (paragraful 2)- În cazurile prevăzute la art. 13 lit. a) sau c) Curtea poate să
îşi exercite competenţa dacă unul dintre statele menţionate la lit. a) sau b) ale prezentului
paragraf sau ambele state sunt părţi la prezentul statut ori au recunoscut competenţa Curţii
conform precizărilor următoare (paragraful 3):a) statul pe teritoriul căruia comportamentul în
cauza s-a produs sau, în cazul în care crima a fost comisă la bordul unei nave ori aeronave,
statul pavilionului ori statul de înmatriculare;b) statul căruia persoana acuzata de crime îi este
resortisant. (paragraful 3)- Dacă recunoaşterea competentei Curţii de către un stat care nu este
parte la prezentul statut este necesară potrivit dispoziţiilor paragrafului 2, acest stat poate, prin
declaraţie depusa pe lângă grefier, sa consimtă ca faţă de crima în discuţie Curtea să îşi exercite
competenţa. Statul care a recunoscut competenţa Curţii cooperează cu aceasta fără întârziere şi
fără excepţie, conform cap. IX.)
În articolul 20 din Statutul CPI se reglementează principiul Non bis în idem . Astfel, nimeni nu
poate fi judecat de Curte pentru actele constitutive de crime pentru care a fost deja condamnat
sau anchetat de aceasta. Nimeni nu poate fi judecat de către o alta instanţa pentru o crima
prevăzută la art. 5 pentru care a fost deja condamnat sau achitat de către Curte.Oricine a fost
judecat de către o alta instanţa pentru un comportament cazand de asemenea sub prevederile
art. 6, 7 sau 8 nu poate fi judecat de către Curte decât dacă procedura în faţa altor instanţe:a)
avea ca scop sa sustragă persoanele în cauza responsabilităţii penale pentru crime ce ţin de
competenţa Curţii; saub) nu a fost condusă în mod independent sau impartial, cu respectarea
garanţiilor prevăzute de dreptul internaţional, ci într-un mod care, în circumstanţele date, era
incompatibil cu intenţia de a acţiona persoana în justiţie.
În articolul 22 se consfințește principiul Nullum crimen sine lege. Astfel, o persoana nu
răspunde penal în baza Statutului CPI decât dacă comportamentul sau constituie, în momentul
în care se produce, o crima ce tine de competenţa Curţii.Definirea unei crime este de stricta
interpretare şi nu poate fi extinsă prin analogie. În caz de ambiguitate ea este interpretată în
favoarea persoanei care face obiectul unei anchete, urmăriri sau condamnări. Cele anterior
menționate nu împiedica ca un comportament să fie calificat drept crima, ţinând seama de
dreptul internaţional, independent de prevederile Statutului CPI.
În articolul 23 se consfințește principiul Nulla poena sine lege. Astfel, o persoana care a fost
condamnata de Curte nu poate fi pedepsita decât în conformitate cu dispoziţiile Statutului CPI.
În articolul 24 se reglementează neretroactivite ratione personae. Astfel, nimeni nu răspunde
penal, în baza statutului, pentru un comportament anterior intrării în vigoare a acestuia. Dacă
dreptul aplicabil unei cauze este modificat înainte de judecarea definitivă, se aplică dreptul cel
mai favorabil persoanei care face obiectul unei anchete, urmăriri sau al unei condamnări.
Curtea are competenţa în privința persoanelor fizice.Oricine comite o crima ce tine de
competenţa Curţii este individual responsabil şi poate fi pedepsit conform prezentului statut.
Nici o dispoziţie a statutului, referitoare la răspunderea penală a indivizilor, nu afectează
răspunderea statelor în dreptul internaţional.
CPI nu are competenţa faţă de o persoană sub vârsta de 18 ani în momentul pretinsei comiteri
a unei crime.
Statutul CPI se aplică tuturor în mod egal, fără nici o distincţie, bazată pe calitatea oficială. În
special, calitatea oficială de şef de stat sau de guvern, de membru al guvernului sau al
161
parlamentului, de reprezentant ales ori de agent al unui stat nu exonerează în nici un caz de
răspundere penală, potrivit statutului, şi nici nu constituie ca atare un motiv de reducere a
pedepsei. Imunităţile sau regulile de procedura speciale care pot fi legate de calitatea oficială a
unei persoane, în baza dreptului intern şi a dreptului internaţional, nu împiedica Curtea să îşi
exercite competenţa faţă de aceasta persoana.
Curtea poate fi sesizată (prin Procurorul său) de către un stat parte, de către Consiliul de
Securitate sau din oficiu.
,,România, ca şi majoritatea celorlalte state părţi, a considerat că nu există
neconcordanţă între această prevedere şi imunitatea şefului de stat, prevăzută de Constituţie,
considerând că această imunitate se acordă pentru îndeplinirea funcţiilor şefului de stat, iar dacă
un şef de stat săvârşeşte fapte care sunt de competenţa CPI, această activitate este în afara
atribuţiilor mandatului său constituţional. De asemenea, România a acceptat distincţia între
«predare» (către CPI) şi «extrădare» (Constituţia prevede că nu este posibilă extrădarea
propriilor cetăţeni), în sensul că predarea către CPI nu intră în sfera noţiunii de «extrădare»
(predarea unei persoane de către un stat altui stat). O serie de modificări legislative de adaptare
la obligaţia de a coopera cu CPI au fost operate de autorităţile române prin adoptarea Legii
privind cooperarea judiciară internațională în materie penală (Legea nr. 302/2004).Principiul
complementarităţii, expresie a compromisului între promotorii unei curţi competente să judece
în primă instanţă orice infracţiune care preocupă, prin gravitatea sa, comunitatea internaţională
şi statele care doresc păstrarea prerogativelor suverane de a-şi exercita jurisdicţia asupra acestor
fapte. In acest sens, Statutul prevede că principala competenţă pentru investigarea şi punerea
sub acuzare pentru crime aflate în jurisdicţia CPI revine statului, şi doar când acesta nu
acţionează sau deferă CPI această sarcină, CPI îşi poate exercita jurisdicţia.” (Adrian Năstase,
Bogdan Aurescu, Drept internaţional public, Sinteze, EDIŢIA 9, Editura C.H.BECK,
Bucureşti, 2018, p.415)
Crimele ce ţin de competenţa Curţii nu se prescriu.
Organele CPI sunt următoarele:a) Preşedinţia;b) Secţia apelurilor, Secţia de prima instanţa şi
Secţia preliminară;c) Biroul procurorului;d) Grefa.
Curtea este compusa din 18 judecători. Se poate propune creşterea numărului judecătorilor.
Propunerea este examinata într-o reuniune a Adunării statelor părţi. Ea este considerată adoptată
dacă este aprobată la aceasta reuniune cu o majoritate de două treimi din numărul membrilor
Adunării statelor părţi. Ea devine efectivă la data stabilită de Adunarea statelor părţi. Judecătorii
sunt aleşi dintre persoanele care se bucura de o înaltă consideraţie morala, cunoscute pentru
imparţialitatea şi integritatea lor şi întrunind condiţiile cerute în statele lor respective pentru
exercitarea celor mai înalte funcţii judiciare. Oricare candidat la un post la Curte trebuie:(i) să
aibă competenţa recunoscută în domeniile dreptului penal şi procedurii penale, precum şi
experiența necesară procesului penal, fie în calitate de judecător, de procuror ori avocat sau în
orice alta calitate similară; sau(îi) să aibă competenţa recunoscută în domeniile pertinente ale
dreptului internaţional, ca dreptul internaţional umanitar şi drepturile omului, precum şi o mare
experiența într-o profesiune juridică ce prezintă interes pentru activitatea judiciară a Curţii.
Oricare candidat la un post la Curte trebuie să aibă o excelenta cunoaştere şi o practica curenta
a cel puţin unei limbi de lucru a Curţii. Judecătorii sunt aleşi prin vot secret la o întrunire a
Adunării statelor părţi convocată în acest scop. Curtea nu poate cuprinde mai mult de un
cetăţean al aceluiaşi stat. În aceasta privința, cel care poate fi considerat cetăţean al mai multor
162
state este considerat a fi cetăţean al statului în care îşi exercită în mod obişnuit drepturile sale
civile şi politice. În alegerea judecătorilor statele părţi ţin seama de necesitatea de a asigura în
componenta Curţii:(i) reprezentarea principalelor sisteme juridice ale lumii;(îi) o reprezentare
geografică echitabila; şi(iii) o reprezentare echitabila a bărbaţilor şi a femeilor. Durata
mandatului este de nouă ani, la fiecare trei ani procedându-se la reînnoire a unei treimi din
judecători. Judecătorii sunt independenţi şi au obligaţia de a nu se angaja în activităţi care pot
interfera cu funcţiile lor jurisdicţionale sau care pot afecta încrederea în independenţa lor.
Conform art. 77, Curtea poate pronunţa contra unei persoane declarate vinovata de o crima
prevăzută la art. 5 din statut una dintre următoarele pedepse:a) o pedeapsă cu închisoarea pe
timp de cel mult 30 de ani; sau b) o pedeapsă cu închisoare pe viaţa, dacă gravitatea extrema a
crimei şi situaţia personală a condamnatului o justifica. La pedeapsa cu închisoarea Curtea
poate adauga:a) o amenda stabilită conform criteriilor prevăzute de Regulamentul de procedura
şi de probe;b) confiscarea de profituri, de bunuri şi de averi provenind direct sau indirect din
crime, fără prejudicierea drepturilor terţilor de buna credinţa
Statutul mai prevede posibilitatea exercitării apelului şi a revizuirii.
Conform dispoziţiilor statutului, statele părţi cooperează deplin cu instanța penală în anchetele
şi urmăririle pentru crime ce ţin de competenţa sa. Curtea este abilitata sa adreseze cereri de
cooperare statelor părţi. Aceste cereri sunt transmise pe cale diplomatică sau pe orice alta cale
potrivita pe care fiecare stat parte o alege în momentul ratificării, acceptării sau aprobării
statutului ori de aderare la acesta. Orice modificare ulterioară a alegerii caii de transmitere este
facuta de fiecare stat parte conform Regulamentului de procedura şi de probe.Dacă este cazul,
cererile pot fi, de asemenea, transmise prin Organizaţia Internationala de Poliţie Criminală
(INTERPOL) sau prin oricare organizaţie regionala competenţa. Cererile de cooperare şi
documentele justificative aferente sunt fie redactate într-o limbă oficială a statului solicitat sau
însoţite de o traducere în această limbă, fie redactate într-una dintre limbile de lucru ale Curţii
sau însoţită de o traducere într-una dintre aceste limbi potrivit alegerii făcute de statul solicitat
în momentul ratificării, acceptării sau al aprobării statutului sau al aderării la acesta. Orice
modificare ulterioară a acestei alegeri este facuta conform Regulamentului de procedura şi de
probe.Statul solicitat respecta caracterul confidenţial al cererilor de cooperare şi de documente
justificative aferente, cu excepţia cazului în care divulgarea lor este necesară pentru a da curs
cererii. Curtea poate lua, în special în materie de protecţie a informaţiilor, măsurile care pot fi
necesare pentru garantarea securităţii şi bunastarii fizice şi psihologice a victimelor, martorilor
potenţiali şi membrilor familiei lor. Curtea poate cere ca orice informaţie furnizată să fie
comunicată şi tratata în asa fel încât să fie apărată securitatea şi bunăstarea fizica sau psihologică
a victimelor, martorilor potenţiali şi membrilor familiei lor.Curtea poate invita orice stat care
nu este parte la statut sa acorde asistenţa pe baza unui aranjament ad-hoc sau a unui acord
încheiat cu acest stat ori pe orice alta baza corespunzătoare. Dacă un stat parte nu este de acord
cu o cerere de cooperare a Curţii şi o împiedica astfel să îşi exercite funcţiile şi competentele,
Curtea poate lua act de aceasta şi sa informeze Adunarea statelor părţi sau Consiliul de
Securitate când a fost sesizată de acesta din urma.
163
Prezentați trăsăturile caracteristice ale Curții Penale

Internationale cu caracter permanent și identificati
particularitățile competentei acestei instante
În cazul în care persoanele fizice, în calitatea lor de organe ale statului, respectiv de persoane
private, săvârşesc infracţiuni internaţionale, alături de eventuala angajare a răspunderii internaţionale
a statului este angajată răspunderea penală a persoanelor respective conform normelor de drept
internaţional penal.
Infracțiunile internaționale
- Definiţie: plănuirea, pregătirea, dezlănţuirea sau purtarea unui război de agresiune sau a unui
război cu violarea tratatelor, a garanţiilor sau acordurilor internaţionale sau participarea la un
plan deliberat sau la un complot pentru săvârşirea uneia din aceste fapte (cu trimitere la definiţia
agresiunii - Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr. 3314/14 decembrie 1974).
- Definiţie: asasinatul, exterminarea, ducerea în robie, deportarea sau orice act inuman comis
împotriva populaţiilor civile înaintea sau în timpul războiului, precum şi persecuţiile cu
caracter politic, rasial sau religios.
- Crima de genocid
Aceasta este inclusă în categoria crimelor contra umanităţii și este reglementată de Convenţia ONU
privind prevenirea şi reprimarea genocidului din 9 decembrie 1948.
Conform art.6 din Statutul CPI prin crima de genocid se înţelege oricare dintre faptele menţionate
mai jos, săvârşită cu intenţia de a distruge, în întregime sau în parte, un grup naţional, etnic, rasial
sau religios, şi anume:a) uciderea de membri ai grupului;b) vătămarea grava a integrităţii fizice sau
mintale privind membri ai grupului;c) supunerea cu intenţie a grupului unor condiţii de existenta
care să antreneze distrugerea sa fizica totală sau parţială;d) măsuri vizând împiedicarea naşterilor în
sânul grupului;e) transferarea forţată de copii aparţinând unui grup în alt grup.
Conform art. 8 din Statutul CPI, Curtea are competenţa în ceea ce priveşte crimele de război,
îndeosebi când aceste crime se înscriu într-un plan sau o politica ori când ele fac parte dintr-o serie
de crime analoage comise pe scara larga.
d.Crima de agresiune a fost definită în cadrul Conferinței de la Kampala ca fiind"planificarea,
inițierea sau executarea, de către o persoană aflată efectiv în poziția de a exercita controlul
asupra sau de a conduce acțiunea politică sau militară a unui stat, a unui act de agresiune care,
prin caracterul, gravitatea sau scara sa, constituie o violare manifestă a Cartei ONU".
Tribunalele penale internaţionale ad-hoc
Înființarea tribunalelor penale internaționale a fost o inițiativă mai veche.
164
Astfel după primul război mondial a fost înființat tribunalul penal special care ar fi trebuit să-l judece
pentru crime de război pe fostul împărat german Wilhelm al II-lea.
După cel de-al doilea război mondial au fost înființate tribunalele penal internaționale cu caracter
ad-hoc la Nurnberg si Tokio.
Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie a fost înființat prin Rezoluţia nr. 827/28 mai
1993 a Consiliului de Securitate ONU.
Tribunalul Penal Internațional pentru Ruanda a fost creat prin Rezoluţia nr. 995/8 noiembrie 1994 a
Consiliului de Securitate ONU .
Curtea Specială pentru Sierra Leone a fost înființată prin Acordul încheiat între ONU şi guvernul
din Sierra Leone, semnat la 16 ianuarie 2002, în urma Rezoluţiei nr. 1315/2000 a Consiliului de
Securitate.
Tribunalul penal pentru Cambodgia a fost creat în două etape. În primul rând a avut la bază Legea
cambodgiană din 10 august 2001 și ulterior Acordul dintre ONU şi guvernul regal cambodgian
încheiat la 17 martie 2003.
Instanţele penale speciale pentru Timorul de Est au fost create ca urmare a evenimentelor din 1999
generate de organizarea referendumului care a avut ca rezultat independența Timorului de Est.
Tribunalul special irakian a fost creat printr-o lege în decembrie 2003 ca urmare a crimelor comise
în timpul regimului lui Saddam Hussein.
Tribunalul pentru judecarea persoanelor vinovate de asasinarea fostului prim-ministru libanez R.
Hariri, la 14 februarie 2005, stabilit ca efect al Rezoluției nr. 1757/30 mai 2007 a Consiliului de
Securitate ONU
Statutul Curţii Penale Internaţionale a fost adoptat la 17 iulie 1998 de în cadrul Conferinţei
Diplomatice a Plenipotenţiarilor, organizată la Roma (15 iunie-17 iulie 1998), în baza rezoluţiilor
Adunării Generale ONU nr. 51/207din 17 decembrie 1996 şi nr. 52/160 din 15 decembrie 1997.
Statutul este format din 128 de articole. Statutul a fost semnat de 139 state, însă ulterior SUA a
anunțat retragerea semnăturii. În prezent, 123 state sunt părți la Statut. România a semnat Statutul
Curţii Penale Internaţionale la data de 7 iulie 1999 şi l-a ratificat prin Legea nr. 111/2002. Statutul
Curții Penale Internaționale nu permite formularea de rezerve, iar amendamentele nu s-au putut
formula decât după șapte ani de la intrarea în vigoare a Statutului CPI(cu excepţia unor modificări
de ordin exclusiv instituţional ale unor articole enumerate exhaustiv în art. 122). Astfel, Conferința
de Revizuire a Statutului a avut loc la Kampala (Uganda) în 2010.Statutul a intrat în vigoare la 1
iulie 2002.România este membru originar al Statutului deoarece a participat la ceremonia specială
menţionată, contribuind, prin depunerea instrumentului său de ratificare, la intrarea în vigoare a
Statutului. Prin H.G. nr. 555/2002 a fost aprobată plata de către România a unei contribuţii voluntare
pentru fondul special creat pentru asigurarea celor necesare pregătirii începerii activităţii CPI.
Curtea îşi are sediul la Haga, în Olanda (statul gazda).
Conform art. 1 din Statutul CPI, Se înfiinţează o Curte penală internationala (Curtea) ca instituţie
permanenta, care poate să îşi exercite competenţa faţă de persoane pentru crimele cele mai grave,
având un răsunet internaţional. Competența CPI este complementara jurisdicțiilor penale
naţionale. Conform art.5 din Statutul CPI, Competenţa Curţii este limitată la crimele cele mai grave
care privesc ansamblul comunităţii internaţionale. Curtea are competenţa în ceea ce priveşte
următoarele crime:a) crima de genocid;b) crimele împotriva umanităţii;c) crimele de război;d) crima
de agresiune. (definită ulterior, prin modificarea Statutului realizată în 2010).
165
1.Jurisdicția penală internațională are în vedere:

a. organizarea și funcționarea tribunalelor penale internaționale ad-hoc;
b. organizarea și funcționarea Curții Europene a Drepturilor Omului;
c.organizarea și funcționarea Curții Internaționale de Justiție.
2.Are statut de tribunal penal internațional cu caracter ad-hoc:
a.Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie;
b.Curtea Penală Internațională;
c.Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
3.Are statut de tribunal penal internațional cu caracter permanent:
a.Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie;
b.Curtea Penală Internațională;
c.Tribunalul Penal Internațional pentru Ruanda.
4. Jurisdicția Curții Penale Internaționale:
a. este complementară jurisdicțiilor penale naționale;
b. se aplică asupra tuturor categoriilor de persoane, indiferent de vârstă;
c. ține cont de capacitatea oficială a persoanei judecate.
5. Curtea Penală Internațională :
a. se aplică asupra tuturor categoriilor de persoane, indiferent de vârstă;
b.are o competență retroactivă;
c.judecă crima de genocid;crimele contra umanității; crimele de război și crima de agresiune.
1.a; 2.a; 3.b; 4.a;5.c.
7 Lucrare de verificare
dezvoltați următoarele aspecte: Analizați tribunalele penale internaționale cu caracter ad-hoc și
identificați modalitatea de constituire a acestora.

166

Bucureşti, 2020;
2012.
• https://www.icc-cpi.int/
167
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR.IX
Sancțiunile internaționale
Cuprins

1.Concept și clasificări
2.Sancțiuni adoptate de Consiliul de Securitate ONU
3.Sancțiuni adoptate la nivelul Uniunii Europene
4.Sancțiunile în România
168
OBIECTIVE SPECIFICE
Identificarea conceptului de sancțiuni internaționale
Cunoașterea categoriilor de sancțiuni internaționale
Ințelegerea sistemului ONU de aplicare a sancțiunilor

internaționale
Cunoașterea modului în care Uniunea Europeană aplică

sancțiuni cu caracter internațional
Cunoașterea legislației interne române cu privire la

aplicarea sancțiunilor internaționale
169
1. Concept și clasificări
Sancțiunile internaționale sunt măsuri restrictive adoptate

împotriva unor state, persoane sau entități la nivel multilateral sau în
mod unilateral. Sancțiunile internaționale nu se confundă cu sancțiunile
penale sau contravenționale. Sancțiunile internaționale pot fi
adoptate:fie ca răspuns față de violarea de către state a unor norme de
drept internațional sau fată de comiterea de către persoane sau entități a
unor acte ilicite, care afectează interesele statelor sau comunității
internaționale;fie pot fi adoptate și pentru a determina schimbarea unor
politici sau acțiuni. Dacă scopul lor este realizat, sancțiunile
internaționale pot fi ridicate. (Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept
internaţional public, Sinteze, EDIŢIA 9, Editura C.H.BECK,
Bucureşti,2018)
Sancțiunile internaționale sunt măsuri restrictive adoptate împotriva unor state, persoane
sau entități la nivel multilateral sau în mod unilateral. Sancțiunile internaționale nu se confundă
cu sancțiunile penale sau contravenționale. Sancțiunile internaționale pot fi adoptate:fie ca
răspuns față de violarea de către state a unor norme de drept internațional sau fată de comiterea
de către persoane sau entități a unor acte ilicite, care afectează interesele statelor sau comunității
internaționale;fie pot fi adoptate și pentru a determina schimbarea unor politici sau acțiuni. Dacă
scopul lor este realizat, sancțiunile internaționale pot fi ridicate. (Adrian Năstase, Bogdan
Aurescu, Drept internaţional public, Sinteze, EDIŢIA 9, Editura C.H.BECK, Bucureşti,2018)
Sancțiunile internaționale se împart în două categorii în funcție în funcție de autorul după
cum urmează:
-Sancțiuni adoptate în cadrul ONU-în acest caz se identifică sancțiunile adoptate de Consiliul
de Securitate al ONU în temeiul Capitolului VII din Carta ONU. Aceste sancțiuni sunt
obligatorii pentru toți membrii ONU fiind adoptate prin rezoluții ale Consiliului de Securitate
cu caracter obligatoriu.
-Sancțiunile unilaterale sau autonome-în acest caz se identifică sancțiunile adoptate de state
prin acte juridice interne și sancțiunile adoptate de grupuri de state sau organizații regionale
prin acțiuni comune. Exemplu care poate fi dat în acest caz are în vedere sancțiunile aplicate de
Uniunea Europeană.
Sancțiunile internaționale pot fi clasificate și în funcție de tipologia măsurilor adoptate,
după cum urmează:
170
• Sancțiuni țintite-sunt sancțiuni care vizează direct anumite persoane sau entități. De
exemplu, de restricțiile de călătorie, înghețarea fondurilor și resurselor economice și
interdicția generală de a pune la dispoziția celor vizați de bunuri și resurse economice.
• Sancțiuni sectoriale sunt sancțiuni care vizează toate persoanele și entitățile care
operează într-un anumit sector economic. De exemplu embargouri de arme, interzicerea
exporturilor sau importurilor de anumite categorii de, restricții financiare
2. Sancțiuni adoptate de Consiliul de Securitate ONU
Conform prevederilor capitolului VII din Carta ONU, Consiliul de Securitate

poate lua măsurile pentru menținerea sau restabilirea păcii și securității
internaționale. Consiliul de Securitate poate adopta fie măsuri care nu implică
folosirea forței (sancțiuni economice)( art. 41 din Carta ONU), fie poate
autoriza folosirea forței(art.42 din Carta ONU).
Conform prevederilor capitolului VII din Carta ONU, Consiliul de Securitate poate lua
măsurile pentru menținerea sau restabilirea păcii și securității internaționale. Consiliul de
Securitate poate adopta fie măsuri care nu implică folosirea forței (sancțiuni economice)( art.
41 din Carta ONU), fie poate autoriza folosirea forței(art.42 din Carta ONU).
Sancțiunile aplicate de către Consiliul de Securitate au fost adoptate sub forme diferite,
în scopul de a atinge obiective specifice de la caz la caz. Măsurile adoptate de către Consiliul
de Securitate ONU au avut ca scop aplicarea de sancțiuni economice și comerciale
cuprinzătoare sau măsuri specifice, cum ar fi embargoul asupra armelor, interdicții de călătorie
și restricții financiare sau de mărfuri.
Aplicarea sancțiunilor cu caracter economic asupra unui stat sau a unor persoane sau
entități are ca principal scop determinarea acestora să se conformeze obligațiilor stabilite de
Consiliul de Securitate. Astfel, conform art. 39din Carta ONU, Consiliul de Securitate
determină existența unei amenințări împotriva păcii, a unei încălcări a păcii sa a unui act de
agresiune. În funcție de această determinare, Consiliul de Securitate va face recomandări sau
va hotărî ce măsuri vor fi luate în conformitate cu art. 41 și 42.
Categorii de regimuri sancționatorii la nivel ONU
• Regimuri statale-sunt regimuri de sancțiuni internaționale care vizează un anumit stat;
• Regimuri pentru combaterea terorismului-sunt regimuri care nu au în vedere un anumit
teritoriu sau un stat, ci vizează persoane sau entități teroriste.
171
Prin Rezoluția nr.1267(1999) a fost stabilit și Comitetul de Sancțiuni care se ocupă cu
amendarea și consolidarea regimului de sancțiuni. Sancțiunile se aplică persoanelor sau
entităților asociate cu Al –Qaida, indiferent de locul unde se găsesc acestea sau unde îți
desfășoară activitatea, înscrise în lista de sancțiuni. Lista este însoțită de expunerea de motive
care arată cum aceste persoane, grupuri, întreprinderi și entități sunt asociate cu organizația
teroristă.
Capitolul VII din Carta ONU constituie temeiul juridic al rezoluțiilor adoptate prin care
organizatia cu caracter universal solicită tuturor statelor membre să ia măsuri în legătură cu
orice persoană fizică sau juridică asociată cu Al-Qaida. În acest sens, se poate lua măsura
înghețării fondurilor și a altor active financiare sau resurse economice ale persoanelor și
entităților listate; statele pot interzice intrarea pe sau tranzitarea teritoriului lor de către
persoanele fizice listate; interzicerea vânzării, furnizării și transferului de armament și materiale
conexe de orice tip, piese de schimb și consultanță tehnică, asistență sau formare legată de
activități militare direct sau indirect listate.
Prin Rezoluția nr.1904(2009), Consiliul de Securitate a stabilit Biroul Mediatorului
pentru a asista Comitetul în analizarea cererilor referitoare la persoanele listate. Mandatul său
a fost extins printr-o serie de rezoluții. Acesta are ca principală atribuție primirea și analiza
solicitărilor înaintate de persoane listate, care contestă aplicarea măsurilor restrictive.
Cercetarea sesizării formulate poate conduce la de-listarea sau menținerea pe listă în baza
propunerilor motivate prezentate de către Biroul Mediatorului Comitetului de Sancțiuni.
În practica internațională au fost identificate situații care au generat dificultăți în aplicarea
sancțiunilor ONU. Toate statele membre ONU au obligația generală de a se conforma măsurilor
de impunere a sancțiunilor țintite, potrivit rezoluțiilor Consiliului de Securitate emise în baza
capitolului VII. Ca urmare a aplicării sancțiunilor ONU, Curtea Europeană a Drepturilor
Omului fiind sesizată pentru încălcare drepturilor omului prin aplicarea sancțiunilor ONU.
(Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional public, Sinteze, EDIŢIA 9, Editura
C.H.BECK, Bucureşti,2018)
3. Sancțiunile adoptate la nivelul Uniunii Europene
Sancțiunile adoptate la nivelul UE constituie unul dintre mijloacele specifice

utilizate pentru realizarea obiectivele Uniunii Europene, în conformitate cu
principiile politicii externe și de securitate comună.În cazul Uniunii
Europene identificăm două situații, și anume transpunerea sancțiunilor
adoptate prin rezoluții ale Consiliului de Securitate ONU, dar și sancțiuni cu
caracter autonom, adoptate la nivelul Uniunii Europene.
172
Sancțiunile adoptate la nivelul UE constituie unul dintre mijloacele specifice utilizate
pentru realizarea obiectivele Uniunii Europene, în conformitate cu principiile politicii externe
și de securitate comună.În cazul Uniunii Europene identificăm două situații, și anume
transpunerea sancțiunilor adoptate prin rezoluții ale Consiliului de Securitate ONU, dar și
sancțiuni cu caracter autonom, adoptate la nivelul Uniunii Europene.
În cazul transpunerii sancțiunilor adoptate prin rezoluții ale Consiliului de Securitate
ONU, actele juridice adoptate de UE au doar rolul de a transpune aceste sancțiunile, deoarece
statele membre ale UE au transferat către UE competența în domeniile respective. Statele
membre UE, deși sunt și state membre ONU, nu pot aplica în mod direct sancțiunile adoptate
de ONU în domenii care întră în competența UE. Deci sancțiunile adoptate de Consiliul de
Securitate ONU trebuie transpuse la nivelul UE prin actele juridice ale Consiliului UE. După
cum se cunoaște, aceste acte pot fi supuse controlului de legalitate realizat de Curtea de Justiție
a Uniunii Europene, ceea ce poate avea drept consecință anularea actului prin care se
implementează o sancțiune. În acest caz statele membre nu mai pot implementa restricția. După
cum stim, toate statele membre au obligația generală de a se conforma măsurilor de impunere
a sancțiunilor țintite, potrivit rezoluțiilor Consiliului de Securitate emise în baza capitolului VII.
Astfel, obligațiile stabilite prin Carta ONU au prioritate față de orice alte obligații asumate în
baza altor acorduri cu caracter internațional.
Uniunea Europeana poate adopta sancțiuni autonome suplimentare față de sancțiunile
adoptate prin rezoluțiile Consiliului de Securitate ONU sau poate adopta sancțiuni distincte.
Sancțiunile autonome adoptate de Consiliul UE sunt măsuri unilaterale, adoptate în comun de
statele membre în raport cu statele terțe sau persoane sau entități din acestea. Spre deosebire
de sancțiunile adoptate de Consiliul de Securitate, care sunt obligatorii pentru toți membrii
comunității internaționale, măsurile restrictive ale UE nu pot fi obligatorii decât pentru statele
membre, ele sunt practic acțiuni adoptate în comun de statele membre UE. În acest sens, spre
deosebire de sancțiunile adoptate de Consiliul de Securitate, care pot fi contrare altor norme
internaționale și prevalează față de acestea, în conformitate cu art. 25 și 103 din Carta ONU,
măsurile restrictive de la nivelul UE trebuie să respecte obligațiile asumate de către statele
membre față de țări terțe. (Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional public, Sinteze,
EDIŢIA 9, Editura C.H.BECK, Bucureşti,2018)
4. Sancțiunile în România
173
În România, cadrul legal este reprezentat de O.U.G. 202/2008

Ordonanța de urgență reglementează modalitatea de punere în aplicare, la
nivel național, a sancțiunilor internaționale instituite prin: rezoluțiile
Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite sau alte acte
adoptate în baza art. 41 din Carta Națiunilor Unite; regulamente, decizii,
poziții comune, acțiuni comune și alte instrumente juridice ale Uniunii
Europene. Ordonanța de urgență reglementează și modalitatea de punere în
aplicare la nivel național a sancțiunilor internaționale, care nu au caracter
obligatoriu, adoptate în cadrul unor organizații internaționale sau de către
alte state, precum și a celor adoptate prin decizii unilaterale ale României
sau ale altor state.
În România, cadrul legal este reprezentat de O.U.G. 202/2008
Ordonanța de urgență reglementează modalitatea de punere în aplicare, la nivel național,

a sancțiunilor internaționale instituite prin: rezoluțiile Consiliului de Securitate al Organizației
Națiunilor Unite sau alte acte adoptate în baza art. 41 din Carta Națiunilor Unite; regulamente,
decizii, poziții comune, acțiuni comune și alte instrumente juridice ale Uniunii Europene.
Ordonanța de urgență reglementează și modalitatea de punere în aplicare la nivel național a
sancțiunilor internaționale, care nu au caracter obligatoriu, adoptate în cadrul unor organizații
internaționale sau de către alte state, precum și a celor adoptate prin decizii unilaterale ale
României sau ale altor state.
În sensul ordonanței de urgență, termenii și expresiile de mai jos au următoarele înțelesuri:
a) sancțiuni internaționale - restricțiile și obligațiile în legătură cu guvernele unor state, cu

entități nestatale sau persoane fizice ori juridice, adoptate de Consiliul de Securitate al
Organizației Națiunilor Unite, de Uniunea Europeană, de alte organizații internaționale sau prin
decizii unilaterale ale României ori ale altor state, în scopul menținerii păcii și securității
internaționale, prevenirii și combaterii terorismului, asigurării respectării drepturilor omului și
libertăților fundamentale, dezvoltării și consolidării democrației și statului de drept și
îndeplinirii altor scopuri, în conformitate cu obiectivele comunității internaționale, cu dreptul
internațional și cu dreptul Uniunii Europene. Sancțiunile internaționale vizează, în special,
blocarea fondurilor și a resurselor economice, restricții comerciale, restricții privind operațiuni
cu produse și tehnologii cu dublă utilizare și cu produsele militare, restricții de călătorie,
restricții de transport și comunicații, sancțiuni diplomatice sau în domeniile tehnico-științific,
cultural ori sportiv;
b) persoane și entități desemnate - guvernele statelor, entitățile nestatale sau persoanele care fac
obiectul unor sancțiuni internaționale;
c) bun - orice tehnologie sau produs purtător de valoare economică sau destinat satisfacerii unui
anumit scop, corporal ori necorporal, care aparține sau este deținut ori aflat sub controlul unor
persoane sau entități desemnate ori care este interzis la import sau export din și către o anumită
destinație; sunt asimilate definiției bunurilor fondurile, resursele economice și produsele sau
tehnologiile cu dublă utilizare;
d) fonduri - mijloace financiare și beneficii de orice natură, care includ, dar nu se limitează la:
174
(i) numerar, cecuri, creanțe în numerar, cambii, ordine de plată și alte instrumente de plată;
(ii) depozite la instituții financiare sau la alte entități, solduri de conturi, creanțe și titluri de
creanță;
(iii) valori mobiliare negociate la nivel public și privat și titluri de creanță, inclusiv titluri și
acțiuni, certificate reprezentând valori mobiliare, obligațiuni, bilete la ordin, garanții,
obligațiuni negarantate și contracte derivate;
Autoritățile și instituțiile publice din România, în domeniul lor de competență, au

obligația de a pune în aplicare sancțiunile internaționale. În cazul sancțiunilor internaționale
instituite prin actele normative direct aplicabile în România, se adoptă, dacă este cazul, actele
normative naționale necesare aplicării directe a acestora, precum și, dacă se consideră necesar,
pentru incriminarea încălcării sancțiunilor. Periodic, dar nu mai puțin de o dată pe an, primul-
ministru prezintă, potrivit art. 107 alin. (1) din Constituția României, republicată, rapoarte
detaliate Parlamentului și Consiliului Suprem de Apărare a Țării privind măsurile adoptate de
România în vederea punerii în aplicare a sancțiunilor internaționale. Orice persoană care are
date și informații despre persoane sau entități desemnate, care deține sau are sub control bunuri
ori care are date și informații despre acestea, despre tranzacții legate de bunuri sau în care sunt
implicate persoane ori entități desemnate are obligația de a înștiința autoritatea competentă
potrivit prezentei ordonanțe de urgență din momentul în care ia cunoștință despre existența
situației care impune înștiințarea. Autoritatea sau instituția publică înștiințată, în situația în care
constată că nu are calitatea de autoritate competentă potrivit prezentei ordonanțe de urgență,
transmite în termen de 24 de ore înștiințarea către autoritatea competentă. În situația în care
autoritatea competentă nu poate fi identificată, înștiințarea se transmite Ministerului Afacerilor
Externe, în calitatea sa de coordonator al Comitetului Interinstituțional Înștiințarea trebuie să
cuprindă date minime care să permită identificarea și contactarea autorului acesteia. Pentru
obținerea unei derogări de la aplicarea sancțiunilor internaționale, orice persoană poate adresa,
în scris, o cerere autorității române competente potrivit prezentei ordonanțe de urgență, care va
fi însoțită de toate documentele relevante. Autoritatea competentă astfel sesizată decide asupra
acordării derogării solicitate, după obținerea, din partea Ministerului Afacerilor Externe, a
avizului de conformitate cu dreptul internațional, care se va transmite în cel mult 5 zile
lucrătoare de la primirea solicitării formulate de autoritatea competentă. Răspunsul la cererea
formulată se comunică solicitantului de către autoritatea competentă, în scris, în termen de 15
zile de la primirea acesteia, dacă prin lege specială nu se prevede altfel. În cazul în care se
solicită derogarea pentru satisfacerea unor necesități de bază sau pentru motive umanitare,
răspunsul autorității competente se comunică în termen de 5 zile de la primirea cererii. La
acordarea derogării, autoritățile competente adoptă toate măsurile necesare pentru a evita
utilizarea acesteia în scopuri incompatibile cu motivul acordării, cu respectarea condițiilor
prevăzute în actele care instituie sancțiunea internațională respectivă.În procesul de luare a
deciziilor privind punerea în aplicare a sancțiunilor internaționale, autoritățile competente
potrivit prezentei ordonanțe de urgență efectuează toate cercetările suplimentare pe care le
consideră necesare, ținând seama de situație, inclusiv, dacă este nevoie, de consultarea
autorităților competente din oricare alt stat. Persoanele care adresează o cerere potrivit prezentei
ordonanțe de urgență, persoanele la care se află bunurile care fac obiectul cercetărilor potrivit
prezentei ordonanțe de urgență, precum și, după caz, alte autorități sau instituții publice
solicitate, comunică autorității competente potrivit prezentei ordonanțe de urgență, la cerere și
în termenul specificat, toate informațiile pe care le au cu privire la bunurile respective, inclusiv
cu privire la alte circumstanțe legate de acestea, sau cu privire la persoanele care, în orice mod,
au legătură cu aceste bunuri. La cererea autorității competente, vor prezenta documentele
175
privind bunurile respective, persoanele sau alte circumstanțe relevante ori vor mijloci accesul
reprezentanților împuterniciți la aceste documente.Decizia unei autorități competente poate fi
contestată potrivit dispozițiilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările
și completările ulterioare.În procesul de luare a deciziilor privind punerea în aplicare a
sancțiunilor internaționale, autoritatea competentă poate cere avizul consultativ al Consiliului
interinstituțional, dacă în prezenta ordonanță de urgență nu se prevede altfel. Orice persoană
poate sesiza în scris autoritatea competentă potrivit prezentei ordonanțe de urgență pentru a-i
semnala orice eroare de identificare privind persoane sau entități desemnate, precum și bunuri.
Autoritatea competentă comunică decizia sa asupra sesizării în termen de 15 zile lucrătoare de
la primirea sesizării și dispune, dacă este cazul, măsurile necesare. Autoritățile și instituțiile
publice din România informează Ministerul Afacerilor Externe, semestrial sau ori de câte ori
este nevoie, despre modul în care sunt aplicate sancțiunile internaționale în domeniul lor de
competență, despre încălcări ale acestora și cazuri aflate în curs de soluționare, precum și despre
orice alte dificultăți de aplicare. Ministerul Afacerilor Externe, pe baza informărilor primite de
la autoritățile competente, informează organizațiile internaționale sau instituțiile comunitare în
cadrul cărora a fost adoptată sancțiunea internațională despre măsurile întreprinse și, dacă este
cazul, despre dificultățile de aplicare în plan național și transmite date privind rezultatul
informării autorităților și instituțiilor publice interesate.
În funcție de tipul sancțiunii internaționale, autoritățile competente să primească și să

soluționeze înștiințări sau cereri formulate sunt următoarele:în cazul sancțiunilor de blocare a
fondurilor sau a resurselor economice, Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Agenția
Națională de Administrare Fiscală; în cazul celorlalte tipuri de sancțiuni internaționale,
autoritățile publice cu atribuții potrivit legii în domeniul în care se aplică tipul de sancțiuni
internaționale respectiv.
Pentru asigurarea cadrului general de cooperare în domeniul punerii în aplicare în
România a sancțiunilor internaționale se înființează Consiliul interinstituțional, denumit în
continuare Consiliu, alcătuit din reprezentanți ai Cancelariei Primului-Ministru, Ministerului
Afacerilor Externe, Departamentului pentru Afaceri Europene, Ministerului Justiției,
Ministerului Internelor și Reformei Administrative, Ministerului Apărării, Ministerului
Economiei și Finanțelor, Departamentului de Comerț Exterior din subordinea Ministerului
pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii, Comerț, Turism și Profesii Liberale, Ministerului
Comunicațiilor și Tehnologiei Informației, Ministerului Transporturilor, Serviciului Român de
Informații, Serviciului de Informații Externe, Agenției Naționale de Control al Exporturilor,
Băncii Naționale a României, Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare, Comisiei de
Supraveghere a Asigurărilor, Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private,
Oficiului Național pentru Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor. în funcție de natura
sancțiunilor internaționale, Consiliul poate solicita participarea la întrunirile sale și a
reprezentanților altor autorități sau instituții publice. Consiliul este coordonat de Ministerul
Afacerilor Externe, prin conducătorul Oficiului pentru Implementarea Sancțiunilor
Internaționale, iar reprezentanții autorităților și instituțiilor publice care participă la lucrările
Consiliului sunt desemnați de către conducătorii acestor instituții și dispun de autorizație de
acces la informații clasificate corespunzător nivelului de clasificare al informațiilor utilizate la
reuniunile Consiliului, potrivit Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, cu
modificările și completările ulterioare.Consiliul se convoacă, ori de câte ori este necesar, de
către Ministerul Afacerilor Externe, la solicitarea oricăruia dintre membrii acestuia.
Consiliul are următoarele atribuții:
a) asigură cadrul de consultare în vederea armonizării activităților autorităților și instituțiilor
publice române în domeniul punerii în aplicare a sancțiunilor internaționale;
176
b) asigură cadrul de consultare între autoritățile și instituțiile publice române pentru
fundamentarea poziției României în adoptarea, modificarea, suspendarea sau încetarea
sancțiunilor internaționale;
c) elaborează și emite, la cererea autorității competente sesizate, avize consultative pentru
fundamentarea unor decizii legate de aplicarea sancțiunilor internaționale;
d) prezintă primului-ministru și Președintelui României recomandări cu privire la oportunitatea
preluării în dreptul intern a unor sancțiuni internaționale care nu au caracter obligatoriu;
e) prezintă ori de câte ori este necesar, dar cel puțin o dată pe an, informări privind măsurile
adoptate de România în vederea punerii în aplicare a sancțiunilor internaționale, pentru
fundamentarea rapoartelor primului-ministru,
f) asigură, ori de câte ori este posibil, informarea persoanelor fizice și juridice care dețin sau au
sub control bunuri, în legătură cu iminența adoptării sancțiunilor internaționale, pentru a
permite, de la momentul adoptării și fără întârziere, punerea în aplicare a acestora.
Informațiile deținute în legătură cu persoanele sau entitățile desemnate pot fi transmise

numai în condițiile prevăzute de lege. Obligația de confidențialitate nu poate fi invocată în
următoarele cazuri: la cererea organelor de urmărire penală;la cererea instanțelor
judecătorești;la cererea autorităților competente în domeniu conform prevederilor prezentei
ordonanțe de urgență;la cererea Organizației Națiunilor Unite, Uniunii Europene sau a altor
organizații internaționale ori a altor state, dacă acest lucru este necesar pentru punerea în
aplicare a sancțiunilor internaționale obligatorii pentru România potrivit prezentei ordonanțe de
urgență; la cererea persoanelor interesate în aplicarea dreptului la despăgubire, dar numai în
condiții expres prevăzute de lege;la cererea serviciilor de informații din România.
Identificați principalele aspecte reglementate prin

O.U.G. 202/2008 privind aplicarea sancțiunilor cu caracter
Internațional
Sancțiunile internaționale sunt măsuri restrictive adoptate împotriva unor state, persoane
sau entități la nivel multilateral sau în mod unilateral. Sancțiunile internaționale nu se confundă cu
sancțiunile penale sau contravenționale. Sancțiunile internaționale pot fi adoptate:fie ca răspuns față
de violarea de către state a unor norme de drept internațional sau fată de comiterea de către persoane
sau entități a unor acte ilicite, care afectează interesele statelor sau comunității internaționale;fie pot
fi adoptate și pentru a determina schimbarea unor politici sau acțiuni. Dacă scopul lor este realizat,
sancțiunile internaționale pot fi ridicate. (Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional
public, Sinteze, EDIŢIA 9, Editura C.H.BECK, Bucureşti,2018). Conform prevederilor capitolului
VII din Carta ONU, Consiliul de Securitate poate lua măsurile pentru menținerea sau restabilirea
177
păcii și securității internaționale. Consiliul de Securitate poate adopta fie măsuri care nu implică
folosirea forței (sancțiuni economice)( art. 41 din Carta ONU), fie poate autoriza folosirea
forței(art.42 din Carta ONU).Sancțiunile adoptate la nivelul UE constituie unul dintre mijloacele
specifice utilizate pentru realizarea obiectivele Uniunii Europene, în conformitate cu principiile
politicii externe și de securitate comună.În cazul Uniunii Europene identificăm două situații, și
anume transpunerea sancțiunilor adoptate prin rezoluții ale Consiliului de Securitate ONU, dar și
sancțiuni cu caracter autonom, adoptate la nivelul Uniunii Europene. În România, cadrul legal este
reprezentat de O.U.G. 202/2008.Ordonanța de urgență reglementează modalitatea de punere în
aplicare, la nivel național, a sancțiunilor internaționale instituite prin: rezoluțiile Consiliului de
Securitate al Organizației Națiunilor Unite sau alte acte adoptate în baza art. 41 din Carta Națiunilor
Unite; regulamente, decizii, poziții comune, acțiuni comune și alte instrumente juridice ale Uniunii
Europene. Ordonanța de urgență reglementează și modalitatea de punere în aplicare la nivel național
a sancțiunilor internaționale, care nu au caracter obligatoriu, adoptate în cadrul unor organizații
internaționale sau de către alte state, precum și a celor adoptate prin decizii unilaterale ale României
sau ale altor state.
1.Sancțiunile internaționale sunt:

a.măsuri restrictive adoptate împotriva unor state, persoane sau entități la nivel multilateral
sau în mod unilateral;
b.sancțiuni penale sau contravenționale;
c.infracțiuni internaționale.
2.Sancțiunile internaționale sunt:
a.sancțiuni penale;
b.restricții de călătorie;
c.sancțiuni contravenționale.
3.Uniunea Europeană:
a.adoptă acte prin care se transpun sancțiunile Consiliului de Securitate ONU;
b.nu poate adopta acte prin care ar aplica sancțiuni autonome;
c.respectă regula conform căreia statele membre UE pot aplica în mod direct sancțiunile
adoptate de ONU în domenii care intră în competența UE.
1.a; 2.b; 3.a.
178
8 Lucrare de verificare
dezvoltați următoarele aspecte: Analizați sistemul ONU de aplicare a sancțiunilor internaționale


179
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR.X
Dreptul internațional umanitar
Cuprins

1. Definiţia şi principalele reglementări
5. Protecţia persoanelor care nu participă sau nu mai pot participa la ostilităţi
180
OBIECTIVE SPECIFICE
Înțelegerea noțiunii de drept internațional umanitar
Identificarea reglementărilor specifice dreptului

internațional umanitar
Cunoașterea obiectului de reglementare și a principiilor

specifice dreptului internațional umanitar
Cunoașterea noțiunii de combatant
Cunoașterea categoriilor de persoane cărora li se aplică un

regim juridic special în cadrul conflictelor armate
181
1.Definiţia şi principalele reglementări
Dreptul internaţional umanitar reprezintă ansamblul normelor de

drept internaţional convenționale și cutumiare destinate a reglementa,
pe de o parte, drepturile şi obligaţiile părţilor beligerante în
desfăşurarea operaţiunilor militare şi limitele alegerii mijloacelor şi
metodelor de conducere a războiului, iar pe de altă parte, protecţia
persoanelor şi bunurilor afectate de conflict.(Definiție preluată din
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internațional public Editia 9,
Editura C.H.Beck, București, 2018 și din Beatrice Onica –Jarka,
Drept international umanitar, Ediția a IV-a revăzută și adăugită,
Editura Universul Juridic, București, 2016). Astfel, dreptul
internaţional umanitar al conflictelor armate cuprinde dreptul
războiului propriu-zis—jus ad bellum sau dreptul de la Haga și
dreptul umanitar propriu-zis—jus in bello sau dreptul de la
Geneva.
a.Definiţie:
Dreptul internațional umanitar este o ramură a dreptului internațional public care se ocupă
de domeniul conflictelor armate.
Dreptul internaţional umanitar reprezintă ansamblul normelor de drept internaţional
convenționale și cutumiare destinate a reglementa, pe de o parte, drepturile şi obligaţiile părţilor
beligerante în desfăşurarea operaţiunilor militare şi limitele alegerii mijloacelor şi metodelor de
conducere a războiului, iar pe de altă parte, protecţia persoanelor şi bunurilor afectate de
conflict.(Definiție preluată din Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internațional public
Editia 9, Editura C.H.Beck, București, 2018 și din Beatrice Onica –Jarka, Drept international
umanitar, Ediția a IV-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2016).
Astfel, dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate cuprinde dreptul războiului
propriu-zis—jus ad bellum sau dreptul de la Haga și dreptul umanitar propriu-zis—jus
in bello sau dreptul de la Geneva.
b.Principalele reglementări
În cadrul dreptului de la Haga sau a dreptului războiului propriu-zis sunt incluse
instrumentele juridice internaționale adoptate în cadrul celor două Conferințe de la Haga din
anul 1899, respectiv din anul 1907. Principalele convenţii încheiate pe parcursul celor două
Conferințe de la Haga sunt: Convenţia pentru reglementarea paşnică a conflictelor
182
internaţionale;Convenţia privind limitarea folosirii forţei pentru acoperirea datoriilor
contractuale;Convenţia privitoare la deschiderea ostilităţilor; Convenţia privitoare la legile şi
obiceiurile războiului terestru; Convenţia privitoare la drepturile şi îndatoririle Puterilor şi
persoanelor neutre;Convenţia privitoare la regimul navelor de comerţ inamice la începutul
ostilităţilor; Convenţia privitoare la transformarea navelor de comerţ în bastimente de război;
Convenţia privitoare la punerea de mine submarine automatice de contact; Convenţia privitoare
la bombardamentul prin forţe navale în timp de război; Convenţia pentru adaptarea la războiul
maritim a principiilor Convenţiei de la Geneva; Convenţia relativă la anumite restricţii în
exercitarea dreptului de captură în războiul maritim; Convenţia privitoare la stabilirea
unei Curţi Internaţionale de Prize; Convenţia privitoare la drepturile şi datoriile Puterilor neutre
în caz de război maritim.
În cadrul Convențiilor de la Haga obiectivul prioritar este reglementarea modalităților de
purtare a conflictelor armate(starea beligerantă), de aceea acesta poartă și denumirea de dreptul
războiului propriu-zis—jus ad bellum.
Dreptul umanitar propriu-zis (dreptul de la Geneva) a luat naștere ca urmare a ororilor
determinate de cel de-al doilea război mondial. Prin urmare, conferința diplomatică care a avut
ca obiectiv protejarea victimelor războiului s-a desfășurat la Geneva în anul 1949.
Pe parcursul conferinței diplomatice de la Geneva au fost adoptate următoarele
convenții:Convenţia de la Geneva pentru îmbunătăţirea sorții răniţilor şi bolnavilor din forţele
armate în campanie; Convenţia de la Geneva pentru îmbunătăţirea sorții răniţilor, bolnavilor şi
naufragiaţilor din forţele armate pe mare; Convenţia de la Geneva privitoare la tratamentul
prizonierilor de război; Convenţia de la Geneva privitoare la protecţia persoanelor civile în timp
de război.
Revizuirea convențiilor adoptate a avut loc din inițiativa Comitetului Internațional de
Cruce Roșie în anul 1977, în urma desfășurării conferinței de revizuire adoptându-se două
protocoale adiționale la Convențiile de la Geneva (Protocolul adiţional la Convenţiile de la
Geneva din 12 august 1949, privind protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale
(Protocolul I);Protocolul adiţional la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949, privind
protecţia victimelor conflictelor armate fără caracter internaţional (Protocolul II))
Cadrul convențional, evocat, specific dreptului internațional umanitar a fost completat și
de alte acorduri internaționale, cum ar fi: Tratatul cu privire la interzicerea amplasării de arme
nucleare şi alte arme de distrugere în masă pe fundul mărilor şi oceanelor şi în subsolul lor
(Moscova-Londra- Washington, 11 februarie 1971; Convenţia asupra interzicerii
sau limitării utilizării anumitor arme clasice care pot fi considerate ca producând efecte
traumatizante excesive sau ca lovind fără discriminare (Geneva, 10 octombrie 1980) şi cele trei
Protocoale la aceasta; Convenţia privind interzicerea folosirii, stocării, producerii şi transferului
minelor antipersonal şi distrugerea lor (Ottawa, 18 septembrie 1997); Convenţia şi Protocolul
privind protecţia valorilor culturale în caz de conflict armat.
În concluzie, dreptul de la Geneva sau dreptul umanitar propriu-zis reglementează
conduita părţilor la conflict şi protecţia datorată categoriilor de persoane protejate în timpul
unui conflict armat. Dreptul umanitar propriu-zis- jus in bello,alături de dreptul războiului
propriu-zis- jus ad bellum, formează dreptul internațional umanitar al conflictelor armate.
183
Așa cum se afirmă în literatura de specialitate, dreptul internațional umanitar

intervine în cazul raporturilor juridice dintre state sau dintre acestea și alte
subiecte de drept internațional, cum ar fi: mișcări de eliberare națională sau
formațiuni paramilitare (Beatrice Onica –Jarka, Drept international umanitar,
Ediția a IV-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2016)
Totodată se arată că dreptul internaţional umanitar se aplică de jure şi în mod
automat din momentul apariţiei unei situaţii de fapt care corespunde definiţiei
câmpului său de aplicare (Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept
internațional public Editia 9, Editura C.H.Beck, București, 2018)
Dreptul internațional umanitar se aplică în caz de conflict armat internațional.
Așa cum se afirmă în literatura de specialitate, dreptul internațional umanitar intervine în

cazul raporturilor juridice dintre state sau dintre acestea și alte subiecte de drept internațional,
cum ar fi: mișcări de eliberare națională sau formațiuni paramilitare (Beatrice Onica –Jarka,
Drept international umanitar, Ediția a IV-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic,
București, 2016)
Totodată se arată că dreptul internaţional umanitar se aplică de jure şi în mod automat
din momentul apariţiei unei situaţii de fapt care corespunde definiţiei câmpului său de aplicare
(Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internațional public Editia 9, Editura C.H.Beck,
București, 2018)
Dreptul internațional umanitar se aplică în caz de conflict armat internațional. Conform
Convențiilor de la Haga, conflictul armat internațional este definit prin raportarea la relațiile
dintre state, state care au dreptul să recurgă la război (conflictul armat internațional este
considerat o situație legală între două sau mai multe grupuri ostile chemate să decidă asupra
conflictului lor prin folosirea forțelor armate sau ca fiind o luptă sângeroasă între grupuri
organizate).Totodată, conflictul armat internațional este definit și în sistemul Convențiilor de
la Geneva ca fiind toate cazurile de război declarat sau orice alt conflict armat între două sau
mai multe părţi contractante, chiar dacă starea de război nu a fost recunoscută de una dintre
părţi şi chiar dacă toate părţile contestă existenţa stării de război. Dreptul internațional
umanitar se aplică în cazul conflictelor armate internaţionale în care sunt implicați beligeranți
care nu au calitatea de părți la Convenţiile de la Geneva, dar care acceptă şi aplică prevederile
acesteia. Adoptarea Protocolului I, în anul 1977, a avut drept consecință extinderea conceptului
de conflict armat internațional și la cazurile de luptă a popoarelor pentru autodeterminare
Analizând sfera de aplicare a dreptului internațional umanitar literatura de specialitate
acordă o atenție deosebită conceptului de conflict armat non-internaţional. Conceptul de
184
conflict armat fără caracter internațional cuprinde războaiele civile, războaiele religioase,
războaiele de schimbare a regimului politic sau de secesiune.
Conform convențiilor adoptate la Geneva se pot identifica două categorii de conflict
armat non-internaţional. Astfel, se poate identifica conflictul armat non-internaţional de mare
intensitate, definit de Protocolul II ca fiind situaţia care opune forţele armate ale unei părţi
contractante unor forţe dizidente, plasate sub un comandament responsabil şi care exercită
controlul asupra unei părţi din teritoriu, astfel încât sunt apte să desfăşoare operaţiuni militare
continue şi concertate. În acest caz se aplică dispoziţiile Protocolului II.
Totodată există și conflictul armat care nu prezintă un caracter internaţional, căruia i se
aplică dispoziţiile art. 3, comun Convenţiilor de la Geneva, cunoscut şi sub
denumirea de „Clauza Martens". Potrivit acestei clauze, „civilii şi combatanţii rămân sub
protecţia şi autoritatea principiilor dreptului internaţional decurgând din cutuma stabilită, din
principiile umanităţii şi comandamentele conştiinţei publice".(Adrian Năstase, Bogdan
Aurescu, Drept internațional public Editia 9, Editura C.H.Beck, București, 2018)
Prevederile cutumiare și convenționale specifice dreptului internațional umanitar, au

determinat autorii doctrinei de specialitate să identifice următoarele principii specifice acestei
ramuri a dreptului internațional public:principiul umanității( Clauza Martens), principiul
distincției dintre civili și combatanți, principiul necesității militare, principiul proporționalității
și al necauzării de suferințe nenecesare, principiul independenței lui jus in bello de jus ad
bellum.
Combatantul este definit ca fiind persoana care aparţine forţelor armate ale
unei părţi contractante, adică face parte dintr-un grup sau unitate înarmată şi
organizată, plasată sub controlul unui comandament responsabil în faţa
părţii contractante de conduita subordonaţilor săi. .
Combatantul este definit ca fiind persoana care aparţine forţelor armate ale unei părţi
contractante, adică face parte dintr-un grup sau unitate înarmată şi organizată, plasată sub
controlul unui comandament responsabil în faţa părţii contractante de conduita subordonaţilor
săi.
185
Identificarea corectă a persoanelor care fac parte din categoria combatanților este foarte
importantă, deoarece această calitate conduce la dobândirea statutului special de prizonier de
război în cazul în care persoanele respective intră în custodia puterii adverse.
Convenția III de la Geneva din 1949, referindu-se la tratamentul acordat prizonierilor de
război, extinde categoriile de combatanți.
Conform art. 4 din această Convenție noțiunea de combatant poate fi extinsă cu membrii
forţelor armate ale unei Părţi în conflict, precum şi membrii miliţiilor şi corpurilor de
voluntari făcând parte din aceste forţe armate.
Totodată pot fi incluși membrii altor miliţii şi membrii altor copuri de voluntari,
inclusiv acei din mişcările de rezistenţă organizate, aparţinând unei părţi în conflict şi
acţionând în afara sau în interiorul propriului lor teritoriu, chiar dacă acest teritoriu este
ocupat, cu condiţia ca aceste miliţii sau corpuri de voluntari, inclusiv aceste mişcări de
rezistenţă organizate, să îndeplinească următoarele condiţii: a) să aibă în fruntea lor o
persoană care răspunde pentru subordonaţii săi; b) să aibă un semn distinctiv fix şi care se poate
recunoaşte de la distanţă; c) să poarte armele în mod deschis; d) să se conformeze, în
operaţiunile lor, legilor şi obiceiurilor războiului.
Totodată în categoria combatanților pot fi incluși membrii forţelor armate regulate,
care se pretind ale unui guvern sau ale unei autorităţi nerecunoscute de Puterea
deţinătoare.
La categoriile enumerate se adaugă persoanele care urmează forţele armate, fără a
face parte direct din ele, cum sunt membrii civili ai echipajelor avioanelor militare,
corespondenţii de război, furnizorii, membrii unităţilor de lucru sau ai serviciilor
însărcinate cu bunăstarea forţelor armate, cu condiţia ca ele să fi primit autorizaţia
forţelor armate pe care le întovărăşesc, acestea trebuind să le elibereze în acest scop un
bilet de identitate.
Totodată noțiunea de combatant poate fi extinsă la membrii echipajelor, inclusiv
comandanţii, piloţii şi elevii marinei comerciale şi echipajele aviaţiei civile ale părţilor în
conflict, care nu beneficiază de un tratament mai favorabil în virtutea altor dispoziţii de
drept internaţional.
Noțiunea de combatant poate fi extinsă cu populaţia unui teritoriu neocupat care, la
apropierea inamicului, ia armele în mod spontan pentru a combate trupele de invazie,
fără să fi avut timpul de a constitui în forţe armate regulate, dacă ea poartă armele în
mod deschis şi dacă respectă legile şi obiceiurile războiului.
Combatanţii trebuie să poarte semne distinctive şi fixe pentru a se deosebi uşor şi de la
distanţă de populaţia civilă sau, dacă nu există asemenea semne distinctive, atunci trebuie să
poarte armele în mod vizibil în timpul operaţiunilor militare propriu-zise.
Nu fac parte din categoria combatanților, fiind considerați combatanți nelegali spionii și
mercenarii.
Combatanții au obligația de a respecta normele dreptului internațional umanitar, în acest
sens având interdicţia de a ataca persoane care nu participă la ostilităţi sau care nu mai participă
la ostilităţi;interdicţia atacării obiectivelor fără caracter militar; interdicția de a ataca sau
186
bombarda, prin orice fel de mijloace, a oraşelor, satelor, locuinţelor etc. care nu sunt apărate;
interdicția de a ataca zonele demilitarizate.
Aceștia trebuie să respecte regulile prin care se ocrotește populația civilă, bunurilor
necesare supravieţuirii acesteia, bunurilor culturale etc. Totodată, clădirile destinate cultelor,
artelor, ştiinţelor, spitalelor trebuie protejate , cu condiția ca acestea să nu fie utilizate pentru
scopuri militare. Jaful este interzis.
În plus sunt reglementate o serie de restricții referitoare la utilizarea anumitor tipuri de
arme. Conform principiul evitării producerii de suferinţe inutile sau excesive mijloacele
militare utilizate pentru atingerea scopului urmărit trebuie să fie proporționale cu acesta. În
literatura de specialitate, se arată că scopul dreptului umanitar este de a menține echilibrul între
necesitatea militară și exigențele umanitare. (Beatrice Onica –Jarka, Drept international
umanitar, Ediția a IV-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2016).
Prin urmare, se interzice: utilizarea armelor nucleare, utilizarea armelor biologice,
utilizarea armelor chimice, utilizarea armelor incendiare, utilizarea minelor antipersonal,
utilizarea muniţiei cu fragmentaţie.
În ceea ce privește mijloacele de luptă, se interzice: utilizarea de otravă sau arme otrăvite;
uciderea sau rănirea unui inamic care s-a predat depunând armele sau care nu mai are
arme pentru a se apăra; declaraţia că nimeni nu va fi cruţat, utilizarea incorectă a unui steag de
armistiţiu, folosirea de metode sau mijloace de luptă destinate să producă efecte dăunătoare larg
răspândite şi de lungă durată sau grave pentru mediul înconjurător etc.
5. Protecţia persoanelor care nu participă sau nu mai pot participa la

ostilităţi
Convențiile de la Geneva au în vedere următoarele categorii de persoane

necombatante cărora li se asigură o protecție specială: răniţii, bolnavii şi
naufragiaţii, prizonierii de război și populația civilă. (Adrian Năstase,
Bogdan Aurescu, Drept internaţional publi, Sinteze, EDIŢIA 9, Editura
C.H.BECK, Bucureşti,2018)
Convențiile de la Geneva au în vedere următoarele categorii de persoane necombatante

cărora li se asigură o protecție specială: răniţii, bolnavii şi naufragiaţii, prizonierii de război și
populația civilă. (Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional publi, Sinteze, EDIŢIA
9, Editura C.H.BECK, Bucureşti,2018)
Răniţii, bolnavii şi naufragiaţii trebuie să fie protejați în orice situaţie.Nu se poate aduce
atingere vieţii lor şi nici nu pot fi supuşi unor condiţii dăunătoare pentru starea în care se află.
Ei trebuie trataţi cu umanitate şi trebuie să poată beneficia de îngrijirile medicale
187
corespunzătoare, fără discriminare. în interesul direct al răniţilor şi bolnavilor, unităţile militare
sau civile beneficiază, de asemenea, de protecţie, neputând fi atacate sau împiedicate să
funcţioneze. (Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional publi, Sinteze, EDIŢIA 9,
Editura C.H.BECK, Bucureşti,2018)
Prizonierii de război sunt sub autoritatea puterii inamice, nu însă a indivizilor sau a
corpurilor de trupă care i-au capturat. Puterea deţinătoare este răspunzătoare de tratamentul care
le este aplicat. Prizonierii de război nu pot fi transferaţi de Puterea deţinătoare decât unei Puteri
parte la convenţie şi dacă puterea deţinătoare s-a asigurat că puterea în cauză e doritoare şi în
stare să aplice convenţia. Dacă prizonierii au fost astfel transferaţi, răspunderea aplicării
convenţiei incumbă puterii care a acceptat să-i primească pentru timpul în care aceştia îi vor fi
încredinţaţi. Totuşi, în cazul în care această Putere nu îşi îndeplineşte obligaţiile de a executa
dispoziţiile convenţiei asupra oricărui punct important, Puterea prin care prizonierii de război
au fost transferaţi trebuie, în urma unei notificări a Puterii protectoare, să ia măsuri eficace
pentru remedierea situaţiei sau să ceară înapoierea prizonierilor de război. Această cerere va
trebui să fie satisfăcută.
Prizonierii de război trebuie să fie trataţi tot timpul cu omenie. Orice act sau misiune
ilicită din partea Puterii deţinătoare, care ar cauza moartea sau ar pune în mod grav în pericol
sănătatea unui prizonier de război de sub puterea sa, este interzis şi va fi considerat ca o gravă
încălcare a prezentei convenţii. În special, nici un prizonier de război nu va putea să fie supus
unei mutilări fizice sau unei experienţe medicale sau ştiinţifice, de orice natură ar fi, care nu ar
fi justificată de tratamentul medical al prizonierului interesat şi care nu ar fi în interesul său.
Prizonierii de război trebuie, de asemenea, să fie protejaţi tot timpul, mai ales contra oricărui
act de violenţă sau de intimidare, contra insultelor şi curiozităţii publice.
Prizonierii de război au dreptul, în toate împrejurările, la respectul persoanei şi onoarei
lor. Femeile trebuie să fie tratate cu toată consideraţia datorată sexului lor şi să beneficieze, în
orice caz, de un tratament tot aşa de favorabil ca cel acordat bărbaţilor. Prizonierii de război
păstrează deplina lor capacitate civilă, astfel cum exista în momentul în care au fost luaţi
prizonieri. Puterea deţinătoare nu va putea să limiteze exerciţiul acesteia fie pe teritoriul său,
fie în afară, decât în măsura în care o cere captivitatea.
Puterea deţinătoare de prizonieri de război va trebui să suporte în mod gratuit întreţinerea
lor şi să le acorde gratuit îngrijirile medicale pe care le necesită starea sănătăţii lor. Prizonierii
trebuie să fie trataţi în acelaşi fel de către Puterea deţinătoare, fără nici o deosebire cu caracter
discriminatoriu, bazată pe rasă, naţionalitate, religie, păreri politice sau orice alt criteriu analog.
De îndată ce a fost făcut prizonier sau, cel mai târziu, la o săptămână după sosirea sa în
lagăr, chiar dacă e vorba de un lagăr de tranzit şi chiar în caz de boală sau transferare într-un alt
lagăr, fiecare prizonier de război va putea să adreseze direct familiei sale, pe de o parte, şi
Asociaţiei centrale a prizonierilor de război, pe de altă parte, o carte poştală prin care-i
informează despre captivitatea sa, de adresa şi de starea sănătăţii sale. Aceste cărţi poştale vor
fi transmise cât mai repede cu putinţă şi nu vor putea fi întârziate, sub nici o formă.
Vor fi repatriaţi direct: răniţii şi bolnavii incurabili, ale căror facultăţi intelectuale sau
fizice par a fi suferit o scădere importantă; răniţii şi bolnavii care, după părerile medicilor, nu
sunt susceptibili de însănătoşire în decursul unui an, a căror stare cere un tratament şi ale căror
facultăţi intelectuale sau fizice par a fi suferit o scădere importantă; răniţii şi bolnavii
188
însănătoşiţi, ale căror facultăţi intelectuale sau fizice par a fi suferit o scădere importantă şi
permanentă. Vor putea fi spitalizaţi în ţară neutră: răniţii şi bolnavii a căror vindecare poate fi
întrevăzută în anul care urmează datei rănirii sau începutului bolii dacă prin tratamentul în ţară
neutră se prevede o vindecare mai sigură şi mai rapidă; prizonierii de război a căror sănătate
mintală sau fizică este, după părerile medicilor, ameninţată serios prin menţinerea în captivitate,
dar a căror spitalizare în ţară neutră ar putea îndrepta această ameninţare.
Prizonierii de război vor fi eliberaţi şi repatriaţi fără întârziere după terminarea ostilităţilor
active.
Populaţia civilă este afectată de existenţa conflictului. Convenţia IV de la Geneva prevede
obligaţia de a autoriza acţiunile umanitare, constând în ajutoare, în alimente, medicamente,
îmbrăcăminte, indiferent de cetăţenie sau de locul de rezidenţa, dacă acesta se află pe teritoriul
unui stat parte la conflict.
Persoanele afectate de conflictul armat au dreptul la respectarea drepturilor lor
fundamentale.
Identificați principalele reglementări identificate

în cadrul dreptului internațional umanitar
Dreptul internaţional umanitar reprezintă ansamblul normelor de drept internaţional

convenționale și cutumiare destinate a reglementa, pe de o parte, drepturile şi obligaţiile părţilor
beligerante în desfăşurarea operaţiunilor militare şi limitele alegerii mijloacelor şi metodelor de
conducere a războiului, iar pe de altă parte, protecţia persoanelor şi bunurilor afectate de
conflict.(Definiție preluată din Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internațional public Editia
9, Editura C.H.Beck, București, 2018 și din Beatrice Onica –Jarka, Drept international umanitar,
Ediția a IV-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2016).
Astfel, dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate cuprinde dreptul războiului
propriu-zis—jus ad bellum sau dreptul de la Haga și dreptul umanitar propriu-zis—jus in bello sau
dreptul de la Geneva. Așa cum se afirmă în literatura de specialitate, dreptul internațional umanitar
intervine în cazul raporturilor juridice dintre state sau dintre acestea și alte subiecte de drept
internațional, cum ar fi: mișcări de eliberare națională sau formațiuni paramilitare (Beatrice Onica –
Jarka, Drept international umanitar, Ediția a IV-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic,
București, 2016)
189
Totodată se arată că dreptul internaţional umanitar se aplică de jure şi în mod automat din
momentul apariţiei unei situaţii de fapt care corespunde definiţiei câmpului său de aplicare (Adrian
Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internațional public Editia 9, Editura C.H.Beck, București, 2018)
Dreptul internațional umanitar se aplică în caz de conflict armat internațional.
Combatantul este definit ca fiind persoana care aparţine forţelor armate ale unei părţi
contractante, adică face parte dintr-un grup sau unitate înarmată şi organizată, plasată sub controlul
unui comandament responsabil în faţa părţii contractante de conduita subordonaţilor săi.
Convențiile de la Geneva au în vedere următoarele categorii de persoane necombatante
cărora li se asigură o protecție specială: răniţii, bolnavii şi naufragiaţii, prizonierii de război și
populația civilă. (Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional publi, Sinteze, EDIŢIA 9,
Editura C.H.BECK, Bucureşti,2018)
1. Dreptul internațional umanitar:

a. reprezintă ansamblul normelor de drept internațional destinate a reglementa, pe de o parte,
drepturile și obligațiile părților beligerante în desfășurarea operațiunilor militare și limitele
alegerii mijloacelor și metodelor de conducere a războiului, iar pe de altă parte, protecția
persoanelor și bunurilor afectate de conflict;
b. reprezintă subramura dreptului internațional public care cuprinde totalitatea normelor
juridice care intervin în cazul în care persoanele fizice decid, ordonă sau execută, respectiv
săvârșesc fapte/acte care sunt incriminate și pedepsite de dreptul internațional ca infracțiuni
internaționale;
c. este acea ramură a dreptului internațional care reglementează, pe de o parte, instalarea pe
teritoriul unui stat a diferiților factori de producție și, pe de altă parte, tranzacțiile internaționale
privind bunurile, serviciile și capitalurile.
2. Conform dreptului internațional umanitar:

a. este interzisă folosirea armelor nucleare;
b. este permis jaful;
c. este permisă folosirea de metode sau mijloace de luptă destinate să producă efecte dăunătoare
larg răspândite şi de lungă durată sau grave pentru mediul înconjurător.
3. Reprezintă categorii de combatanți:

a. răniții, bolnavii și naufragiații;
b. membrii forțelor armate;
c. spionii și mercenarii.
190
1.a; 2.a; 3.b.
dezvoltați următoarele aspecte: Analizați categoriile de persoane care nu participă sau
nu mai pot participa la ostilităţi
N.B.: Lucrarea va fi încărcată în Platforma Microsoft Teams, în canalul

aferent disciplinei de studiu, în termen de 2 zile de la data solicitării rezolvării acesteia.
• Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional public, Sinteze,

• Beatrice Onica –Jarka, Drept international umanitar, Ediția a IV-a
revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2016
191
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR. XI
DREPTUL RELAȚIILOR ECONOMICE INTERNAȚIONALE
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 1 oră
Cuprins
1.Introducere
2.Organizații internaționale în domeniul relațiilor economice internaționale
3.Organizații economice europene
4.Ramuri și concepte de drept internațional având ca obiect relațiile economice internaționale
192
OBIECTIVE SPECIFICE
Înțelegerea noțiunii de dreptul relațiilor economice

internaționale
Identificarea organizațiilor internaționale cu caracter

universal implicate în domeniul relațiilor economice
internaționale
Cunoașterea atribuțiilor organizațiilor internaționale cu

caracter universal implicate în domeniul relațiilor
economice internaționale
Identificarea organizațiilor internaționale cu caracter

regional european implicate în domeniul relațiilor
Cunoașterea atribuțiilor organizațiilor internaționale cu

caracter regional european implicate în domeniul relațiilor
193
1.Introducere
Dreptul international economic poate fi definit ca fiind acea ramură

a dreptului international general care cuprinde totalitatea normelor care
reglementează relațiile economice internaționale, deci conduita statelor
în cadrul relatiilor economice transfrontiere, dar și a actorilor privați. Prin
urmare, sunt incluse în aria de reglementare a dreptului internațional
economic circulația bunurilor, serviciilor, persoanelor, capitalurilor,
relațiile monetare, dar și protectia internaționala a proprietății
intelectuale
Recunoscută din punct de vedere teoretic și practic ca subramură a dreptului internațional

general, dreptul internațional economic a determinat o serie de dezbateri privind obiectul de
reglementare în vederea determinării normelor care se aplică relațiilor care intră în sfera de
reglementare a acestuia. Astfel, dreptul international economic poate fi definit ca fiind acea
ramură a dreptului international general care cuprinde totalitatea normelor care reglementează
relațiile economice internaționale, deci conduita statelor în cadrul relatiilor economice
transfrontiere, dar și a actorilor privați. Prin urmare, sunt incluse în aria de reglementare a
dreptului internațional economic circulația bunurilor, serviciilor, persoanelor, capitalurilor,
relațiile monetare, dar și protectia internaționala a proprietății intelectuale.În secolul al XVII-
lea, se susține necesitatea ca toate națiunile să pună accentul pe dezvoltarea relațiilor economice
internaționale, ceea ce a condus în perioada care a urmat la încheierea unui număr însemnat de
tratate comerciale.Constituirea Organizației Națiunilor Unite după cel de-al doilea război
mondial a constituit o cale spre dezvoltare economică a statelor după ce perioada interbelică
zdruncinată de cele două războaie mondiale a condus la dezechilibre economice internaționale.
Dintre documentele adoptate la nivelul ONU enumerăm:Rezoluţia Adunării Generale a ONU
nr. 1803 cu privire la suveranitatea permanentă asupra resurselor naturale din 1962; Declaraţia
Adunării Generale a ONU privind instaurarea unei noi ordini economice internaţionale din
1974; Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor (Rezoluţia nr. 3281 din 12
decembrie 1974).
194
2.Organizaţii internaţionale în domeniul relaţiilor economice

internaţionale
Abordarea organizațiilor internaționale care sunt implicate în

promovarea relațiilor internaționale economice se declanșează prin
identificarea organelor ONU cu atribuții în acest sens. În primul rând
trebuie să subliniem că în ceea ce privește Capitolul IX din Carta ONU,
acesta privește cooperarea economică și socială internațională. Conform
art. 60, răspunderea pentru îndeplinirea funcţiilor Organizaţiei, enunţate,
revine Adunării Generale şi, sub autoritatea Adunării Generale,
Consiliului Economic şi Social care va avea în acest scop puterile
stabilite în Capitolul X.
a.Abordarea organizațiilor internaționale care sunt implicate în promovarea relațiilor

internaționale economice se declanșează prin identificarea organelor ONU cu atribuții în acest
sens.
În primul rând trebuie să subliniem că în ceea ce privește Capitolul IX din Carta ONU,
acesta privește cooperarea economică şi socială internationala.
Conform art. 55, în scopul de a crea condiţiile de stabilitate şi bunastare necesare unor
relaţii paşnice şi prieteneşti între natiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalităţii în
drepturi a popoarelor şi al dreptului lor de a dispune de ele însele, Natiunile Unite vor
promova:a. ridicarea nivelului de trai, deplina folosire a forţei de muncă şi condiţii de progres
şi dezvoltare economică şi socială;b. rezolvarea problemelor internaţionale în domeniile
economic, social, al sănătăţii şi al altor probleme conexe; cooperarea internationala în domeniile
culturii şi învăţămîntului;c. respectarea universala şi efectivă a drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasa, sex, limba sau religie.
Astfel că în art. 56 se arată că toţi membrii se obliga sa întreprindă acţiuni în comun şi
separat, în cooperare cu Organizaţia, pentru realizarea scopurilor enunţate în Articolul 55.
În art. 57 se arată că diferitele instituţii specializate, înfiinţate prin acorduri
interguvernamentale şi având, potrivit statutelor lor, largi atribuţii internaţionale în domeniile
economic, social, cultural, al învăţământului, sănătăţii şi alte domenii conexe, vor fi puse în
legătură cu Natiunile Unite Instituţiile astfel puse în legătură cu Natiunile Unite sînt desemnate
mai jos prin expresia instituţii specializate.
Referitor la atribuțiile Organizației în art. 58 se subliniază că ONU va face
recomandări pentru coordonarea programelor şi activităţilor instituţiilor specializate.
195
Totodată conform art. 59 Organizaţia va iniţia, cînd este cazul, tratative între statele
interesate în vederea infiintarii oricăror noi instituţii specializate necesare pentru îndeplinirea
scopurilor enunţate în Articolul 55.
Conform art. 60, răspunderea pentru îndeplinirea funcţiilor Organizaţiei, enunţate, revine
Adunării Generale şi, sub autoritatea Adunării Generale, Consiliului Economic şi Social care
va avea în acest scop puterile stabilite în Capitolul X.
Răspunderea pentru îndeplinirea funcţiilor Organizaţiei revine Adunării Generale şi, sub
autoritatea Adunării Generale, Consiliului Economic şi Social care va avea în acest scop
puterile stabilite în Capitolul X.
Consiliul Economic şi Social este alcătuit din cincizeci şi patru de Membri ai Naţiunilor
Unite aleşi de Adunarea Generală.
Consiliul Economic şi Social poate efectua sau iniţia studii şi rapoarte privind probleme
internaţionale în domeniile economic social, cultural, al învăţămîntului, al sănătăţii şi în alte
domenii conexe şi poate face recomandări în privinta tuturor acestor probleme Adunării
Generale, Membrilor Naţiunilor Unite şi instituţiilor specializate interesate.
Consiliul Economic şi Social poate face recomandări în scopul de a promova respectarea
efectivă a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi.
Consiliul Economic şi Social poate pregati, spre a fi supuse Adunării Generale, proiecte
de convenţii în probleme de competenţa sa.
Consiliul Economic şi Social poate convoca în conformitate cu regulile fixate de
Natiunile Unite conferinţe internaţionale în probleme de competenţa sa.
Consiliul Economic şi Social poate încheia cu oricare dintre instituţiile la care se referă
Articolul 57 acorduri stabilind condiţiile în care instituţia respeetiva va fi pusă în legătură cu
Natiunile Unite. Aceste acorduri vor fi supuse aprobării Adunării Generale.
Consiliul Economic şi Social poate coordona activitatea instituţiilor specializate prin
consultări cu ele şi prin recomandări adresate acestor instituţii, precum şi prin recomandări
adresate Adunării Generale şi Membrilor Naţiunilor Unite.
Consiliul Economic şi Social poate lua măsurile potrivite spre a obţine rapoarte periodice
din partea instituţiilor specializate. El poate conveni cu Membri Naţiunilor Unite şi cu
instituţiile specializate spre a obţine rapoarte privind măsurile luate în executarea propriilor sale
recomandări şi a recomandărilor Adunării Generale în probleme de competenţa Consiliului.
Consiliul Economic şi Social poate comunica Adunării Generale observaţiile sale asupra
acestor rapoarte.
Consiliul Economic şi Social poate da informaţii Consiliului de Securitate şi îi va da
asistenţa, la cererea acestuia.
Consiliul Economic şi Social va îndeplini, în executarea recomandărilor Adunării
Generale, funcţiile care intră în competenţa sa.
Consiliul Economic şi Social poate, cu aprobarea Adunării Generale, sa îndeplinească
serviciile pe care i le-ar cere Membri ai Naţiunilor Unite sau instituţii specializate.
196
Consiliul Economic şi Social va îndeplini celelalte funcţii specificate în alte părţi din
prezenta Carta sau care îi pot fi atribuite de Adunarea Generală.
Fiecare membru al Consiliului Economic şi Social dispune de un vot. Hotărîrile
Consiliului Economic şi Social se vor adopta cu majoritatea de voturi a membrilor prezenţi şi
votanti.
Consiliul Economic și Social al ONU are cinci comisii regionale care promovează
dezvoltarea economică și cooperarea în regiunile respective:Comisia Economică pentru
Africa;Comisia Economică pentru Europa, Comisia Economică pentru America Latină și
Caraibe, Comisia Economică și socială pentru Asia și Pacific. Comisia Economică și Socială
pentru Asia de Vest,
Totodată în cadrul ONU există Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi
Dezvoltare (UNCTAD), Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD),
Organizaţia Națiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (ONUDI), dar și Comisia
Națiunilor Unite pentru Dreptul Comerțului Internațional (UNCITRAL).
Categoriei organizațiilor internaționale cu caracter universal care

sunt implicate în derularea relațiilor economice internaționale se adaugă:
Fondul Monetar Internaţional (FMI), Banca Internaţională pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD sau Banca Mondială), Acordul
General pentru Tarife şi Comerţ (GATT) şi Organizaţia Mondială a
Comerţului (OMC).
b.Fondul Monetar Internaţional (FMI), Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi

Dezvoltare (BIRD sau Banca Mondială), Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT)
şi Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC).
A.Fondul Monetar Internaţional
Fondul Monetar Internațional este o organizație constituită din 190 de țări, care
promovează cooperarea monetară globală, stabilitatea financiară, facilitarea comerțului
internațional, promovarea creșterii ocupării forței de muncă, creștere economică durabilă,
precum și reducerea sărăciei în întreaga lume.Fondul Monetar Internațional a fost constituit în
iulie 1944 la Conferința Națiunilor Unite de la Bretton Woods din New Hampshire, Statele
Unite.Misiunea principală a FMI este de a asigura stabilitatea sistemului monetar internațional-
sistemul de rate de schimb și plăți internaționale care permite țărilor și cetățenilor lor să
tranzacționeze între ele.Pentru a menține stabilitatea și a preveni crizele în sistemul monetar
internațional, FMI monitorizează politicile țărilor membre, precum și evoluțiile economice și
financiare naționale, regionale și globale. FMI oferă consiliere țărilor membre și promovează
politici menite să susțină stabilitatea economică, să reducă vulnerabilitatea la crizele economice
și financiare și să ridice nivelul de trai.Acordarea de împrumuturi țărilor membre este o
responsabilitate de bază a FMI. FMI emite un activ de rezervă internațional cunoscut sub
197
denumirea drepturi speciale de tragere sau DST, care poate suplimenta rezervele oficiale ale
statelor membre.
În fruntea structurii sale organizatorice se află Consiliul Guvernatorilor.Activitatea de zi
cu zi a FMI este supravegheată de Comitetul executiv.Directorul general este șeful personalului
FM1 și președintele Comitetului executiv, fiind asistat de directori generali adjuncți.
- România este membru al FMI şi al BIRD din 1972.
B.Banca Mondială
În iulie 1944, delegații din 44 de țări s-au întâlnit la Conferința Monetară și Financiară a
Națiunilor Unite care a avut loc la Bretton Woods, conferință care a avut ca rezultat formarea a
două instituții. Așa după cum am văzut Fondul Monetar Internațional, dar și Banca
Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare(Banca Mondială). Este o organizaţie
internaţională de acelaşi tip cu FMI. În fapt, niciun stat nu este admis ca membru al BIRD dacă
nu a aderat în prealabil la FMI. În anii 1990, Banca Mondială a revenit în domeniile prevenirii
conflictelor, reconstrucției post-conflict și asistenței țărilor pentru a-și redirecționa economiile
după schimbări politice majore. În prezent, Banca Mondială susține dezvoltarea în plan
internațional, coordonarea ajutorului, protejarea grupurilor vulnerabile și atenuarea impactului
determinat de schimbările climatice. Grupul Băncii Mondiale este constituit din: Banca
Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare, Agenția Internațională pentru Dezvoltare,
Societarea Financiară Internațională, Agenția Multilaterală pentru Garantarea Investițiilor,
Centrul Internațional pentru Reglementarea Diferendelor referitoare la Investiții. Astăzi,
activitatea Grupului Băncii Mondiale este direcționată către toate sectoarele de activitate în
vederea combaterii sărăciei, sprijinirea creșterii economice și asigurarea de câștiguri durabile
în vederea creșterii calității vieții oamenilor.
C.Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT)/Organizaţia Mondială a
Comerţului (OMC)
Comerțul și politica externă s-au împletit tot timpul în istorie, politica externă adaptându-
se în funcție de necesitatea promovării intereselor comerciale. Regulile globale care stau la
baza sistemului economic multilateral au fost o reacție directă la cel de-al Doilea Război
Mondial și o dorință ca acesta să nu se mai repete. Din 1948 până în anul 1994, Acordul General
pentru Tarife și Comert (GATT) a furnizat regulile pentru o mare parte a comerțului mondial
și a susținut perioade care au înregistrat unele dintre cele mai mari rate de creștere în comerțul
internațional.
Acordul General pentru Tarife și Comert (GATT) s-a
născut ca un acord comercial multilateral și a tins permanent să devină o organizaţie
internaţională.
„RundaUruguay", desfăşurată sub egida GATT între 1986 şi 1994, s-a finalizat în cadrul
Conferinţei ministeriale de la Marrakech (Maroc) din 15 aprilie 1994 prin constituirea
Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC). Alături de FMI şi Banca Mondială, OMC
constituia al treilea „pilon instituţional" al relaţiilor economice internaţionale înlocuind
Scopurile principale ale OMC sunt : asigurarea reducerii tarifelor şi altor bariere în
calea comerţului; eliminarea tratamentului discriminatoriu
în relaţiile comerciale internaţionale, în vederea facilitării atingerii, în economiile statelor
membre, celor mai înalte standarde de viaţă;deplina utilizare a forţei de muncă;creşterea
volumului venitului real şi cererii efective; expansiunea producţiei şi comerţului cu bunuri şi
198
servicii.(Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional public, Sinteze, EDIŢIA 9,
Editura C.H.BECK, Bucureşti, 2018)
3. Organizații economice europene
Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare

Economică (OCDE), Asociația Europeană a Liberului
Schimb (AELS)
Asociația Central-Europeană de Liber Schimb (CEFTA)
Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare
• Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), înființată în

1960, a înlocuit Organizația Europeană de Cooperare Economică (OECE);
• Asociația Europeană a Liberului Schimb (AELS) a fost creată prin Acordul de
la Stockholm din 1959;
• Asociația Central-Europeană de Liber Schimb (CEFTA)a fost înființată în
baza Acordului semnat la Cracovia în decembrie 1992 și intrat în vigoare la 1
martie 1993;
• Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) a fost creată pe
baza acordului din 29 mai 1990. România a aderat la BERD în anul 1990.
4. Ramuri şi concepte de drept internaţional având ca obiect relaţiile

economice internaţionale
În categoria ramurilor și conceptelor de drept internațional cu implicații în

domeniul relațiilor economice internaționale se analizează: dreptul
internațional al dezvoltării; suveranitatea permanentă asupra resurselor
naturale și Clauza naţiunii celei mai favorizate.
a.Dreptul internaţional al dezvoltării

- Dreptul internaţional al dezvoltării a fost elaborat prin eforturile ţărilor în curs de dezvoltare,
în scopul creării unui sistem economico-juridic care să
le asigure condiţii de egalitate cu ţările dezvoltate, eliminându-se discrepanţele economice
profunde.
199
b.Suveranitatea permanentă asupra resurselor naturale

- Această dimensiune a suveranităţii constituie garanţia permanentă a exercitării suveranităţii
în domeniul economic, inclusiv deci asupra resurselor naturale pe care le conţine teritoriul de
stat. Această suveranitate, care este atât politică, cât şi economică, reprezintă un fundament al
dreptului dezvoltării.
c.Clauza naţiunii celei mai favorizate
- Clauza naţiunii celei mai favorizate apare în mod constant în tratatele comerciale începând
cu a doua jumătate a secolului al XlX-lea.
Abordarea organizațiilor internaționale care sunt implicate în promovarea relațiilor

internaționale economice se declanșează prin identificarea organelor ONU cu atribuții în acest sens.
În primul rând trebuie să subliniem că în ceea ce privește Capitolul IX din Carta ONU, acesta privește
cooperarea economică și socială internațională. Conform art. 60, răspunderea pentru îndeplinirea
funcţiilor Organizaţiei, enunţate, revine Adunării Generale şi, sub autoritatea Adunării Generale,
Consiliului Economic şi Social care va avea în acest scop puterile stabilite în Capitolul X.
Consiliul Economic și Social al ONU are cinci comisii regionale care promovează dezvoltarea
economică și cooperarea în regiunile respective:Comisia Economică pentru Africa;Comisia
Economică pentru Europa, Comisia Economică pentru America Latină și Caraibe, Comisia
Economică și socială pentru Asia și Pacific. Comisia Economică și Socială pentru Asia de Vest,
Totodată în cadrul ONU există Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare
(UNCTAD), Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), Organizaţia Națiunilor
Unite pentru Dezvoltare Industrială (ONUDI), dar și Comisia Națiunilor Unite pentru Dreptul
Comerțului Internațional (UNCITRAL).
Categoriei organizațiilor internaționale cu caracter universal care sunt implicate în derularea
relațiilor economice internaționale se adaugă: Fondul Monetar Internaţional (FMI), Banca
Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD sau Banca Mondială), Acordul General
pentru Tarife şi Comerţ (GATT) şi Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC).
În categoria organizațiilor internaționale cu caracter regional european includem:Organizația
pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), înființată în 1960, a înlocuit Organizația
Europeană de Cooperare Economică (OECE); Asociația Europeană a Liberului Schimb (AELS) a
fost creată prin Acordul de la Stockholm din 1959;Asociația Central-Europeană de Liber Schimb
(CEFTA)a fost înființată în baza Acordului semnat la Cracovia în decembrie 1992 și intrat în vigoare
la 1 martie 1993; Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) a fost creată pe baza
acordului din 29 mai 1990. România a aderat la BERD în anul 1990.
În categoria ramurilor și conceptelor de drept internațional cu implicații în domeniul relațiilor
economice internaționale se analizează: dreptul internațional al dezvoltării; suveranitatea
permanentă asupra resurselor naturale și Clauza naţiunii celei mai favorizate.
200
1. Organul ONU care acționează în domeniul cooperării economice este:

a. Curtea Internațională de Justiție;
b. Consiliul Economic și Social;
c. Consiliul de Securitate.
2. Dintre instituțiile internaționale financiare care asigură asistența financiară a statelor

membre enumerăm:
a. Fondul Monetar Internațional;
b. Organizația Internațională a Muncii;
c. Organizația Mondială a Sănătății.
3. Dintre organizațiile internaționale cu caracter universal implicate în dezvoltarea

relațiilor economice: financiare , monetare și comerciale enumerăm:
a. Organizația Mondială a Comerțului;
b. Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare;
c. Asociația Europeană a Liberului Schimb.
4. Acordul General pentru Tarife și Comerț a fost înlocuit de:

a. Organizația Națiunilor Unite;
b. Organizația Internațională a Muncii;
c. Organizația Mondială a Comerțului.
1.b; 2.a; 3.a.;4.c.
• Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional public, Sinteze,

• Adrian Năstase, Ion Gâlea, Drept international economic, Editura
C.H.Beck, București, 2014
• https://www.imf.org/en/Home
• https://www.worldbank.org/en/home
201
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR.XII
DREPTUL DIPLOMATIC ȘI DREPTUL CONSULAR
Cuprins
Obiectivele specifice temei specifice

2.Reprezentanţele permanente ale statelor pe lângă organizaţiile internaţionale
4. Dreptul consular
202
OBIECTIVE SPECIFICE
Cunoașterea noțiunilor de drept diplomatic și consular
Identificarea organelor cu atribuții în domeniul relațiilor

externe
Cunoașterea aspectelor specifice dreptului diplomatic
Identificarea particularităților reprezentanţele permanente

ale statelor pe lângă organizaţiile internaţionale și
misiunilor diplomatice speciale
Cunoașterea aspectelor specifice dreptului consular
203
Dreptul diplomatic cuprinde totalitatea regulilor şi normelor

juridice care reglementează organizarea, sarcinile, competenţa şi
statutul organelor pentru relaţii externe. Din definiţia prezentată
rezultă că obiectul dreptului diplomatic îl constituie diferitele aspecte ale
activităţii diplomatice desfăşurate atât de organele interne cât şi de
organele externe ale statului pentru relaţii internaţionale, precum şi
anumite laturi ale activităţii conferinţelor, congreselor şi organizaţiilor
internaţionale, aceasta din urmă fiind cunoscută ca diplomaţie
multilaterală (paradiplomaţie).
a.În ,,Dicţionarul de Drept Internaţional Public”, elaborat sub coordonarean dr.Ionel

Cloşcă, se arată că termenul diplomaţie provine din cuvântul grec diploma utilizat în Grecia
antică pentru tăbliţele încredinţate solilor ca semn al împuternicirii lor. Deşi, originea
diplomaţiei poate fi identificată în trecutul îndepărtat, termenul ca atare a fost folosit în Anglia
abia în anul 1787.
În prezent, cuvântul diplomaţie este folosit în mai multe sensuri, însă toate înţelesurile
care i se dau sunt legate între ele, fiind unanim acceptate de către specialişti.
Astfel, termenul este folosit pentru a desemna:
➢ politica externă a unui stat, adică poziţia internaţională a unui stat (în acest caz
noţiunea de diplomaţie fiind sinonimă cu cea de politică externă);
➢ diplomaţia unei ţări, caz în care utilizăm , în sens generic, termenii de diplomaţie
românească, diplomaţia franceză;
➢ diplomaţia unei regiuni, cum ar fi diplomaţia Orientului Mijlociu;
➢ diplomaţia unei epoci, vorbind, în acest sens, de diplomaţia tradiţională sau
modernă;
➢ o ipostază a diplomaţiei, caz în care putem utiliza termenul de diplomaţie a
apărării intereselor naţionale;
➢ metodele utilizate, cum ar fi diplomaţia petrolului, secretă, confidenţială sau
deschisă;
➢ funcţiile îndeplinite de un diplomat.
Având în vedere sensurile prezentate, în literatura de specialitate se arată că, în
accepţiunea sa generală, diplomaţia reprezintă calea de menţinere a unor relaţii paşnice, de
cooperare şi înţelegere între toate statele, cu respectarea personalităţii fiecăruia. În sens concret,
diplomaţia este definită ca fiind activitatea unor organe ale statului, de stabilire,
menţinere şi dezvoltare de relaţii cu alte state, apărând drepturile şi interesele lui în
exterior, pentru realizarea scopurilor urmărite de politica externă.
Aspectele evocate ne determină să evidenţiem caracteristicile diplomaţiei.
Prin urmare, diplomaţia poate fi privită ca fiind o activitate:
204
➢ politico-juridică al cărei obiect îl constituie desfăşurarea relaţiilor pe care un stat le are
cu alte state sau în cadrul organizaţiilor internaţionale;
➢ care se realizează prin folosirea unor mijloace proprii, cum ar fi: reprezentarea
permanentă a statelor, tratativele, corespondenţa diplomatică, participarea la
conferinţele şi congreselor internaţionale, participarea la activitatea derulată de
organizaţiile internaţionale;
➢ dinamică şi flexibilă, esenţa acesteia fiind căutarea de soluţii reciproc acceptabile.
De-a lungul timpului organizarea şi desfăşurarea activităţii diplomatice au fost
reglementate, o parte din reguli dobândind caracterul de norme juridice, iar altele rămânând în
stadiul de uzanţe diplomatice, aplicarea lor făcându-se pe baza curtoaziei internaţionale (
comitas gentium ).Ţinând seama de modul în care regulile dreptului diplomatic sau format,
normele dreptului diplomatic au avut caracter preponderent cutumiar şi cutuma continuă să
joace un rol important în domeniu.
Dreptul diplomatic cuprinde totalitatea regulilor şi normelor juridice care
reglementează organizarea, sarcinile, competenţa şi statutul organelor pentru relaţii
externe. Din definiţia prezentată rezultă că obiectul dreptului diplomatic îl constituie diferitele
aspecte ale activităţii diplomatice desfăşurate atât de organele interne cât şi de organele externe
ale statului pentru relaţii internaţionale, precum şi anumite laturi ale activităţii conferinţelor,
congreselor şi organizaţiilor internaţionale, aceasta din urmă fiind cunoscută ca diplomaţie
multilaterală (paradiplomaţie).
b.Organele statului pentru relaţiile internaţionale
Organele statului pentru relaţiile internaţionale se împart în două grupe:

a. organe interne ale statului pentru relaţii internaţionale;
b. organe externe ale statului pentru relaţii internaţionale.

a. organe interne ale statului pentru relaţii internaţionale;
b. organe externe ale statului pentru relaţii internaţionale.
În categoria organelor interne ale statului pentru relaţii internaţionale sunt incluse:
➢ Parlamentul- desfăşoară activitate în domeniul tratatelor şi de reprezentare;
➢ Preşedintele statului-conform art. 91 din Constituţia României, Preşedintele încheie
tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern, şi le supune spre
ratificare Parlamentului, totodată, la propunerea Guvernului, Preşedintele acreditează şi
recheamă reprezentanţii diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau
schimbarea rangului misiunilor diplomatice, de asemenea reprezentanţii diplomatici ai
altor state sunt acreditaţi pe lângă Preşedintele României;
➢ Guvernul- conform art. 102 din Constituţie Guvernul asigură, printre altele, realizarea
politicii externe a ţării, fiind considerat organul administraţiei de stat care exercită
conducerea generală în domeniul relaţiilor cu alte state şi ia măsuri pentru încheiarea
acordurilor internaţionale;
➢ Prim-ministrul –are atribuţii de reprezentare, invită şi primeşte reprezentanţii altor state,
încheie, în numele statului, acorduri internaţionale;
➢ Ministerul Afacerilor Externe- are atribuţii în ceea ce priveşte înfăptuirea liniei generale
a politicii externe, este considerat organul specializat prin care se asigură coordonarea
205
şi politica unitară în domeniul tratatelor, organizează, îndrumă şi controlează misiunile
diplomatice şi oficiile consulare, de asemenea are atribuţii şi în ceea ce priveşte apărarea
drepturilor şi intereselor statului român şi ale persoanelor juridice române în străinătate.
Organele externe ale statului pentru relaţii internaţionale sunt
➢ Misiunile diplomatice; şi
➢ Oficiile consulare.
Misiunile diplomatice
Aceste misiuni sunt organe ale statului, care asigură desfăşurarea adecvată a relaţiilor
dintre statul acreditant şi statul acreditar şi care aduc la îndeplinire în ţara de reşedinţă scopurile
politicii externe a statului trimiţător. Stabilirea de relaţii diplomatice şi trimiterea de misiuni
diplomatice permanente se fac prin consimţământul mutual.
Misiunile diplomatice se împart în două categorii şi anume:
a) misiuni permanente care sunt:
➢ misiuni de tip clasic sunt ambasada și legația
➢ misiuni de tip nou sunt misiunile statelor pe lângă organizațiile internaționale și
misiunile organizaţiilor pe lângă state
b) misiuni cu caracter temporar (misiuni speciale) care pot avea ca obiect:
➢ negocieri politice sau pentru încheierea unui tratat în probleme economice şi altele;
➢ participarea la acţiuni cu caracter ceremonial;
➢ marcarea unui eveniment;
➢ delegaţii la conferinţe, reuniuni şi organizaţii internaţionale.
c.Misiuni diplomatice permanente
Ambasadele sunt misiuni diplomatice cu cel mai înalt grad de

reprezentare. În fruntea lor se află un ambasador.
Legaţia este o misiune diplomatică de rang inferior ambasadei.
Ambasadele sunt misiuni diplomatice cu cel mai înalt grad de reprezentare. În fruntea
lor se află un ambasador.
Cadrul juridic internaţional care stabileşte modul în care îşi desfăşoară activitatea
misiunile diplomatice, funcţiile şi finalitatea acestora este Convenţia de la Viena cu privire la
relaţiile diplomatice (1961).
206
Misiunea diplomatică permanentă are o structură complexă, putând cuprinde:

cancelaria (secţia principală);biroul economic și comercial; biroul ataşatului militar; biroul
ataşatului cultural; biroul de presă
Funcţiile principale ale misiunilor diplomatice (art.3 al Convenţiei) privesc:
➢ reprezentarea statului acreditant pe lângă statul acreditar;
➢ ocrotirea intereselor statului acreditant, ale cetăţenilor săi şi persoanelor
juridice având naţionalitatea sa în statul acreditar, în limitele admise de dreptul
internaţional;
➢ poartă tratative cu statul acreditar;
➢ se informează prin toate mijloacele licite de condiţiile şi evenimentele din statul acreditar
şi raportează despre ele statului său;
➢ promovează relaţiile de prietenie şi de cooperare între cele două state.
Misiunea diplomatică pe teritoriul statului de reşedinţă se bucură de imunităţi şi
privilegii, dar are şi obligaţii şi anume:
➢ respectarea suveranităţii şi a legilor statului acreditar;
➢ neamestecul în treburile interne ale statului.
Obligaţiile statului acreditar faţă de misiunea diplomatică privesc acordarea unor
înlesniri şi facilităţi, cum sunt:
➢ să asigure membrilor misiunii circulaţia pe teritoriul său, exceptând zonele declarate
interzise;
➢ să înlesnească achiziţionarea localurilor necesare;
➢ să asigure comunicarea liberă a misiunii în scopuri oficiale cu guvernul său, cu
celelalte misiuni.
Înlesnirile se acordă misiunii diplomatice în vederea realizării funcţiilor sale (art. 25 din
Convenţie).
Personalul unei misiuni diplomatice este numit de statul acreditant (acesta decide
numărul necesar de persoane) şi se împarte în trei grupe:personalul diplomatic(șeful misiunii,
miniștrii consilieri, consilieri, secretari I,II,III, atașați, șeful concelariei);personal tehnici și
administrativ(translatori, secretari tehnici, dactilografi, curieri); personalul de serviciu (portari
şoferi).
Numirea şefului de misiune diplomatică este condiţionată de agrementul statului
acreditar (art. 4 alin 1).
Pentru asumarea funcţiei de către şeful unei misiuni diplomatice este necesară
prezentarea scrisorilor de acreditare şefului statului acreditar sau depunerea lor la Ministerul de
Externe al acelui stat.
207
Imunităţile şi privilegiile diplomatice
Statutul juridic special acordat misiunilor diplomatice şi personalului lor

pe teritoriul statului acreditar în vederea îndeplinirii funcţiilor lor se
numeşte imunitate diplomatică. Statutul se aplică atât misiunilor, cât
şi personalului lor şi presupune:inviolabilități, imunități și privilegii
Cât priveşte natura imunităţilor şi privilegiilor diplomatice, în doctrină s-au formulat

trei teorii: teoria extrateritorialităţii;teoria reprezentării; teoria funcţională (prevăzută în
Convenţie).
Inviolabilitatea misiunilor diplomatice şi a personalului lor
Inviolabilitatea este esenţială în materia privilegiilor şi imunităţilor. Ea presupune atât

obligaţia statului acreditar de a se abţine de la orice acţiune de constrângere faţă de
misiunea diplomatică, cât şi obligaţia de a acorda o protecţie specială materială şi juridică
misiunilor diplomatice (art. 22).
Inviolabilitatea misiunii se referă la:
→ birourile misiunii
➢ localurile (sediul, altele asemenea) → mobilierul
misiunii → mijloacele de transport
➢ arhiva şi documentele misiunii diplomatice;
➢ corespondenţa oficială a misiunii şi valiza diplomatică.
Precizare: nu le este permis agenţilor statului acreditar să pătrundă în localurile
misiunii decât cu consimţământul şefului misiunii.Misiunea trebuie să respecte legile statului
acreditar privind situaţii, cum sunt:carantina, incendiile, regulile în construcţii.
Inviolabilitatea personalului diplomatic. Persoana agentului diplomatic este
inviolabilă (art. 29).
Statul acreditar trebuie să-l trateze cu tot respectul şi să ia toate măsurile necesare pentru
a împiedica orice atingere adusă: persoanei, libertăţii şi demnităţii sale
Inviolabilitatea se aplică şi cât priveşte:locuinţa agentului, documentele şi corespondenţa
şi după caz, bunurile sale
Imunitatea de jurisdicţie a misiunii diplomatice şi a personalului său
Pentru misiunea diplomatică imunitatea se referă la:
➢ imunitatea de jurisdicţie civilă; nu este prevăzută în Convenţie, se aplică prin
extinderea imunităţii statului acreditant;
➢ imunitatea administrativă;
➢ imunitatea de executare (art. 30 alin.3).
208
Imunitatea de jurisdicţie a personalului misiunii. Beneficiază de imunitate de
jurisdicţie:
➢ şeful de misiune;
➢ ceilalţi membrii ai misiunii diplomatice;
➢ membrii de familie ai personalului diplomatic;
➢ personalul administrativ şi de serviciu, dar numai pentru actele oficiale.
Precizare: imunitatea de jurisdicţie are caracter procedural, ceea ce înseamnă nu imunitate de
răspundere juridică, ci numai exceptarea de la jurisdicţia statului acreditar; agentul diplomatic
rămâne supus jurisdicţiei statului acreditant.
Agentul diplomatic se bucură de imunitate penală care este absolută și completă și se
aplică pentru acte oficiale şi particulare.
Agentul diplomatic se bucură de imunitate civilă, exceptând trei tipuri de acțiuni.
Agentul diplomatic se bucură de imunitate administrativă și de executare.
Tipurile de acţiuni, exceptate de la imunitatea de jurisdicţie civilă se referă la:
1. o acţiune reală privind un imobil particular situat pe teritoriul statului acreditar;
2. o acţiune privind o succesiune, în care agentul diplomatic este executor testamentar,
moştenitor sau legatar cu titlu particular şi nu în numele statului acreditant;
3. o acţiune privind o activitate profesională sau comercială exercitată de agentul
diplomatic, în afara funcţiilor oficiale.
Precizare: agentul diplomatic nu este obligat să depună mărturie; împotriva lui nu se
pot lua măsuri de executare, exceptând cele trei tipuri de acţiuni civile menţionate.
În cazul în care agentul diplomatic lezează drepturile unei persoane particulare în statul
acreditar, aceasta poate acţiona- folosind căile permise - pentru ridicarea imunităţii de
jurisdicţie civilă a agentului.
Statul acreditar poate acţiona împotriva agentului diplomatic, în caz de încălcare a
legilor sale:
➢ declarându-l persona non grata
➢ cerând rechemarea lui
➢ expulzându-l
Privilegii ale misiunii diplomatice şi ale personalului său
Misiunea diplomatică se bucură de privilegii fiscale, fiind scutită de impozite şi taxe
naţionale, regionale sau comunale pe:
➢ clădirile şi terenurile misiunii, exceptând taxele pentru servicii particulare prestate;
➢ impozite şi taxe pe încasările percepute de misiune pentru acte oficiale.
Misiunea şi şeful său au dreptul de a arbora drapelul şi de a pune stema statului pe
localurile misiunii şi mijloacele lor de transport (art. 20).
209
Agenţii diplomatici sunt scutiţi în statul acreditar de:
➢ dispoziţiile cu privire la asigurările sociale;
➢ orice impozite şi taxe personale sau reale, naţionale, regionale sau comunale (cu unele
excepţii, inclusiv cele de la jurisdicţia civilă);
➢ taxe vamale asupra bunurilor de folosinţă personală sau pentru membrii lor de
familie;
➢ formalităţi cerute străinilor cu reşedinţa în statul acreditar.
De anumite privilegii beneficiază şi personalul administrativ şi de serviciu al misiunii
diplomatice.
Dacă statul acreditar (prin autorităţile sale) încalcă imunităţile şi privilegiile
diplomatice, el poartă răspunderea de drept internaţional.
Durata imunităţilor şi privilegiilor diplomatice. De regulă, acestea se aplică din
momentul în care persoana beneficiară pătrunde pe teritoriul statului acreditar, dar limitat şi
deplin după luarea în primire a postului . Ele încetează când beneficiarul părăseşte teritoriul
statului acreditar ori la expirarea unui termen care i-a fost acordat în acest scop.
2. Reprezentanţele permanente ale statelor pe lăngă organizaţiile

internaţionale
Statutul unor asemenea reprezentanţe este reglementat prin

Convenţia privind reprezentarea statelor în relaţiile lor cu
organizaţiile internaţionale cu caracter universal de la
Viena, din 1975.
Statutul unor asemenea reprezentanţe este reglementat prin Convenţia privind

reprezentarea statelor în relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale cu caracter universal de la
Viena, din 1975.
Prevederile Convenţiei se aplică următoarelor categorii de misiuni:
➢ reprezentanţelor permanente ale statelor membre pe lângă organizaţiile internaţionale
cu caracter universal;
➢ reprezentanţelor permanente de observatori pe lângă organizaţiile internaţionale ale
statelor nemembre;
➢ delegaţiilor la organele acestor organizaţii şi la conferinţele convocate de aceste
organizaţii.
Spre deosebire de Convenţia din 1961, această Convenţie (1975) conţine şi dispoziţii
specifice, cum sunt: cele privind acreditarea care, nefăcându-se pe lângă statul gazdă, ci pe
210
lângă o organizaţie, consecinţa este că statul de sediu al organizaţiei nu poate declara persona
non grata pe membrii misiunilor sau delegaţiilor. Statul de sediu are însă dreptul de a lua toate
măsurile necesare pentru protecţia sa.
Imunităţile şi privilegiile acordate reprezentanţelor (şi membrilor lor) şi delegaţiilor,
coincid, în esenţă, cu cele recunoscute misiunilor diplomatice obişnuite, exceptând
inviolabilitatea localurilor reprezentanţelor pentru care, în caz de pericol, consimţământul
şefului misiunii se prezumă, dacă a fost imposibil să fie obţinut expres.
Regulile de drept internaţional au fost codificate prin Convenţia de la Viena din 1969
cu privire la misiunile speciale.
Prin misiune specială se înţelege o misiune temporară, având caracter de
reprezentare a statului său, trimisă de un stat pe lângă alt stat, cu consimţământul statului
primitor pentru a îndeplini pe lângă acesta o misiune determinată.
Pentru trimiterea unei astfel de misiuni este necesar consimţământul statului primitor,
dar nu este condiţionată de existenţa unor relaţii diplomatice sau consulare.
Atribuţiile misiunii speciale sunt stabilite de statul trimitător, de aceea, Convenţia din
1969 nu le reglementează.
Convenţia din 1969 reglementează imunităţile şi privilegiile misiunii speciale şi ale
personalului acesteia, care, în principiu, sunt similare misiunilor permanente, în funcţie de
atribuţiile ce-i revin şi necesitatea îndeplinirii lor în bune condiţii.
Totuşi, spre deosebire de misiunea diplomatică permanentă ale cărei localuri
beneficiază de inviolabilitate completă, în situaţia unei misiuni speciale, dacă consimţămâmtul
expres al şefului acesteia nu a putut fi obţinut, în caz de pericol grav se consideră că el a fost
dat în mod tacit.
Misiunile speciale îşi încetează activitatea ca urmare a îndeplinirii mandatului, expirării
termenului pentru care a fost trimisă sau urmare a altor cauze.
4. Dreptul consular
211
Dreptul consular reprezintă totalitatea normelor şi

regulilor care reglementează relaţiile consulare,
organizarea şi funcţionarea oficiilor consulare, statutul
juridic al oficiilor şi al personalului acestora.
Definiţie şi deosebiri între oficiile consulare şi misiunile diplomatice

Dreptul consular reprezintă totalitatea normelor şi regulilor care reglementează relaţiile
consulare, organizarea şi funcţionarea oficiilor consulare, statutul juridic al oficiilor şi al
personalului acestora.
Oficiile consulare, ca şi misiunile diplomatice, servesc organizării şi dezvoltării
relaţiilor de colaborare dintre state.
Între cele două categorii de misiuni, pe lângă asemănări, există şi deosebiri, cum sunt:
➢ acreditarea oficiului consular pe lângă organele locale ale statului primitor (nu pe
lângă şeful statului ca în cazul misiunii diplomatice);
➢ actele juridice ale oficiului consular produc efecte în ordinea internă a statului
trimiţător, terţ sau de reşedinţă (ale misiunilor diplomatice produc efecte în ordinea
internaţională);
➢ oficiile consulare şi personalul lor sunt subordonaţi misiunilor diplomatice.
Cadrul juridic general îl constituie Convenţia de la Viena din 1963 cu privire la relaţiile
consulare, iar cadrul specific- convenţiile consulare bilaterale.
Oficiile consulare se împart în două categorii:
➢ consulate conduse de un funcţionar consular de carieră (cetăţean al statului
trimiţător);
➢ consulate onorifice conduse de consuli onorifici(cetăţeni ai statului de reşedinţă care
nu sunt funcţionari ai statului trimiţător).
Numirea personalului oficiului consular se face de statul trimiţător şi trebuie notificată
statului primitor.
Şeful oficiului consular primeşte de la statul trimiţător un act denumit patentă
consulară care atestă calitatea sa, iar statul de reşedinţă îl admite să-şi exercite funcţiile în baza
unei autorizaţii denumită exequatur.
Funcţiile consulare (art.5 din Convenţie)
Funcţii generale:
➢ protecţia în statul de reşedinţă a intereselor statului trimiţător şi cetăţenilor săi;
➢ favorizarea dezvoltării relaţiilor între statul său şi cel de reşedinţă;
➢ informarea asupra condiţiilor şi evoluţiei vieţii în statul de reşedinţă şi transmiterea
de rapoarte în acest sens propriului stat.
Funcţii specifice:
➢ eliberarea de paşapoarte şi documente de călătorie cetăţenilor statului trimiţător, vize
şi alte documente persoanelor ce doresc să meargă în statul trimiţător;
212
➢ acordarea de ajutor cetăţenilor şi persoanelor juridice ale statului trimiţător;
➢ acţionează ca notar şi ofiţer de stare civilă, cu respectarea legilor statului de reşedinţă;
➢ apărarea intereselor cetăţenilor şi persoanelor juridice ale statului trimiţător în
succesiunile de pe teritoriul statului de reşedinţă, conform legilor acestuia;
➢ reprezentarea cetăţenilor statului trimiţător în justiţie sau în faţa altor autorităţi;
➢ transmiterea de acte judiciare şi extrajudiciare sau efectuarea de comisii rogatorii
(conform legilor acestuia);
➢ exercitarea drepturilor de control şi inspecţie, conform legilor statului trimiţător
asupra navelor maritime, fluviale şi aeronavelor de naţionalitate, respectiv, înmatriculate în
statul trimiţător şi asupra echipajului lor;
➢ exercitarea de orice alte funcţii încredinţate unui post consular de statul trimiţător,
care nu contravin legilor statului de reşedinţă.
Încetarea funcţiilor consulare: ruperea relaţiilor consulare, desfiinţarea oficiului
consular, izbucnirea războiului.
Imunităţile şi privilegiile consulare
Acestea sunt, în principiu, similare cu cele diplomatice.
Convenţia din 1963 le împarte în două categorii:
a) înlesnirile, privilegiile şi imunităţile oficiului consular:
➢ folosirea drapelului şi stemei naţionale;
➢inviolabilitatea localurilor consulare şi scutirea lor de taxe fiscale;
➢ inviolabilitatea arhivelor şi documentelor consulare;
➢ libertatea de comunicare şi inviolabilitatea corespondenţei consulare, a curierului şi
valizei consulare.
b) înlesnirile, privilegiile şi imunităţile funcţionarilor consulari şi ale celorlalţi
membrii ai oficiului consular:
➢ inviolabilitatea personală, exceptând cazul de crimă gravă şi pe baza unei hotărâri
judecătoreşti, când este admis arestul ( art. 41 din Convenţie);
➢ imunitatea de jurisdicţie penală (exceptând infracţiuni grave) şi civilă (cu anumite
excepţii);
➢ scutirea de toate obligaţiile privind înregistrarea străinilor şi permisele de şedere;
➢ scutirea de impozite şi taxe (cu unele excepţii), inclusiv de taxele vamale.
Identificați deosebirile existente între misiunile diplomatice și

oficiile consulare
213
Dreptul diplomatic cuprinde totalitatea regulilor şi normelor juridice care reglementează

organizarea, sarcinile, competenţa şi statutul organelor pentru relaţii externe.
➢ organe interne ale statului pentru relaţii internaţionale, în care sunt incluse Parlamentul, Şeful
statului, Guvernul,Prim-ministru, Ministerul Afacerilor Externe;
➢ organe externe ale statului pentru relaţii internaţionale în care sunt incluse misiunile
diplomatice şi oficiile consulare.
Aceste misiuni sunt organe ale statului, care asigură
desfăşurarea adecvată a relaţiilor dintre statul acreditant şi statul acreditar şi care aduc la îndeplinire
în ţara de reşedinţă scopurile politicii externe a statului trimiţător. Stabilirea de relaţii diplomatice şi
trimiterea de misiuni diplomatice permanente se fac prin consimţământul mutual.
Misiunile diplomatice se împart în două categorii şi anume:
a) misiuni permanente care sunt:misiuni de tip clasic (ambasada
şi legaţia) şi misiuni de tip nou (misiuni ale statelor pe lângă organizaţii internaţionale şi misiunile
organizaţiilor pe lângă state)
b)misiuni cu caracter temporar (misiuni speciale)
Ambasadele sunt misiuni diplomatice cu cel mai înalt grad de reprezentare. În fruntea lor se
află un ambasador.
Cadrul juridic internaţional care stabileşte modul în care îşi desfăşoară activitatea misiunile
diplomatice, funcţiile şi finalitatea acestora este Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile
diplomatice (1961).
Statutul reprezentanţele permanente ale statelor pe lângă organizaţiile internaţionale este
reglementat prin Convenţia privind reprezentarea statelor în relaţiile lor cu organizaţiile
internaţionale cu caracter universal de la Viena, din 1975.Prevederile Convenţiei se aplică
următoarelor categorii de misiuni:
➢ reprezentanţelor permanente ale statelor membre pe lângă organizaţiile internaţionale cu
caracter universal;
➢ reprezentanţelor permanente de observatori pe lângă organizaţiile internaţionale ale
statelor nemembre;
➢ delegaţiilor la organele acestor organizaţii şi la confe-rinţele convocate de aceste
organizaţii.
Prin misiune specială se înţelege o misiune temporară, având caracter de reprezentare a
statului său, trimisă de un stat pe lângă alt stat, cu consimţământul statului primitor pentru a îndeplini
pe lângă acesta o misiune determinată.
Regulile de drept internaţional au fost codificate prin Convenţia de la Viena din 1969 cu
privire la misiunile speciale.
Dreptul consular reprezintă totalitatea normelor şi regulilor care reglementează relaţiile
consulare, organizarea şi funcţionarea oficiilor consulare, statutul juridic al oficiilor şi al personalului
acestora.
Cadrul juridic general îl constituie Convenţia de la Viena din 1963 cu privire la relaţiile
consulare, iar cadrul specific- convenţiile consulare bilaterale.
214
1. Cadrul juridic internaţional pentru misiunile diplomatice permanente este:

a) Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice (1961);
b) Convenţia cu privire la dreptul tratatelor, Viena 1969;
c) Carta ONU.
2. Agentul diplomatic se bucură de imunitate de jurisdicţie:
a) penală, care nu este absolută şi completă;
b) civilă şi de executare;
c) administrativă şi funcţională.
3.Dintre funcțiile specifice oficiilor consulare aratăm:
a)favorizarea dezvoltării relaţiilor între statul său şi cel de reşedinţă;
b)informarea asupra condiţiilor şi evoluţiei vieţii în statul de reşedinţă şi transmiterea de
rapoarte în acest sens propriului stat;
c)eliberarea de paşapoarte şi documente de călătorie cetăţenilor statului trimiţător, vize şi alte
documente persoanelor ce doresc să meargă în statul trimiţător.
1.a; 2.b; 3.c.
dezvoltați următoarele aspecte: Analizați inviolabilitățile, imunitățile și privilegiile diplomatice
N.B.: Lucrarea va fi încărcată în Platforma Microsoft Teams, în canalul

aferent disciplinei de studiu, în termen de 2 zile de la data solicitării rezolvării acesteia.
215
1. Dumitra Popescu, Felicia Maxim, Drept internaţional public, Curs

2. Dumitra Popescu, Felicia Maxim, Drept internaţional public, Curs
pentru învăţământul la distanţă, Editura Renaissance, Bucureşti, 2010;
3. Dumitra Popescu, Drept internaţional public-Curs pentru
învăţământul la distanţă şi frecvenţă redusă, Editura Universităţii Titu
Maiorescu, Bucureşti, 2005.
216
LEGENDĂ SIMBOLURI UTILIZATE
TIMP MEDIU ESTIMAT PENTRU STUDIU INDIVIDUAL
SIMBOL CARE INDICĂ OBIECTIVELE SPECIFICE UNITĂȚII DE

ÎNVĂȚARE
SIMBOL CARE INDICĂ SEDIUL MATERIEI CARE URMEAZĂ A FI

PREZENTATĂ ÎN UNITATEA DE ÎNVĂȚARE
SIMBOL CARE ATENȚIONEAZĂ ASUPRA ÎNCEPERII

PREZENTĂRII UNUI CAPITOL NOU / UNEI SECȚIUNI NOI
SIMBOL CARE INDICĂ REGULILE ESENȚIALE /PRINCIPALE

CARE STAU LA BAZA UNUI CAPITOL SAU SUBCAPITOL
SIMBOL UTILIZAT PENTRU SARCINA DE LUCRU INDICATĂ PE

PARCURSUL PREZENTĂRII ASPECTELOR TEORETICE ALE
UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE
SIMBOL UTILIZAT PENTRU REZUMATUL UNITĂȚII DE

ÎNVĂȚARE
217
SIMBOL UTILIZAT PENTRU TESTELE DE AUTOEVALUARE

INDICATE PENTRU FIECARE UNITATE DE ÎNVĂȚARE
SIMBOL PENTRU RĂSPUNSURILE DATE LA ÎNTREBĂRILE DE

AUTOEVALUARE
SIMBOL PENTRU LUCRAREA DE VERIFICARE INDICATĂ LA

FIECARE UNITATE DE ÎNVĂȚARE
SIMBOL UTILIZAT PENTRU A INDICA BIBLIOGRAFIA

MINIMALĂ /SELECTIVĂ PENTRU O UNITATE DE ÎNVĂȚARE
ANUNȚ IMPORTANT !
218

Curs Id Drept International Public2

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Id Drept International Public2

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Felicia Maxim Drept internațional public(2)

Material elaborat conform cursului pentru

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU DIN BUCUREȘTI

DREPT INTERNAȚIONAL PUBLIC

II. OBIECTIVELE DISCIPLINEI

III. CONȚINUTUL ȘI STRUCTURA CURSULUI

Unitatea de învățare nr.II

Unitatea de învățare nr. III

Unitatea de învățare nr. IV

Unitatea de învățare nr. V

Unitatea de învățare nr. VI

Unitatea de învățare nr. VII

Unitatea de învățare nr. VIII

Unitatea de învățare nr. IX

Unitatea de învățare nr. X

Unitatea de învățare nr. XI

IV. SURSE BIBLIOGRAFICE

B. Tratate, Convenţii şi Documente de drept internaţional

V. METODE ȘI INSTRUMENTE DE EVALUARE

DEFINIȚIA, ELEMENTELE TRATATULUI, CLASIFICAREA

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 2 ore

La finalizarea studiului unității de învățare studentul va fi în măsură să:

înțelegerea definiție tratatului și identificarea elementelor

tratarea corespunzătoare a fiecărui tip de tratat în funcție

înțelegerea aspectelor specifice încheierii tratatelor

analiza etapelor încheierii tratatelor

identificarea regulilor aplicate în cazul încheierii tratatelor

înțelegerea rolului înregistrării tratatelor

corelarea dispozițiilor convenționale internaționale cu

1. Definiția și elementele tratatului

Legea nr.590/2003 privind tratatele.

Legea privind procedura prin care România devine parte la tratatele

Tratatul reprezintă un acord internaţional încheiat, în scris, între

Tratatul reprezintă un acord internaţional încheiat, în scris, între subiectele dreptului

Clasificarea tratatelor se realizează în funcţie de mai multe

Clasificarea tratatelor se realizează în funcţie de mai multe criterii identificate în doctrină

Sarcină de lucru nr. 1

Identificarea elementelor tratatului și a tipurilor de tratate

Încheierea tratatelor reprezintă totalitatea activităţilor şi procedurilor

Fazele încheierii tratatelor sunt: negocierea, semnarea, exprimarea

Utilizarea frecventă a tratatului în vederea creării de drepturi şi obligaţii la nivel

Prima fază în procesul de încheiere a tratatelor o reprezintă

Prima fază în procesul de încheiere a tratatelor o reprezintă negocierea, în cadrul căreia

Semnarea reprezintă cea de-a doua fază a încheierii

Autentificarea textului tratatului se realizează fie prin

3.4. Exprimarea consimţământului

A treia fază a încheierii tratatului o reprezintă exprimarea

4. Intrarea în vigoare și înregistrarea tratatelor

De regulă, modalitatea şi data intrării în vigoare sunt prevăzute

Înregistrarea tratatelor este o formalitate prevăzută în art. 102

Sarcină de lucru nr.2

5. Prevederile legislației române privind încheierea tratatelor

Referitor la prevederile interne care reglementează procedura încheierii tratatelor,

În ceea ce privește categoriile de tratate, se arată că România, Guvernul României,

(2) În mod excepţional, în cazurile prevăzute la art. 26 alin.(1), exprimarea consimţământului

(1) Tratatele intră ân vigoare în conformitate cu prevederile cuprinse în acestea.

(1)Pot intra în vigoare de la data semnării următoarele categorii de tratate:

6. Rezumatul unității de învățare

1.Tratatul se caracterizează prin:

3.Autentificare definitivă a tratatului produce următoarele efecte:

4.În cadrul multilateral negocierea unui tratat se încheie prin :

5.În cadrul bilateral negocierea unui tratat se încheie prin :

6.Exprimarea consimțământului statului de a deveni parte la tratat se realizează prin:

8. Răspunsurile la testul de autoevaluare